Razboiul Rece (1947-1991) - blocul oriental sau rasaritean

Razboiul Rece ( - ) a fost o confruntare deschisa, nonmilitara (desi a cauzat cursa inarmarii) si limitata, care s-a dezvoltat dupa Al Doilea Razboi Mondial intre doua grupuri de state care aveau ideologii si sisteme politice diametral opuse. Intr-un grup se aflau URSS si aliatii ei, carora li se mai spunea si Blocul oriental sau rasaritean. Celalalt grup cuprindea SUA si aliatii lor, numiti si Blocul occidental sau apusean.

La nivel militar-politic a fost o confruntare intre NATO (North Atlantic Treaty Organization, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord) si Pactul de la Varsovia. La nivel economic, a fost o confruntare intre capitalism si socialism. La nivel ideologico-politic a fost o confruntare intre democratiile liberale occidentale (asa-numita 'lume libera,' 'societatea deschisa') si regimurile comuniste totalitare (asa-numita 'societatea inchisa'). Infruntarea dintre cele doua blocuri a fost numita 'Razboiul rece', deoarece nu s-a ajuns la confruntari directe militare dintre supraputeri (nu s-a ajuns la un razboi 'cald'). Din punctul de vedere al studiilor strategice, nu s-a ajuns si nu se putea ajunge la un razboi 'cald', la o confruntare conventionala datorita faptului ca ambele supraputeri s-au dotat cu arme atomice si nucleare, ceea ce a creat o situatie strategica de 'deterrence', adica de descurajare si blocare reciproca. Alminteri, se ajungea la o distrugere reciproca totala si la o catastrofa mondiala. Din punctul de vedere al serviciilor secrete, a fost o confruntare intre serviciile occidentale de 'intelligence' (in primul rind cele americane, CIA, NSA, dar si cele britanice, germane, franceze, italiene, etc.) si serviciile de politie politica ale regimurilor totalitare comuniste (in primul rind, KGB, dar si Securitate, STASI, etc.) S-a mai numit 'Razboiul Rece' si datorita faptului ca a fost purtat intre fostii aliati din razboiul impotriva regimului totalitar nazist, intre doua forme de regimuri politice care aveau aceleasi radacini ideologice, adica lupta democratica pentru emanciparea omului de sub orice forma de dominatie. 'Razboiul rece' a dominat

politica externa a SUA si a URSS inca din , cand s-a folosit pentru prima oara termenul, si pana la colapsul Uniunii Sovietice din . Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Razboiul Rece a fost o lupta in care s-au utilizat presiunea economica, ajutorul selectiv, manevrele diplomatice, propaganda, asasinatul, operatiunile militare de intensitate mica si iminentul razboi pe scara mare. Razboiul Rece s-a incheiat o data cu prabusirea regimurilor comuniste sovietice si a URSS, supraputerea care s-a confruntat cu SUA, iar lumea care a ramas este dominata de o singura supraputere (conditie descrisa de specialistii in politica internationala drept hegemonie globala a SUA intr-o lume care este unipolara, chiar daca unii specialisti partizani si, in general, antiamericani o numesc multipolara).

Expresia 'razboi rece' apare pentru prima data dupa al doilea razboi mondial si e necesar a-i cunoaste intelesul. Pornind de la contrariul sau, 'razboi cald sau fierbinte' (care ar trebui sa fie cel intretinut cu armele, pe campul de lupta), razboiul rece devine cel al nervilor (macinator si el intr-un anumit fel de vieti omenesti), cum a fost si 'razboiul de pozitii' ( de transee ) din primul razboi mondial pe frontul de vest.

Desi nu departe de acest inteles , originea razboiului rece trebuie cautata in ingrijorarea de care au fost cuprinse marile puteri occidentale (S.U.A., Anglia, Franta, Germania Occidentala) fata de cursul politicii din tarile unde s-au instaurat dictaturi totalitare, ca expresie a extinderii sferei de influenta sovietica. Aliatii de pana mai ieri, americanii, englezii si sovieticii, s-au trezit astfel in fata unor adversari de neimpacat. Acestea vor lua chipul razboiului, dar nu cu arma, deoarece aliatii erau legati de tratatele de pace si de conditiile stabilite prin ele, ci folosind cai politice si diplomatice.

Acest soi de razboi ciudat a si fost inaugurat nu printr-o lovitura de tun, ci printr-un discurs care, fiind deschizator de drum al unei noi orientari occidentale, ar putea ramane, daca nu celebru, cel putin foarte cunoscut. Este vorba de discursul rostit de Winston Churchill in 1946 in localitatea Fulton din S.U.A., prin care atragea atentia asupra pericolului in care se aflau democratiile occidentale, pe punctul de a fi inghitite de comunism, si propunea o stransa alianta anglo-americana pentru a le apara. Santajul cu bomba atomica nu putea servi atunci manierei in care 'batranul' politician englez vedea rezolvata situatia. Mai ales ca sovieticii dispuneau si ei de aceasta teribila arma.

Politica ofensiva, de amenintari, nefiind recomandata, alternativa aleasa conducea spre defensiva. Astfel, pentru a evita instaurarea unor regimuri 'democrat-populare' (comuniste) in Turcia si Grecia si, totodata, pentru a nu pierde influenta in bazinul rasaritean al Mediteranei, S.U.A. acorda un ajutor de 400 de milioane de dolari acestor tari prin asa-numita Doctina Truman. In acelasi scop, prin Planul Marshall, care a constituit un mare succes economic, politic si diplomatic, in anii 1948-1951 S.U.A. acorda ajutor economic statelor occidentale in vederea refacerii lor. Cat priveste Germania, ajutorul a cuprins partea de vest a Germaniei, dupa ce, ca rezultat al reorganizarii zonelor de ocupatie, s-au format in 1949 cele doua Germanii: Republica Federala Germana si Republica Democrata Germana.

Tot din politica razboiului rece fac parte si blocurile militare ce se formeaza in diferite parti ale lumii sub conducerea S.U.A. La 4 aprilie 1949, ministrii de externe ai S.U.A., Angliei, Canadei, Frantei, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxembourgului (Benelux), Danemarcei, Islandei, Portugaliei semneaza la Washington un tratat numit Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.). In 1952 adera la N.A.T.O. Turcia si Grecia, in 1955, Republica Federala Germana.

Dupa modelul N.A.T.O., se constituie, in anii urmatori, blocuri militare si in alte zone ale lumii. In septembrie 1951, se incheie la San Francisco tratatul politico-militar numit ANZUS, intre S.U.A., Anglia, Franta, Australia, Noua Zeelanda, Filipine, Thailanda, Pakistan. In 1955, in Orientul Apropiat se incheie Pactul de la Bagdad, in care intrau Anglia, Turcia, Irak, Iran si Pakistan. In 1959, Irakul se retrage din acest pact, date fiind neintelegerile cu Iranul. De atunci pactul s-a numit CENTO (Organizatia Pactului Central). La inceputul anului 1979, el se desfiinteaza.

"Planul Schuman" a fost practice rodul unui complot. Propunerea lui Jean Monnet si a colaboratorilor sai a fost redactata in ultimele zile ale lunii aprilie 1950, intr-o discretie totala, pentru a pastra avantajul surprizei. Robert Schuman si-a insusit propunerea, in calitate de ministru de externe; astfel initiativa a intrat in campul responsabilitatii politice. Propunerea se referea la plasarea intregii productii de carbune si otel a Frantei si Germaniei sub responsabilitatea unei autoritati comune, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene.

Planul a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea la Paris, de catre sase state fondatoare - Franta, R.F.Germana, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg a Tratatului prin care se constituia Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului(CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. In viziunea fondatorilor saii, iesirea economiei europene din situatia de criza nu se putea realiza decat printr-o organizatie supranationala, apta sa creeze si o modalitate de a integra potentialul economic al statelor.

Un alt proiect propus de Franta a avut o soarta mai putin fericita : este vorba de Comunitatea Europeana de Aparare (CEA), care urma sa permita participarea trupelor germane la apararea Europei in cadrul unei armate europene. Avantajul sperat era realizarea reinarmarii Germaniei, ideea sprijinita de Statele Unite; se dorea, astfel, crearea unei noi institutii europene care trebuia sa tempereze spiritele care planau in jurul unei imagini negative a fortei militare germane. La Paris, la 27 mai 1952, a fost semnat un Tratat de catre cei sase parteneri, care nu va fi ratificat de Adunarea Nationala Franceza din cauza opozitiei hotarate a comunistilor si gaullistilor. Dupa mai multe dispute politice de o violenta extrema, Tratatul a fost respins fara dezbateri la 30 august 1954. In continuare a fost gasita o alta solutie, crearea unei armate germane in cadrul Uniunii Europei Occidentale, o alianta militara incheiata pe o perioada de cincizeci de ani intre cei sase membri ai CECO si Regatul Unit.

Primele succese ale CECO precum si avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeana au determinat ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare sa opteze pentru pentru continuarea procesului in domeniul economic. Conferinta de la Messina, din 1955, a incredintat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilitstii unei intergrari progresive in acest domeniu. Raportul prezentat de acesta in 1956 a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si a Tratatului Comunitatatii Economice Europeane (Piata Comuna). Tratatele au fost semnate la Roma la 25 martie 1957 si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul noii organizatii era crearea unei piete comune pentru armonizarea politicilor economice si eliminarea obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor si a capitalurilor acestor state. Dupa mai multe dezbateri interne, Marea Britanie a cerut in 1961 sa fie admisa ca membru, la fel si Danemarca, Irlanda, Norvegia, dar au fost respinse prin veto-ul presedintelui francez, generalul de Gaulle. Un deceniu mai tarziu, la 1 ianuarie 1973, Europa celor sase va deveni Europa celor noua prin admiterea Marii Britanii, Danemarcii si Irlandei in aceasta organizatie, electoratul norvegian respingand propunerea de aderare. Aceste acorduri internationale, la care au aderat pe parcurs si alte state, au avut un impact deosebit pentru dezvoltarea economica a statelor membre, fiind lichidate barierile vamale si creandu-se o importanta piata de desfacere. In 1981 devine Europa celor zece, prin aderarea Greciei, si in 1986, Europa celor douasprezece, dupa aderarea Spaniei si Portugaliei. Incepand cu 1979, Parlamentul european este ales prin sufragiu universal.

Incetineala cu care se realizeaza constructia europeana se explica prin foarte puternica impregnare nationala a unor popoare, carora le este dificil sa se dezica de unele elemente ale suveranitatii statele in favoarea unei autoritati politice comunitare. Astfel, ele sunt reticiente atunci cand se pune problema transformari comunitatii economice intr-o comunitatea politica. In pofida acestor piedici, institutiile europene au reusit sa ocupe un loc important in viata Europei, fapt demonstrat prin Actul unic european, urmat de alte decizii importante adoptate la Maastricht in 1992, un alt pas considerabil in constructia europeana.

Studiu de caz- Situatia Frantei dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Perioada 1945-1947 este cea a reconstructiei Frantei. Guvernul de Gaulle, inspirandu-se din programul elaborat de Consiliul National al Rezistentei din martie 1944, a pus bazele redresarii. A fost lansat un program de nationalizari, fara precedent in tarile occidentale, cu scopul de a permite statului de a se ocupa de reconstructie. Acest program viza domenii ca cel a energiei, industriei de automobile, aeronautica, acordarea creditelor si companiile de asigurari. Cel insarcinat sa se ocupe de un Comisariat al Planului a fost Jean Monnet. A fost elaborat si un important program social: revenirea la libertatea sindicala, crearea unor comitete de intreprinderi (februarie 1945), infiintarea asigurarilor sociale (octombrie 1945).

La 21 octombrie 1945, are loc un referendum si alegeri pentru Adunarea Constituanta. Pentru prima oara la alegeri participa si femeile. Sef al guvernului a fost ales generalul Charles de Gaulle, dar el demisioneaza la 20 ianuarie 1946, in semn de protest ca nu a fost consultat in privinta Constitutiei si ministrii sai au fost obstructionati. Noua Constitutie a fost acceptata prin referendumul din 13 octombrie 1946, fapt ce consemneaza instituirea a celei de-a IV-a Republici.

Au fost organizate alegeri pentru Adunarea Nationala la 10 noiembrie 1946. Rezultatele consemnau preponderenta "tripartidismului": comunistii, reprezentantii Miscarii Republicane Populare si socialistii. Socialistul Vincent Auriol, devine primul presedinte al celei de-a IV-a Republici in ianuarie 1947, iar Paul Ramadier este ales presedinte al Consiliului de Ministri.

Guvernul se confrunta cu o noua opozitie politica in aprilie 1947 - este vorba de Adunarea Poporului Francez, grupare politica infiintata de generalul de Gaulle cu scopul de a combate "regimul partidelor". Partidele aflate la putere, alcatuiesc intre cele doua forte: comunistii si gaullistii, majoritatea celei de-a treia forte, care va dura pana in 1951. Urmeaza o perioada a instabilitatii guvernamentale (10 guverne intre anii 1948-1952), dar portofoliile cele mai importante revin de fiecare data acelorasi persoane, fapt ce permite continuarea procesului de redresare economica precum si cel de constructie europeana. Franta cunoaste o perioada de puternica dezvoltare, care mai tarziu va fi numita "cei treizeci de ani gloriosi" ai economiei franceze.

Disputa legata de ratificarea tratatului prin care se creaza Comunitatea Europeana de Aparare (C.E.D.) divizeaza Adunarea Nationala din 1952 pana in 1954. La 18 iunie 1954, Adunarea Nationala il investeste pe radicalul Pierre Mendes France cu scopul de a rezolva problema Indochinei. El se angajeaza sa negocieze pacea in interval de o luna: acordurile semnate la Geneva, la 21 iulie 1954, ilustreaza reusita sa.

Incepand din iarna 1954-1955, viata politica franceza este macinata de problema algeriana. Alegerile din 2 ianuarie 1955 sunt marcate de victoria relativa a Frontului republican, socialistul Guy Molet devinind Presedinte al Consiliului de Ministri. Bilantul celui mai indelungat guvern din timpul celei de-a IV-a Republici (februarie 1956 - mai 1957) il constituie: trei saptamani de concediu platit, Fondul national de solidaritate, independenta Tunisiei si Marocului (martie si mai 1956), lege-cadru asupra Africii negre (iunie 1956); semnarea tratatelor de la Roma prin care s-a infiintat Comunitatea Economica Europeana (C.E.E.) si Euratom (martie 1957).

Presedintele Coty il invita la 29 mai 1958 pe de Gaulle sa ocupe functia de presedinte al Consiliului de Ministri, iar la 1 iunie acesta este investit de Adunarea nationala, care-i acorda puteri depline timp de sase luni si-l insarcineaza cu pregatirea unei noi Constitutii. Cea de-a IV-a Republica, instaurata in 1946, nu a rezistat problemelor ridicate de decolonizare, totusi, ea a reusit sa modernizeze profund structurile sociale ale Frantei si sa gestioneze o dezvoltare economica fara precedent.

Noul proiect constitutional, inspirat de ideile generalului de Gaulle, este aprobat la referendumul din 28 septembrie 1958, intrand in vigoare la 4 octombrie 1958, fiind primul act juridic al Republicii a V-a. Constitutia a limitat drepturile parlamentului dar a extins si drepturile puterii executive, in special cele ale presedintelui. De Gaulle va concentra in mainile sale atat politica interna, cat si politica externa.

In domeniul extern, el a recunoscut dreptul algerienilor la independenta, Alegria declarandu-se stat independent in martie. Dupa alegerea sa a doua oara, in 1965, de Gaulle a pus problema iesirii Frantei din organizatia militara a blocului NATO, luand aceasta decizie in februarie 1966. In conceptia lui de Gaulle, Europa nu se limita numai la partea vestica, ci se intindea "de la Atlantic pana la Urali", pledand astfel pentru revizuirea atitudinii fata de U.R.S.S. si alte state socialiste. In privinta Comunitatii Economice Europene, de Gaulle s-a opus extinderii si admiterii Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei si Norvegiei. In aprilie 1969, de Gaulle si-a dat demisia. S-a stins din viata la 9 noiembrie 1970, la varsta de 80 de ani.

Alegerile prezidentiale din iunie 1969 au fost castigate de fostul priemier, Georges Pompidou, care a afirmat ca va promova o politica de edificare a unei societati moderne. In domeniul extern a urmat in linii mari cursul elaborat de de Gaulle. In relatiile cu S.U.A. a promovat o politica de apropiere si imbunatatire a relatiilor, dar a refuzat de a intra in NATO.

Dupa decesul subit a lui Pompidou in aprilie 1974, noul presedinte a devenit Valery Giscard d'Estaing. Programul lui prevedea reforme sociale in spiritul liberalismului. In domeniul extern s-a mentinut pe pozitiile lui de Gaulle, promovand o politica de sine statatoare. Si-a asumat rolul de aparator al intereselor