Aspecte sociale și economice ale conflictului din Irak

Aspecte sociale și economice ale conflictului din Irak

I. Perioada Irakulului revolutionar

Incepand cu anii 1950, opozitia se reuneste in jurul a doua teme principale: respectul regulilor democra­tice in viata politica si refuzul nationalist de a colabora cu puterile occidentale. Abdulillah si Nuri Said, care isi impart de facto puterea, devin "oamenii ce trebuie doborati". Lovitura de stat nasseriana din 23 iulie 1952 din Egipt, daduse de gandit acelor irakieni care doreau o schimbare radicala. Armata servea drept sursa de cadre pentru miscarea insufletita de tineri ofiteri constienti de faptul ca reprezen­tau singura forta organizata din tara, capabila sa intru­neasca adeziunea maselor populare.

Armata a ramas multa vreme loiala, iar puterea stia, atunci cand era necesar, sa se foloseasca de acest loialism. Dar din cauza numeroa­selor excese, aici, mai mult ca in alte parti, a progresat curentul reformist. In 1952, un grup de ofiteri, sub con­ducerea capitanului Rifaat al-Haj Sirri, se organizeaza in clandestinitate. Complotul este descoperit in 1955, iar conspiratorii sunt neutralizati.

Un an mai tarziu, se formea­za la Aazamiye un alt grup secret, compus din circa 200 de membri activi, autointitulat "Ofiterii liberi', dupa modelul autorilor loviturii de stat egiptene. In fruntea miscarii se afla un comitet superior compus din 15 ofiteri.

Brigadierul Abdel Karim Kassem este ales sef al organizatiei. Pro­gramul lor vizeaza rasturnarea monarhiei si stabilirea unei democratii parlamentare, o politica externa neutra care sa urmeze linia de la Bandung. In noiembrie 1956, este anu­lata o prima tentativa, ca si alte trei prevazute pentru 1958, din ratiuni de ordin practic, la care se adaugau divergente fundamentale privind o eventuala aderare a Irakului la Republica Araba Unita (RAU). Are loc o sciziune in randul Comitetului Ofiterilor liberi; doar o parte dintre ei continua sa pregateasca lovitura de stat din iulie[1].

In acele luni, Egiptul nasserian se afla la apogeu. In Li­ban, razboiul civil ii opunea pe nasserieni fortelor prooccidentale grupate in jurul presedintelui Chamoun.

In Iordania, regele Hussein trebuia sa faca fata tulburarilor provocate de manifestatii in favoarea aderarii la RAU. Statele Unite Isi Marea Britanie intervin militar in ambele tari. In acel moment, guvernul de la Bagdad, in conformitate cu acor­durile federative iordaniano-irakiene din februarie 1958, decide trimiterea de unitati militare in sprijinul regatului hasemit. Brigada 20, comandata de brigadierul Haqqi, secondat de colonelul Abdel Salam Aref, un "Ofiter liber', intra in actiune.

Brigada 19, condusa de brigadierul Kassem i se alatura in noaptea de 13 iulie 1958. Cele doua unitati blindate intra la cateva ore interval intre ele in Bagdad, ocupand orasul. Populatia, prevenita in mod misterios, se afla in strada. Colonelul Aref si briga­dierul Kassem controleaza total situatia: o forta condusa de maiorul Abdel Sattar Sabeh ia cu asalt palatul Ribah aparat de Garda regala. Regele Feisal al II-lea si unchiul sa Abdulillah sunt ucisi. Trupurile lor vor fi mutilate de multime, care distruge toate simbolurile vechiului regim din oras si ucide cativa demnitari, precum si un ministru iordanian. Ambasada britanica este incendiata. Nuri Pasa Said, care reusise sa scape deghizat in femeie, este recunoscut in ziua de 16 si se sinucide.

Pe data de 14 iulie, seara, republica irakiana ia nastere. Primul sau guvern va fi constituit de brigadierul Abdel Karim Kassem.

Proclamatia nr.1, publicata de catre pucisti chiar in acea seara, instituia republica si anunta crearea unui Consiliu al Suveranitatii[2]. Consiliul Comandamentului Revo­lutiei (CCR), un organism mult mai larg si reprezentativ preconizat de "Ofiterii liberi", nu a mai luat fiinta. Briga­dierul Abdel Karim Kassem devine comandantul fortelor armate, prim-ministru si ministru al Apararii. Colonelul Abdel Salam Aref, care s-a aflat in prima linie in eveni­mentele revolutionare, este numit viceprim-ministru, mi­nistru de Interne si comandant adjunct al armatei. Primul guvern atribuie un loc important armatei (10 portofolii din 14) . Fron­tul national unificat, din fosta opozitie, este si el reprezen­tat in guvern. O noua Constitutie, calificata drept provi­zorie, este promulgata si va ramane in vigoare pana in 1963.

Parlamentul este dizolvat, iar detinutii politici sunt eliberati. Dar in urmatorii cinci ani ce vor urma, generalul Kassem, pe care irakienii il supranumesc de bunavoie "Zaim" (Seful) isi intareste puterea plasandu-si oameni credinciosi in principalele functii si impune treptat o dic­tatura personala. Infiintarea unui tribunal militar suprem special, "Tribunalul poporului', la 21 iulie 1958, prezidat de colonelul Fadil Abbas al-Mahdaoui, legalizeaza epurarea reprezentantilor vechiului regim si reprima actiunile noilor opozanti. Numarul acestora din urma nu va inceta sa creasca.

In primele luni, manifestatiile de masa con­duse in special de stanga si extrema stanga se inmultesc devenind ingrijoratoare. Guvernul nu era unanim in privin­ta atitudinii ce trebuia adoptata; conflictele nu vor intarzia sa apara in interiorul sau. Cel dintai ii opune pe generalul Kassem colonelului Aref. Cunoscut pentru legaturile lui cu presedintele Nasser si in plus apropiat partidului Baas[4], Aref cerea aderarea Irakului la RAU.

La 7 februarie 1959, dupa eliminarea colonelului Aref, are loc o remaniere guvernamentala care consacra inde­partarea Baas-ului si a Istiklal-ului. Mosului va fi cu aceasta ocazie teatrul unei alte tentative menite sa rastoarne re­gimul. Comandantul regiunii militare de aici era colonelul Abdel Wahab Shauaf, exilat in aceasta garnizoana dupa ce se distantase de politica lui Kassem. Orasul Mosul era de asemenea sediul unui grup activ al "Ofiterilor liberi' care apartineau curentului nationalist anticomunist si pronasserian.

Cativa notabili si mari proprietari nemultumiti de reforme, in special de cea agrara, ii sunt favorabili. Reuniunea Partizanilor Pacii, de obedienta co­munista, autorizata la Mosul contrar parerii acestor ofiteri, serveste drept pretext declaratiei de rebeliune difuzata la 8 martie 1959. Grupurile nationaliste si anticomuniste se ciocnesc violent cu Partizanii Pacii. Reactia Bagdadului este rapida si brutala: pe 9 martie, Mosului este bombar­dat. Lipsiti de sefii lor[5], rebelii sunt zdrobiti de populatia sprijinita de militiile kurde si de comunisti. Opozitia natio­nalista iesea foarte slabita din aceasta aventura.

La 14 iulie 1959, comunistii kurzi declan­seaza la Kirkuk si in imprejurimi atacuri sangeroase con­tra turkmenilor. Armata restabileste ordinea. Procesele ce urmeaza incidentelor de la Mosul si Kirkuk se incheie cu sentinte grele. La 7 octombrie 1959, un comando baasist, in cadrul caruia participa si un anume Saddam Hussein al-Tikriti, reuseste sa-l raneasca pe generalul Kassem. Are un nou val de arestari si condamnari.

In primavara anului 1961, izbucnesc greve, agravand criza sociala. Cele cateva initiative pe plan extern ale Bagdadului nu sunt incununate de rezultatele cele mai fericite: revendi­carile din 1959 fata de Iran in legatura cu Shatt al-Arab, precum si cele din 1961 fata de Kuweit, considerat ca fosta parte a vilaietului otoman Basra, sunt respinse. Apoi izbucneste o revolta kurda, in aprilie 1961, sub conducerea lui Mollah Mustafa Barzani, actiune sprijinita de PDK[6] incepand din primavara lui 1962.

Armata irakiana nu poate im­piedica extinderea miscarii. La inceputul anului 1963, zilele regimului Kassem sunt deja numarate caci acestor dificul­tati militare din nord li se adauga la Bagdad amenintarea patidului Baas, cu influenta tot mai mare, inclusiv in armata, in 1963, ramura irakiana a partidului Baas era condusa de Ali Saleh al-Saadi. Celulele partidului alcatuiau o retea clandestina ce se intindea dincolo de granitele Irakului.

In 3 februa­rie 1963, arestarea unui ofiter din acest comitet o precede pe cea a principalilor lideri ai partidului, printre care si Ali Saleh al-Saadi. Ahmed Hassan al-Bakr care, fara indoiala, planificase din timp operatiunea[7] ia hotararea sa treaca la actiune pe 8 februarie, in plin Ramadan; aviatia de la baza din Habaniya bombardeaza tabara Rashid si Ministerul Apararii, unde este instalat generalul Kassem. Blindatele conduse de colonelul Abdel Karim Mustafa Nasrat ocupa cateva puncte strategice, printre care radiodifuziunea. Dupa o zi si jumatate de infruntari violente, generalul Kassem, aparat de garda lui, loialista, precum si de comu­nisti, se preda. Judecat impreuna cu partizanii sai, printre care si Mahdaoui, este condamnat la moarte si executat pe loc.

Baasistii formeaza deindata un Consiliu al Coman­damentului Revolutiei compus din 14 membri, alcatuit din principalii responsabili ai partidului si din cativa nebaasisti, printre care colonelul Abdel Salam Aref, foarte apropiat lor. Acesta este numit presedinte provizoriu al Republicii. Generalul de brigada Bakr preia conducerea guvernului, pe jumatate militar, pe jumatate civil, iar Ali Saleh al-Saadi devine vicepresedinte si ministru de Interne[8].

Dar, pe cand aripa siriana a partidului Baas prelua si ea puterea in 8 martie 1963 la Damasc, la Bagdad se mani­festau deja tensiuni intre baasisti si nasserieni. Partidul Baas insusi nu era ferit de divergente.

In 17 aprilie 1963, este incheiat un acord siriano-irakiano-egiptean. El insa ramane fara urmari din cauza neintelegerilor dintre parti. In septembrie a aceluiasi an, se anga­jeaza din nou discutii intre Damasc si Bagdad: sunt sem­nate acorduri de aparare comuna, precum si o rezolutie in sensul unitatii, care ar putea merge pana la federatie.

La 14 iulie 1964, la initiativa guvernamentala, ia nastere o noua organizatie politica: Uniunea Socialista Araba, care dorea sa reuneasca toate formatiunile politice. Au loc importante nationalizari: banci, industrie etc.

Regimul maresalului Aref vrea sa se alinieze astfel politicii Egip­tului. Cu toate acestea, se manifesta o opozitie nasseriana care ii reproseaza lui Aref ca nu este destul de hotarat in directia unei uniuni cu Egiptul. La 10 iulie 1965, ministrii nasserieni isi dau demisia, silindu-l pe primul ministru Tahar Yahya sa-si paraseasca functiile. Presedintele Aref face apel la comandantul aviatiei, generalul de brigada Aref Abdel Razzak, bine vazut de nationalisti, pentru a forma noul guvern.

El beneficiaza deopotriva de anumite simpatii printre nasserieni. Cativa ofiteri de aceasta ori­entare, cunoscuti sub numele de "unionisti', pregatesc o lovitura de stat, planificata sa izbucneasca cu ocazia ple­carii maresalului Aref la summitul arab de la Casablanca, din 15 septembrie 1965. Complotul, al carui scop era sa-l aduca la putere pe generalul de brigada Razzak, este dejucat de seful de Stat-Major, propriul frate al maresalu­lui, Abdel Rahman Aref. Pe 16 septembrie 1965, "unionistii" sunt surprinsi in pregatirile lor in tabara de la Abu Ghurayb[9] si arestati.

II. Conflictele din Irak in perioada lui Saddam Hussein

Saddam Hussein al -Tikriti in 1937, Saddam Hussein provine dintr-o familie de oameni modesti[10].

Pe 17 iulie 1968, alaturi de militantii Baas si de un general nerabdator, Abu Bakr, Saddam reuseste sa il surprinda pe colonelul Aref si sa-l captureze in palatul prezidential. Va fi prima si ultima data cand va da dovada de clementa permitandu-i colonelului sa plece in exil in Liban[11].

Primele sale experiente militare nu prea au fost insa victorioase. Ofensiva sa antikurda a esuat din cauza spriji­nului primit de rebelii kurzi din partea Iranului, condus de sahul Mahomed Reza Pahlavi. Initial, Saddam a incercat o intelegere cu liderul kurd, Mustafa Barzani, dar cererile acestuia i s-au parut exagerate, asa incat a incheiat o intelegere cu sahul Iranului, recunoscandu-i suprematia si oferindu-i controlul asupra Shatt el Arab, zona de curgere a Tigrului si Eufratului, singura iesire la mare a Irakului[12].

Drept rasplata, Iranul a sistat ajutorul acordat kurzilor, iar Saddam a putut conduce prima sa campanie victorioasa, alungarea lui Barzani, care va muri in exil, la New York si cucerirea nordului Irakului[13]. La intoar­cere, a fost sarbatorit ca unificatorul tarii, ceea ce i-a sporit increderea in el si in rezultatele violentei. Saddam nu a uitat niciodata episodul Barzani si il reproducea adesea diplo­matilor straini, "sa nu fie impins la limita, caci atunci este gata de orice spre a castiga' .

In 1979, soarta i-a oferit un alt triumf: sahul Iranului, Mohamed Reza Pahlavi care ii impusese puterea sa prin acordul de la Alger era rasturnat de o revolta populara, si in locul sau sosea din exilul parizian ayatolahul Komeini. Curand, spre incantarea lui Saddam Hussein, masurile acestuia de creare a unui stat fundamentalist islamic au dezorganizat nu doar economia si societatea iraniana, dar mai ales armata, pana atunci cea mai puternica din zona, gratie ajutorului american. In vidul de putere din zona Golfului si urmarind imaginile cu zeci de ofiteri  superiori iranieni executati sau intemnitati de Komeini, Saddam a decis ca a sosit clipa sa cea mare in istorie.

In septembrie 1980, trupele irakiene au invadat sudul Iranului, locuit de o compacta populatie araba, au recuperat zona Shatt el Arab, cedata in 1975, aici fiind concentrate principalele resurse petrolifere iraniene (rafinaria de la Abadan). Aceasta invazie a marcat intrarea intr-un razboi de opt ani. A fost un razboi dificil, in care Irakul era net dezavantajat, cu o populatie de 17 milioane de locuitori fata de cele 55 de milioane ale Iranului si cu o suprafata de doar 40% din cea a Iranului.

In schimb, Saddam Hussein a aruncat in lupta arma sa principala: petrolul, care i-a permis sa cumpere anual armament de 10 miliarde de dolari, fiind in deceniul al VIII-lea, cumparatorul numarul unu al lumii, intr-un conflict teribil, cel mai sangeros dupa cel de-al doilea razboi mondial, finalizat cu aproape un milion de morti si raniti de fiecare parte, Saddam a stiut sa para invingatorul.

A fost primul care a folosit arme chimice in lupta, s-a dotat cu arme bacteriologice, a cumparat modernele aparate de vanatoare franceze Mirage F1, a folosit rachete sovietice SCUD pe care le-a modificat spre a putea atinge Teheranul (le-a numit pompos Al Abass si Al Hussein, in onoarea sa si a primului calif abassid).

Intr-un cuvant, a fost primul in a largi conflictul si a aduce noi suferinte regiunii. La finele razboiului, Iranul era distrus, armata sa infranta, tara saracita, iar Irakul, stapan peste Shatt el Arab, eternul obiect al disputei.

La inceputul conflictului, Statele Unite nu aveau alt interes in privinta rezultatului decat sa impiedice domi­narea regiunii de catre unul dintre combatanti. Administratia Reagan a reluat in 1984 relatiile diplomatice si economice cu Irakul si i-a incurajat pe aliatii europeni sa-i furnizeze echipament militar lui Saddam Hussein. Contextul politic impunea acest lucru, in 1979, revolutia islamica din Iran, condusa de ayatollahul Ruhollah Khomeiny, a pus capat regimului sahului Reza Pahlavi, un credincios aliat al Americii[15].

Israelul era pe lista sa neagra dupa ce aviatia statului evreu organizase un raid asupra centralei sale nucleare de la Osirak, cumparata cu mari eforturi din Franta, cu scopul nemarturisit de a dota Irakul cu arma nucleara.

Aceasta lovitura il indispusese pe Saddam si ii impinsese programul nuclear inapoi cu cativa ani. In schimb, in 1990, autoritatile britanice au interceptat si confiscat un convoi cu destinatia Irak, continand piese pentru constituirea unui tun gigantic, ale carui proiectile puteau atinge Israelul.

Proiectul a fost blocat de confiscari, iar inginerul britanic care urma sa realizeze "supertunul' a fost asasinat si nu se stie nici astazi daca asasinatul a fost opera israelienilor, irakienilor sau chiar a britanicilor.

Bagdadul a reactionat extrem de violent la confiscari si la asasinat protestand ca totul este o masinatiune destinata sa ii impiedice dezvoltarea. Situatia avea sa fie si mai mult tensionata, deoarece dupa incheierea razboiului cu Iranul, in 1988, Saddam se pare ca alesese o noua tinta, Kuweitul, evocat de primul presedintele al Republicii irakiene, generalul Abdel Karim Kassem, in 1961, cu ocazia proclamarii independentei emiratului, ca: "acest pretins stat care apartine provinciei Basra'[16].

Astfel, intr-o mare masura, Saddam Hussein nu a facut decat sa continue politica dusa de predecesorul sau.

Asa cum am aratat, nimeni din Irak nu concepea ca exista un stat kuweitian. Cand s-a pus problema recunoasterii granitelor, Saddam i-a declarat seicului: "problema granitelor ma depaseste si va depaseste, seic Al Sabah, granitele Kuweitului sunt la Bagdad, iar ale Irakului in Kuweit'.

III. Aspecte economice, sociale, politice și religioase

Aspecte economice

In timp ce situatia de securitate se imbunatateste vizibil, iar viata politica continua sa stagneze, cu evolutii pozitive limitate doar in planul local, analiza noastra va aborda cate­va dintre aspectele importante ale vietii economice a Iraku­lui. Asa cum stiu cei ce studiaza problematica reconstructiei unei natiuni, economia reprezinta cel de-al treilea pilon al oricarei misiuni de succes, alaturi de mediul de securitate si de cel politic.

Lipsa dezvoltarii economice din Irak si cotele foarte inalte ale somajului contribuie indirect la mentinerea vio­lentelor la un nivel ridicat. Datorita numarului redus de noi locuri de munca create dupa 2003, populatia tanara a Iraku­lui este recrutata cu usurinta de gruparile implicate in spi­rala violentelor. Economia irakiana este, in fapt, redusa la industria petroliera care, datorita insecuritatii si a coruptiei generalizate, este inca neperformanta. Cu toate acestea, pu­tem constata ca parti ale tarii incep treptat sa revina la via­ta, in conditiile in care asistam la o redeschidere a pietelor locale si multe natiuni ale lumii au acceptat stergerea unor datorii financiare istorice ale Irakului. Acest timid progres va fi unul limitat, atat timp cat el nu este sprijinit de refor­marea politica a tarii, imbunatatirea mediului de securitate si dezvoltarea societatii civile[17].

Inflatia incepe sa fie mentinuta in limite considerate acceptabile. incasarile din exportul de petrol au inceput sa creasca, fapt datorat atat unei usoare mariri a productiei, cat si exploziei pretului titeiului pe parcursul ultimului an. Da­torita securitatii imbunatatite, productia de energic electrica a inregistrat o usoara crestere in anul 2007, pentru prima oara dupa 2003. Fara a lua in calcul acest sector, celelalte cifre statistice ale economiei au crescut cu 10 pana la 20 procente, iar capacitatea portuara aproape s-a dublat.

Economia Irakului, acum in valoare de 42 miliarde dolari, continua sa fie caracterizata de somajul endemic si insuficienta incasarilor din exportul de petrol. Somajul se ridica la aproximativ 50%, iar sectorul privat nu a reusit sa se dezvolte la cotele preconizate. Din cele 20 miliarde dolari investite in reconstructia Irakului, numai 800 milioa­ne au fost directionate catre dezvoltarea sectorului privat. Potrivit statisticilor Bancii Mondiale, cresterea economica a Irakului se ridica la 4% anual, iar incasarile din productia de titei (al carei nivel atinge 2 milioane barili pe zi, fata de 2,5 milioane preconizate) se situeaza la aproximativ 3 mili­arde dolari pe luna, o cifra insignifianta daca luam in calcul rezervele petroliere vaste ale Irakului.

Aspecte sociale

Proiect: Geopolitica - definirea geopoliticii Lucrare: Viitorul geopolitic al Rusiei

Milioane de irakieni nu au la aceasta ora acces la apa potabila, sisteme de sanitatie si la servicii medicale. Criza actuala este exacerbata de efectele devastatoare ale conflic­telor si sanctiunilor economice anterioare. La șase ani dupa incetarea razboiului din Irak, situatia umanitara in marea majoritate a tarii se prezinta ca fiind una din cele mai critice de pe mapamond. In ciuda unor imbunatatiri ale nivelului de securitate in unele zone ale Irakului, violentele continua sa aiba un impact dezastruos asupra cetatenilor acestei tari. Civilii sunt ucisi in cadrul acestor ostilitati, iar ranitii nu pot primi ingrijirea medicala de care au nevoie[18]. Multe familii au membri care au fost nevoiti sa isi paraseasca domiciliile pentru a-si apara viata, lasand grijile intretinerii celorlalti pe umerii uneori firavi ai celor ramasi acasa.

Criza economica prelungita si incidenta mare a somajului nu sunt de natura sa aline aceste suferinte. Pentru a putea evita o inrautatire si mai dramatica a acestei crize umanitare, trebuie luate in seama necesitatile cotidiene ale irakienilor si intreprinse actiuni care sa deter­mine o imbunatatire a conditiilor de trai.

Populatia Irakului a platit foarte scump cele trei decenii de marasm militar, administrativ si economic. Sute de mii de familii au fost distruse, multe au fost lipsite de cei care le asigurau securitatea financiara, sau au membri care sunt grav bolnavi, raniti, handicapati, detinuti, fortati sa ia calea exilului sau a pribegiei in propria tara. Viata multora dintre irakieni a fost distrusa. Cei pe care i-au lasat in urma sunt vulnerabili si au de multe ori dificultati de adaptare la reali­tatile crude ale existentei cotidiene.

Cea mai mare amenintare la adresa vietii sociale a Ira­kului este violenta armata, dar populatia trece, de asemenea, printr-o criza umanitara de o amploare si severitate fara precedent. Aproximativ opt milioane de irakieni au nevoie de ajutorul umanitar al comunitatii internationale. Aceasta ci­fra include doua milioane de persoane pribege in propria tara, precum si doua milioane de refugiati dincolo de hota­rele Irakului.

Mult mai multi traiesc intr-o saracie profunda, sunt lipsiti de cele mai elementare servicii publice si tot mai amenintati de malnutritie si boli. in ciuda constrangerilor impuse de continuarea violentelor, guvernul irakian, ONU si donatorii internationali trebuie sa faca mai mult pentru acordarea ajutorului umanitar si alinarea suferintelor po­porului irakian. Daca necesitatile populatiei vor fi in con­tinuare ignorate, aceasta nu va servi decat la o si mai mare destabilizare a tarii[19].

Componenta etnica

Potrivit recensamantului din octombrie 1987, populatia Irakuiui se cifreaza, la 16 278 311 locuitori, dintre care 51,4% barbati. Precedentul recensamant, efectuat inainte cu zece ani, in 1977, inregistra 12 171 480 de locuitori, barbatii fiind de asemenea ceva mai numerosi. Rata de crestere de 3,4% este ridicata, efectele razboiului dintre Iran si Irak (1980-1988) fiind compensate datorita politicii de favorizare a natalitatii practicate din momentul izbuc­nirii acestuia. Populatia Bagdadului se ridica la 3 844 608 locuitori, adica 23,6% din total, ceea ce confera o idee asupra intinderii capitalei si ponderii acesteia[20].

Analizarea catorva statistici realizate cu ocazia recen­samantului din 1977, ne permit crearea unei imagini a evolutiei poporului irakian.

Dupa 1947, asistam la o schimbare remarcabila si semni­ficativa in repartitia pe zone:

Capitala Bagdad, care numara la sfarsitul, Primului Razboi Mon­dial 200 000 de locuitori, a atins in 1975 populatia de 2 800 000 de locuitori, pentru a ajunge deci in 1987 la 3 844 608. Scaldat de apele capricioase ale Tigrului, Bagdadul s-a format in locul unde apropierea dintre cele doua mari fluvii mesopotamiene facea mai usoara trecerea de la est la vest (orasul are sase po­duri peste Tigru).

In acest loc, cunoscut in antichitate sub nu­mele de Baghdadu, regele Nabucodonosor (604-561 i.Hr.) a construit cheiuri. Dar al-Mansur, al doilea calif al dinastiei Abba-sizilor, este cel care si-a stabilit aici capitala, facand din ea cen­trul vastului sau imperiu[21].

Bagdadul n-a pastrat decat foarte pu­tine vestigii ale trecutului din cauza istoriei framantate si a cu­ceririlor care i-au distrus cele mai importante monumente.

Midhat Pasa, guvernatorul turc al orasului intre 1868 si 1872, a introdus modernismul si a construit pornind de aici prima cale ferata din zona, ce unea orasul cu localitatea Kamizien (12 km).

Adapos­tind astazi un sfert din populatia irakiana, Bagdadul continua sa se dezvolte, punand autoritatilor numeroase probleme de urba­nism si de organizare.

In Irak, exista o majoritate semita (80%) de rasa alba si de tip mediteranean, care se intalneste in forma cea mai pura la triburile nomade din sud-vest. In jurul Tigrului si Eufratului, in Mesopotamia, populatia a fost puternic amestecata cu armenoizi si nu mai prezinta un caracter omogen.

In regiunile muntoase din nord, predomina elementele armenoide, turce si cele indoeuropene (kurzii), care si-au pastrat in parte carac­terele. Limba utilizata de majoritatea locuitorilor este araba, insa diferitele minoritati isi folosesc propriile limbi.

Astfel, conform Constitutiei kurda este considerata drept a doua limba oficiala, in vreme ce limbile turkmena (decretul din 24 ianuarie 1970) si siriaca (decretul din 16 aprilie 1972 si legea din 25 iunie 1972) sunt studiate si folosite in publicatiile destinate minoritatilor respective.

Pe baza unei evaluari facuta in 1968[22], formatiunile lingvistice erau urmatoarele:

Tabel nr.2 Formatiuni lingvistice

Arabii constituie circa 70% din populatia Irakului, fiind cei mai numerosi. Ei sunt originari din deserturile Arabiei si Siriei si ai inceput sa-si faca aparitia pe teritoriul irakian inca in urma cu trei mii de ani. Beduinii si-au pastrat trasaturile pure si nobile. Celor care s-au sedentarizat, le-a ramas pana astazi sentimen­tul de apartenenta la un trib, cu toate ca de generatii intregi ei nu-si mai duc viata traditionala.

Marile familii se reunesc in jurul unui nume care este uneori cel al locului de origine; asa este cazul localitatii Tikrit la nord de Bagdad, de unde provine actu­alul sef al statului, Saddam Hussein al-Tikriti. Triburi de camilari a caror existenta este semnalata inca din secolul al VII-lea, Ruala si Chammar, s-au refugiat in Irak dupa ce fusesera izgo­niti de Ibn Saud; Montefik, comunitate venita din Arabia in se­colul al XV-lea; Zafir trib pentru care a fost costituita zona neutra, Beni Khaled, Zubied, iata cateva dintre numele de triburi cele mai cunoscute[23].

In sfarsit, trebuie mentionati "beduinii pes­cari", care populeaza mlastinile fluviului Shatt al-Arab, conti­nuand sa duca un mod de viata destul de special, desi decimati de razboi si represiune[24]. Arabii se impart din punct de vedere religios in doua grupe musulmane: unul siit, cel mai important numeric, celalalt sunnit , mai redus dar mai influent, carora trebuie sa le adaugam elementele arameene arabizate (circa 3%) care constituie grupul de crestini arabi.

Cel de-al doilea grup etnic[26] este format de minoritatea kurda. Nici un alt stat arab nu include intre frontierele sale o populatie nearaba de o atat de mare importanta, caci procentual numarul kurzilor este estimat la 28 din populatia totala . Kurzii, prezenti de asemenea In Turcia, Iran, Siria si Armenia, sunt de origine indo-europeana, fara indoiala coboratori din ramura medo-scitica a vechilor arioni.

Ei vorbosc o limba Iraniana, mai apropi­ata chiar de vechea persana decat insasi persana actuala. In Irak, sunt utilizate in principal doua dialecte kurde: kurmandji (denumita uneori in mod gresit zaza), scrisa cu caractere latine incepand cu anii 1930, folosita in reglunile Mosul si Rawanduz, si sorani (sau mukriani), care foloseste caractere arabe si se vorbeste in regiunea Suleimaniyeh[28]. Primul dialect este vorbit de 60% din poporul Kurd, iar cel de-al doilea de 30%.

Kurzii ocupa muntii si podisul Kurdistanului din mileniul al III-lea i. Hr. Pastori si razboinici, ei si-au aparat vreme indelungata specificitatile, aflandu-se in frecvente confruntari cu diferitele puteri centrale. Mai mult decat alti kurzi, cei din Irak si-au manifestat nationalismul si au obtinut o vreme din partea Bagdadului recunoasterea identitatii lor si definirea unui statut concretizat prin crearea unei regiuni autonome, conform legii din 11 martie 1974.

Dar, in imprejurimile razboiului impotriva Iranului si, mai ales, ale razboiului din Golf, cu consecintele sale asupra situatiei internationale, situatia lor s-a modificat semnificativ, fara a putea fi sigur ca ea s-a ameliorat[29]. Majoritatea kurzilor sunt musulmani sunniti, ceilalti sunt siiti, crestini sau apartin catorva secte sincretice, cum ar fi cea a yezidilor.

Turkmenii sunt o populatie de origine asiatica, de rasa uralo-altalca, sosita din Irak in secolul al Xl-lea o data cu sultanii sel-giukizi. Ei s-au asezat in zonele de la sud de Mosul si Kirkuk, la limita teritoriilor kurde si arabe. Sunt agricultori, functionari si comercianti.

Vorbitori ai unui diatect turc, dar mai ales ai arabei, turkmenii raman atasati de pamanturile stramosilor lor si de fratii lor turci, fara ca loialitatea lor sa poata fi pusa in discutie. Estimati la peste 100 000, turkmenii, denumiti si turcomani, sunt de religie islamica.

Armenii de origine caucaziana, raspanditi pana in veacul al XIX-Iea intre Cilicia si Armenia, au venit in Irak ca urmare a per­secutiilor la care au fost supusi la sfarsitul secolului al XlX-lea si in timpul Primului Razboi Mondial. Ei sunt oraseni, negustori si functionari. Ca intreaga diaspora armeana, sunt atasati limbii lor, ramura independenta a familiei indo-europene, precum si religiei crestine proprii. Numarul mic al populatiei - apreciate intre 10 si 15 000 de oameni - nu le confera o prea mare importanta.

Cerchezii sunt caucazieni emigrati din Rusia, cei mai multi in anii 1864-1865. Ei locuiesc in regiunea fluviului Micul Zab, vor­besc limba proprie, cercheza, si sunt musulmani. Nu depasesc numeric cifra de cateva sute de persoane.

Cat despre evrei, acestia constituiau candva o comunitate prospera de peste 200 000 de oameni, cea mai veche a diasporei lor, intrucat originea ei dateaza din vremea captivitatii babiloniene. Beneficiari ai unui statut special, evreii erau fie comercianti bogati, fie functionari[30].

Incepand cu 1934, o data cu ascensiunea nazismului, comunitatea lor a devenit obiect ai ostilitatii burgheziei musulmane, iar sionismul, pana atunci igno­rat, a inceput sa-i atraga. Conflictul arabo-israelian Ie-a accen­tuat disconfortul, iar evreii vor cauta curand in exterior securi­tatea pe care nu o mai gaseau in Irak. Dupa 1950, emigratia a devenit cvasigenerala. Revolutia baasista din 1968 nu a schim­bat datele problemei. Astfel, pe 26 ianuarie 1969, dupa un pro­ces spectacular, saisprezece persoane au fost condamnate la moarte si spanzurate, dintre care zece erau de confesiune mo­zaica. Astazi, subzista o mica comunitate de cateva zeci de suflete, care incearca cu curaj sa perpetueze pe malurile Tigrului antica simbioza iudeo-islamica a traditiei arabe. In pofida protectiei declarate de guvern si a avansurilor care le-au fost facute, putini dintre evreii emigrati in Israel au acceptat sa se intoarca in Irak[31].

Aspecte religioase

Islamul este proclamat de Constitutia irakiana ca religie de stat. Tot ea garanteaza libertatea religioasa, orice discriminare pe acest criteriu fiind interzisa. Daca partidul Baas recu­noaste locul important al Islamului in lumea araba, el considera nationalismul drept singura forta motrice a natiunii, rol care in trecut era rezervat religiei. In acest sens[32], Henri Mazoyer subliniaza: "Arabismul unionist al partidului Baas preconizeaza o separare intre Islam si stat si retra­gerea tuturor puterilor politice si administrative pe care le au comunitatile Arabismul modern inglobeaza minori­tatile etnico-religioase si tinde sa depaseasca toate divizi­unile, fie ele tribale, statale si religioase".

Musulmanii irakieni sunt impartiti in doua grupe: siitii, care reprezinta 51% din populatie, si sunnitii, care sunt circa 45%.

Siitii, in imensa lor majoritate arabi, sunt concentrati in sudul Irakului. Cateva fractiuni kurde si o treime dintre turkmenii din Kirkūk sunt de asemenea siiti. Constituind mai curand o ramura a Islamului decat o secta veritabila, siismul[33] se bazeaza pe principiul atasamentului credinciosilor sai la imamatul lui Aii, ginerele Profetului, si al descendentilor acestuia. Dezvoltata in Mesopotamia, aceasta forma deosebita a Islamului, foarte ata­sata credintelor si sefilor ei religiosi, are principalele locuri sfinte in Irak: Kufa, Najaf, Samarra si mai ales Karbala, locul de mar­tiraj al lui Hussein. Ele sunt tot atatea locuri de pelerinaj, foarte frecventate de toti siitii, incepand cu cei din Iranul vecin. Particularismul religios si solidaritatea acestei comunitati, de multe ori foarte saraca, uneori exploatata de catre straini, a provocat mereu ingrijorare in sanul puterii. Partidul Baas s-a straduit, nu fara greutati, sa reduca miscarea revendicativa care ia adesea caracterul unor revolte, cum s-a intamplat la Karbala in februarie 1977 si, mai ales, in februarie-martie 1991 .

Sunnitii sunt adeptii legitimitatii traditionale, cea a omeiadului Moavia care, devenit guvernator al Siriei, a fost proclamat calif de catre ai sai dupa victoria asupra lui Ali. Musulmanii sunniti sunt, in Irak, in majoritate nearabi caci kurzii, sunniti, reprezinta 28% din populatie. In principal oraseni sau locuitori ai centrului si vestului tarii, arabii sunniti exercita o preponderenta sociala si politica indiscutabila. Practica lor religioasa este mult mai putin vie decat cea a siitilor.

Crestinii reprezinta mai putin de 3% din populatie. Grupul cel mai important apartine poporului asirian, impartit in doua comunitati, cea a nestorienilor membri ai Bisericii asiriene apos­tolice care profeseaza, de la inceputul secolului al V-lea, un fel de dualitate a persoanei lui Hristos, divizati si ei intre cei care recunosc si cei care nu recunosc autoritatea patriarhului Mar Schimoun, si cea a caldeenilor, reveniti din secolul al XV-lea la uniunea cu Roma si care formeaza comunitatea caldeeano-catolica. Caldeenii datoreaza foarte mult dominicanilor, stabiliti de multa vreme la Mosul.

Tabel nr.3 Crestini [35]

Alaturi de asirieni, traiesc alte comu­nitati mai putin numeroase: sirieni ortodocsi sau iacobiti, monofiziti care recunosc doar natura divina a lui Hristos, sirieni catolici reveniti la uniunea cu Roma, armeni, cei mai multi se­parati de Roma, greci ortodocsi si greci catolici de origine araba si, in sfarsit, sabeeni, numiti si mandaiti sau crestini ai Sfantului loan, stabiliti in special in Sud si care se boteaza prin scufun­dare in apele fluviilor.

Crestinii se gasesc in special in Nord, in regiunea Mosulului, sau in orasele Bagdad si Basra, catre care cei tineri sunt atrasi in cautarea unor conditii de lucru mai bune. Daca comunitatea crestina, inca foarte practicanta (orasul Mosul are bisericile cele mai vechi, care sunt frecventate in mod regu­lat) nu mai sufera discriminari, ea trebuie sa consimta totusi la cateva sacrificii pentru a-si pastra originalitatea si a-si conserva intacta credinta[36].

Emigrarea cvasigenerala a comunitatii evreiesti a avut ca rezultat inchiderea a numeroase lacasuri de cult. Bagdadul pastreaza totusi un rabin si cateva sinagogi, unde evreii isi pot practica liber cultul.

Yezizii sunt kurzi care traiesc in djebelul Sindjar, la vest de Mosul si in Sheikhan, grupati in jurul mormantului fondatorului lor. Cunoscuti si sub numele de Adoratori ai Diavolului - ei cred in reabilitarea acestuia -, ei practica un cult original, amestec de diverse religii, imprumutand mult de la zoroastrism. Ei nu­mara cateva mii de suflete.

In sfarsit, behaii, proveniti printr-o secesiune destul de recen­ta din Islamul siit, au o existenta discreta, cu greu admisa, deoarece sunt considerati agenti ai "dezislamizarii". Numarul lor este foarte mic.

In fata acestui mozaic de religii, autoritatile raman vigi­lente, refuzand insa sa acordeze importanta excesiva acestui factor multiconfesional. Daca minoritatea crestina a inteles ca existenta ei tine de discretie, majoritatea musulmana siita - al carei centru de greutate se afla in Iran, in afara lumii arabe -mereu razvratita, continua sa intretina germenii revoltei fata de conducere.

Aspecte politice

Viata politica irakiana este inca haotica, fundamentata pe totala dezintegrare sociala. Aceasta stare de lucruri este o consecinta a evolutiei globale in anii de dupa incetarea Razboiului Rece si a emergentei unor forte profund reactio­nare, etnice, tribale si nationaliste. La inceputul anilor '90, Bosnia a fost ilustrarea perfecta a acestui sumbru scenariu, in zilele noastre scenariul se repeta, de aceasta data in Irak[37].

Dupa atacul din 2003, institutiile statului irakian s-au vola­tilizat si intreg sistemul social existent inainte de razboi s-a prabusit. Pe de o parte au disparut siguranta cetateanului, electricitatea, resursele financiare, aprovizionarea cu apa, locuintele si ajutoarele sociale de baza, iar pe de alta parte cele mai fanatice forte de sorginte religioasa, tribala sau na­tionalista au iesit la lumina si au devenit fortele dominante ale societatii[38].

La aceasta data nu se poate inca vorbi despre existenta statului in Irak, cel putin nu in acceptia sa clasica. Statul baath-ist a fost inlocuit cu o masinarie politico-administrativa care nu este deocamdata eficienta. O consecinta directa a acestei evolutii este faptul ca inregistram o profunda si evidenta discontinuitate in functionarea normala a organi­zatiilor civice si societale.

Aceasta situatie a fost creata impotriva vointei cetate­nilor de rand ai Irakului, in afara sferei lor de decizie, actiune sau control. Cu toate acestea, a reușit sa le ravaseasca existenta. Precum in cazul unui cutremur sau al unor inun­datii, situatia a adus cu ea un sentiment de neajutorare, iar semnele ameliorarii sunt inca prea indepartate pentru a pu­tea fi zarite la orizont.

Mai mult ca orice altceva, cetatenii acestei tari isi doresc o reintoarcere a normalitatii in viata lor, un nivel acceptabil de siguranta a individului, locuri de munca si venituri decente, liniste psihica. Tocmai de aceea, ei sunt pregatiti sa sprijine orice partid care ar fi capabil sa le asigure reintoarcerea la minima normalitate.

IV. Concluzii

In cel de-al doilea capitol al prezentei lucrari de licența am facut referire la aspectele sociale, economice, politice, religioase ale Irakului.

Astfel, pot spune ca pentru multi ani de aici inainte, structurile politice, so­ciale si economice ale Irakului vor fi marcate de con­secintele invaziei in Kuweit si ale esecului sau in fata unei coalitii internationale careia i s-au asociat mai multe state arabe. In pofida unui embargou necrutator, a slabirii apa­ratului militar, a reducerii suveranitatii asupra unei bune parti a teritoriului sau, la nord si la sud, si a existentei unei opozitii importante, desi divizate, regimul presedintelui Saddam Hussein a reusit patru ani dupa razboiul din Golf, sa se rnentina la putere. Insa cea mai mare parte a aces­teia se gaseste in mainile unui clan de rude si apropiati ai sefului statului, devenit din 29 mai 1994 si prim-ministru, situatie care il face vulnerabil.

In momentul in care embargoul va fi ridicat, chiar si in mod gradual, intoarcerea Irakului pe scena internationala si pe piata petroliera nu va putea fi facuta fara a zdrunci­na o regiune foarte sensibila. Se va pune atunci proble­ma viitorului tarii, iar existenta statului irakian sub forma actuala va fi pusa in discutie: va avea loc o dezmembrare, de care toata lumea se teme, se va constitui un stat fe­deral care va reprezenta o provocare pentru alte tari din jur, sau va supravietui un stat unitar ramas sub stapanirea unui partid Baas renovat, in lipsa unei veritabile democratii in care nimeni nu indraz­neste sa creada?