Simbolismul - cel mai important curent literar manifestat in poezie in perioada interbelica

CLASA A XII-A

LITERATURA

Simbolismul

Este cel mai important curent literar manifestat in poezie in perioada interbelica. A aparut in Franta ca reactie antiparnasiana si antinaturalista. Doctrina acestui curent liter o reprezinta poezia lui Chares Baudelaire " Corespondente". Printre reprezentantii simmbolismului european amintim: S. Malarme, P.verlaine, Rimbaud, Baudelaire etc.

Actul de nastere al simbolismului poate fi considerat articolul manifest publicat de Jean Moreas in 1886, in suplimentul literar al revistei Le Figaro.

Simbolismul este exculsiv o poezie a sensibilitatii, iar obiectul poeziei il reprezinta starile sufletesti depresive, confuze, contradictorii, care neputand fi explicate, sunt sugerate. Prin urmare trasaturile simbolismului sunt:

* simbolul este o imagine care indica realitati imposibil de reprezentat intr-un alt fel. Simbolistii insa nu folosesc simboluri conventionale, ci poetice, aparute intr-un text unic, si din aceasta cauza, au un mare grad de ambiguitate.

* sugestia este un mod de a comunica aluziv, fara a spune lucrurilor pe lume si fara o organizare logica, conducand astfel spre o zona a vagului, lasand posibilitatea cititorului de a interpreta textul

* muzicalitatea este un element definitoriu al poeziei simboliste. Muzicalitatea nu rezulta atat din rime sau ritmuri perfecte, cat din repetitia obsedanta a unor vocale, a unor cuvinte sau a unor versuri cu valoare de refren.

* corespondentele sau sinesteziile presupun asocierea spontana dintre senzatii de natura diferita care par a se sugera reciproc : " O pictura parfumata cu vibrari de violet".

Temele si motivele literare cultivate de simbolisti sunt iubirea, natura, nevrozele, orasul, targul de provincie, singuratatea, spleenul, reveria, evadarea, " paradisurile artificiale" - alcoolul, opiul, moartea, parfumul, muzica, ploaia, culorile etc.

Reprezentantii simbolismului romanesc sunt : Alexandru Macedonski - cel care a teoretizat si promovat aceste curent, Georege Bacovia, Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Ion Minulescu.

CLASA AXII-A

LITERATURA

PLUMB

GEORGE BACOVIA

Face parte din volumul de debut al poetului, publicat in 1916, fiind considerat in pastel simbolist. Sursa de inspiratie a poeziei o constituie vizita pe care poetul a facut-o in anul 1900, la cavoul familiei Sturza din Bacau.

Tema poeziei o reprezinta singuratatea provenita din neputinta comunicarii cu sine si cu lumea exterioara.

Titlul este un simbol caruia i se pot atribui diferite semnificatii: greutatea, melancolia, depresia, moartea, singuratatea, stari axasperante din care nu se poate evada

Din punct de vedere structural, poezia este alcatuita din doua catrene - strofe cu cate patru versuri, astfel:

Strofa intai exprima simbolic spatiul inchis, sufocant, in care traieste poetul. Acest spatiu poate fi societatea, mediul an care traieste, propriul suflet, toate acestea fiind sugerate de simbolurile sicrie de plumb, cavoul. Starea de solitudine este sugerata la randul ei de sintagma stam singur.

Somnul de plumb ia treptat in stapanire toate ariile realului: viata fragila - flori de plumb, fiinta omenesca devenita absenta - funerar vesmant, creatiile omenesti devenite derizorii - coroanele de plumb.

Vantul , simbol obsesiv in lirica bacoviana, este o entitate enigmatica, semnificand efemerul sau nelinistea spiritului captiv in trupul-cavou. El se asociaza cu motivul solitudinii fiintei in univers subliniind tragicul " stam singur".

In strofa a II-a, sentimentul singuratatii devine atat de coplesitor incat fiinta isi exprima spaima de neant printr-un strigat. Zadarnic strigat intr-o lume in care iubirea insasi a murit Dormea intors amorul meu de plumb/ pe flori de plumb/ si-am inceput sa-l strig. Dubla metafora dormea intors este expresia absoluta a indepartarii definitive de viata. Moartea acestui amor cu aripile de plumb vorbeste nu numai despre efemeritatea iubirii, ci despre moartea mitului dragostei, despre pierderea credintei in absolutul iubirii.

Muzicalitatea este ilustrata de rima imbratisata, realizata prin cuvinte cu sonoritate surda (plumb/ vesmant/ vant), de verbele la imperfect si de cele cu sonoritate stridenta (scartiau/ strig).

II. MODERNISMUL

Modernismul apare in literatura secolului al XX-lea si cuprinde toate acele miscaari artistice care exprima o ruptura de traditie, negand, in forme uneori extreme, epoca ori curentul care le-a precedat. Desprins din miscarea simbolista, modernismul a incearcat sa puna de acord expresia artistica cu viata modern, cu sensibilitatea epocii si a contribuit la imbogatirea mijloacelor de creatie artistica.

In critica literara romaneasca, cel care a teoretizat modernismul, punandu-l la baza unui sistem, gandind si creand an spiritul lui a fost E. Lovinescu, care a contribuit decisiv, prin cenaclu si revista Sburatorul, la intrarea literaturii noastre intr-o noua faza a de evolutie: o buna parte a literaturii, mai ales moderniste, de dupa razboi, este creatiunea exclusiva a Sburatorului, va scrie el in 1937, facand, in acelasi timp, o disociere importanta. Astfel, modernismul lovinescian este unul teoretic si consta intr-o bunavointa principiala fata de toate fenomenele de diferentiare literara. El este cel care a construit teoria sincronismului, conform careia cultura si civilizatia se dezvolta prin imprumut si imitatie, dupa un model mai evoluat. Exista un spirit comun al veacului care determina, in ansamblu, aceeasi configuratie a culturilor. Teoria lui Maiorescu, cu privire la formele fara fond, prin care era condamnat importul de forme culturale straine, este contrazisa de Lovinescu prin ideea formelor care isi creeaza, treptat, fondul.

Revistele care au sustinut modernismul sunt: Miscarea literara, Romania literara (conduse de L. Rebreanu); Tiparnita literara (Camil Baltazar); Jurnalul literar (G. Calinescu); Cetatea literara (Camil Petrescu); Vremea (Zaharia Stancu); Sburatorul (apare intre 19 aprilie 1919 - 8 mai 1921; reapare in 1926 - 1927 -condusa de E. Lovinescu).

Principiile de la Sburatorul, care au fost reluate in Istoria literaturii romane contemporane, sunt: racordarea la spiritul veacului; sincronizarea cu Occidentul, in plan cultural si literar, prin imitatia formelor, dar si prin realizarea diferentierii; mutatia valorilor estetice (sub influenta factorilor istoriei); afirmarea autonomiei estetice, obiectivizarea prozei; preferinta pentru tematica citadina, pentru psihologii mai complicate si pentru spiritul analitic; promovarea noilor talente si ,,revizuirea" clasicilor; increderea in progres si refuzul autohtonizarii excesive a literaturii.

Scriitorii promovati la Sburatorul sunt: Hortensia Papadat-Bengescu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Anton Holban, Camil Baltazar.

Eseu: Expresia genica (exprimarea genei) Proiect: Bazele moleculare ale apoptozei

TUDOR ARGHEZI

TESTAMENT

- Analiza literara -

Testament de Tudor Arghezi este o lucrare definitorie pentru conceptia despre misiunea poetului si rolul poeziei, fiind considerata o arta poetica, ce cuprinde o larga paleta de atitudini programatice.

Discursul poetic reliefeaza conditia poetului raportat la propria arta, in contextul destinului colectiv, privit in simultaneitatea generatiilor ei trecute si viitoare. Gandita pentru a deschide volumul "Cuvinte potrivite', poezia lui Arghezi se dezvolta intr-un monolog solemn, rostit de catre poetul-patriarh catre fiul sau.

Poetul apare in postura unui exponent al primei generatii de carturari care a schimbat "acum intaia oara Sapa-n condei si brazda-n calimara'. Izvoarele creatiei poetice sunt dispuse in serii opuse: "Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Eu am ivit cuvinte potrivite'; "Facui din zdrente muguri si coroane'; 'Veninul strans l-am preschimbat in miere'; 'Din bube, mucegaiuri si noroi / Iscat-am frumuseti si preturi noi'. In aceeasi serie de opozitii relevante este definita metaforic poezia, rod in egala masura a harului si a mestesugului: "Slova de foc si slova faurita / imperecheate-n carte se marita', dar si relatia dintre autor si cititor: "Robul a scris-o, Domnul o citeste'.

Metafora centrala a poeziei este "cartea', sinonima cu poezia insasi. Ea reprezinta unicul bun lasat mostenire fiului - simbol al viitorimii: "Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte / Decat un nume adunat pe-o carte'. Versurile devin astfel un amplu discurs apodictic cu uz didactic, organizat in jurul unei succesiuni de echivalente ale cartii: "Cartea - treapta', "Cartea -hrisovul vostru cel dintai', "Cartea - cuvinte potrivite', 'Cartea - Dumnezeu de piatra', "Cartea-slova de foc si slova faurita'.

Cariea-treapta reprezinta veriga de legatura intre generatiile care au urcat "rapi si gropi adanci' pe o simbolica Golgota a neamului intreg. Versul, alcatuit din cuvinte monosilabice da asprime rostirii, sugerand truda ingenuncheata si impovaratoare, asumata pentru un ipotetic trai mai bun. Suferinta uriasa legitimeaza drepturile mostenitorului, pentru care cartea devine: "hrisovul cel dintai', sugerand pecetea voievodala, ce intareste un privilegiu. Indemnul poetului de a aseza cartea "cu credinta capatai' este legat de imaginea simbolica a unui adevarat osuar viu, in care s-au decantat strabunii robi " cu saricile pline / De osemintele varsate-n mine'.

Cartea trecuta in proprietatea urmasului nu este una obisnuita, ci una ce intemeiaza o noua estetica a cuvantului: "cartea - cuvinte potrivite'. Creatorul preia un material lingvistic, arhaic si rudimentar pe care il slefuieste cu migala: 'Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite'. In viziunea lui Arghezi poezia este un proces de purificare a cuvintelor si de modelare a lor intr-o noua substanta. Uratul poate deveni estetic pentru ca si frumusetea are uneori radacini urate, pe care insa arta este chemata sa le distileze intr-o doza de otrava perfida.

Valorificarea uratului este principalul element novator al liricii argheziene, menita sa transfigureze in frumsetea tot ce atinge. Din aceasta perspectiva, conceptia lui Arghezi despre poezie se dovedeste tributara poetilor "blestemati', ce alcatuiau nucleul simbolismului european. Recunoastem aici influenta poetului francez Charles Baudelaire, autorul volumului sugestiv intitulat: "Florile raului'. De altfel Arghezi considera necesar ca in "floarea de cuvinte' a artei sa se pastreze parfumul radacinilor urate. Opozitia artistic - non-artistic trebuie sa aminteasca mereu izvoarele din care s-a intrupat "cartea'. Astfel, limbajul poetic arghezian aduna laolalta cuvinte ce apartin registrului artistic, dar si cuvinte ce sunt considerate, prin traditie, non-artistice. Se vorbeste despre "cuvinte potrivite', "leagane', 'versuri si icoane', 'muguri si coroane', 'miere', dar si despre "zdrente', "venin', "cenusa mortilor', "bube, mucegaiuri si noroi'. Aceste metafore, inedit asociate semantic, confera ideii o deosebita forta de sugestie.

Odata cu poezia programatica Testament, lirica modernista infirma traditionala dihotomie aristotelica intre frumos si urat. O alta ipostaza metaforica a "cartii' argheziene este cea justitiara. "Cenusa mortii', element rezidual, devine in poezie "Dumnezeu de piatra', eternizand trecutul si cinstind memoria inaintasilor. Creatia poetica devine astfel un martor ce pastreaza echilibrul intre trecut si prezent, intre profan si sacru, convertit in final intr-un "hotar inalt'. Cartea concentreaza "durerea surda si amara' traita si nerostita in trecut, dar adunata acum "pe-o singura vioara'. Lumina adevarului razbate printr-o noua sublimare: "Biciul rabdat se-ntoarce in cuvinte / si izbaveste-ncet, pedepsitor / Odrasla vie-a crimei tuturor'. In masura in care poezia este produsul superior al suferintei, in timp ea devine, firesc, suferinta insasi, ce ascunde pedeapsa si iertarea, robia si puterea, josnicia si nobletea.

Ultima definitie metaforica a "cartii' subliniaza harul divin al creatorului, pentru care "Slova de foc si slova faurita / imperecheate-n carte se marita / Ca fierul cald imbratisat in cleste'. Intr-o inseparabila uniune se impletesc inspiratia si munca trudnica. Poetul este deopotriva artist talentat si mestesugar, ultimul din filiatia seculara a strabunilor plugari, a carui carte: "Robul a scris-o, Domnul o citeste.'

LUCIAN BLAGA

Aspecte ale sistemului filozofic blagian

Monumentalitatea operei lui Lucian Blaga sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filozofia, care marturiseste - prin bogatia sa metaforica, prin terminologia originala - viziunea sa poetica.

Cunoasterea se bazeaza pe doua concepte filozofice originale, definite de Blaga in "Trilogia cunoasterii' si in 2Cunoasterea luciferica':

- cunoasterea paradisiaca, de tip logic, rational, care se revarsa asupra obiectului cunoasterii si nu-1 depaseste, vrand sa lumineze misterul pe care, astfel, sa-l reduca, fiind specifica oamenilor de stiinta;

- cunoasterea luciferica are ca scop potentarea, adancirea misterului si nu lamurirea lui, specifica sensibilitatii poetilor;

Filosofia culturii defineste, in principal, doua concepte majore si anume acela de stil si de metafora, in lucrarea "Trilogia culturii':

- Stilul este, in conceptia lui Blaga, un ansamblu de trasaturi determinate de factori ce actioneaza inconstient asupra unor comunitati umane, intre care numeste factorul spatial si factorul temporal, care determina specificul spiritual al acelei colectivitati. Aplicand acest concept la cultura romana, Blaga identifica stilul cu "spatiul mioritic', ce consta dintr-o succesiune de deal si vale, care se regaseste formativ in spiritualitatea neamului romanesc: "melancolia nici prea grea, nici prea
usoara, a unui suflet care suie si coboara, iarasi si iarasi, sau dorul unui suflet care vrea sa treaca dealul ca obstacol al sortii si care totdeauna va mai avea de trecut inca un deal, sau duiosia unui suflet, [] ce-si are suisul si coborasul, inaltarile si cufundarile de nivel, in ritm repetat, monoton si fara sfarsit'.

- Metafora cunoaste, in conceptia ganditorului poet, doua tipuri:

- metafora plasticizanta, care da frumusete limbajului liric, fara a-i imbogati continutul: "Un zbor de lastun/ Iscaleste peisajul' sau " prin oras/ Ploaia umbla pe catalige';

- metafora revelatorie, care are rolul de a potenta misterul esential, de a revela continutul: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii'.

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Analiza literara -

Poezia, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii deschide volumul Poemele luminii aparut in 1919. Este o veritabila arta poetica, in care Blaga isi expune eul liric si viziunea asupra lumii.

Tema poeziei o reprezinta atitudinea contemplativa a poetului in fata marilor taine ale Universului. Titlul, reluat in incipit ca prim vers, este constituit dintr-o metafora ce semnifica ideea cunoasterii luciferice. Blaga isi exprima atitudinea fata de tainele universale, alegand potentarea lor prin contemplare si nu prin cunoastere rationala.

Pronumele personal "eu' asezat in fruntea poeziei are o conotatie expresionista orgolioasa, specifica poeziilor din volumele de tinerete. Metafora-simbol mai poate semnifica echilibrul universal, masura binelui si a frumosului, imaginea absolutului.

Atitudinea poetului fata de procesul cunoasterii trebuie legata de conceptia lui filozofica. Blaga face distinctie intre cunoasterea paradisiaca (rationala) si cunoasterea luciferica (contemplativa si poetica). Daca prima forma de cunoastere risipeste misterul, inlocuindu-1 cu o forma impersonala si rece a deductiei logice, cea de-a doua forma il adanceste, multumindu-se sa-1 contemple si sa-1 amplifice prin creatie. Pentru Blaga, creatia poetica este un mediator intre eul poetic si lume, avand rolul de a converti misterul si nu de a-1 reduce.

Din punct de vedere compozitional, lucrarea este realizata din trei secvente poetice, marcate prin unirea cu majuscula a inceputului de vers. Prima secventa exprima atitudinea eul ui liric) fata de tainele lumii al caror mister nu il doreste descoperit: "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / si nu ucid / cu mintea tainele ce le-ntalnesc / in calea mea / in flori, in ochi, pe buze, ori morminte'. Se pune in evidenta o opozitie evidenta fata de gandirea rationala, vinovata de denaturarea farmecului inefabil al lumii. Marile taine ale existentei, precum iubirea, frumusetea, sufletul sau moartea nu pot fi patrunse in profunzime decat prin iubire. Cuvintele se arata omului intruchipate in "flori, ochi, buze ori morminte'.

Fiecare dintre aceste simboluri devine un arhetip plin de semnificatii. Astfel cuvantul "flori' sugereaza frumosul vegetal absolut, "ochi' - devine expresia constiintei de sine, "buze' -sugereaza atat rostirea cat si sarutul iubirii, iar "mormintele' exprima stagnarea si moartea. S-ar putea spune ca cele patru simboluri au valoare duala, apartinand atat lumii obisnuite cat si lumii fascinante a cunoasterii luciferice. Fiecare devine astfel "o diferentiala divina', un fragment al Marelui Anonim, care este suma tuturor diferentialelor divine si "misterul ultim'.

In viziunea lui Blaga lumea este corola de mistere ascunse sub aparenta cotidiana. Din "subiect cunoscator', omul poate deveni "subiect creator', daca va alege iubirea ca unica modalitate de cunoastere, mai precis de "mimus-cunoastere' cum se va numi in scrierile filosofice ulterioare ale autorului.

A doua secventa se structureaza pe baza unor relatii ale opozitiei: "eu - altii', "lumina mea'-"lumina altora'. in context ",lumina mea' semnifica o cunoastere poetica de tip intuitiv (luciferica) in timp ce "Jumina altora' semnifica o cunoastere de tip rational (paradisiaca). Cele doua sintagme atrag o bogata serie verbala antitetica: "lumina mea', "sporesc', "mareste', "imbogatesc', "iubesc' iar "lumina altora' "sugruma', adica striveste, ucide, nu iubeste. Asadar, in relatia "eu-altii', poetul se defineste pe sine ca fiinta solitara, opusa celor multi. Blaga sugereaza o forma de cunoastere sintetizatoare prin care tainele lumii sunt inglobate fiintei, prin iubire. El stie ca inteligenta, in absenta emotiei,are efecte profanatore asupra "corolei de minuni a lumii'. Refuzul perceptiei strict rationale a lumii si aderarea la o perceptie contemplativa reprezinta atitudinea ce garanteaza eului liric statutul de fiinta creatoare.

Cea de-a treia secventa a poeziei are valoare conclusiva: "caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte', confirmand optiunea ferma a eului liric pentru atitudinea luciferica. Ideile exprimate in poezia "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii' se vor regasi ulterior in: "Cunoasterea luciferica', volum integrat in "Trilogia cunoasterii'.

ION BARBU

Etapele creatiei (universul liric)

Lirica lui Ion Barbu ilustreaza, dupa propria marturisire, relatia dintre matematica si poezie: "Ca in geometrie inteleg prin poezie o anumita simbolistica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta, intrucat exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos, unde se intalneste cu poezia'. Creatia lui Barbu exprima, mai ales, dorinta lui de comunicare cu Universul, de contemplarea lumii in totalitatea ei, este o stare de intelectualitate, izvorata din conceptia ca "pentru mine poezia este o prelungire a geometriei'. Aspiratia sa catre lirismul pur presupune o stare initiatica, ce nu poate fi exprimata decat intr-un limbaj incifrat, in care concizia este formula cea mai aleasa a lirismului barbian, concretizata in imagini-sinteza, propozitii eliptice, asocieri de cuvinte deseori socante. Versul lui Ion Barbu nu se supune nici unei reguli de logica intre cuvinte, facand ca limbajul sau sa fie criptic si ermetic.

In creatia lirica a Iui Ion Barbu, Tudor Vianu desprinde trei etape esentiale, pe care le evidentiaza in lucrarea 'Introducere in poezia lui Ion Barbu'

Etapa parnasiana cuprinde creatia publicata intre in revista "Sburatorul' a lui Eugen Lovinescu, din care fac parte poezii ca: "Lava', "Muntii', "Copacul', 2Banchizele', "Panteism', "Arca', "Pytagora', "Raul', "Umanizare' si care exprima puternice trasaturi parnasiene. Curentul literar numit parnasianism (aparut in Franta la mijlocul secolului al XIX-lea) cultiva o poezie impersonala, obiectiva, un joc al formei si al imaginii, manifestandu-se ca reactie ferma impotriva romantismului, care suprasaturase lumea literara prin exces de sentimentalism si fantezie. Poezia lui Ion Barbu, exprimata intr-un vocabular dur, pe un ton grav, se deosebeste totusi de lirica parnasiana prin aceea ca poetul roman evoca antichitatea greaca, din care se revarsa o vitalitate frenetica, in deplina consonanta cu ritmurile vii ale naturii. Poetul transfera trairile sale interioare, aspiratiile sufletului sau asupra unor simboluri 'obiective' cum ar fi copacul, muntii, raurile ce pot aduna in ele aspiratiile si elanurile omului. Gandirea ia forme concrete de 'sunet, linie, culoare', iar Ideea devine 'muzica a formei in zbor'. Spre deosebire de parnasianismul francez, Barbu cultiva formula poetica a unui 'lirism omogen' pe care-1 desavarseste in urmatoarele etape ale creatiei.

2. Etapa baladica si orientala (1921-1925) se caracterizeaza printr-o poezie epica, "baladica', ce evoca o lume pitoreasca, de inspiratie balcanica sau autohtona, asemanatoare conceptiei lui Anton Pann.

3. Etapa ermetica (1925 - 1926) este marcata de un limbaj criptic, incifrat, o exprimare abreviata, uneori in cuvinte inventate. Conceptul "ermetic' inseamna ascuns, incifrat, la care accesul se face prin revelatie si initiere, amintind de Hermes, zeul grec care detinea secretele magiei astrologice.

Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit, profund si tulburator, un poet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care exprima atat de mult in cuvinte putine si la care "concizia este virtutea capitala a stilului sau' (Tudor Vianu).