Impresionismul
Impresionismul a eliberat
si redescoperit culoarea si lumina dupa o lunga
perioada de tehnicism realist. Incepand de dupa arta bizantina,
in arta occidentala culoarea a fost o exceptie, in timp ce in
impresionism ea a devenit un program. Pictura veche, ajungand pana la
Renastere nu a putut renunta la volum, insa volumul si
culoarea rareori se pot imbina fericit, iar insistenta uneia dinte aceste
laturi o estompeaza pe cealalta. Culoarea isi are sinceritatea
ei bidimensionala si se erodeaza in momentul in care este
imbacsita cu lumina si umbra, elemente necesare volumului.
Acesta putea fi redat bidimensional si prin fotografie, dar cred ca ar
fi gresit sa se considere ca fotografia a fost motorul
aparitiei impresionismului. Lumea occidentala era saturata de
volum, iar culoarea avea nevoie sa se elibereze. Fotografia nu era
asa de raspandita in anii 60-70 ai secolului al XIX-lea. Dar pe
mai tarziu ea a anulat nevoia artistilor profesionisti de a mai
cauta volumul realist-tehnic. O astfel de cautare ar fi parut
fara indoiala o tautologie artistica, o
concurenta stupida a omului cu fixismul masinii.
Insa odata cu
impresionismul, arta nu a mai fost acelasi lucru cu tehnica. Unii dintre
artistii figurativi s-au revoltat impotriva conceptiei despre
artistul functionar, desi multi dintre compatriotii lor ii
tratau doar ca pe niste servitori. Un Rembrandt a incercat si el
sa se sustraga slugarniciei spirituale, dar cu sacrificii mari.
Dupa impresionsim s-a epuizat ideea de "arta inegalabila" iar
pretinsa acuzare a "usurintei" este una ce venea de la
necunoscatori. Faptul ca publicul ar fi putut la fel de bine sa
"faca" opera maestrului elimina ideea de artist comandant, care are
puteri de neegalat. Fireste ca insasi ideea geniului
traditionalist, a conducatorului infailibil, era pe duca, la fel
ca si societatea traditionalista. Asadar, neincrederea in
metanaratiuni nu este apanajul celui ce se numeste postmodernism, ci
este o coordonata a arta abstract simetrica in general si a
celei discentrice in special.
Publicul de dupa
impresionism nu mai cauta virtuozitati inutile, ci pur si
simplu sinceritati sufletesti. El nu mai cumpara arta
doar pentru a se pune in valoare pe sine (desi aceasta conditie
nu va fi disparut), ci si pentru a se declara in acord cu artistul,
cu curajul si simtirea lui. Cumparatorul artei figurative,
cel instarit, vine automat cu pretentii dualiste de investitie
in spiritualitate, iar daca un Rembrandt il pune in spate, atunci el nu
accepta si nu cumpara. Artistul traditionalist este
obligat sa imprumute din aroganta stapanului. Artistul modern
isi mai pierde din aceasta aroganta odata cu
impresionismul, chiar daca el si-o dubleaza din alte
ratiuni in viata de zi cu zi. Nevoia de exprimare libera, de
recunoastere a unui frumos in afara bogatiei, aparuse deja
in realism insa acest frumos poarta cu sine pacatul
traditionalismului si cade in banalitate. In schimb, redescoperirea
culorii, in special a celei naturale (iar culorile se pot distinge ele insele
ca arta in acest caz), este un moment de cotitura.
O importanta
conditie pentru aparitia impresionismului este data de
patrunderea pe piata occidentala a stampelor japoneze aduse de
calatori din Orient. Artistii au inteles ca un desen
liber si spontan poate aduce efecte solide si el, si nu doar cel
occidental. De aici si incercarea artistilor de a gasi forme noi
de expresie. Iesirea la peisaj a fost rampa de lansare a acestor
descoperiri. Rasaritul de soare este o realitate atat de
speciala a cotidianului incat a putut sa capteze atentia unui
Monet. Impresionismul este un realism al exceptiilor. Daca catedrala
este mova pe timp de dimineata, si galbena la pranz,
ea este pictata astfel. Culoarea a parut salbatica si
socanta, dar ea a existat in realitate si oricine ar fi putut-o
vedea astfel. Acesta a fost argumentul cotiturii impresioniste.
Contestarile au fost multe, insa spiritele deschise ale academismului
si-au putut cel putin pune semne de intrebare asupra pictorilor
impresionisti care fusesera odinioara sperante ale
spiritului academist si care au facut o arta
figurativ-concentrica. Aceasta cotitura i-a pus pe ganduri pe
unii, si astfel ca acceptarea impresionismului s-a facut in
10-20 de ani, ceea ce este mult prea putin fata de dimensiunile
revolutiei culturale produse.
Tusele cromatice sunt
inca fidele realitatii desi volumul a fost trecut pe planul
al doilea si chiar ignorat. Pointilismul va reduce aceste tuse la
puncte, fovismul va produce o diversitate compozitionala
organizata, iar stilul 1900 va experimenta organizarea decorativ
geometrica, printre altele. Toate acestea sunt modele de eliberare a
culorii pe care impresionismul le-a inaugurat. O curatire
perpetua a acesteia va conduce de asemenea si la apusul
impresionismului ca elitist, ca grup de artisti revolutionari, chiar
daca se va picta in continuare impresionist. Insa acest lucru
inseamna ca acest curent va fi fost incorporat deja.
