Utopism
(din utopie + suf. -ism
Utopism inseamna fie credinta unor indivizi,
categorii sociale etc., in idealuri irealizabile, fie principiul
estetic-paradoxist prin care poetii, prozatorii, dramaturgii construiesc spatii
epico-lirico-dramatice ideale / onirice, unde isi desfasoara "fara frontiere"
imaginatia, trairile, opunandu-le spatiilor terorizante, spatiilor-capcana etc.
"oferite" de regimurile totalitarismului.
In programul refluxgeneratiei
(the generation of deep clearness), sau generatia retragerii la matca si a
cristalizarilor in profunzime, dupa cum sublinia Ion Pachia Tatomirescu,
intr-unul din manifestele paradoxismului, Fragmente
din scrisoarea-raspuns a unui poet dacoroman catre domnul Cantemir sau Enciclopedicus
- ianuarie 1985, Timisoara, Dacoromania, publicat in revista londoneza, Convergente Romanesti / Romanian Convergences Periodical
of Romanian Culture and Civilisation (numarul 5), din mai 1985 (v. supra - manifest), utopismul intra in programul "disipativ-grupului",
fiind bine ilustrat «la Adrian Popescu, in Umbria, la Dinu Flamand, cu al sau Apeiron, la Ion Mircea s. a.» (TScr, 41) La Adrian Popescu, spatiul utopic al
marilor cristalizari, al unor limpide privelisti ale fiintei, este admirabil
proiectat chiar din volumul de debut, Umbria (1971), reliefandu-se gratios, sub
norul purpuriu picurand purificator, nobil si innobilator, peste campia de
lumina si in brize mediteraneene, peste nebanuite linii de "forta
lirico-magnetica": Umbria / provincie a
Imperiului / unde n-am fost niciodata / departarea mea. / Umbelifere / la
marginea drumurilor tale / dare de spuma / in urma rotilor / te fac mai usoara
printre / lucruri aeriene: / aceasta prezenta a naramzelor / mai imbietoare
ochiului / decat femeia insorita / pe care o mai zaresti / la ultimul val de
sosea / fierbinteala dulce a miezului / si / dintr-odata acel gust de cenusa /
penet de lebada / simun peste gradinile dupa-amiezii / licarul preferat
licorii. / Provincie a Umbriei, Umbria,
/ iti presimt strazile si terasele / seninul si stelele ce stau deasupra-ti / o
ploaie stralucitoare te limpezeste / o mireasma lanceda te acopera / purpuriu
norul picura peste tine / Umbra si Ambra,
Umbria, / de care buzele mele nu
sunt straine. (POms, 27 sq.) Eugen Simion certifica (in 1989)
utopismul trairilor lui Adrian Popescu, poetul «urmarit de roiuri de albine
venite din luncile Paradisului», «intr-o Umbria imaginara», unde «vorbeste in
"dialectul safirului" si, din cand in cand,
calatoreste impalidat, cu ochii arsi de
miracole, intr-un nedeslusit Apus; () Umbria nu este provincia italiana cunoscuta, ci un spatiu liric
rezultat din combinarea Umbrei si a Ambrei, cum insusi poetul sugereaza» (SSra, IV, 366).
Colegul refluxgenerationist al lui Adrian Popescu, "generatia cu 47 de
scriitori nascuti in primul an republican-romanesc, 1947" (supra - manifest), Ion Pachia Tatomirescu, in volumul «Munte»
(Bucuresti, Editura Eminescu, 1972), propune - in poemul Cogaion (cu titlul schimbat, la propunerea lectorului de la editura
bucuresteana de-atunci, poetul Nicolae Oancea, "din motive de cenzura", in Muntele nostru, poem datand din noiembrie
1969, conceput "in cristale octogonal-mausoleice", mai exact, in opt secvente: I. Apa
concentrica, II. Muntele - dac frumos, III. Podis - soarele zace-n lat, IV. Munte de
mijloc, V. Campie oblica, VI. Gheizer - cercul vuind
in laturi, VII. Relief de sunet, VIII.
Renastere cf. TMun, 29 - 44), un spatiu utopic-autohtonist, bipolarizat de Munte / Cogaion, muntele Zalmoxianismului, al celor cu "stiinta de a se face
nemuritori", si de Matca sacrului fluviu, Dunarea (Don-Ares),
spatiu fabulos, "octoedric" asadar, unde esti intampinat de un «relief de
sunet» (Pamant fertil in pasari, fertila
vale-adanca, / soarele doarme-n scroburi, in miere, printre ursi / innobilati
in iarna, in ochi de ierburi inca / nebanuiti padurii de-atati luceferi scursi.
// Porneste fieru-n vulturi, in sunet, in lumina, / pe o campie-nalta roind
azur in spice; / tinutul apei calme pe-o orga se lumina / ca stele de-o fantana,
din talpi, sa ne inspice. // Se lasa-n coaste muzici,
oglinzile raspund / mai sus de templul urii, presus de sterpe ape; / in pasari
ne retragem pe viersul lor profund / un relief de sunet padurile s-adape.), "relief" asteptand o "Renastere Valaha":
Solstitiul se tot lasa in lebede prelungi, /
suind la capat de-axa, cum Muntele ne cere / si te urmeaza vetre: nu poti sa ni le-alungi, /
zvacnesc sub noi paduri, muguri plesnesc prin ere. // Fructul solar vegheaza
solemnele rotiri, / pe florile cinstirii sub gheizer, pentru salt / din
pasare-n granituri, in muzici si nuntiri / la romb de ape clare-n vartej
deschis inalt. // Carnea-n cupole urca si se scufunda-n stele, / si lungul par
al ierbii aluneca-n seminte, / mai sus, pe sol albastru, mai jos, printre
inele, / printre fantani cu vulturi in ochi, peste sentinte, // peste mistretii
iernii scurmand subsolul noptii; / Matca se lasa-n aripi, piatra-nfloreste-n
aur, / curg brazii peste somnul purtat de echinoctii, / ies voievozii-n
scuturi, prin roci, de sub tezaur; // pielea cetatii crapa, grinzi inverzesc in
turle, / belsug ineaca drumuri, cara plesnesc sub rod, / lupii musca lumina
si-n samburi vor sa urle, / cerbii gliseaza-n arbori si ploi solare rod; //
pasari erup din soare, in ochi de cantec ies, / Muntele nostru-ncearca aici
piatra sonora; / fertil, solstitiul suie din Matca-n romb ales, / ape rotesc in
sfere nou fruct de clara ora In volumul din 1980, Ion Pachia
Tatomirescu se infatiseaza cu un "binom utopic-spatial", Cosmia - Zoria, incat Cosmia se constituie in limb pentru Zoria,
si invers, Zoria
devine limb pentru Cosmia; "cartografierea" primului spatiu
utopic releva: Spatiu-ntre spatii e
Cosmia / cand anotimpuri curg cu grau si luceferi / in care s-au
retras luminile; nu-i grai / vocale toarse in pesti policromi, pe-abis, / intoarna
verdele-n lanci spre vioriile fluvii; / nisip in nisip: ritmul ascuns in
puzderii / si-n coarnele cerbilor inflorind insulei / aici, se naste
lumina de miere / si-argint de ornic neatins de drum, / ori de fulgii
leganatorului labirint / fosforescent pe narile intunericului; / Cosmia aer presarat pe
izvoare, / curcubeu invers curgand / in oglinzi cu fertile adancuri («1. Spatiu-ntre spatii» - TZor, 19). Intr-o cronica de intampinare, publicata in 27
septembrie 1980, in revista bucuresteana Luceafarul (anul XXIII, nr. 39
/ 961), criticul Paul
Dugneanu evidentiaza: «ca semnificatie, Cosmia si Zoria traduc stari lirice care pentru a fi
exprimate necesita o gesticulatie ceremonioasa si un scenariu reprezentativ.
Primul teritoriu imaginar simbolizeaza natura edenica, aflata in starea de
puritate originara, caracterizata prin lumina si stralucire, iar cel de-al
doilea, natura erotizata, patrunsa de taina creatiei, pregatindu-se sa
celebreze nunta elementelor: Melcii isi suie casele
pe raza soarelui, in Zoria, / Iubito, rod luneca in fiinta noastra, intre
oglinzi, / pestera mea-i violata prin steaua ta / si doar cu crinul pantecul ti-am atins: / mangaie-mi
ochii, Iubito, cu iarba soarelui, cu degetele tale / fiinta noastra
inoata in apele Zoriei / cum floarea de nufar ! ».
Constantin M. Popa, referindu-se tot la Zoria intr-o cronica literara din 1980,
preluata si in volumul Clasici si
contemporani (1987),
ne incredinteaza ca Ion Pachia Tatomirescu, un «creator
de mituri», «concepe un cosmos alcatuit din doua lumi: Cosmia spatiu al
experientelor esentiale, in care adevarurile se releva pentru a fi apoi numite
in Zoria tinutul miraculos al
rostirii dintai (ti
se da graiul!) Trecerea din Cosmia aer presarat pe izvoare, / curcubeu invers
curgand / in oglinzi cu fertile adancuri..., spre Zoria stare-n lumina mierii dupa vanatoare de
seara, echivaleaza cu triumful luminii asupra umbrei. Poemele se dezvolta din
doua registre evanescente: silvestru si acvatic. Sensul ultim al tuturor
metamorfozelor este sublimarea in mirifica stare nuptiala.» (PClas, 141). Ca spatiu, Zoria proiecteaza eul /
ens-ul tocmai la "apogeu", intr-un solstitiu al fiintarii: Cum pielea cu
nestemate a cerbului alergand / prin canepistile beznei, inainte de roua, /
se-ntinde rodul intre fulger si curcubeu / cu semn fericirii pe fruntea
luminii; / sufletul meu se-mbraca in pasari, / deasupra turlelor de margarint,
/ in urma lasand / macii rosii, calatori prin existente de mai; / undeva,
de-acum, / sfasie gladiatorul coapsele aurului // Insula cu aripi, / stare-n
lumina mierii dupa vanatoare de seara, Zoria, /
aici, rasai mireasa: mi-e semnul oglinzii / deasupra sceptrului,
vocale-adormindu-mi / in floarea purpurei, langa serpi de nectar ! («V. Serpi de nectar»
- TZor, 37 Criticul literar, Ioan Buduca, tot
intr-o cronica literara la volumul Zoria, publicata in 5 februarie 1981, in
revista bucuresteana, Romania literara (anul XIV, nr. 6, p. 5), considera ca «gesticulatia solemna, larg-invaluitoare,
increzatoare in valorile plastice ale cuvantului, in pretiozitatea romantica a
relatiei afective cu lumea si cu absolutul, isi are in poezia lui Ion Pachia
Tatomirescu un reprezentant netulburat de indoieli»; acelasi critic mai
subliniaza: «Un anume aer programatic nu lipseste nici din Zoria
conceputa ca un vast coral al unor stari poetice dintr-o traditie a rostirii
ceremonialice, neocolind insa nici angajarea intr-un cotidian mai prozaic.
Dominanta ramane insa atitudinea ritualizanta: In parul
meu sunt inca-ncalcite plante carnivore, / spre-altar ma-ndrept cu pasi de aur
vechi, / fumul rasinilor zoriind imi alunga peste pleoape / serpii de somn: da,
am pus oglinzi dulci nisipului, / am chemat mladierile tale (un cald parau in
cer de prigorii), / am alergat spre tine descult prin lumina de iarna / si-ti
vin lilium breve aici, in Zoria, / taiat sa fiu de razele de-argint ale
mainilor tale/ Clopote,-n pasari, vesteasca de-acum zidirea noastra: /
faguri de mai in vase de lut sa aprindem ! Zoria este un
spatiu de oficieri grave in care cosmicul se infatiseaza ca o mai pura natura,
in care naturalul apare ca o mai umana ipostaza a lucrurilor, in care lucrurile
toate pregatesc procesiuni nuptiale erotice. Eul poetic este
insinuat in fragmentele tuturor viziunilor, despre el este vorba de fapt,
dincolo de toate mastile entuziasmelor romantice: in fata
amurgului, in fata luminii, a nordului sau a cerului. Remarcabila este prospetimea acestui limbaj ce
putea fi redescoperit ca vetust: Pe colinele galbene
umbla cantece in piei de pisica salbatica; / ierburile, parasindu-si
scheletele, jur-imprejurul meu, / au seminte in risipire
Nae Catavencu este un arivist, care umbla cu "machiavelacuri" si este
constient de acest lucru pentru ca citeaza deseori propozitia lui Machiavelli "scopul
scuza mijloacele", pe care insa o atribuie "nemuritorului Gambetta". Motivatia
actiunilor lui porneste de la dorinta anularii decalajului dintre conditia sa politica umila si convingerea ca le e superior
celorlalti. Demagog, parvenit, santajist grosolan, si totusi ambitios dar fara
tenacitate, are o evolutie inversa fata de momentul initial. Pierzand
scrisoarea se resemneaza rapid, se gudura pe langa Zoe si se supune imediat,
intuind ca sansa de castig ramane tot femeia. (Catavencu cataveica = haina cu doua fete ipocrizie).
Farfuridi intra in
aceeasi categorie a demagogului, dar este insa un
prost de o teribila fudulie. Parerea despre sine este
superlativa, si si-o marturiseste admirandu-se in ipostazele sale civice ("Eu
am, n-am sa-ntalnesc pe cineva, la zece fix ma duc in targ") si ideologice ("tradare
sa fie, dar s-o stim si noi"). Insuficienta intelectuala a personajului,
obtuzitatea mintii se releva
prin totala confuzie semantica si gramaticala a discursurilor,
delicioase mostre ale umorului absurd.
Impreuna cu
Branzovenescu, Farfuridi alcatuieste un cuplu comic, o
pereche contrastanta. Temperamentului coleric al celui din
urma i se opune firea domoala, precauta a lui Branzovenescu. Ambii
traiesc cu spaima de tradare, vor sa anunte centrul de
cele ce se petrec in judet, dar se tem sa nu li se "recunoasca slova la
telegraf". Numele lor, cu rezonante culinare, sunt derivate
subtil cu sufixe onomastice grecesti sau romanesti.
Agamemnon Dandanache
este un ticalos demagog, intruchipare a raului cel mai
rau: "mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu" (dupa
marturisirea autorului). Santajul este pentru el o
forma de diplomatie. Agamita e un stupid peltic, lovit
de amnezie, mandru insa de familia sa de la "patruzsopt". Portretul sau e
caricatural-grotesc, starnind deopotriva rasul si dezaprobarea, prin contrastul
izbitor cu numele pe care il poarta.
Cetateanul turmentat
este un tip realmente simpatic, dar nu inocent pentru ca inainte de a aduce
scrisoarea "andrisantului", o citeste mai intai sub felinar. Staruinta lui in actiune este de fapt un tic profesional al unui fost postas. Devenit
"apropitar", cetateanul are acum drept de vot, iar vesnica sa enigma este: "eu
cu cine votez ?". prin
replica lui: " . apoi, daca
