Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.)

Primul sinod ecumenic de la Niceea - articol de Bruce L. Shelley

Ca si dezbatere in primul sinod al Bisericii a fost o intrebare simpla si in acelasi timp profunda: Cine este Isus Hristos?

4 iulie 325 a fost o zi memorabila. In jur de 300 de episcopi si diaconi crestini din partea rasariteana a Imperiului Roman au venit la Niceea, un oras mic de linga strimtoarea Bosfor (care face legatura Marii Negre cu Mediterana). In marea sala de conferinte in care ei asteptau, era o masa. Pe ea zacea deschisa o copie a Evangheliilor.

Imparatul, Constantin cel Mare, a intrat in sala imbracat in brocarturile sale imperiale, impodobite si colorate, dar, din respect pentru lideii crestini, fara obisnuita sa trena ostaseasca. Constantin vorbea abia respirind. Le-a comunicat oamenilor Bisericii ca era necesar sa ajunga la o intelegere asupra intrebarii cruciale ce sta sa divida Biserica. "Separarea in Biserica", spunea, "este mai rea decit un razboi".

O noua zi

Episcopii si diaconii au fost adinc impresionati. Dupa trei secole de persecutii periodice instigate de citiva imparati romani, s-au adunat de asta data inaintea unuia dintre ei, dar nu ca dusmani, ci in calitate de aliati? Citiva mai purtau ca marturii rani de pe urma biciului imperial. Unui pastor din Egipt ii lipsea un ochi; altul purta semne pe miini ca rezultat al fierelor inrosite. Dar Constantin a lepadat sabia persecutiei pentru a ridica crucea. Inainte de o batalie decisiva din 312 s-a convertit.     

Niceea a simbolizat atunci o noua zi pentru crestinatate. Ucenicii persecutati ai lui Hristos au devenit consilieri respectati ai imparatilor. Religia lor, mai demult dispretuita era pe cale de a ajunge religie de stat, legatura spirituala a unei singure societati in care viata publica si cea privata sint unite sub controlul doctrinei crestine.

Si daca crestinismul trebuia sa fie inelul de legatura al Imperiului, atunci trebuia sa imbratiseze o singura credinta. Astfel ca imparatii au cerut convocarea unor sinoade ecumenice precum cel de la Niceea, au platit drumul episcopilor ca sa participe si au obligat liderii Bisericii la unitate doctrinara. Era imparatilor crestini a fost o perioada a crezurilor; si crezurile au fost unelte ale conformismului.

O intrebare care pune in incurcatura

Putem vedea aceasta tensiune imperiala la lucru in Niceea la primul sinod ecumenic general al Bisericii. Problema pe care Constantin a pus-o inaintea episcopilor spre a gasi rezolvare era disputa asupra arianismului.

Arios, pastor al unei biserici influente din Alexandria (Egipt), Biserica Baucalis, credea ca Hristos a fost mai mult decit un om, dar mai putin decit Dumnezeu. El spunea ca la inceput Dumnezeu traia singur si nu a avut nici un Fiu. Apoi El a creat Fiul, care la rindul Lui a creat restul. Aceasta idee persista in citeva culte si astazi.

Arios a facut credinta in Hristos usor de inteles, in special cind si-a pus invataturile in rime spirituale, pe melodii atragatoare. Chiar si docherii de pe chei la Alexandria puteau ingina cintecele in timp ce descarcau pestele.

Invatatura lui Arios a reprezentat un apel pentru noii convertiti la crestinism. Era ca si credinta pagina a copilariei lor: un Dumnezeu suprem, care locuieste (ramine) singur, creeaza un numar de dumnezei mai mici care fac lucrarea lui Dumnezeu, ridicindu-se si coborind inapoi din cer pe pamint. Aceste conceptii pagine vechi au gasit greu de inteles ca, anume crestinismul crede ca acel Hristos, Cuvintul Divin, exista de la inceput, din eternitate, si ca El este egal cu Atotputernicul Tata. Deci arianismul si-a intins aripile, creind nelinistea lui Constantin.

Odata convocat Conciliul de la Nicea, multi dintre episcopi au fost gata sa se compromita. Totusi, un tinar din Alexandria, nu a fost. Atanasie, cu suportul episcopului sau, Alexandru, a insistat asupra faptului ca doctrina lui Arios lasa crestinismul fara un Salvator divin. A cerut un crez care sa clarifice originea divina totala a lui Isus Hristos.

In cursul dezbaterii, cel mai invatat episcop care era prezent, istoric al Bisericii, Eusebiu de Cezareea (un prieten si admirator al imparatului si pe jumatate sustinator al lui Arios), si-a prezentat si el propriul lui crez - probabil ca sa evidentieze ortodoxia lui pusa la indoiala.

Majoritatea pastorilor au recunoscut totusi ca era nevoie de ceva specific ca sa excluda posiblitatea invataturii lui Arios. Din acest motiv au creat un alt crez, probabil din Palestina. In el au inserat o serie de fraze extrem de importante: "Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut si nu facut, de o natura cu Tatal."

Expresia "homoousious", "o substanta", a fost probabil introdusa de Episcopul Hosius de Cordoba (in Spania de azi). Dupa o dezbatere intensa, toti in afara de doi episcopi, au cazut de acord asupra unui crez ce marturisea credinta "intr-un singur Domn Isus Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat." Constantin a ramas pe deplin multumit crezind ca problema a fost clarificata.

O problema inca neclarificata

De-a lungul secolului urmator a existat o lupta pentru suprematie intre vederea Niceeana si cea Ariana asupra lui Hristos. La inceput, Constantin, apoi succesorii lui au intervenit de multe ori pentru a exclude pe unul sau pe altul dintre oamenii Bisericii. Detinerea "posturilor" in Biserica depindea prea des de favorurile imparatului.

Indelungata lupta intre puterea imperiala si limbajul teologic a culminat la mijlocul secolului al V-lea cu Conciliul de la Calcedon din Asia Mica (Turcia de azi). Atunci, parintii Bisericii au la concluzia ca Isus este pe deplin Dumnezeu. Si, in sfirsit, conciliul a marturisit ca acest om pe de-ntregul si pe deplin Dumnezeu au fost unul intr-o persoana complet normala. Cu alte cuvinte, Isus combina doua naturi, umana si divina, intr-o singura persoana.

Aceasta afirmatie clasica, ortodoxa de la Calcedon a facut posibil sa se spuna istoria despre Isus ca o veste buna. De cind Hristos a fost o fiinta umana normala, os din oasele noastre si carne din carnea noastra. El a putut implini astfel fiecare porunca din legea morala a lui Dumnezeu, a putut suferi si muri de o moarte reala. Si pentru ca era Dumnezeu adevarat, moartea Lui a fost capabila sa satisfaca justitia divina. Dumnezeu singur si-a asumat sacrificiul.

Sinodul ecumenic de la Nicea, apoi, a asezat piatra din capul unghiului pentru intelegerea ortodoxa a lui Isus Hristos. De atunci incoace aceasta temelie a ramas in picioare.

Modul de gindire al Bisericii cu privire la Dumnezeu pina in secolul al patrulea[1]

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

F    Dumnezeu este Unul si nu este altul in afara de El. Nu putem vorbi nici macar de o forma incipienta de politeism in Biserica primului secol. Articularea unei cristologii incipiente nu duce in nici un fel la perceperea lui Hristos ca un concurent al lui Dumnezeu Tatal.

Dar

F    Dumnezeu s-a descoperit pe Sine in trei chipuri: ca Tata, Fiu si Duh. Conform revelatiei din Evanghelii si descoperirilor apostolice, Dumnezeu Tatal actioneaza fata de lume prin Fiul si Duhul Sfint. Fiul si Duhul Sfint sint identificati in scrierile care circulau in biserici cu Dumnezeu.

Totusi

F    Cele trei persoane ale Dumnezeirii sint distincte Una fata de Cealalta. Tatal nu este acelasi cu Fiul si nici cu Duhul Sfint, Acestia nu sint nici amestecati si nici aceeasi persoana cu mai multe nume.

Niceea - Arios si Atanasie

Biserica a trecut in secolul al IV-lea prin cea mai mare criza dogmatica in ceea ce priveste intrebarea: Cine este Dumnezeu?  Eroii dezbaterii care a urmat au fost Arios si Atanasie, ambii clerici in orasul Alexandria.

Arios (d 336 A.D.) nu a facut altceva decit sa duca pina la ultimele consecinte tensiunile si afirmatiile neclare din teologia lui Origen, cu cele mai bune intentii de a salvgarda monoteismul de tip iudaic si ideea de principiu ultim din paradigma greceasca de gindire.

Presupozitia fundamentala in sistemul lui Arios era faptul ca Dumnezeu trebuie inteles ca fiind absolut necreat si nenascut, dincolo de tot ceea ce este creatie, materie. Este doar un singur Dumnezeu care nu isi poate imparti sau comunica fiinta divina sau substanta cu nici o alta persoana. Daca nu ar fi asa, implicatia ar fi ca Dumnezeu este divizibil si supus schimbarii, iar in consecinta, cel putin pentru mintea unui grec, nu mai poate fi Dumnezeu in adevar. Ideea de Trinitate demonteaza ideea UNULUI si, din punct de vedere logic, nu se poate concepe pluralitate in unitate si nici unitatea pluralitatii.

Consecinta a influentei platonice pe care Arios se pare ca a suportat-o, predicarea sa continea urmatoarea idee: pentru a putea crea, pentru a se putea atinge de materie care nu poate intra in directa relatie cu divinul, Dumnezeu a creat o fiinta superioara. Pentru a putea incepe sa creeze, a nascut acest agent, Logosul, Fiul, care a fost creat din nimic inainte de a fi timpul care se socoteste, inainte de vremuri si veacuri. In acest moment Tatal devine Tata, pentru ca a fost o vreme cind nu a fost Tata, ci doar Dumnezeu. Ca ajutor al lui Dumnezeu la intrarea in fiinta a tot ceea ce exista ca si creatura, statutul Fiului este de intermediar intre Acesta si creatie. Fiul nu este nici din Dumnezeu Unul, dar nici din aceasta lume, existind inainte de orice alta creatie. Nu este coetern cu Tatal, pentru aceasta se poate spune despre El ca "era un timp cind nu exista", si nu este nici consubstantial cu Tatal. Este deosebit si nu se poate asemana in nimic cu Tatal. Nu este Dumnezeu din fire (physis), ci prin participare (metoche). Este Fiu, dar creatura (ktisma), faptura desavirsita care participa la esenta lui Dumnezeu, de aceea putem sa ii dam cinstea ca unui dumnezeu, dar nu il putem cugeta ca pe Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat.

Nu este foarte clar, pentru ca nici Arios nu este consecvent cu presupozitiile sale, ce se intelegea exact prin participarea la ceea ce este Dumnezeu si cum Fiul poate sa fie in relatia caracterizata de metoche si sa nu impartaseasca cu totul substanta Tatalui. Un asemenea model este nou pentru ontologia structurata conform paradigmei grecesti.

Principala problema a teologiei lui Arios este distinctia ontologica pe care o face intre Tatal si Fiul, faptul ca se creeaza o diferenta de statut intre cele doua persoane pe care, pina in acest moment, apologetii si urmasii lor au cautat sa ii gindeasca in relatie cit mai apropiata, folosindu-se de modelele teoretice bazate pe Logos.

Un lucru demn de retinut este ca teologia lui Arios era foarte bine intemeiata in exegeza. Cele mai citate texte in cadrul disputei care a urmat au fost textele din Evanghelia dupa Ioan.

Un alt fapt demn de remarcat este ca Arios recunostea existenta a trei Persoane in Dumnezeire, distincte, dar care nu pot impartasi aceeasi natura, fiecare dintre Acestea fiind Heteroousios (de substanta diferita). Spre exemplu, Duhul poate fi o creatura a Fiului, asa cum Fiul este o creatura a Tatalui. Daca Fiul este heteroousios fata de Tatal, si Duhul Sfint este de fire diferita si de Fiul si de Tatal.

Intreg sistemul arian este foarte ademenitor datorita citorva factori:

F    consistenta sustinerii prin citate biblice, Arios fiind foarte bine echipat din punct de vedere exegetic,

F    coerenta structurii conceptuala foarte apropiata, pe de o parte, de lumea iudaica, pe de alta parte, de cea greceasca,

F    retorica foarte bine pusa in slujba comunicarii; se stie ca doctrina ariana era pusa in versuri foarte bine scrise.

Nu trebuie sa uitam o clipa insa ca toate textele ariene care au ajuns pina la noi le aflam ca citate in operele adversarilor lui; deci nu putem avea o privire obiectiva completa asupra sistemului sau.

Discursul arian se desfasoara atit in concepte grecesti ca fiinta si substanta, cit si in categoriile ebraice, Creator si creatura, atunci cind se refera la Dumnezeu si Fiul. In felul acesta sistemul devine foarte usor de asimilat pentru ambele culturi.

Desi Arios a fost condamnat cu violenta, fiind uitat faptul ca nu si-a propus sa distruga Biserica cu intrebarile sale, a facut un mare serviciu gindirii crestine a secolului al patrulea, punind problema relatiei dintre Tatal si Fiul. Aceasta chestiune nu este pusa deloc naiv, deoarece sistemul pe care si-l zideste este de apreciat in ceea ce priveste exactitatea termenilor tehnici pe care si-i creeaza sau ii imprumuta din filozofie, precum si in ceea ce priveste profunzimea discutiei care se poarta la nivelul categoriilor ontologice.

Conciliul de la Niceea.

Alexandru, episcopul de Alexandria, s-a ridicat impotriva lui Arios care cistiga din ce in ce mai multi adepti. Criza se accentueaza deoarece invatatura se raspindeste nu numai in Alexandria, ci in toata lumea increstinata.

In aceasta situatie, in anul 325, constientizind primejdia impartirii in Biserica, imparatul Constantin convoaca un conciliu care va aduna in jur de trei sute de episcopi din intreaga oikumene evanghelizata.

Disputa s-a dat intre Arios, care avea de partea sa pe Eusebios de Cezareea, si Alexandru asistat de Atanasie. Alexandru incepuse disputa prin predicile sale, insa Atanasie, desi doar diacon, era mult mai bine pregatit atit in domeniul exegezei cit si in domeniul speculatiei dogmatice.

Atanasie (295-373 A.D.) - In discursurile sale impotriva arienilor, cel ce va deveni mai tirziu episcop de Alexandria, afirma credinta sa intr-un singur Dumnezeu, dar care exista ca Treime.

Daca de partea lui Arios era consistenta argumentatiei si calitatea formei, de partea lui Atanasie era o logica imbatabila, o dialectica foarte bine stapinita si o cunoastere temeinica a Scripturilor.

Odata cu Atanasie, modelele care sint orientate in jurul conceptului de Logos sint puse intr-o noua lumina. Logosul nu mai este interpretat in cadrul conceptual dat de scolile de gindire pagine, ci, pornind de la textul Evangheliei dupa Ioan, este exploatat prin crearea unui nou model care migreaza relatia Logos - Antropos. Logosul divin nu este creatura, este nascut din Tatal mai inainte de toti vecii, nu in sensul unei nasteri naturale, ci in sensul ca izvoraste din Tatal printr-un proces tainic de generare.

Metoda sa porneste de la citeva presupozitii:

1.     Logosul s-a facut trup

2.     S-a facut trup pentru noi si pentru a noastra mintuire

3.     Daca Logosul nu ar fi Dumnezeu mintuirea noastra nu ar fi valabila si intruparea nu ar fi avut rost.

Unul dintre cei mai aproape de Sfintele Scripturi dintre parinti, Atanasie isi structureaza sistemul teologic citind din abundenta din Evanghelia lui Ioan, in special, pentru a ilustra relatia dintre Tatal si Fiul, preia ideea adoptiei din teologia lui Pavel pentru a-si zidi soteriologia si demonstreaza paternitatea Tatalui, sursa a orice fiinteaza fara a cita surse extrabiblice  asa cum procedau inaintasii care apelau la dialogul platonic Timaios (28C) unde Divinitatea este numita Tata. Atanasie aduce in discutie argumentul urgentei soteriologice: omenirea traieste o drama, are o problema, mintuirea, si Isus Hristos, Logosul lui Dumnezeu a venit sa rezolve tocmai aceasta problema.

Pentru prima data problema mintuirii si a rostului pentru care Isus Hristos a venit pe lume este pusa cu atit dramatism. Pentru Atanasie credinta in divinitate lui Isus Hristos este insasi esenta credintei Bisericii, pentru ca loveste in doctrina referitoare la mintuire.

Analiza pe care o face Atanasie nu mai porneste de la interogatii cum ar fi: rostul lumii, rostul materiei, relatia care exista intre materie si Dumnezeu, relatia intre Dumnezeu si creatia sa, paradigma sa nu mai este centrata in jurul creatiei si caderii, ci in jurul caderii si a mintuirii, a relatiei dintre Dumnezeu si om, prin Isus Hristos. Metoda care pornea de la cosmologie este abandonata in favoarea metodei care are ca pilon principal mintuirea. Logosul nu mai este privit ca un intermediar intre creatie si Dumnezeu, ci ca singurul mijlocitor intre om si Dumnezeul sau. Pentru a putea realiza acest lucru trebuia sa fie si Dumnezeu si om: om ca sa ne poata indumnezei si Dumnezeu ca sa ne poata mintui.

Atanasie spune intr-un celebru pasaj: "Caci Acesta s-a in-omenit  pentru ca noi sa ne in-dumnezeim si s-a aratat pe Sine prin intermediul trupului pentru ca noi sa capatam cunostinta asupra Tatalui cel nevazut".

Asa cum se vede din structura textului de mai sus, singurul care poate indumnezei este cel care trebuie sa fie El insusi Dumnezeu: Isus Hristos.

Renuntind la modalitatea de cugetare de tip speculativ, accentueaza faptul ca taina Treimii nu poate fi patrunsa cu gindul, in consecinta nu este foarte precis in ceea ce priveste vocabularul sau tehnic. Totusi recurge la un artificiu de forma: ceea ce putem numi teologia formulei, sintagme - bloc dupa modelul formulelor triadice pauline, folosite pentru a rezuma relatia dintre Persoanele Dumnezeirii si pentru a le impune mai usor comunitatii care se inchina. (Exemplu: "De la Tatal, prin Fiul in Duhul")

Odata cu Atanasie intruparea Logosului devine cheia prin care se poate cugeta la relatia dintre Dumnezeu si lume, dintre Tatal si Fiul, relatia dintre materie si spirit, intruparea fiind poarta pe care Dumnezeu a deschis-o pentru mintuirea noastra. Pentru ca Logosul S-a intrupat, Dumnezeu poate restaura natura umana, pentru ca s-a deschis calea prin care omul poate sa il redescopere pe Dumnezeu. Intruparea este evenimentul care va produce o noua determinare ontologica pentru om care este facut fiu al lui Dumnezeu si cistiga ceea ce a pierdut prin cadere.

Triadologia atanasiana poate fi inteleasa doar prin prisma soteriologiei pe care acesta a exprimat-o, soteriologie care este fundamentata pe aceste presupozitii:

F    Cuvintul, Isus Hristos, este divin in adevar si

F    S-a intrupat cu adevarat,

F    este consubstantial cu Tatal si consubstantial cu noi.

Marea contributie a teologului alexandrin la poate fi rezumata pe citeva coordonate:

F    a schimbat paradigma in care se discuta relatia dintre Tatal si Fiul, dintre Dumnezeu si creatie, dintre Dumnezeu si om,

F    pentru prima data in traditia crestina ideea paternitatii Tatalui este subiectul unei analize sistematice si explicite

F    consacra un vocabular tehnic care se va impune pentru descrierea relatiei dintre Tatal si Fiul

F    a facut din urgenta mintuirii cheia intregii sale argumentatii

F    a redefinit statutul Logosului, eliberindu-L din robia filozofiei grecesti si repunindu-L in drepturile sale in conformitate cu  Evanghelia lui Ioan,

F    modul in care a gindit la intruparea Cuvintului a devenit foarte productiv ca metoda pentru generatiile de teologi care au urmat (dintre teologii moderni T. F. Torrance isi ia ca punct de referinta sistemul lui Atanasie.)

F    afirma consubstantialitatea Duhului cu Tatal si cu Fiul, fiind primul care isi structureaza o pneumatologie mai consistenta,

F    afirma consubstantialitatea Fiului cu Tatal si cu natura umana

F    este cel care articuleaza cel mai clar doctrina theosis-ului, folosind-o ca argument pentru dumnezeirea lui Hristos.

Impactul Conciliul de la Niceea asupra dezvoltarii gindirii crestine de mai tirziu

Conciliul de la Niceea, in plan politic marcheaza inceputul cooperarii dintre stat si Biserica, iar in plan teologic este punctul de pornire pentru constituirea unui nou tip de teologie. Argumentele pe care Atanasie le-a adus in discutie au fost de ordin soteriologic, argumentind Dumnezeirea Fiului prin cugetarea la implicatiile pe care negarea acesteia le-ar putea avea asupra intregului sistem al teologiei crestine.

Problema care a ramas totusi nerezolvata de Conciliu a fost aceea a generarii divine. Intrebarea care se punea era: cum Unul nascut? In ce fel si cind?

Tot la Niceea, Biserica ia o decizie fundamentala in domeniul pneumatologiei: Duhul este Dumnezeu in adevar, homoousios ca si Fiul, dar raminea nerezolvata problema distinctivitatii dintre Fiul si Duhul. Atanasie impune noul mod de gindire care transpare in hotaririle conciliului: un puternic accent asupra paternitatii Tatalui, concept care va domina toata teologia orientala, rezultind in afirmarea primatului ontologic al Tatalui.

De asemenea ca si consecinta a discutiilor din acest sinod este nuantata mult mai precis distinctia dintre theologia si oikonomia. Cele doua planuri, inainte de creatie si dupa momentul creatiei, sint planuri din ce in ce mai bine circumscrise pentru judecarea relatiilor dintre Tatal si Fiul. Este inceputul cugetarii la Dumnezeu in Sine.

Crezul de la Niceea (completat la constantinopol, 381)

Cred intru unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul. Facatorul cerului si al pamintului, vazutelor tuturor si nevazutelor.

Si intru Unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut, Care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii, Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat,nascut, nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mintuire, S-a pogorit din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfint si din Maria Fecioara, si S-a facut om.  Si S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si S-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfirsit.

Si in Duhul Sfint, Domnul, de viata facatorul, Care de la Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul, este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.

In Una Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, marturisesc un Botez intru iertarea pacatelor. Astept invierea mortilor. Si viata veacului ce va sa vie. Amin.