Personalitati marcante din Iasi

Personalitati marcante din Iasi

Mihai Eminescu (1850-1889) - poet, socotit de cititorii romani si de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura romana, supranumit si "luceafarul poeziei romanesti"[25].

Ion Creanga (1837 - 1889), povestitor roman, considerat drept unul dintre clasicii literaturii romane. Recunoscut datorita basmelor, povestilor si povestirilor sale, Ion Creanga a intrat in istoria literaturii romane, in principal, datorita operei autobiografice 'Amintiri din copilarie'. A locuit in cartierul Ticau, in asa-numita Bojdeuca[26].

George Emil Palade (1912), biolog american de origine romana, nascut la Iasi , laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie si Medicina (1974) pentru descoperirile sale in biologie, in special pentru functionarea si structura celulelor (ribozom).

Emil Racovita , savant , biolog si explorator roman , considerat intemeietorul biospeologiei , nascut la Iasi in anul 1868 , primul roman ajuns in Antarctica, ca membru al expeditiei 'Belgica' (1897-1899) , academician si presedinte al Academiei Romane. Una din insulele descoperite de expeditionari a fost numita dupa numele profesorului lui Emil Racovita , geologul Grigore Cobalcescu .

Emanoil Bardasare , pictor , nepotul pictorului Gheorghe Panaiteanu Bardasare .

De Iasi si-au mai legat destinul importante personalitati, precum:

autori si oameni de cultura romani - I. L. Caragiale, Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, A. D. Xenopol, Spiru Haret, Emil Garleanu, Vasile Conta, Titu Maiorescu, Garabet Ibraileanu, George Topirceanu, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Ionel Teodoreanu, Costache Negruzzi, Alexandru Philippide, Petru Poni, Nicolae Gane, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Dimitrie Gusti ,Constantin Stamati, Barbu Fundoianu, Mihai Codreanu.

Aceasta stare de lucruri era stingheritoare indeosebi pentru un tanar gravor englez, nevoit sa ilustreze carti ca sa-si asigure existenta. Numele lui era William Hogarth (1697-1764). Simtea ca are vana unui pictor in stare sa rivalizeze cu acei maestri de pe continent, ale caror opere erau platite atat de scump, dar in Anglia timpului sau nu se gasea loc pentru arta contemporana. De aceea, a incercat sa creeze un nou gen de pictura care ar fi putut impresiona unele categorii ale concetatenilor lui. Stia ca multi dintre ei se intrebau la ce oare foloseste pictura; si astfel deducea ca, pentru a multumi un public crescut in traditia puritana, opera de arta trebuia sa aiba o utilitate evidenta. Si a inceput sa picteze tablouri care infatisau efectele bune ale virtutii si pedepsirea pacatului. A infatisat Cariera depravatului, de la risipa si lene la crima si moarte. A pictat Patru stadii ale cruzimii, de la copilul care necajeste o pisica pana la crima salbatica savarsita de omul adult. A prezentat aceste subiecte educative astfel incat fiecare incident, fiecare lectie morala sa fie usor de inteles pentru orice fel de spectator. In realitate, picturile sale par pline de viata; fiecare personaj joaca un rol precis si se exprima prin gesturi clare, subliniate de accesorii potrivite. Hogarth insusi compara acest nou gen cu arta dramaturgului si a regizorului. Artistul se straduia sa scoata in evidenta caracterul fiecarui personaj, nu doar prin expresia fetei, ci si prin mimica si chiar prin detaliile costumului. Fiecare tablou se citeste ca o poveste sau, mai degraba, ca o predica. Din acest punct de vedere, arta lui Hogarth poate ca nu-i chiar atat de noua pe cat isi inchipuia artistul. Am vazut ca arta medievala se folosea de imagine ca sa exprime o lectie morala, iar aceasta traditie a predicii in imagini a supravietuit in arta populara pana in epoca lui Hogarth. Gravuri pe lemn destul de rudimentare se vindeau in targuri, ilustrand soarta betivului sau primejdiile jocurilor de noroc; cantaretii ambulanti vindeau balade cu aceleasi teme. Dar nu in acest sens il putem considera pe Hogarth un artist popular. Studiase cu mare atentie lucrarile maestrilor olandezi de genul lui Jan Steen, pictori plini de verva ai scenelor din viata de fiecare zi, abili in surprinderea tipurilor caracteristice (ilustr. 278). Cunostea foarte bine arta italiana din timpul lui si invatase de la pictorii venetieni de felul lui Guardi (ilustr. 290) sa sugereze o figura prin cateva tuse expresive.

Un episod din Cariera depravatului (ilustr. 303) ni-l arata pe nefericit, care si-a pierdut mintile, pus in lanturi la casa de nebuni din Bedlam.

303. William Hogarth, Cariera depravatului: depravatul la Bedlam, 1735, ulei pe panza, 62,5 x 75 cm. Londra, Sir John Soane's Museum

In aceasta scena ingrozitoare sunt infatisate toate tipurile de nebunie: maniacul religios, in celula din dreapta, zvarcolindu-se pe asternutul de paie, precum caricatura unui sfant dintr-un tablou baroc; megalomanul care, in celula vecina, poarta sceptru si coroana; orbul, cu telescopul de hartie; un trio grotesc la capatul de jos al scarii, cu un violonist strambandu-se, un cantaret absurd si figura emotionanta a indiferentului cu privirea fixa; in sfarsit, grupul principal, doi barbati si o femeie, ii scoate lanturile - echivalentul camasii de forta - depravatului pe moarte. Sentimentul melodramatic al scenei este accentuat si mai mult de prezenta piticului ridicol si ilar si de contrastul oferit de doua vizitatoare elegante, care il cunoscusera pe depravat pe vremea cand era sanatos si prosper.

Fiecare personaj, fiecare detaliu joaca un rol in scena infatisata de Hogarth, ceea ce, evident, nu ar fi de ajuns ca sa garanteze un tablou reusit. Dar remarcabil la acest maestru este faptul ca, desi preocupat excesiv de subiectul lui, se exprima intotdeauna ca un adevarat pictor. Totul dovedeste maiestria artistului: modul in care a pictat, felul in care cade lumina, armonia culorilor si usurinta cu care stie sa aranjeze personajele. Grupul principal, in pofida caracterului grotesc, e format in stilul celei mai pure traditii a clasicismului italian. De altfel, Hogarth era destul de mandru de iscusinta lui. Avea convingerea ca descoperise o regula de aur a frumusetii. A scris o lucrare intitulata The Analysis of Beauty (Analiza frumosului), a carei idee principala e ca o linie sinuoasa e intotdeauna mai frumoasa decat una in forma de unghi. Hogarth apartinea cu adevarat epocii ratiunii si era convins ca regulile frumosului se pot invata. Totusi, in ciuda vorbelor frumoase, nu a reusit sa-i faca pe compatriotii lui sa nu mai prefere lucrarile vechilor maestri. Este adevarat ca povestioarele lui in imagini i-au adus un mare renume si destui bani, dar aceasta reputatie se baza, mult mai mult decat pe tablouri, pe gravurile facute dupa ele, pentru ca publicul se batea pe acestea din urma. Cunoscatorii din timpul lui nu-l luau prea in serios ca pictor si, toata viata, a dus o campanie indarjita contra gustului la moda.

Abia generatia urmatoare a dat Angliei un pictor in stare sa satisfaca aspiratiile societatii distinse. Acest pictor a fost Sir Joshua Reynolds (1723-1792). El a ajuns in Italia, unde Hogarth nu a calcat niciodata. Parerea lui, ca si cea a amatorilor de arta, era ca maestrii Renasterii italiene, Rafael, Michelangelo, Correggio si Titian, constituiau exemple fara rival in ceea ce priveste perfectiunea artistica. Isi va insusi doctrina atribuita lui Carracci, conform careia un artist nu se poate realiza decat studiind atent si imitand tot ce au avut mai bun acesti maestri, cum ar fi desenul lui Rafael sau coloritul tablourilor lui Titian. Dupa ce a dobandit o mare reputatie si a fost numit presedintele proaspat-infiintatei Royal Academy of Art, a expus aceasta doctrina "academica" intr-o serie de discursuri care pot fi citite si acum cu interes. Ele dovedesc faptul ca Reynolds, ca si contemporanii lui, credea in existenta unor reguli si in importanta esentiala a studierii maestrilor. El era convins ca, intr-o mare masura, o doctrina buna poate sa tina loc pentru toate si ca era de ajuns sa le oferi elevilor posibilitatea sa studieze capodoperele recunoscute ale picturii italiene. Conferintele sale sunt pline de indemnuri catre alegerea unor subiecte nobile si elevate; era convins ca nu exista o Arta Mare fara reprezentari grandioase. "In loc sa se straduiasca sa distreze prin imitatii minutioase, pictorul adevarat trebuie, scria Reynolds in al treilea discurs al sau - sa se cazneasca sa-si perfectioneze tablourile prin idei nobile."

Dupa toate acestea, ni l-am putea imagina pe Reynolds ca pe un artist solemn si plicticos, dar comparatia intre Discursuri si tablouri il arata intr-o cu totul alta lumina. In fond, relua si el opiniile criticii din secolul al XVII-lea, dominata de importanta si demnitatea a ceea ce se numea "pictura istorica". Am vazut cum artistii au fost nevoiti sa se lupte cu prejudecata legata de exercitarea unei meserii manuale. Fusesera nevoiti sa se bata ca societatea sa recunoasca faptul ca meseria lor e mai mult intelectuala decat artizanala si ca erau egali poet

artistii Theodor Pallady ,Calin Alupi, Corneliu Baba, Nicolae Tonitza, Octav Bancila, Constantin Stahi, Camil Ressu, Stefan Dimitrescu, Ion Iancut,Sabin Balasa

cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu Spatarul, Ion Neculce si Dimitrie Cantemir

importanti oameni de stat - Mihail Kogalniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Petre P. Carp, Gheorghe I. Bratianu, Lascar Catargiu

mitropolitii Varlaam , Dosoftei , Veniamin Costachi si Iosif Naniescu

savanti celebri precum Stefan Procopiu , Ion Ionescu de la Brad , Ernest Juvara , Grigore Cobalcescu ,Petru Poni , Dimitrie Ioan Mangeron

medicii celebri C. I. Parhon si Grigore T. Popa

scriitori, artisti si intelectuali contemporani - Florica Musicescu, Marian Ralea, Iosif Sava, Emil Brumaru, Ioan Petru Culianu, Ovidiu Lipan, Alina Mungiu-Pippidi, Alexandru Arsinel, Constantin Ciopraga, Lelia Mossora, Adrian Paduraru, Cristian Mungiu

patriarhii Teoctist Arapasu si Daniel Ciobotea

fotbalisti Vasile Iordache

matematician si astronom roman, membru corespondent din 1889 al Academiei Romane, Neculai Culianu