Crearea societatii natiunilor si rolul acesteia in relatiile internationale interbelice

CREAREA SOCIETATII NATIUNILOR SI ROLUL ACESTEIA IN RELATIILE INTERNATIONALE INTERBELICE

Dupa fiecare conflict major, de regula, invingatorii au imaginat si au impus lumii o formula de organizare a pacii care la randul ei a determinat o arhitectura a granitelor si a generat o suita de institutii politice si politico-militare care sa asigure securitatea.

Analizand acest aspect istoricul Gh. I. Bratianu ajungea la concluzia ca in istoria universala "doua sunt formulele pe care le vom intalni din timpurile cele mai vechi pana in pragul actualitatii" (1; 9). Acestea au alternat in functie de filozofia care a dominat la un moment dat principiile si normele care erau acceptate pentru comportamentul statelor in relatiile internationale. Definind cele doua formule, Gh. I. Bratianu aprecia ca "una este formula organizarii pacii prin ierarhie, prin precumpanirea mai mult sau mai putin accentuata, mai mult sau mai putin radicala a unei puteri, a unui stat, cealalta este formula organizarii pacii prin federatiune, prin intelegere intre mai multe state, intre mai multe puteri care cauta pe un principiu de paritate sa organizeze viata popoarelor" (1; 9). Infrangerea Puterilor Centrale in toamna anului 1919 a impus fortelor Antantei si puterilor asociate adoptarea unei formule de organizare a pacii in Europa si in lume.

1.   Securitatea colectiva si Liga Natiunilor
in organizarea pacii

Inca inainte ca razboiul sa inceteze pe teatrele de operatiuni militare, presedintele american Wilson a anuntat lumii intentia SUA de a propune o formula de securitate pentru "a face ca dreptul sa prevaleze impotriva oricaror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianta sa se ridice contra alteia". (2; 32). America dispretuia conceptul de echilibru de forte si considera imorala practica asa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordinea mondiala erau democratia, securitatea colectiva si autodeterminarea, nici unul dintre ele nestand la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare. SUA propuneau prin urmare: asocierea tuturor natiunilor, fara nici o discriminare, recunoasterea si impunerea dreptului international "deasupra tuturor intereselor particulare", instituirea unei forte colective, care "sa nu mai fie in serviciul ambitiilor politice sau al egoismelor in complot si al ordinii si pacii universale.

La 11 februarie 1918 Wilson arata ca, in viitor, "popoarele si provinciile nu trebuie sa mai fie obiect de vanzare sau de schimb sau sa fie tratate ca un simplu septel ori ca pionii unui joc de sah". El respingea doctrina echilibrului puterilor si precizia ca orice modificari teritoriale sa se faca "numai in interesul si profitul populatiei interesate"; reafirmand principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el declara ca toate aspiratiile nationale, clar definite, trebuie sa fie satisfacute, evitandu-se crearea de noi elemente de discordie si antagonisme si perpetuarea celor vechi". (2; 35)

Proclamand o distantare radicala de perceptele si experientele Lumii Vechi, ideea lui Wilson despre ordinea mondiala pornea din credinta americanilor in natura umana esentialmente pasnica si in fundamentala armonie a lumii. De aici reiesea ca natiunile democratice erau, prin definitie, pasnice; popoarele carora li se garanta autodeterminarea nu vor mai avea motive sa intre in razboi sau sa asupreasca alte popoare.

Conducatorii europeni, pe de alta parte, nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gandirii in care sa includa asemenea vederi. Nici institutiile lor interne si nici ordinea internationala nu avusesera la baza teorii politice in care sa se proclame bunatatea funciara a fiintei omenesti. Diplomatia europeana nu s-a articulat pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe inclinatia lor spre razboi, care trebuia sa fie descurajata sau contrabalansata. Aliantele se formau pentru urmarirea unor obiective specifice si definibile si nu in apararea unui concept abstract al pacii. (3; 199) Aceste viziuni diferite asupra viitoarei arhitecturi de securitate pentru lumea postbelica au afectat forta si credibilitatea edificiului propus pentru intronarea si mentinerea pacii inca de la inceputurile existentei sale.

Instrumentul menit a realiza si a mentine securitatea colectiva a fost, in opinia fondatorilor acestei conceptii, Societatea Natiunilor. Acesta a functionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate si Asociate la Paris si adoptat de Conferinta de Pace, la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace. Pactul continea 26 de articole si o anexa cu lista celor 32 de state fondatoare si alte 13 tari invitate sa adere la el. Prin acest document se definea scopul Scietatii Natiunilor care in esenta era dezvoltarea cooperarii intre natiuni, garantarea pacii si sigurantei precum si eliminarea razboiului (4; 58) si modul ei de functionare. Art. 8 prevedea ca, in scopul mentinerii pacii, statele membre recunosteau necesitatea reducerii armamentelor nationale, in functie de "situatia geografica si coditiile speciale ale fiecarei tari pana la minimul necesar apararii ordinii interne".

Prin art. 10, statele membre isi luau "indatorirea sa respecte si sa pastreze impotriva oricaror agresiuni externe integritatea si independenta politica existenta". In art. 11-17 se indicau mijloacele si procedeele aplicabile in cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului, respectarea unui termen de 3 luni dupa pronuntarea sentintei date de instanta de arbitraj sau de catre Consiliu, ruperea legaturilor economice, financiare si a oricaror raporturi cu statul vinovat de incalcarea dreptului international.

Contradictiile din Sistemul relatiilor internationale, din anii imediat urmatori incheierii primei conflagratii mondiale, ca si viziunea diferita asupra arhitecturii de securitate a principalilor actori care au fundamentat Liga Natiunilor au facut ca aceasta sa intampine dificultati in a-si indeplini rolul si misiunile. In primul rand SUA n-au ratificat actul fondator si au incheiat separat tratate de pace cu tarile invinse din care lipseau clauzele privitoare la Liga si au promovat, prin Conferinta de la Washington, propriile interese. In al doilea rand, in organizarea Ligii Natiunilor n-au fost luate in considerare interesele statelor invinse si ale Rusiei. Or Germania si Rusia impreuna insemnau mai mult de jumatate din populatia Europei si detineau un important potential de putere. In problema primirii Germaniei in Liga pozitia invingatorilor a fost diferita. Franta a fost categoric ostila admiterii statului german si sustinea ca acest lucru va fi posibil numai dupa ce acesta isi va fi indeplinit toate obligatiile asumate prin tratatul de pace. SUA si Marea Britanie doreau o integrare mai rapida deoarece percepeau Franta ca unica putere continentala in stare sa-si impuna hegemonia in Europa si astfel echilibrau raportul de forte.

Germania dorea sa fie primita in Liga pe picior de egalitate cu Franta si Anglia. Neprimind acest statut Republica de la Weimar a denuntat si atacat sistemul de securitate Versailles ca un "dictat" iar Societatea Natiunilor ca un "complot ipocrit al inamicilor Germaniei " si "un instrument iscusit pentru promovarea intentiilor engleze in Europa". (2; 70)

In momentul in care Europa isi edifica sistemul de securitate bazat pe existenta statelor nationale si principiul nationalitatii ca element fundamental al dreptului international, in spatiul fostului Imperiu Tarist revolutia bolsevica propunea o alta viziune care avea la baza teoria statului social al proletariatului. Lenin a ignorat recunoasterea la Versailles a acestor principii ca si dreptul popoarelor oprimate din fostele imperii tarist si habsburgic de a-si afirma statalitatea si vocea in cadrul Societatii Natiunilor. Din aceasta perspectiva a considerat forumul pacii drept o Internationala Neagra destinata a conserva oranduirea burgheza. Conducatorii statului sovietic au dat o interpretare proprie principiului national-revolutionar al dreptului popoarelor la autodeter­minare, favorabila exclusiv intereselor statului sovietic. Acestia n-au putut sa se impace cu ideea ca noul imperiu care se nastea a trebuit sa piarda 877. 000 Km2 cu o populatie de 26 milioane de locuitori nerusi. Asa se explica si declaratia pe care Lenin a facut-o la 15 octombrie 1920: "Cand Rusia Sovietica se va intari praf si pulbere se va alege din Tratatele da le Versailles". (6; 356) Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de pace care consfinteau aparitia statelor nationale la frontierele sale si a actionat in permanenta pentru revizuirea granitelor si a tratatelor.

Formula rezultata dupa Conferinta Pacii n-a mai putut sa semene in nici un fel cu cea care a asigurat pacea continentului dupa Congresul de la Viena (1815) deoarece au fost eliminate din ecuatia de securitate a continentului doua mari state: Germania si Rusia Sovietica. Secolul de pace asigurat de Congresul de la Viena s-a fundamentat pe trei piloni in egala masura indispensabili: o pace conciliatoare cu tara invinsa - Franta, un echilibru de forte si un sentiment comun al legitimitatii. Tratatul de la Versailles nu a indeplinit nici una din aceste conditii. Termenii lui au fost prea impovaratori pentru conciliere, dar totodata insuficient de severi pentru o subjugare permanenta. Paradoxal, vulnerabilitatea Frantei si avansul strategic al Germaniei au fost amplificate de Tratatul de la Versailles in ciuda clauzelor lui punitive.

Inainte de razboiul mondial Germania avusese vecini puternici atat in vest cat si in est. Ea nu se putea extinde in nici o directie fara a da peste un stat important - Franta, Austro-Ungaria sau Rusia. Insa dupa tratatul de la Versailles, n-a mai existat nici o contrapondere a Germaniei in est. Franta slabita, Austro-Ungaria disparuta ca actor al vietii internationale iar Rusia confruntata cu framantari si slabiciuni interne faceau ca estul european sa nu poata oferi un potential credibil pentru reechilibrarea balantei de putere.

In aceste conditii colaborarea dintre Germania infranta in razboi si Rusia Sovietica izolata printr-un cordon sanitar a devenit necesara pentru ambele state si a fost oficializata prin tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relatiile diplomatice sovieto-germane si se aplica principiul clauzei natiunii celei mai favorizate in schimburile economice. Ambele state renuntau reciproc la datoriile si reparatiile de razboi. Germania a facut din relatiile cu URSS un instrument de presiune asupra Angliei si a Frantei pentru a revizui tratatul de la Versailles. Amenintand Anglia si Franta cu o posibila alianta militara cu Rusia Sovietica, Germania promitea sa intre in Liga Natiunilor numai daca i se acorda statutul de mare putere, un loc permanent in Consiliu, conducerea si controlul unor sectii ale acesteia si daca li se acorda dreptul la colonii.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

Elaborarea Pactului si disputele in jurul modului de organizare si functionare a Societatii Natiunilor in anii 1919-1923, au fost urmate de intrarea in scena vietii politicii internationale a acestui actor major in care lumea si mai ales tarile mici si mijlocii si-au pus atatea sperante. In prima faza Liga a rezolvat probleme organizatorice si tehnice pentru buna sa functionare.

Intre anii 1924 si 1929 Societatea Natiunilor a desfasurat o activitate laborioasa pe multiple planuri. Au fost adoptate masuri colective pentru reconstructia economico-financiara a Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei si a altor tari. Sub egida noului organism cu vocatie universala s-a deschis la 4 mai 1927 Conferinta Economica Internationala la care au participat reprezentantii a 50 de state si care a propus un amplu proiect de colaborare economica intre tari. Sub egida Ligii au fost depasite si rezolvate circa 18-20. 000 de conflicte si litigii intre state referitoare la delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferende comerciale, economice, nationale, militare etc. (2; 98) Prestigiul Societatii Natiunilor a fost intarit si de interventia sa in lichidarea unor conflicte militare - intre Italia si Grecia (1925); Turcia si Grecia (1926); Grecia si Albania (1928); de participarea unor observatori ai statelor nemembre la probleme de interes major pentru intreaga lume ca si prin democratizarea institutiei ca atare. Conferinta de la Locarno (1925) desfasurata sub egida Societatii Natiunilor a oferit o perioada de pace si speranta. Germania a putut fi primita, dupa Locarno, in Societatea Natiunilor. De acum incolo Geneva parea sa fie centrul Europei renascute: "Concertul" era in sfarsit cu adevarat, "in ton", iar chestiunile internationale erau reglementate prin discutii si nu prin zanganitul armelor (7; 54).

In aceasta etapa, la Geneva, in afara de masurile si actiunile cu un larg ecou in lumea politica si diplomatica s-au comis si o serie de erori de calcul si pozitie care au dus la esecuri. Proiectul Pactului de garantie mutuala din 1923 nu a intrunit decat 18 voturi pentru ca n-a fost semnat, datorita contradictiilor de interese, decat de 17 din cele 50 de delegatii care au fost prezente la dezbateri. Crearea, in anul 1924, a unui organism special pentru controlul armamentului, a comertului cu arme si a productiei de munitie n-a condus si la stoparea cursei inarmarilor. Acesta nu avea dreptul de a efectua inspectii, ea putea doar sa ceara guvernelor informatii despre incalcarile in ceea ce priveste armamentele, efectivele si dotarea armatei. Comisia a fost desfintata in anul 1927 iar sarcinile ei au fost preluate de Liga Natiunilor, care insa n-avea nici un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare. (3; 252)

Prezenta unui stat fascist - Italia - intr-un concert de state democratice a fost o eroare si a aratat unor state mici si mijlocii ca organizarea Societatii Natiunilor este lipsita de realism. La fel de lipsita de realism politic a fost si intelegerea ministrilor de externe francez si american - Briand si Kellog - pentru semnarea unui tratat prin care razboiul a fost scos in afara legii. Pe 28 august 1928 a fost semnat de catre 15 natiuni, cu surle si trambite, Pactul de la Paris (cunoscut ca Pactul Briand-Kellog), prin care s-a denuntat razboiul ca instrument al politicii nationale. Americanii, britanicii si chiar francezii i-au adus ulterior atatea amendamente incat "tratatul a fost redus la o simpla tautologie potrivit careia Pactul de la Paris ajuta la mentinerea pacii atata timp cat pacea era mentinuta". (3; 254)

Contradictiile anglo-franceze au constituit si ele unul din factorii care au aratat in mod evident ca Liga Natiunilor si initiativele sale in domeniul securitatii colective n-au sansa de a se impune in arhitectura de securitate a Europei. Anglia a dus, la Geneva, o politica inversa celei franceze in domeniul dezarmarii; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la mentinerea integritatii teritoriale, ceea ce Franta nu accepta. Anglia a angajat tratative cu Roma si Berlinul impunand Frantei diferite sacrificii in favoarea Germaniei si a tarilor revizioniste.

Slabiciunile Societatii Natiunilor s-au datorat si slabiciunilor pe care Franta le-a avut in politica interna generate de criza politica, de dificultatile financiare interne, de luptele dintre fortele politice de stanga, partizane ale cooperarii cu URSS pentru realizarea securitatii colective si fortele de dreapta, inclinate sa aprobe ascensiunea lui Hitler in Germania ca "pavaza impotriva bolsevismului" (2; 100)

2. Declinul Ligii Natiunilor si esecul securitatii colective

In anul 1929 sistemul de securitate european rezultat dupa cel primul razboi mondial era inca o speranta pentru pacea si linistea continentului si a lumii. Germania era dezarmata, zona renana demilitarizata, invingatorii erau aparent uniti, iar propunerea lui Briand, in cadrul celei de-a zecea Adunari a Societatii Natiunilor, la 5 septembrie 1929, pentru a se crea o Uniune Europeana, parea sa fie acceptata de majoritatea spiritelor europene. Insa guvernele europene, in afara Bulgariei si Iugoslaviei, care au aderat fara conditii la proiectul francez, au manifestat serioase retineri. (8; 135)

Dupa un deceniu in care diplomatia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost aceea care a demonstrat intr-un mod surprinzator cat de subrede erau securitatea colectiva si Societatea Natiunilor, transformand anii '30 intr-un deceniu al violentelor din ce in ce mai mari. La 18 septembrie 1931, fortele japoneze au atacat Manciuria, provincie a Chinei. China a facut apel la Societatea Natiunilor, insa aceasta n-avea un mecanism de constrangere, nici macar pentru sanctiunile economice precizate la art. 16 din Pact. In ezitarile sale Societatea Natiunilor a ilustrat dilema fundamentala a securitatii colective: agresiunea trebuia sanctionata dar nu aveau cum sa se aplice sanctiunile. Nici o tara nu era pregatita pentru a intra in razboi cu Japonia si nimeni n-a dorit sa intrerupa fluxul comercial cu Japonia care era si in avantajul Europei. (8; 142-148)

In cele din urma s-a ajuns la o "rezolvare" care a luat forma unei comisii de cercetare (Comisia Lytton). Aceasta a demonstrat ca Japonia a avut pretentii justificate asupra Manciuriei dar a gresit fiindca nu a epuizat toate mijloacele pasnice de rezolvare a problemei. Japonia s-a retras din Liga Natiunilor in semn de protest. A fost primul pas spre declinul securitatii colective. In anul 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele Zid si a debarcat la Shanghai.

Esecul Conferintei pentru dezarmare, desfasurata sub egida Societatii Natiunilor, a fost pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri la 14 octombrie 1933. Hitler a folosit acest prilej pentru a se lansa intr-un plan general de inarmare. Pretextul pentru a legitima un asemenea act a fost declaratia ministrului de externe francez care afirma, pe 19 aprilie 1934, ca "de acum incolo, Franta isi va asigura securitate prin mijloace proprii". (7; 69). Guvernul francez a declansat startul in cursa inarmarilor dar nu va reusi s-o parcurga. Esecul conferintei pentru dezarmare ca si parasirea Ligii Natiunilor de catre Germania nu presupunea in mod necesar razboi. Marele puteri europene s-au gandit ca o corectare a securitatii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele tensionate din Europa.

La initiativa Italiei, Germania, Franta si Marea Britanie au incercat sa constituie un fel de directorat european ce trebuia sa stabileasca "regulile jocului" pentru statele mici si sa fie rezolvate pe cale pasnica problemele litigioase din Europa. Simtindu-se insa dezavantajata, Franta a boicotat proiectul spre multumirea URSS.

O asociere a patru mari puteri europene a fost intodeauna cosmarul liderilor de la Kremlin care considerau ca o asemenea alianta ar fi preludiul unei noi interventii impotriva statului sovietic.

O incercare de a repune in termeni reali ecuatia de securitate pe continent instituita dupa prima mare conflagratie s-a facut la Stressa in aprilie 1935. Marea Britanie, Franta si Italia, prin reprezentantii lor la nivelul cel mai inalt, si-au promis solemn sa mentina sistemul de tratate existent in Europa si sa reziste oricaror incercari de a-l schimba prin forta. A fost o etalare de vorbe mari fara suport deoarece, in raportul de forte, Germania incepuse marsul pentru schimbarea ierarhiilor. Ulterior Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare la dezarmare ramase din Tratatul de la Versailles. Sistemul de securitate practic nu mai reactiona.

Franta a cautat atunci sa reechilibreze balanta si raportul de putere printr-o apropiere de Uniunea Sovietica. Tratatul incheiat la 2 mai 1935 intre Paris si Moscova prevedea ca daca una dintre semnatare va fi atacata cele doua tari se vor consulta in baza art. 10 din Pactul Societatii Natiunilor si isi vor acorda ajutor reciproc. (8; 177).

Cand Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a facut cea mai vibranta declaratie in favoarea securitatii colective si a cerut ca Liga Natiunilor sa hotarasca sanctiuni contra agresorului. Mussolini si-a continuat agresiunea in ciuda unor propuneri britanice care ar fi redus profitul Italiei la jumatate. La 1 mai 1936 imparatul Abisiniei, Haile Selassie a parasit tara si o saptamana mai tarziu Mussolini a proclamat intemeierea unui nou Imperiu Roman. A fost o lovitura de moarte data Abisiniei dar mai ales securitatii colective. Cincizeci si doua de natiuni s-au reunit in cadrul Ligii Natiunilor pentru a rezista agresiunii si toate au consimtit ca Abisinia sa fie cucerita.

Afacerea abisiniana a avut urmari imediate. Hitler a urmarit cu atentie incordata conflictul, temator ca o Liga triumfatoare ar putea fi folosita impotriva Germaniei. Hitler a ordonat, la 7 martie 1936, armatei germane sa intre in Renania demilitarizata, marcand astfel rasturnarea ultimului bastion al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, fortele militare germane n-aveau dreptul sa patrunda in Renania sau mai aproape de 50 Km est de aceasta zona. Germania confirmase aceasta clauza la Locarno. Liga Natiunilor aprobase acest tratat iar Marea Britanie, Franta, Belgia si Italia il garantasera. (3; 273) Nici de data aceasta democratiile occidentale care pusesera bazele sistemului de securitate colectiva n-au stiut cum sa reactioneze la actiunile Germaniei. Franta era pusa in situatia de a actiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomatiei in locul fortei. In consecinta a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.

Consiliul Ligii Natiunilor a constatat, desi nu in unanimitate, ca tratatele de la Versailles si Locarna au fost incalcate. Hitler a fost invitat sa negocieze un nou aranjament pentru securitatea europeana, sa-l inlocuiasca pe cel pe care il distrusese. El a raspuns invitatiei: nu avea, "nici un fel de pretentii teritoriale in Europa", dorea pacea si a propus un pact de neagresiune pe 25 de ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit sa obtina de la acesta mai multe precizari si au inaintat Berlinului o lista de probleme precise. Hitler n-a mai raspuns. S-a instalat tacerea. Ultimele ramasite ale sistemului securitatii colective disparusera. Era sfarsitul unei epoci. Ordinea in ierarhia ecuatiei de putere stabilita la sfarsitul primului razboi mondial intre invingatori si invinsi se rasturnase.

S-a afirmat, in momentul reocuparii cu trupe a Renaniei demilitarizate, ca 7 martie 1936 a fost un punct de cotitura in istorie. S-a repetat de catre istorici apoi ca atunci, Franta a ratat ocazia de a opri Germania si de a impiedica ororile si sacrificiile facute de omenire in cea de-a doua conflagratie mondiala.

Din punct de vedere tehnic, pe hartie, acest lucru a fost adevarat: francezii posedau o mare armata iar germanii inca nu-si pusesera la punct masina de razboi. Din punct de vedere psihologic situatia era exact inversa. Popoarele occidentale n-au putut da un raspuns coerent la intrebarea: ce puteau face? Armata franceza ar fi putut sa inainteze in Germania si sa obtina promisiuni de buna purtare din partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit sa plece. Situatia ar fi ramas ca inainte si resentimentele germanilor ar fi crescut, ca si dorinta de revansa. A. J. P. Taylor sustine ca "in realitate n-avea nici un sens atacarea Germaniei pana cand aceasta nu era capabila sa se opuna", pana cand intelegerea de la Versailles nu era eliminata si Germania reanarmata. Numai o tara care isi propune victoria poate fi amenintata cu infrangerea. (7; 87) Din aceasta perspectiva ziua de 7 martie 1936 are o dubla semnificatie. Ea a deschis calea pentru un succes temporar al Germaniei, dar si pentru esecul ei final.

Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrala, atat din punct de vedere militar cat mai ales psihologic. Odata ce democratiile au acceptat aceasta manevra ca pe un "fait accompli", baza strategica a opozitiei fata de Hitler in Europa de est a disparut. "Daca pe 7 martie nu v-ati putut apara pe voi?"- l-a intrebat ministrul roman de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul sau francez "cum o sa ne aparati pe noi in fata agresorului? (3; 278). Raspunsul a fost mai greu de dat mai ales ca marile democratii intrasera in frenezia pacifismului.

Politica conciliatoare pe care Franta o aplica a fost urmata si de Anglia in relatiile cu Germania. In 1937, anul ce-a urmat remilitarizarii Renaniei, lordul Halifax, pe atunci presedinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morala a democratiilor vizitandu-l pe Hitler in fortareata lui de la Berchtegaden. Acesta a elogiat Germania nazista pe care a numit-o "reduta europeana impotriva bolsevismului" si a enumerat o serie de chestiuni, de care Germania era vital interesata, la care "s-ar putea ajunge la modificari pe masura trecerii timpului": (7; 137) Danzigul, Austria si Cehoslovacia si retrocedarea coloniilor. Singura obiectie a lui Halifax a fost metoda prin care s-ar rezolva aceste "chestiuni".

3. Securitate cu arma la picior

Reocuparea zonei demilitarizate Renane a marcat finalul arhitecturii de securitate conceputa dupa primul razboi mondial. Instrumentul conceput a o materializa - Societatea Natiunilor - desi, formal exista, ea practic nu mai avea credibilitate si nici forta. Lumea si in special Europa s-a intors la sistemul de securitate in care important pentru fiecare stat era locul pe care-l ocupa in ecuatia de putere.

Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit sa se bazeze din nou pe forta armata, diplomatie si aliante pentru a-si asigura propria securitate. Prima mare criza a relatiilor internationale a fost provocata de un conflict al ideologiilor izbucnit in Spania - razboiul civil. In 1936 Spania devenise republica. Alegerile din februarie 1936 au adus la putere o coalitie formata din republicani, socialisti si comunisti. In iulie opozitia fascista si conservatoare a declansat o revolta armata. Taberele au fost aparate in functie de natura regimului cu care se solidarizau: Frontul Popular - Franta, Marea Britanie, Uniunea Sovietica; conservatorii si fascistii de Italia, Germania si alte tari cu regimuri de dictatura. (8; 190-191) Italia si Germania au acordat un sprijin masiv adeptilor lor, pe cand Frontul Popular, datorita acordului de non interventie semnat de 25 de tari dar nerespectat de statele fasciste, a primit ajutor doar in material de razboi si foarte putini combatanti in raport cu trupele trimise de germani si italieni.

Razboiul civil din Spania a fost o veritabila cotitura in relatiile internationale. A distras atentia de la problemele grave determinate de renasterea puterii germane si a pecetluit apropierea dintre Hitler si Mussolini. A inaugurat, pentru marile democratii occidentale, un anumit tip de atitudine - non interventia - care va netezi calea puterilor fasciste in aplicarea politicii de expansiune teritoriala. Razboiul civil din Spania a adaugat o noua "falie" intre Rusia Sovietica si Puterile Occidentale. Moscova gandea ca politica britanica i-a permis lui Hitler sa se reanarmeze, l-a ajutat indirect pe Franco sa invinga in Spania si, ulterior, va aproba atacul lui Hitler impotriva Uniunii Sovietice. Aceste suspiciuni vor influenta viitorul securitatii pe continent in urmatorii 2-3 ani.

In iulie 1937, Japonia transforma conflictul cu China in razboi deschis. Din nou chinezii au facut apel la Societatea Natiunilor, insa, aceasta institutie muribunda a putut doar sa transfere apelul catre o Conferinta a Marilor Puteri care s-a desfasurat la Bruxelles. Aceasta n-a putut sa faca nimic pentru China, datorita contradictiilor dintre marile puteri in zona ca si divergentelor de opinie privind modul de solutionare a crizelor. Marea Britanie, care a incercat sa fie in acelasi timp si o mare putere europeana si una mondiala, a dorit sa se implice. SUA care nu erau pregatite sa intervina si Roosevelt putea oferi doar certitudine morala. Acest lucru nu-l doreau Franta si Marea Britanie pentru ca le-ar fi legat mainile in negocierile cu Hitler si Mussolini si le-ar fi blocat concesiile pe care, dealtfel, le-au facut in 1938-1939.

Luna noiembrie 1937 a fost una cruciala pentru evolutia ulterioara a evenimentelor in Europa si in lume. In doua capitale mari ale lumii s-a discutat arhitectura granitelor si perspectiva de securitate in aii urmatori. (7; 132-133) La Berlin, Hitler si principalii sai colaboratori discuta "Memorandumul Hossbach" prin care se indicau oportunitatile, caile si modalitatile prin care Germania putea obtine Lebensbraum-ul* si sa transforme tara intr-o putere dominanta in Europa. Momentele de criza anticipate de documentul dezbatut si in care Germania ar fi putut intra in razboi cu succes nu s-au produs. Evolutiile din sistemul de interese si contradictii european au contrazis previziunile lui Hossbach. Hitler a folosit cu abilitate alte momente de criza si aranjamente politico-diplomatice pentru a-si atinge telurile.

La Londra, primul ministru englez Neville Chamberlain a gandit si el un plan pentru a evita razboiul si a pacifica Europa. Desi nu a crezut in idealismul Societatii Natiunilor premisele de la care a plecat in schitarea programului omul politic britanic erau la fel de nerealiste ca si cele gandite la Berlin. Neville Chamberlain a pornit de la ideea ca puterile invinse - in special Germania - aveau nemultumiri justificate si ca acestea trebuiau sa-si gaseasca rezolvarea. Existau sase milioane de germani in Austria, a caror reunificare nationala era inca interzisa de tratatele de pace din 1919, trei milioane de germani in Cehoslovacia, ale caror dorinte nu fusesera consultate niciodata, 350. 000 germani si Danzigul in Polonia care voiau drepturi nationale. Primul ministru englez credea ca odata satisfacute aceste nemultumiri ale Germaniei, Hitler nu va fi numai multumit ci si recunoscator. De aici s-a nascut politica de conciliere promovata de Londra si Paris fata de Berlin in ceea ce priveste criza austriaca si mai ales cehoslovaca.

"Rezolvarea" crizei austriece de catre Hitler a fost favorizata si de atitudinea Italiei fasciste. Mussolini era preocupat de a-si consolida influenta in nordul Africii si de a o castiga in Mediterana. In acest context el declara in noiembrie 1937 ca "Italia a obosit sa mai pazeasca independenta Austriei" (9; 351), ceea ce insemna pentru Hitler calea deschisa pentru anexarea Austriei. Cancelarul austriac Schuschnigg a incercat sa se opuna proiectului nazist si sa organizeze un plebiscit pentru a transa problema independentei sau anschluss-ului. Hitler a cerut telefonic, prin ministrii sai, cancelarului sa anuleze desfasurarea plebiscitului. Disperat, acesta a cerut ajutor puterilor occidentale care alta data au protejat independenta Austriei. A primit raspunsuri glaciale. Desi autoritatile de la Viena acceptasera, sub presiunile germane, anularea plebiscitului Goring, prin telefon, a cerut inlocuirea lui Schuschnigg cu nazistul Syss Inguart. In noaptea de 11-12 martie armata germana a invadat Austria. Pe 12 martie din balconul primariei din Linz, Hitler a anuntat incorporarea Austriei la Germania. Anschluss-ul a fost ratificat de 97% din populatia celor doua tari. (9; 351) Democratiile s-au multumit doar sa protesteze.

Dupa rezolvarea crizei "austriece" Hitler s-a intors catre Cehoslovacia. Acest stat aparut ca urmare a sistemului de tratate de la Paris in noul context de securitate era dezavantajat in raport cu Germania de realitati geografice dar si politice. Geografice pentru ca dispunerea ei o separa de aliatii care i-au garantat existenta. Germania o separa de Franta, iar Polonia si Romania de Rusia Sovietica. Dintre vecini doar Romania nu-i era ostila. Politice pentru ca Cehoslovacia, desi declarat stat national, era in fapt unul al nationalitatilor. Dintre acestea germanii sudeti erau cei mai activi in a se uni cu Germania.

Pe 12 septembrie, intr-un violent discurs pronuntat la Nurnberg, Hitler a revendicat oficial sudetii. A doua zi, germanii din Sudeti s-au revoltat, insa ordinea a fost restabilita rapid. Premierul britanic a incercat sa depaseasca starea de criza prin doua intalniri cu Hitler. Acesta din urma pluseaza si cere ocuparea imediata a sudetilor deoarece populatia este complet masacrata. Fapt neadevarat, insa Hitler a dorit sa sondeze reactia militara a puterilor occidentale. Razboiul parea iminent. In ultimul moment, Chamberlain a sperat organizarea unei conferinte internationale, iar Mussolini l-a determinat pe Hitler sa accepte.

Cei patru lideri s-au intalnit la Munchen pe 29 septembrie 1938 si au "negociat", insa termenii au fost cei doriti de Hitler. La ora 2 in noaptea de 30 septembrie reprezentantii Cehoslovaciei au fost convocati de premierii britanic si farncez si li s-a comunicat ca "era o sentinta fara drept de apel si fara o posibilitate de modificare". A doua zi Neville Chamberlain s-a intalnit cu Hitler din nou si i-a spus: " Sunt foarte multumit de rezultatele obtinute ieri" (7; 147) Apoi, dupa o discutie confuza despre dezarmare, a propus semnarea unei declaratii "care sa arate ca s-a convenit asupra dorintei de imbunatatire a relatiilor anglo-germane, ceea ce-ar fi in favoarea unei mai mari stabilitati europene".

La Paris si Londra s-a instaurat iluzia pacii. Primii-ministri francez si britanic au fost primiti cu mare entuziasm ca salvatori ai pacii. Franta si Anglia s-au discreditat in ochii aliatilor est-europeni ca si in ochii unor politicieni realisti care au prezis ca aceasta pace va disparea in trei luni. Conferinta de la Munchen a parut unor oameni politici un nou sistem de securitate bazat pe egalitate si incredere reciproca a celor patru mari puteri care dominau Europa. Dar pentru Hitler anexarea sudetilor n-a fost decat o etapa pentru cucerirea intregii Cehoslovacii. Acesta a incurajat Polonia pentru a incorpora regiunea Teachen. Pe 2 octombrie, 1938 colonelul Beck, ministrul de externe polonez, in ciuda protestelor sovietice si franceze ocupa regiunea dorita. La randul sau Ungaria obtine prin "arbitrajul de la Viena" din 2 noiembrie 1938 sudul Slovaciei populat de unguri.

Lovitura de gratie care a pus capat definitiv Cehoslovaciei a fost data in 15 martie 1939, Presedintele cehoslovac Emil Hacha care se opunea secesiunii Slovaciei a fost chemat la Berlin si obligat sa "accepte" interventia germana care a avut loc in aceeasi zi. Ulterior tara a fost transformata in "protectorat al Boemiei si Moraviei" satelit al Reich-ului. Distrugerea Cehoslovaciei n-a avut efecte geopolitice ci mai mult psihologice. N-a modificat raportul de putere in Europa. Dar, din punct de vedere al principiilor stabilite la Versailles, ocuparea si dezmembrarea statului cehoslovac era un punct de cotitura pentru ca demonstra ca Hitler nu tintea transpunerea in practica a principiului autodeterminarii nationale ci dominatia continentului.

El a inglobat in Reich populatii negermane incalcand principiul autodeterminarii, in numele caruia ii fusesera tolerate toate abuzurile unilaterale anterioare. Dupa ocuparea Cehoslovaciei si revendicarea Coridorului Polonez, opinia publica occidentala nu mai era dispusa sa tolereze noi concesii. Din acel moment, izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial a devenit doar o chestiune de timp. Noua ordine si securitate internationala avea sa se plamadeasca in focul celei de-a doua conflagratii mondiale.

Bibliografie

1.     Bratianu Gheorghe I, Formule de organizare a pacii in istoria universala, curs tinut la Facultatea de Filozofie si Litere a Universitatii Bucuresti, 1943-1947.

2.     Iacobescu Mihai, Romania si Societatea Natiunilor. 1919-1929, Bucuresti, 1988.

3.     Kissinger Henry, Diplomatia, Bucuresti, 1998.

4.     Duroselle J. B., Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Cinquiéme édition, Paris, 1971.

5.     Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975

6.     Lenin V. I., Opere complete, ed. a II-a, vol. 41, Bucuresti, 1965.

7.     Taylor A. J. P., Originile celui de-al doilea razboi mondial, Iasi, 1999.

8.     Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Sfarsitul "Lumii Europene" (1900-1915), vol. I, Bucuresti, 1998.