SCRISOAREA III - comentariu
Eminescu a scris un ciclu de 5 scrisori fiind
niste satire. Tematica acestor scrisori are in centru motivul geniului.
Scrisoarea I dezbate problema geniului savant, Scrisoarea II dezbate problema
geniului artist, Scrisoarea III dezbate soarta geniului conducator de
popoare. Scrisoarea III abordeaza tema patriotismului si a geniului
conducator de popoare. Geneza este legata de perioada de ziarist la
"Timpul". Punctul de plecare l-a constituit entuziasmul
colectivitatii romane in momentul independentei de stat din
1877. Eroismul ostasilor romani misca in Eminescu adinci
simtaminte inspirindu-i cel mai valoros poem dedicat patriotismului.
Compozitia se realizeaza pe principiul antitezei romantice
trecut-prezent. Poemul are doua parti: -in prima parte se
celebreaza iubirea de patrie si de neam; - partea a doua este o
satira adusa prezentului decazut. Ca tehnica Eminescu
foloseste tehnica savanta a proportiilor. In prima parte poetul
nu abordeaza direct subiectul bataliei de la Rovine ci il
incadreaza cu momente legendare pentru a sugera valoarea. Plasata in
perioada de crestere a imperiului otoman, batalia de la Rovine a
constituit un zid care a oprit expansiunea tuceasca. Poemul cuprinde
doua momente epico-lirice: trcut si prezent incadrate de un prolog
si un epilog. Prologul prezinta vertiginoasa crestere a
imperiului otoman, ce este explicata simbolic printr-un copac urias a
carei umbra untuneca intreaga lume. Eminescu prezinta
aceasta legenda, infatisind un sultan. Luna se preschimba in fecioara si
sultanul simte cum din inima lui creste un copac al carei umbra
cuprinde intreg pamintul. Cutremurat, sultanul, se trezeste si
interpreteaza visul ca trimis de profet. Este prezentata o
sinteza poetica a citorva epoci de crestere realizata
sugestiv prin repetitii si enumerari ce creaza impresia
puternica de furtuna "an cu an", "neam cu neam"; se face trecerea
apoi la realitate si urmeaza momentul evocarii poporului nostru.
Prima secventa cuprinde 6 versuri si reda asezarea
celor doua ostiri pe cimpul de la Rovine, urmarind
desfasurarea orgolioasa a turcilor avind o armata de
100.000 de osteni si pe de alta parte cei 30.000 de romani.
Eminescu abia sugereaza prezenta romanilor. Se sugereaza
disproportia dintre armate nu numai numerica ci si sub aspectul
tehnicii de razboi. Urmatorul episod este dramatic si se
defineste prin cuvintele rostite si din atitudinea lor. Intilnirea
celor doi conducatori este redata pe baza dialogului. Eminescu
descrie pe Mircea ca pe un mosneag si ii descrie imbracamintea.
In acest dialog se infrunta ingimfarea cotropitorului care n-a cunoscut
decit victorii cu demintatea si intelepciunea adevaratului
conducator care isi apara "saracia si
nevoile si neamul". Mircea este simbolul datinei al ospitalitatii
si bunei credinte, dar dirz prevenitor si demn. La sirul
victoriilor enumerate de Baiazid, Mircea prezinta istoria de aparare
a tarii incepind cu acel oaspe pina la orgoliosii romani.
Toti conducatorii sint simbolizati prin numele lui Darius numit
Ispaste. Toti au cerut in numele stapinirii "pamint si
apa" si printr-un joc de cuvinte, poetul desemneaza ironic
infringerea acestor cotropitori, se facura "toti o apa
si un pamint". Exista in aceste versuri o sinteza a
istoriei eroice a poporului nostru din cele mai vechi timpuri, o sinteza a
luptelor pentru apararea tarii si a fiintei neamului.
Este prezent in dialogul lui Mircea si ginditorul care face
distinctie intre razboaiele de cucerire si cele de aparare
si se clarifica ideea de solidaritate a neamului in apararea
teritoriului tarii. De cealalta parte se defineste orgoliul
cumplit al lui Baiazid. Trufia celui care n-a cunoscut niciodata
infringerea se exprima printr-o cascada de cuvinte mari.
Batalia de la Rovine este un tablou plin de dinamism in care se
reliefeaza vitejia, iubirea de patrie dar si virtutile
ostasesti. Cei doi conducatori trec in planul al doilea, in
prim plan fiind ostile. Printr-o aliterare de imagini vizuale si
auditive dinamice intr-un ritm fulgerator poetul evidentiaza
tactica de de lupta a romanilor; ei ies surprinzind pe dusmani.
Deschiderea bataliei o realizeaza calaretii a
caror desfasurare constituie o surpriza, loviturile lor
venind din toate partile cuprinzind oastea turceasca. Loviturile
lor sint insotite de zgomotul scarilor de lemn, ritmul este intr-o
crestere continua. Procedeele stilistice subliniaza ideea de
furtuna de cataclism. Totul este intr-un clocot urias ce se
reflecta in peisaje si imagini: grindina, ploaie, cerul se
dezlantuie pe pamint centrul acestui cataclism este Mircea. Tinta
acestui cataclism este imparatul peste a carui armata se intinde
umbra mortii. Partea a doua poate fi considerata un veritabil pamflet
politic cu ecouri din prioada publicistica de la "Timpul", avindu-si
izvorul in sentimentul de profunda deziluzie in fata falsului
patriotism si a demagogiei patriotale. In aceasta parte lipseste
introducerea si incepe cu o antiteza "veacuri de aur".
Despartindu-se de trecut, Eminescu mai lasa sa se auda
inca odata acorduri de neuitat adresindu-se eroilor trecutului
ajunsi la moda in prezent. Eminescu sesizeaza cu sarcasm ca
marile glorii au devenit un prilej nou pe care o alta persoana
folosindu-i pe eroii de alta data sa-si acopere nuditatea.
Imaginea prezentului este un tablou fiind rezultatul unei selectii critice
in care Eminescu esentializeaza satirizind in mod constient
imaginea prezentului si incepe cu o serie de intrebari retorice
carora nu li se intrevede nici un raspuns. Imaginea
Bucurestiului este vazut ca un nou Sybaris. Gloriile se nasc pe
strada si la usa cafenelelor politicienii sint
adevarati panglicari de demagogie. Portretele negative in care
Eminescu exagereaza constient sint prezentate in mod gradat si
exprima furia crescinda. Poetul se opreste asupra portretului
liberarului vazut ca o expresie a demagogiei un portret al unicimii care are toate atitudinile de
decadere fizice si morale. Portretul parlamentului este vazut ca
o adunatura de nebuni din zidirea sfintei bolii o imagine
caricaturala o serie de atribute ale decaderii, este prezenta
imaginea tineretului decazut. Toti acestia nu vineaza decit cistigul
fara munca, in aceasta lume virtutea este o "nerozie" si
"geniul o nefericire". Partea a doua se incheie cu invocarea lui
Tepes domnitorul justitial chemat sa-i adune pe
totai si sa-i imparta in smintiti si in
misei si sa-i bage in doua temniti si sa dea
foc la puscarie si la casa de nebuni.
<
Daca aceste doua lucrari
ale lui Saluustius au ca obiect evenimente și fapte precise, legate de
numele a doua personalitați (Catilina și Iugurtha) a
caror activitate a fost considerata ca ostila Romei, opera sa
cea mai de seama o constituie cea intitulata Historiae și care se refera la perioada dintre anii 78-66
i.d.Hr. s-au pastrat doar fragmente din aceasta.
Sallustius iși manifesta aprecierea
fața de munca de reconstituire a istoriei, existand o relație
apropiata intre faptele istorice reale și modul lor de prezentare. El
remarca imprejurarea ca, intr-adevar, faptele atenienilor au
fost importante, dar nu in masura faimei lor, deoarece scriitori de mare
talent le-au povestit, dimensionandu-le. Romanii, in schimb, au ținut "mai
mult la fapte decat la vorbe", urmand ca stralucitele lor acțiuni militare
și politice sa fie tratate cu obiectivitate, dar de catre
istorici de prestigiu. Un accent neobișnuit este pus de Sallustius pe funcția moralizatoare a istoriei,
capacitatea ei de influențare a contemporanilor și urmașilor
acestora, carora este necesar a li se propune atat exemple bune, pentru a
fi urmate, dar și exemple rele, pentru a fi evitate. Sallustius
estimeaza, in termeni radicali, rolul moravurilor, conchizand ca
decaderea acestora a determinat regresul general al societații
romane. Este invocata vremea cand poporul roman a fost sarac dar plin
de virtute. Contaminarea aristocrației romane cu luxul asiatic,
imbogațirea acesteia, au dus la slabirea forței poporului
roman, la erodarea calitaților sale morale, de o extrema insemnatate
pentru menținerea vigorii și asigurarea perenitații sale
istorice. Un alt element, care a contribuit la afirmarea romanilor, a fost,
dupa cnvingerea lui Sallustius, modul in care și-au promovat
personalitațile, astfel ca "statul roman a fost trainic mai ales
datorita conducerii sale". Chiar daca a fost suprasolicitat, meritul
oamenilor politici și al comandanților de armate romani, accentul pus
pe istoric s-a justificat, tocmai in perspectiva oferirii unei largi palete de modele proprii, demne de
urmat și de catre viitoarele generații.
Fiind realmente importanta in
societate, scrierea istoriei presupunea - in accepțiunea lui Salustius - o
atitudine serioasa, atat in ceea ce privește depistarea de surse
documentare, cat și in modul cum sunt prezentate realitațile
trecutului. El insuși a indeplinit aceste cerințe elmentare, acordand
o mare importanța stilului in care a scris, stil concis și
ușor arhaizant. A excelat in arta portretului, ca și in maniera de
a-și concepe discursurile, dupa toate regulile retoricii ciceroniene.
Prin opera, ca și prin utilitatea
incontestabila a considerațților sale de natura
teoretica, Sallustius se situeaza intre cei dintai istorici ai Romei
antice, aducand istoriografia romana la un nivel comparabil cu istoriografia
greaca. Lucrarile lui Sallustius au exercitat o influența
sigura asupra anticilor, ca și a istoricilor moderni. Prima traducere
a lucrarii sale despre Catilina a aparut la 1840, in limba
romana, fiind datorata lui Al. Zane.
In secolul I i.d.Hr. a scris o istorie
universala, apreciata de contemporani, CORNELIUS NEPOS. S-a ilustrat
și in genul biografic. Lucrarea sa De
viris illustribus, elaborata intr-un stil limpede și direct, a
facut o lunga cariera, așa cum a reuțit și Vieți paralele ale lui Plutarh.
Un stadiu și mai evoluat al scrisului
istoric latin l-a repreentat opera lui TITUS LIVIUS (59 i.d. Hr. - 17 d. Hr.). El
s-a nascut la Patavium (azi Padova), intr-o familie bogata, avand
posibilitatea de a studia și de a
se stabili la Roma, unde a beneficiat de climatul cultural efervescent de pe
timpul imparatului Octavianus Augustus, care a inființat biblioteci
publice și cercuri literare, efectuand o profitabila propaganda
culturala, consolidand prestigiul statului roman. Titus Livius a
facut parte din anturajul lui Octavianus, fara sa-i
impartașeasca, intotdeauna, opiniile și
acțiunile. N-a deținut nici o funcție politica,
dedicandu-se unor preocupari exclusiv culturale și cu deosebire
cerce/div>
