Teodosie - imparatul crestin ideal

Imparatul este un personaj foarte important in viata imperiului si pentru destinul acestuia . Gratie lui Ammianus Marcellinus, cunoastem ritualul alegerii imperiale. Mai intai, se poarta discutii intre conducatorii militari, apoi candidatul se urca la tribuna si se prezinta. Daca adunarea ii este favorabila manifesta aceasta lovindu-si zgomotos scuturile. Armata recunoaste astfel in candidat un om inzestrat cu virtutea de conducator, un imperator. Atunci, acesta se retrage pentru a reveni deindata cu insemnele imperiale, cu paludamentum-ul de purpura si cu diadema . Din nou, pentru a doua oara se infatiseaza trupelor pentru a fi proclamat Augustus si atunci rosteste o cuvantare, un fel de program. Se recurge la rituri pagane pentru a fi consultate auspiciile. Imparatul comunica atunci alegerea sa celorlalte armate si Senatului Romei iar pentru prima oara cu Teodosie, Senatului din Constantinopol . Puterea imperiala nu este ereditara, Cu Teodosie, incepe o noua dinastie.

Imparatul este numit Imp(erator) Caesar Augustus, Dominus noster. Teodosie nu preia titlul de Pontifex Maximus. Imparatii continua sa se considere loctiitorii lui Dumnezeu pe pamant. Imparatul detine intreaga putere; el reprezinta legea vie, este inzestrat cu o natura speciala, vointa sa are o valoare absoluta si el are o autoritate nelimitata. El este unicul legislator: "Tu esti legea vie si esti mai presus de legile scrise", ii spune Themistios . El este conducatorul armatei, suveranul, judecatorul. Imparatul exercita puterea legislativa ca expresie a legii vii, proclamand constitutii . El trebuie sa dea legi in interesul general si nu in vreun interes particular, iar in legile date sa exprime dreptatea. Isi exercita aceasta putere mai ales prin scrisori pe care le adreseaza Senatului, poporului, functionarilor. Imparatii din perioada tarzie a imperiului ingaduiau profesorilor si episcopilor sa-i mustre. Imparatul, care teoretic isi datoreaza intreaga putere vointei populare, este in acelasi timp obiectul onorurilor divine si al unui cult care ii confera sau exprima o autoritate de un alt ordin. In epoca constantiniana, lucrurile nu se schimbasera, si nici mai tarziu, Teodosie nu are mult mai multa putere decat avea Adrian, si mai ales functia imperiala evolueaza dupa aceleasi principii.

Idealul pe care il propune este acelasi pe care filosofii il propuneau principiilor elenistici. Themistios nu ezita sa-l considere pe imparat drept filosoful prin excelenta, a carui prima virtute este filantropia. El trebuie sa fie asemenea lui Dumnezeu. Themistios da o noua - si in acelasi timp o veche interpretare puterii imperiale, a lui princeps-dominus. La el, aproape toate notiunile romane pe care se sprijina principiile puterii imperiale primesc o transcriere orientala. Ideea predestinarii, a puterii universale, de origine divina, a institutiei imperiale, isi regasesc in Orient contextul elenistic. Se stie ca in secolul al IV-lea erau doua sisteme de gandire politica concurente, o dubla interpretare a unei aceleiasi realitati politice si istorice. In opera lui Themistios, problema institutionala ocupa un loc central . In incercarea sa de a interpreta natura imprecisa a puterii imperiale, din perspectiva traditiei orientale, grecesti si elenistice, el reia problema raporturilor dintre Rege si Lege. Vechile discursuri ale lui Themistios rostite in fata lui Constantiu, a lui Iulian sau Iovianus dovedesc o perfecta cunoastere a filosofiei grecesti. El este un intermediar intre literatura antica si cea bizantina.

Themistios se implica in dezbaterea care, in epoca sa, ii opunea pe teoreticienii unui regim imperial cuprins in limitele unei legalitati republicane si cei care sustineau o putere imperiala inspirata si legitimata de o interventie mai presus de fire. Pentru Themistios, imparatii sunt legi vii, indeosebi Teodosie. El ii cere acestuia sa fie o lege vie, adica in primul rand mai umana: "Tu i-ai aparat si i-ai scapat, fara a incalca insa legile ci doar imblanzindu-le, pentru ca tu insuti esti legea vie, mai presus de legile scrise"

Aceeasi teza se regaseste in Discursul XIX referitor la acelasi imparat: "Iar acum il vedem readucand la viata din pragul lui Hades niste oameni, niste uriasi pe care legea ii trimisese acolo si pe care stapanul legii ii readuce inapoi, stiind ca virtutea unui judecator este cu totul altceva decat virtutea unui rege, ca unul trebuie sa urmeze legile, in timp ce celalalt trebuie sa le imbunatateasca, sa le arate cruzimea si asprimea, intrucat este el insusi o lege vie si nu una inchisa in scrieri imuabile si intangibile. Desigur ca pentru aceasta a trimis Dumnezeu regalitatea din cer pe pamant, pentru ca omul sa poata cauta un ajutor impotriva legii imuabile la legea insufletita si vie"

Originea puterii imperiale, scapate de sub tutela legilor, nu mai este suveranitatea populara, ci direct Dumnezeu, un Dumnezeu unic, pentru Themistios ca si pentru Eusebiu, un Dumnezeu conducand universul cu dreptate si bunatate, cu care trebuie sa se asemene un imparat "iubitor de oameni - philanthropos". Regele este, prin sufletul sau, chip al acestui Dumnezeu, conducerea sa este o copie pamanteasca a conducerii divine functia sa este cea a unui delegat, a unui reprezentant, a unui interpret pe pamant al Dumnezeului universal . Pentru Themistios, Teodosie este suveranul pe deplin philanthropos, o intruchipare desavarsita a regalitatii, o imitatie a "arhetipului" divin . Themistios afirmase deja ca delegarea acestei puteri se face nemijlocit, iar imparatul va reproduce ordinea si administratia divine . Teodosie este pentru Themistios si cel mai inalt functionar al imperiului; el isi deleaga autoritatea unor chipuri ale sale care sunt si ei, cu o competenta limitata, "legi vii": functionarii imperiali. Legitimitatea sa se prelungeste intr-o intreaga ierarhie : "Dumnezeu nu are, pentru a-L sluji, ochi, urechi, minte, imbracate intr-un trup; el este prezent pretutindeni, cu desavarsire liber de orice opreliste, conducand personal soarta lumii al carei Imparat este. Dar atunci cand cel care conduce este un om, si cand conduce, singur sau cu un tovaras, aproape intreg pamantul si intreaga mare, atunci ii trebuie multe urechi si multi ochi in slujba sa, altminteri nu va fi pe masura maretiei imperiului sau" . Acesti functionari trebuie insa sa fie vrednici de increderea imparatului.

Themistios, el insusi prefect, trebuie sa-l imite pe imparat in exercitarea functiei sale: "Tot ceea ce a iesit bun din slujirea mea, nu este opera mea, ci poarta pecetea modelului daca am luat in sarcina mea protejarea orfanilor, am facut-o dupa pilda parintelui nostru comun (Teodosie); . am luat pilda de la acelasi izvor, daca am judecat cu dreptate, am facut-o privind catre legea vie"

In acelasi Discurs XXXIV, Teodosie este vazut ca persoana care poate uni "filosofia" si "politica".

Latinius Pacatus Drepanius, in panegiricul adresat lui Teodosie pe care l-a rostit in 389 in fata Senatului si a imparatului, afirma ca Teodosie este un imparat ideal, care nu are nevoie sa fie laudat fara a avea merite, asa ca alti imparati, care vor sa fie laudati in mod obisnuit: "Virtutea ta a fost vrednica de imperiu, dar la virtute s-a adaugat si frumusetea. Una a facut din tine imparatul trebuincios, cealalta imparatul potrivit" . El se numara printre imparatii care au refuzat imperiul si, in pofida spiritului panegirist, acelasi Pacatus afirma ca Teodosie era singurul: "dintre toti cei care au domnit pana acum care sa fi facut concesia de a deveni imparat. Unii au fost impusi de vointa legiunilor pe care le cumparasera, altii prin lipsa altor candidati, altii prin legaturile lor cu familia imperiala; tu nu-ti datorezi alegerea pe tron nici uneltirilor, nici prilejului favorabil, nici rudeniei. Erai strain de familia imperiala, ai fost chemat ca al treilea la guvernare si ai fost silit sa accepti impotriva voii tale, repet, impotriva voii tale" . Teodosie este un imparat foarte popular, iubit de supusii sai: "oricine ar fi omul care vine sa te consulte, chiar daca - ceea ce este rar - se invredniceste de un refuz, macar pleaca cu amintirea de a fi vazut divinitatea" . Spre deosebire de alti imparati nepopulari, Teodosie "se ofera privirii tuturor, astfel incat imparatul nostru poate fi vazut la fel de des ca si ziua sau soarele. As mai adauga: in timp ce folosirea fara oprelisti a unui bun da nastere la lehamite, persoana sa, in schimb, nu satura niciodata nici ochii nici admiratia, astfel incat vederea sa este din ce in ce mai cautata si, marturisire neobisnuita, fiind de fata, te face sa-i doresti prezenta"

Pentru istoricii crestini, ca de exemplu Rufin din Aquileea , Teodosie reprezinta imparatul crestin ideal. La traducerea pe care o face Istoriei Eccleziastice a lui Eusebiu, Rufin adauga relatarea unor evenimente petrecute intre 325-395 si dezvolta aceasta idee. El infatiseaza imparatii in doua categorii opuse: "imparatii buni" si "imparatii rai", a caror domnie a fost benefica sau malefica pentru Biserica. Teodosie face parte din grupul imparatilor buni, alaturi de Constantin, Gratian si Iovian. Ca si ceilalti imparati ideali, si el este un religiosus princeps un imparat evlavios.

Teodosie este imaginea cea mai desavarsita si apare ca un nou Constantin, mai desavarsit decat primul. "Religiosus princeps" prin excelenta, Teodosie lupta impotriva credintelor gresite mi superstitiilor desarte ale paganilor in acelasi timp luptand si impotriva erorilor religioase, pe frontul ereziei. El se caracterizeaza prin fides, religio si munificentia, ii intampina cu bunavointa pe cei umili si da dovada de respect fata de episcopi . Teodosie este mai mult decat un imparat crestin care merita victoria , pacea sau cucerirea pentru pietatea sa, el este campionul crestinismului, care lupta impotriva greselilor paganilor si impotriva acestora ca persoane. Batalia pe care o duce impotriva lor este batalia lui Dumnezeu impotriva falsilor zei si pentru aceasta Dumnezeu intervine in lupta, manifestandu-si puterea printr-o minune, Teodosie isi dovedeste credinta prin evlavie, Il cinsteste pe Dumnezeu prin post si rugaciune. Dintre toti imparatii crestini care apar in Istoria Ecclesiastica, Teodosie este singurul, dupa parerea lui Rufin, care merita cel mai mult, pentru evlavia sa, ajutorul divin. Acest ajutor se manifesta in diferite feluri. Rufin nu-l concepe deci pe imparat intr-o relatie directa, intima, mistica cu Dumnezeu, caruia Dumnezeu ii vorbeste in inima, ci il vede ca un imparat in Biserica, voia lui Dumnezeu fiindu-i descoperita de catre Biserica.

Referat: Marile calde si marile reci Lucrare: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

Dumnezeu ii confera puterea fie prin intermediul Bisericii, fie printr-un om sfant ii face cunoscuta voia Sa. Acesta este rolul monahului Ioan din Lycopolis. Ioan avea darul proorociei si imparatul Teodosie il consulta inainte de a intreprinde vreo operatiune militara. Rufin se refera la acest lucru in doua randuri. Potrivit lui Rufin: "Teodosie era atat de indragit de Dumnezeu incat pronia dumnezeiasca i-a acordat o favoare speciala. Intr-adevar, in Tebaida, a umplut de duh proorocesc un anumit monah cu numele de Ioan. Din parerile si raspunsurile sale, imparatul afla daca e mai bine sa pastreze pacea sau sa porneasca la razboi"

Cand Teodosie ia armele impotriva lui Eugen "il intrebase mai inainte pe calugarul Ioan care era voia lui Dumnezeu. Atunci acesta, care ii prezisese o prima victorie nesangeroasa asupra lui Maxim, i-a fagaduit de asemenea victoria, dar nu fara mare varsare de sange de ambele parti" . Rufin vorbeste iarasi despre acest eveniment in Cercetare asupra calugarilor din Egipt, pe care a tradus-o in latina: "Am vazut in tinutul Lyco, in Tebaida, pe marele si fericitul Ioan, barbat cu adevarat sfant si virtuos, care, prin lucrarile sale, s-a aratat in chip vadit tuturor ca avand darul proorociei. El a prevestit binecredinciosului imparat Teodosie tot ceea ce, prin voia lui Dumnezeu, urma sa se intample in lume si i-a prezis iarasi care vor fi urmarile: si revolta tiranilor impotriva imparatului si, ca urmare, nimicirea lor precum si a popoarelor care invadasera imperiul"

Teodosie, intr-adevar, savarseste un demers religios personal care exprima un alt tip de relatii cu divinitatea. Postul si rugaciunea, indeosebi sub forma noptilor de veghe, sunt acte specific crestine, prin care el ii infatiseaza Domnului rugaciunea sa, incredintandu-se pe deplin Proniei dumnezeiesti. In post, rugaciune si lacrimi se pregateste imparatul sa porneasca la lupta pentru dreapta credinta. Daca uzurpatorul a folosit divinatia pagana pentru a cunoaste voia zeilor, imparatul Teodosie, crestin fiind, a recurs la alti mijlocitori, la sfinti. Ingenuncheat in fata sfintelor moaste de mucenici si de apostoli, nadajduind in mijlocirea lor. Dupa Sozomen, el s-ar fi dus la Hendomon, unde pusese sa fie depus capul Sfantul Ioan Botezatorul . Teodoret concretizeaza acest ajutor al sfintilor sub chipul unui vis dublu: in ajunul bataliei, lui Teodosie i se arata in vis Sfantul Ioan Evanghelistul si apostolul Filip, care-i fagaduiesc ajutor; un vis identic vine sa-l confirme pe cel al imparatului

Rufin, inspirat de panegiricul facut lui Teodosie de catre Paulin de Nola , arata ca imparatul s-a bazat pe aceasta mijlocire a sfintilor - el este pietate munitus - pentru a porni la lupta impotriva unui dusman care este inainte de toate un rival religios. Victoria lui Teodosie de la Raul Rece, din 5-6 septembrie 394, nu este numai o victorie a unui imparat legitim impotriva unui uzurpator, ci este, prin excelenta, victoria crestinismului asupra paganismului: "Pentru acest imparat zelos in materie de religie, victoria asupra falselor credinte ale paganilor a fost mai glorioasa decat cea pe care a dobandit-o prin moartea tiranului: o nadejde zadarnica si o falsa divinatie au fost nu atat o pedeapsa pentru cei care au pierit cat un prilej de rusine pentru supravietuitori"

Rufin il infatiseaza pe imparat in rugaciune, invocand divinitatea pentru a obtine victoria. "El insa, vazand acele linii intoarse, in picioare pe o stanca inalta, de unde putea atat sa vada cat si sa fie vazut de cele doua armate, dupa ce a lasat armele a alergat la sprijinul sau obisnuit si, ingenuncheat in fata lui Dumnezeu, s-a rugat: "Dumnezeule Atotputernic, Tu stii ca am pornit aceasta batalie in numele lui Hristos, Fiul Tau, pentru o razbunare pe care o socotesc dreapta; daca nu este asa, pedepseste-ma. Dar daca am venit aici cu o cauza indreptatita si incredintandu-ma Tie, intinde dreapta Ta peste ai Tai, pentru ca neamurile sa nu spuna: Unde este Dumnezeul lor?"

In aceasta povestire a lui Rufin, se vede cu dramatism credinta imparatului crestin care cere interventia lui Dumnezeu. Teodosie face apel la judecata divina, daca cauza sa este dreapta, Dumnezeu sa-i acorde victoria, iar daca nu, sa-l pedepseasca. Dar el asteapta o manifestare a puterii adevaratului Dumnezeu, care sa-i doboare pe dusmani: el cere o teofanie. Iar Rufin continua: "Aceasta rasturnare totala a situatiei militare, intrucat urmeaza rugaciunii lui Teodosie si este infatisata ca rezultatul acesteia, dobandeste un caracter miraculos pe care il confirma minunea care urmeaza". Teodosie ceruse o interventie dumnezeiasca si aceasta s-a produs sub chipul unui miracol atmosferic. Despre aceasta interventie pomenesc atat Ambrozie , cat si Rufin, influentat si de cel dintai.

Acestei Biserici prin care Dumnezeu Se manifesta pe pamant, imparatul trebuie sa-i ofere ajutor si sprijin, fara a se amesteca in treburile sale interne, respectandu-i independenta in materie de credinta si de disciplina. El convoaca sinoadele si le faciliteaza organizarea din punct de vedere material, iar episcopii definesc in mod liber credinta ortodoxa. Hotararilor luate de episcopi, pe care le cinsteste ca si cum ar fi fost luate de Insusi Dumnezeu, imparatul le confera putere de lege. Avand rolul de brat secular, el ii loveste pe cei pe care Biserica i-a condamnat. Imparatul este in Biserica si intrucatva in slujba Bisericii

Pentru ca este om si pacatos, imparatul trebuie sa se supuna, in comportarea sa particulara, cerintelor moralei crestine si judecatii Bisericii. Teodosie a facut acest lucru si este laudat de Rufin pentru a fi actionat astfel . In Biserica, dreptcredinciosul imparat nu este deci decat cel dintai dintre credinciosi, pentru ca dupa parerea sa,care este, de altfel, si cea a Sfantul Ioan Gura de Aur, Sacerdotiul nu trebuie sa se afle sub jurisdictia statului

Fericitul Augustin , in Cetatea lui Dumnezeu V, 26, ii face un amplu elogiu lui Teodosie. Acest elogiu este legat atat de contextul imediat cat si de tema principala a primelor cinci carti, carora le aduce o concluzie concreta. Acest elogiu al lui Teodosie, alcatuit de un contemporan, este deseori folosit de istoricii moderni. Sfantul Augustin s-a folosit de Istoria Ecclesiastica a lui Rufin din Aquileea , ca si de Pacatus, Claudian si Paulin de Nola. El are tendinta de a insista chiar mai mult decat Rufin pe purtarea exemplara a lui Teodosie si pe protectia pe care a primit-o din partea lui Dumnezeu, indeosebi la Raul Rece. Augustin a preluat de la Rufin conceptia sa cu privire la o putere imperiala favorizata de Dumnezeu, deindata ce apara sau sprijina crestinismul.

Numele lui Teodosie este introdus incidental ca fiind cel al persoanei care l-a razbunat pe Gratian . El subliniaza lucrarea constanta a proniei care conduce lumea si care a compensat evenimentele suparatoare prin stralucirea marelui Teodosie.

Augustin arata ca diversitatea domniilor imparatilor crestini este totodata o dovada ca bunurile lumesti nu sunt refuzate celui care-L cinsteste pe adevaratul Dumnezeu, excluzand demonii. Tema in care Augustin a inclus acest elogiu este tema fericirii de care se bucura imparatii crestini, mai bine zis a adevaratei fericiri, opusa tuturor bunurilor trecatoare pe care Dumnezeu le daruieste "celor buni si celor rai". Fericirea lui Teodosie este cea de care se bucura in ceruri, nu numai domnia sa fericita de care a beneficiat poporul sau.

Pentru Augustin, imparatii crestini "sunt fericiti daca conduc cu dreptate, daca-si pun puterea in slujba maretiei dumnezeiesti, pentru a dezvolta la cel mai inalt grad cultul inchinat lui Dumnezeu, daca se tem de Dumnezeu, daca-L iubesc, daca-L adora; daca iubesc mai mult acea imparatie, unde nu se tem ca vor avea rivali, daca sunt inceti in a pedepsi si iuti in a ierta, daca recurg la razbunare din obligatia de a conduce si a apara statul, si nu pentru a-si satisface ura impotriva dusmanilor, daca iarta nu pentru a lasa o crima nepedepsita, ci in nadejdea indreptarii, daca deseori constransi sa ia masuri aspre, le compenseaza prin blandetea milostivirii lor si multimea binefacerilor; daca renunta la desfrau cu cat sunt mai liberi sa i se dedea, daca prefera sa-si stapaneasca propriile patimi decat cine stie ce alte neamuri, si daca fac toate acestea nu din dorinta arzatoare de slava desarta ci din dragoste pentru fericirea vesnica, daca, in sfarsit, nu uita ca pentru pacatele lor sa aduca adevaratului Dumnezeu care este al lor o jertfa de smerenie, de impacare si de rugaciune. Asemenea imparati crestini, ii socotim fericiti, inca din lumea aceasta ca nadejde, iar cu adevarat, atunci cand va sosi ceea ce asteptam"

Constantin era imparatul crestin care a dobandit fericirea Cerului iar Cerul i-a daruit fericirea pamanteasca. Toti ceilalti imparati care s-au crestinat pentru a dobandi fericirea pamanteasca a lui Constantin si nu pentru viata vesnica au murit inainte de vreme: Iovian, mult mai repede decat Iulian, Gratian ucis de un tiran. Dar Teodosie era trimisul cerului, caci l-a razbunat pe Gratian. Crestinul nu actioneaza decat manat de dorinta fericirii vesnice si imparatul Teodosie a inteles bine acest lucru si l-a dovedit prin existenta sa.

Teodosie reprezinta pentru Augustin modelul imparatului crestin. El "a trimis in pustia Egiptului pentru a-l consulta pe Ioan, a carui faima crescanda l-a facut sa vada in el un slujitor al lui Dumnezeu inzestrat cu darul proorociei, si a primit din partea lui asigurarea ferma ca va iesi invingator". In timpul luptei impotriva lui Eugen, "s-a luptat impotriva puternicei ostiri a lui Eugen mai mult cu rugaciunea decat cu spada Invingator asa cum a crezut si cum i s-a prezis, Teodosie a daramat statuile inaltate in Alpi lui Jupiter si inchinate, se pare, acestui zeu impotriva sa, prin nu stiu ce ritualuri".

Viziunea teologica a faptelor ii inspira elogii lui Augustin: "De-a lungul tuturor acestor evenimente si inca de la inceputurile domniei sale, el n-a incetat sa sprijine Biserica in incercarile sale prin legi foarte drepte si foarte liberale impotriva necredinciosilor, aceasta Biserica pe care ereticul Valens, favorabil arienilor, o persecutase cu violenta. Era mai fericit ca este membru al acestei Biserici decat ca stapaneste intreaga lume.

A poruncit sa se darame pretutindeni idolii pagani, intelegand ca pana si favorurile pamantesti depind nu de demoni, ci de adevaratul Dumnezeu. Ce poate fi mai admirabil decat smerenia sa evlavioasa atunci cand, la plangerile unora dintre apropiatii sai, a fost nevoit sa pedepseasca marea nelegiuire a tesalonicienilor, in pofida interventiei episcopilor carora le fagaduise sa fie indulgent? El, insusi pedepsit in virtutea disciplinei ecleziastice, a dat dovada de o asemenea pocainta incat poporul, care se ruga pentru el, a varsat mai multe lacrimi vazand Maretia imparateasca ingenuncheata decat se temuse de mania sa atunci cand o jignise. Or, aceste fapte bune si altele asemenea Teodosie le-a luat cu sine atunci cand a parasit aburul trecator care infasoara culmile, oricat de inalte, ale maretiei umane. Rasplata lor este fericirea vesnica pe care Dumnezeu o daruieste numai sufletelor cu adevarat evlavioase"