Vers
(lat. versus, "sir al scrierii")
Prin vers este desemnat fie un cuvant, fie un grup de cuvinte, cu
dispunere dupa anumite norme prozodice, incat sa formeze un rand dintr-o poezie
/ poema.
Istoria prozodiei universale evidentiaza mai multe soiuri de
versuri: versul clasic ("versul ce
are ritm si rima"), albul vers, liberul
vers etc.
Vers alb. Prin vers
"alb", esteticienii /
teoreticienii inteleg un vers lipsit de rima, nesupus
"canoanelor rimologice". Istoria versului alb incepe,
pare-se, din 1540, de cand Henry Howard talmaceste «Eneida» de Publius
Vergilius Maro (70 - 19 i. H.) in stihuri lipsite de rima. (cf. DTL, 469).
Albul vers a fost utilizat indeosebi de la Shakespeare incoace; Eminescu
apeleaza intr-o serie de poeme («Demonism», «Miradonitz», «Odin si poetul»
etc.) si la albul vers: O racla mare-i lumea. Stele-s cuie / Batute-n ea si soarele-i fereasta / La temnita vietii.
Prin el trece / Lumina franta numai dintr-o lume, / Unde in loc de aer e un aur, / Topit si transparent, mirositor (M. Eminescu, «Demonism»). Dupa cum se observa cu multa usurinta, albul vers pune accentul
doar pe ritm, incat nu se mai simte nevoia unei muzicalitati obtinute si prin
rime.
Vers liber. Prin vers
liber se intelege
versul ce ramane in sfera poeticii / poeticitatii fara
a mai pune accentul nici pe ritm, nici pe rima. Ca si Vladimir Streinu, in
tratatul «Versificatia moderna - studiu istoric si teoretic asupra versului
liber» (1966), intelegem prin versuri libere «randurile de poezie neprozodica din
nici un punct de vedere, in care toate normele sunt aplicate numai ad libitum, incepand de la experienta formala a
simbolistilor francezi. (SVerm, 22) Se pare ca istoria verslibrismului incepe de la fabulistul La
Fonatine (cf. SpPoe, 64); iar «cat de "liber" se cuvine
sa fie un vers pentru ca sa ramana totusi vers si sa nu se dizolve
intr-o proza dezordonata, aceasta e o problema care trebuie sa fie totusi
examinata, fie cat de succint.» (SpPoe, 65)
(v. supra - ritm).
