Epoca lui Cn. Pompeius Magnus

Epoca lui Cn. Pompeius Magnus

Pompeius este o figura interesanta a istoriei romane, admirat, contestat, controversat, ecourile activitatii sale gasindu-se in traditia literara la contemporanii sai Cicero, Caesar, Sallustius, apoi la Appian, Cassius Dio, Plutarch, etc.

Exista o importanta istoriografie strabatuta de tendinte felurite. Pentru Mommsen, Pompeius reprezenta o autentica mediocritate optimata romana. Un om normal prin natura sa, un vrednic sergent-major de cavalerie pe care imprejurarile l-au adus sa fie general si om de stat. judecata lui Mommsen este partinitoare, el avandu-l ca ideal pe Caesar, adversarul lui Pompeius.

Pompeius premerge Principatul lui Augustus si Tiberius prin magistraturile extraordinare avute, prin armata privata pe care a recrutat-o de pe domeniile sale, printr-un imperium extraordinar, administratia provinciilor sale prin legati, clientela interna si externa. Din marele sale comandamnete, razboiul impotriva piratilor din 67 i.Hr., impotriva lui Mithradates intre anii 66-62 i.Hr., situatia de consul sine collega din anul 52 i.Hr., Pompeius nu a tras niciun profit personal, si s-a pus in serviciul Senatului si optimatilor. La sfarsitul unui studiu amplu bazat pe o analiza subtila a evenimentelor si traditiilor literare, G. Wirth ajungea la concluzia ca Pompeius a avut un deosebit simt al conjugarii coerente dintre posibilitate si realitate, al renuntarii la gloria personala pentru un interes major, calitati care nu se prea intalnesc la ceilalti lideri romani din acea vreme.

Pompeius s-a impus opiniei publice in timpul luptelor pentru putere dintre sullani si mariani, cand a luat partea viitorului dictator cu o armata privata adunata de pe domeniile sale. De la Sulla a primit cognomenul Magnus.

A fost de partea optimatilor de la care primeste un comandament in anul 77 i.Hr., cu un imperium proconsulare, impotriva lui Sertorius. Acesta isi organizase din 83 i.Hr. in Hispania ca o baza de plecare pentru cucerirea puterii si atragandu-i pe hispani nu numai in afacerile militare si politice, dar dand un impuls romanizarii si chiar atragerii provincialilor in conducere. Sertorius este o personalitate deosebit de controversata: la Plutarch este favorabil prezentat, iar la Appian e detractat; in istoriografia moderna cele doua tendinte sunt reprezentate de Mommsen si Schulten, care il urmeaza pe Plutarch, constituind directia romantica si, respectiv, H. Berve, care plecand de la Appian, reprezinta traditia critica. Ultima lucrare importanta despre Sertorius este cea a americanului Ph. Spann, Quintus Sertorius, Fayateville, 1986.

Sertorius a atins punctul culminant al puterii sale in 77 i.Hr., invingand generalii romani trimisi impotriva lui, intrand in relatii cu Mithradates. Pompeius a reusit sa-l infranga dupa 5 ani de razboi greu, sertorienii capituland numai dupa generalul lor a fost asasinat de apropiatii sai.

La revenirea in Hispania, Pompeius a fost ales consul pentru anul 70 i.Hr., impreuna cu Marcus Licinius Crassus. Ei vor abroga multe din reformele constitutionale ale lui Sulla, redand tribunilor plebei initiativa de repetundis si permitand societatilor publicanilor sa arendeze veniturile provinciei Asiei, de unde fusese eliminati de Sulla.

In timpul cat Pompeius se afla in Hispania izbucneste al treilea razboi mithradatic (74-63 i.Hr.). a existat si un al doilea razboi mithradatic, pornit din proprie initiativa, intre 83-82 i.Hr., de Lucius Murena, care a fost oprit de Sulla la cererea lui Mithratades, deoarece acesta executase obligatiile tratatului.

Comanda a fost incredintata unui stralucit general roman, eminent discipol al lui Sulla, Lucius Licinius Lucullus, consul in 74 i.Hr., care a condus operatiunile militare intre 74-66 i.Hr. in calitate de proconsul. Lucullus obtine succese remarcabile, conducand razboiul cu multa inteligenta. El a deschis si un front secundar in Balcani, prin proconsulii Macedoniei Gaius Scribonius Curio (75-73 i.Hr.) si fratele sau, Marcus Terentius Varro Lucullus (73-71 i.Hr.) ultimul a executat o campanie stralucita pentru a aduce in stapanirea romana toate bazele lui Mithradates de pe litoralul vestic si nordic din Marea Neagra. In urma acestei expeditii, Apollonia a fost distrusa iar cetatile Tomis, Callatis si Histria cucerite.

Campaniile lui Lucullus conduse cu stralucire, au avut rezultat alungarea lui Mithradates din regatul tau, cucerirea cetatii Tigranocerthei, capitala lui Tigranes cel Mare al Armeniei si aducerea acestuia in situatia de dependenta fata de Roma. Pe neasteptate insa, Mithratades intoarce complet situatia si, in 67 i.Hr., Lucullus se vde in incapacitatea de a manevra situatia, revenind aproape la dimensiunile din 74 i.Hr., adica acelea de la inceputul razboiului.

Explicatiile date esecului lui Lucullus au fost diferite, deoarece nici traditia literara nu este clara din acest punc de vedere. Este limpede ca esacurile lui Lucullus au provenit, cum sublinia G. Wirth, dintr-o lipsa de cunostere exacta a realitatilor din Orient, dintr-o inadecvare intre posibilitati, dorinte si realitati. Avansand adanc in Orient, fara organizarea metodica a spatiilor cucerite, Lucullus a putut cadea victima acestei lipse de prevederi pe care un strateg cum era Mithradates nu putea sa o ignore. Dar nu pot fi neglijate nici alte fapte: armata lui Lucullus a refuzat sa mai lupte. Extenuata peste masura de opt ani de campanii, aceasta a putut fi usor influentata de adversarii lui Lucullus, publicanii pe care generalul roman i-a lipsit de mijloacele de a-i exploata pe provinciali, el introducand ordine in administratia provinciilor asiatice. In fata acestei situatii, a fost o consecinta fireasca adoptarea in 66 i.Hr. a unei lex Manilia prin care lui Pompeius i se acorda comanda razboiului mithradatic, fiind investit si cu un imperium proconsulare maius in raport cu guvernatorii provinciilor orientale.

Lex Manilia trebuie vazuta ca o completare fireasca a cunoscutei lex Gabinia din 67 i.Hr., prin care Pompeius a primit comanda impotriva piratilor cu un imperium infinitum. Cele doua leges constituie un moment de cotitura in evolutia constitutionala a Romei, fiind expresia elocventa a faptului ca un asemenea teritoriu nu putea fi guvernat cu puterea normala a magistratilor in functiile lor. Aceste legi, impreuna cu argumentarea necesitati adoptarii lor de catre Cicero, in cunoscutul lui discurs De imperio Gneio Pompeii, reprezentau falimentul sistemului constitutional roamn de pana atunci.

Campaniile lui Pompeius nu au avut stralucirea celor ale geniului militar Lucullus, insa au fost mai eficiente. Nici nu era greu sa tragi concluziile dintr-un esec din care se inspira Pompeius, care trece la o organizare metodica a teritoriului. In momentul in care Mithradates a fost alungat, refugiindu-se in Bosforul Cimmerian, Pompeius i-a taiat caile de reintoarcere, intreprinzand expeditii impotriva iberilor si a albanilor caucazieni, pe unde ar fi putut sa se reintoarca Mithradates. Flota romana patrula pentru a evita o eventuala debarcare. Intre timp, recunoscand faptul ca la acel moment, armata sa nu putea sa se angajaze intr-un razboi impotriva parthilor, Pompeius a reluat si relatiile cu acestia de o maniera convenabila pentru ambele puteri.

Apoi, generalul roman a inceput celebra sa actiune de organizare a Orientului. In 64 i.Hr., punant capat fostului regat hellenistic al Syriei, va organiza Syria in provincie romana. Dupa rezolvarea problemei Armeniei, in 63-62 i.Hr., au fost organizate ca provincii romane Bithynia si Pontul. In 63 i.Hr., Mithradates, care visa la o expeditie impotriva Italiei, precum Hannibal, se vede tradat de fiul sau, Pharnakes, si, pentru a nu cadea viu in mainile romanilor, ordona unui insotitor celt sa il ucida, intrucat era imun la otrava.

Dupa incheierea acestei campanii si dupa organizarea Orientului, Pompeius debarca la Brundisium in 62 i.Hr., opinia publica romana asteptandu-se ca el sa procedeze ca Sulla. Pompeius insa si-a demobilizat trupele, intrand in Roma ca un simplu privatus.

Optimatii inflamati in urma succesului obtinut prin zdrobirea conjuratiei catilinare au refuzat cererile lui Pompeius de a-i improprietari pe veteranii sai. Aceasta miscare politica gresita l-a adus pe Pompeius in tabara popularilor, el raspunzand avansurilor facute de un ambitios genial, lipsit de mijloace insa, pe nume Caesar, si de cel mai bogat om din Roma, Crassus.

Intelegerea dintre cei trei, pe care Cato cel Tanar o considera sfarsitul republicii libere[1] este denumita incorect, in vechea istoriografie, drept primul triumvirat. Denumirea este improprie[2], deoarece notiunea de triumvirat are o conotatie juridica bine determinata, respectiv investirea triumvirilor cu atributii constitutionale precise. Acesta a fost cazul in 43 i.Hr., cand Antonius, Octavianus si Lepidus au intemeiat un triumvirat cu asemenea competente bine definite. Prin urmare, in anul 60 i.Hr. nu se poate vorbi de un asemenea act, pentru ca el nu a fost facut public, ci mai degraba de o conspiratie politica intre lideri politici, o intelegere informala cu scopul de a prelua puterea. Ei s-au inteles asupra cailor, mijloacelor de urmat si asupra modului in care sa fie exercitata aceasta putere.