Principesa Ileana a Romaniei - repere

Principesa Ileana a Romaniei - repere

Domnita Ileana - al cincilea vlastar al familiei regale a Romaniei, una din fiicele celui de-al doilea rege al Romaniei - Ferdinand si al sotiei sale Regina Maria - a vazut lumina zilei in Romania, in ziua de 5 Ianuarie 1909. Frumoasa, caritabila, generoasa, a studiat la Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie (a nu se neglija legatura de rudenie a Reginei Maria si Curtea Angliei). A fost presedinta Asociatiei Crestine a femeilor romane, pasionata de yachting, obtinand Brevetul de capitan de cursa lunga,  fiind singura femeie din Romania cu aceasta calificare. A studiat sculptura cu renumitul sculptor roman Ion Jalea si pictura cu pictorul roman Jean Al. Steriadi.

Repere:

In 26 Iunie 1931, s-a casatorit cu arhiducele Anton de Habsburg, cu care a avut sase copii, iar dupa moartea sotului, la cativa ani s-a recasatorit cu Dr. Stefan ISARESCU. Inainte de declansarea celui de-al doilea razboi mondial, a locuit in Austria, revenind in tara in anii razboiului, unde a locuit pana la abolirea Monarhiei in 31 Decembrie 1947, la inceputul anului 1948 fiind obligata sa paraseasca tara definitiv, ca si restul familiei regale, respectiv Regele Mihai si mama acestuia, Regina-mama Elena. Principesa Ileana se stabilise temporar la Buenos Aires, unde datorita marinimiei si altruismului innascut, a infiintat un camin destinat refugiatilor politici romani, camin ce a purtat numele mamei sale, "Regina Maria".

In anul 1950 a plecat la Boston (SUA), unde s-a stabilit si si-a publicat primele Memorii in limba franceza, care cuprind 3 volume, pe care din fericire le posed. A indragit intotdeauna artele autentice romanesti, manifestandu-si constant apartenenta neamului romanesc, devotandu-se operelor de caritate in sprijinul romanilor. In anul 1948, an de trista amintire, cand toata familia regala sub amenintarea guvernului comunist instalat la putere a fost obligata sa paraseasca tara, Principesa Ileana a luat cu ea un pumn de pamant romanesc de la Castelul Bran, care simtea ca-i apartine, lacas pe care l-a indragit pana a inchis ochii in ziua de 21 Ianuarie 1991 - iata au trecut de atunci 16 ani.

Dovada legaturii Principesei cu glia romaneasca, este ca in Catedrala Bisericii Episcopale din New York (pe care am vizitat-o) si care din fericire providenta a ocrotit-o in tragedia din 11 Septembrie 2001, scapand atacului nesabuit al barbarilor si a celor fara Dumnezeu, in capela dedicata cultului ortodox, sub icoana bizantina mostenita de la mama Sa, se afla o caseta cu pamant din glia Romaniei, iar pe o placuta de bronz,  a carei singura podoaba este, exista vechea Stema a Romaniei, fiind incrustate urmatoarele cuvinte: "In memoria parintilor mei, Regele Ferdinand si Regina Maria, precum si a tuturor celor care s-au sacrificat pentru Tara. Aici se gaseste o particica de pamant romanesc LIBER".

In anul 1960, in urma unui accident mortal de avion, in care si-au pierdut viata una din fiicele Principesei, anume Minola, precum si a sotului acesteia, Principesa s-a retras la Ellwood City (Pennsylvania), fiind ctitorul Manastirii de rit ortodox, denumita SCHIMBAREA LA FATA, sub jurisdictia Episcopiei Romane din America si Canada. Urmare tragediei, Principesa Ileana a imbracat mantia monahala de calugarie, astfel devenind Maica Alexandra, stareta Manastirii ortodoxe romane din Ellwood City.

Dupa evenimentele din Decembrie 1989, Maica Alexandra, cu toate ca era suferinda si-a manifestat dorinta sa viziteze pentru ultima oara Romania, astfel ca in Septembrie 1990 a sosit la locul ei preferat, Castelul Bran, ultima ei resedinta in tara unde s-a nascut si iubit-o, ocazie cu care i s-a facut o primire demna de lauda, a celor care o cunosteau din tinerete si au supravietuit "cizmei comuniste".

Localnicii, plini de emotii si amintiri din trecutul indepartat, pe multi dintre ei chiar recunoscandu-i, Principesa, ca si odinioara, le-a dat sfaturi bune pentru toti. A vizitat castelul, vama, capela de piatra, avea vorba la fel de domoala si ne-a dat sfaturi bune pentru toti, incheind cu cuvinte pline de duh si intelepciune: "TREBUIE SA IMBATRANESTI FRUMOS SI SA TE INDEPARTEZI NATURAL DE LUCRURILE PE CARE NU LE MAI POTI FACE".

In ziua de 21 Ianuarie 1991, Principesa Ileana, Arhiducesa de Habsburg, alias Maica Alexandra, matusa Regelui Mihai al Romaniei, a trecut in eternitate, la Spitalul St.Elizabeth din Youngstown (Ohio), ca urmare a unor complicatii survenite in urma fracturii bazinului, accident survenit chiar in chilia Manastirii unde a locuit de la inceput. Fractura s-a soldat cu complicatii din care i s-a tras sfarsitul. Inhumarea a avut loc in curtea Manastirii ctitorita de Maica Alexandra - The Orthodox Monastery of the Transfiguration.

Drumul spre manastire:

La varsta de 52 de ani, devine novice la Manastirea ortodoxa "Acoperamantul Maicii Domnului" din Busy-en Othe.

Document online: Test grila geografie Document online: Geografie pentru clasa a IV - curriculum-ul actual

N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: 'incaltaminte militara romana' Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la 'English Heritage', un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care 'mimeaza' viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.

'Au fost stralucitori: brilliant!' Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, 'nu mai are dreptul' sa bata campii. Tocmai de aceea, atunci cand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: 'Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor. Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul 'Aelia' era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini', imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.

 

Menander, tribunul dac   Placa tribunului Macheta fortului locuit de faci

Soarta Scotiei, decisa in Dacia Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor 'de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei'. si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca 'mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea' pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.

Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: 'Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele 'de top' ale Zidului, supranumit si 'Regimentul Sageata'. Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele 'nedorite', mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, 'calind' tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, 'foaie cu foaie'

 O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat 'secret militar', o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: 'Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand'. si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare! Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid

 Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece' In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte 'Romans and Barbarians' (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: 'Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania'. Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.

Ii arat lui Robin Birley 'inscriptia cu sica' a tribunului dac Menander. 'Da, intr-adevar', murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de 'biblie' a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. 'Uite, toate sunt dacice', zice, dand fila dupa fila, incet. 'Uite, inca un falx, o sica Da Uite, inca una si inca una' Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum ocrotit. 'Oh, iata inca una!', exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii

Pe urmele dacilor, in Scotia si Anglia"In inima mea intotdeauna am dorit sa devin calugarița. Dar a fost atat de mult de facut in Romania cand am fost tanara."

In manastire a gasit viața pe care și-a dorit-o, petrecand aici șase ani. Va pleca apoi in America, pentru a construi o manastire ortodoxa. Spunea fiului ei Ștefan: "Daca Dumnezeu voiește sa fie aceasta, El imi va da atat putere cat și mijloace fizice sa-mi indeplinesc datoria". In ciuda trupului ei firav, a durerii sale artritice, a parului carunt, iși ia sarcina de a construi o manastire, cu aceeași energie și viziune cu care a construit cele doua spitale ale sale. Iata ce scrie ea insași in revista Manastirii, despre aceasta: "Cu credința mea ferma și cu voința sa fac lucrarea lui Dumnezeu, m-am angajat sa infrunt orice s-ar ivi. De asemenea, mi-am amintit cuvintele mamei mele: "Trebuie sa infrunți viața, caci viața iubește pe cel brav. Increzandu-ma in ocrotirea Maicii lui Dumnezeu, am sperat sa fiu brava".
A ficut o colecti, a adunat suma necesara, care, impreuna cu ceea ce ea insași poseda, a fost suficient pentru achiziționarea proprietații pe care sta astazi Manastirea din Elwood City. Dupa aceea s-a reintors la Bussy,  unde, in primavara anului 1967 este tunsa in monahism, primind voturile monahale de statornicie, ascultare, saracie și castitate și,cu acel angajament sfant a devenit Maica Alexandra. Peste puțin timp a sosit la New Work, lasand-o pe sora Ileana in urma ei, atat cat a fost posibil. "Ca un vapor ce navigheaza pe mare - marturisea ea - am lepadat vechile obligații, poveri, bucurii și dureri, aparținand celei ce fusesem odata. Cu ajutorul Domnului am gasit echilibrul fara a fi neloiala trecutului. Am fost capabila sa ascult chemarea lui Dumnezeu și statornica in alegerea cursei care mi-a fost pusa inainte".
La 11 august 1967 a avut loc ceremonia implantarii Sfintei Cruci pe locul unde urma sa se ridice altarul capelei, pentru a incepe apoi construirea cladirii provizorii a Manastirii.

Maica Alexandra locuia intr-un trailer, o casa mobila, așezata in acea frumoasa regiune deluroasa. I-a fost extrem de greu și a avut de infruntat multe neplaceri, in timp ce construcția progresa. N-a fost ușor sa-i faca pe credincioșii ortodocși sa ințeleaga necesitatea vieții monahale ortodoxe in America. Dar se straduia sa-i convinga "ca existau astfel de ființe ca monahiile ortodoxe, ca monahismul nu era o rezervație romano-catolica și ca de fapt monahismul a inceput in Rasaritul Ortodox, iar abia mai tarziu a aparut in Apus. In acest fel aduna colectele, caci pe coasta dealului apare capela, urmata de diferite locuințe.

Apare primul așezamant monahal ortodox cu vorbire in limba engleza, pentru femeile ortodoxe de orice origine etnica.

Sfarsit de drum:

In jurul anului 1990 a cazut bolnava și a fost internata in spital. Medicii familiei vin sa o vada. In urma unui atac de cord este imobilizata și nu mai poate vorbi. Pe o placa cu alfabetul a indicat ce cruce voia sa aiba pe mormant: una romaneasca, simpla cu un acoperiș de lemn, cum au țaranii.

Primește Sfanta Impartașanie și Taina Sfantului Maslu. Apoi preotul duhovnic citește deasupra patului rugaciunile de ieșire a sufletului din trup. In mana dreapta, Maica ținea crucea ei preferata, iar cu mana stanga il strangea pe fiul ei Ștefan.

La 21 ianuarie 1991, pe la ora amiezei, respirația i s-a oprit, iar sufletul ei s-a desparțit de trup.

In testament, Maica a cerut numai doua lucruri: sa fie ingropata cu cutiuța ei de țarana romaneasca langa ea și sa fie iertata de cei carora le-ar fi greșit, pentru ca n-ar fi vrut sa faca aceasta.