De
ce iubim medievalul?
Tuturora ne-au placut povestile. Si daca
recunoastem asta inseamna ca inca ne mai plac, si
daca le invocam cu zambetul pe buze inseamna ca inca
mai suntem copii, lucru care ne salveaza iremediabil si trainic.
Toate povestile se petrec in asa-numitul Ev Mediu. Inspiratiile
de data recenta nu ajung povesti ci, cel mult, cosmaruri,
cu roboti sau combinatii biologice infioratoare. Povestile
nu au asa ceva ci regi si regine, printi si printese,
cai vrajiti si dragoni.
Faptul ca povestile eternei
copilarii se petrec intr-un cadru medieval ar putea fi o explicatie
pentru voga tot mai mare cunoscuta, in prezent, in lumea civilizata
si democratica, de retrairea vremurilor fara telefon
sau autoturisme, dar cu armuri stralucitoare si spade scanteietoare,
castele mai mult luminoase decat intunecoase, cu creneluri romantice.
Acreditata mult timp cu un primitivism spiritual nemeritat, viata
medievala era plina de filosofie si de arta, iar viata
culturala nu se reducea la sculptura sau alte creatii care au
reusit sa strabata vremurile datorita materialelor
solide din care sunt facute. In prezent, progresul tehnic ne permite
sa intelegem si sa "vedem" viata medievala,
spiritualitatea mileniului reprezentat, in linii mari, cu minus sau chiar cu
plus de ani, de Evul Mediu. Ne putem raporta la aceasta si prin
pictura, si prin arhitectura, prin muzica, dans, teatru,
literatura, practic nimic din ce inseamna cultura nu ii este
strain.
Romanii trebuiau sa conteze mai demult in
aceasta tendinta mondiala, mai ales ca au de
aratat un Ev Mediu de exceptie, cu o frumusete aparte, cu mituri
si credinta, cu filosofie profunda dar si
sensibilitatea simpla. Inainte, insa, de a o retrai, romanii
trebuie sa isi redescopere fibra medievala. In acest context
trebuie plasat efortul organizatoric depus de pictorul Marin Raducu, care
da viata pietrelor si coloreaza ruinele.
Totul a inceput cu adunarea in jurul
cartii a marilor cavaleri ai sevaletului si ai
daltii, invaluiti de muzica de peste veacuri, inviata
de tinerii secolului XXl inarmati cu instrumente traditionale. Apoi i
s-au deschis portile Curtii Vechi, la marea sarbatoare a
Bucurestiului lui Vlad Tepes. Zidurile batrane sau
restaurate unde Dracula a dat puteri unor credinciosi slujitori, semnand
astfel certificatul de nastere a Capitalei, au fost luminate de
expozitiile de grup organizate cu insistenta de
razbatatorul pictor. Loc mai potrivit nici ca se putea
gasi si orice copiere a modelului este recomandata, spre binele
modernizarii culturale a Romaniei.
Mostenirea medievala din Romania, de
multe ori inghesuita spre uitare in podul memoriei nationale, unde
numai buldozerele o mai trezesc, pentru a o aneantiza pe loc, in fapte
criminale de neinchipuit, se cere regasita, pusa la loc de
cinste in casa, la masa si in inimile noastre. Ceea ce propune,
insa, saloanele-festival organizate de Marin Raducu este mai mult,
mult mai mult, decat o simpla expunere a patrimoniului muzeal, sunt
expozitii de arta contemporane in care imaginea si spiritul de
sorginte medievala se regasesc cu naturaletea creatiei de
zi cu zi a artistilor contemporani. Este o formula de suflet si
de succes, de care aveam nevoie, si pentru care le multumim
urmasilor lui Vlad Tepes, Parvu Mutu, Mesterilor Manole
si redactorilor Codex Aureus.
