Carol I domnitor

Carol I domnitor

La numai patru ani de la urcarea pe tronul Romaniei a lui Carol I, izbucneste razboiul intre Prusia si Franta. Or, el, desi ruda cu Napoleon al III-lea, era totusi neamt, crescut in Germania, fost ofiter prusac - si in sufletul lui a tinut partea Germaniei. Cum romanii simpatizau cu Franta, s-au ivit atunci fel de fel de miscari ostile, a aparut o ten­dinta foarte serioasa de rasturnare a lui Carol. Simpatia pentru imparatia germana, principele mai intai, apoi regele Carol a purtat-o toata viata si a impins tara noastra catre o intelegere cu Germania si cu Austro-Ungaria.

Trebuie sa constatam ca aceasta lunga domnie de 48 de ani, cea mai lunga din istoria Romaniei, cu un an mai lunga decat a lui Stefan cel Mare, ne-a fost benefica, in acest rastimp, tara noastra a facut un salt inainte uimitor. Poate ca, dintre toate tarile moderne, numai Japonia a facut un salt comparabil cu cel al Romaniei de la mijlocul veacului trecut si pana la primul razboi mondial. Din punct de vedere economic s-au facut progrese uriase, dar, bineinteles, nu se putea ca intr-o singura generatie sa ajungem la nivelul tarilor occidentale. Mai toate caile ferate de la noi dateaza de pe vremea regelui Carol. S-au construit sosele, au aparut uzine, a inceput exploatarea petrolului; am fost a doua tara din lume, dupa SUA, in privinta industriei extractive a petrolului.

In planul politicii interne, regele Carol a fost iscusit, a stiut sa pastreze echilibrul intre cele doua mari partide care s-au creat, Partidul Liberal (al Bratienilor) si Partidul Conservator - echilibru politic asemanator celui din Anglia. Votul nu era universal, ci cenzitar - numai cei ce plateau impozit erau admisi sa aleaga - sistem care ne apare azi ca nedemocratic, dar nu trebuie uitat ca acest sistem functiona aproape peste tot in Europa, cu deose­birea ca la noi era mai restrictiv din cauza gradului de analfabetism si a concentrarii bogatiei in anumite straturi ale societatii. Apoi electoratul nu era inca educat, nu intelegea ca de el depindea schimbarea, asa incat, la fie­care alegere, partidul desemnat de rege pentru a forma guvernul obtinea majoritatea in alegeri. Regele Carol, dupa imprejurari, a reusit sa mentina alternanta: 3-4 ani un partid, 3-4 ani celalalt. O singura data au stat liberalii la putere aproape 12 ani (1876-l888), cu Ion Bratianu ca presedinte - in afara de o intrerupere de doua luni, cand s-a aflat in fruntea guvernului fratele lui, Dumitru Bra­tianu. Ion Bratianu, fara indoiala cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea, a adus cele mai impor­tante innoiri din punct de vedere economic - sistemul bancar, sistemul industrial, toate acestea dateaza din vre­mea presedintiei lui.

Tudor Vladimirescu porneste din Oltenia spre Bucu­resti, la indemnul unor mari boieri favorabili Eteriei, ca Grigore Brancoveanu, Grigore Ghica, Barbu Vacarescu, care l-au insarcinat sa ridice "norodul'.

Cand se apropie insa de capitala, mai toti boierii fug in Transilvania, la Brasov, de teama unei rascoale taranesti. Dar Tudor Vladimirescu este foarte disciplinat, pastreaza o ordine chiar brutala in armata lui, asa incat pandurii sosesc la Bucuresti fara sa fi provocat dezordini. La Bucuresti se intalneste Tudor Vladimirescu cu comandantul armatei grecesti care venea din Rusia, Alexandru Ipsilanti. Din pacate, ei nu inteleg razboiul in acelasi fel; Ipsilanti voia o mare Grecie, care sa se intinda pana in tarile noastre, pe cand Tudor intelegea sa lupte numai pentru romani. Si aici se petrece alta drama: Ipsilanti, care fusese aghiotant al tarului, mintise intr-un fel pe romani afirmand ca vor intra in razboi din nou si rusii. Dar iata ca tarul il dezminte. De ce? Fiindca puterile care-l invinsesera pe Napoleon in 1815, precum si Franta regala, formasera ceea ce se numea Liga Sfanta, pentru a se apara impotriva revolutiilor. Tarul nu mai indrazneste sa sprijine o revolutie greceasca, chiar daca era indreptata contra turcilor - ar fi insemnat sa nu-si respecte cuvantul dat membrilor ligii suveranilor din Europa, care tocmai in acel moment sunt intruniti in Congres la Laibach (Ljubljana) pentru a hotari o inter­ventie impotriva unei revolutii la Napoli! Tarul dezminte deci solemn ca ar avea de gand sa sprijine revolta grecilor. Vestea descumpaneste grav pe toti eteristii. Tudor Vladimirescu isi da seama ca revolutia este pierduta, si intra in negocieri secrete cu turcii. Cele doua armate inainteaza de la Bucuresti, spre vest, in paralel (cea a lui Ipsilanti trecand pe la poalele muntilor, cea a lui Vla­dimirescu prin campie), nestiind cum si cand sa se uneasca in cazul unui atac al turcilor. Dar Ipsilanti intercepteaza corespondenta dintre comandantul turc de la Dunare si Tudor. Atunci grecii il