Prezente demonice - Ion Luca Caragiale

Prezente demonice - Ion Luca Caragiale

Aghiuta (sau Ianulea) este un personaj cu dubla natura - diabolica si umana; savuros mai curand in prima ipostaza decat in secunda. De altfel, scena initiala si cea finala, petrecute in imparatia iadului, cu un Dardarot ce se vrea infricosator, dar nu reuseste sa fie decat mucalit si un Aghiuta simpatic foc, il lasa pe cititor cu regretul ca, nedandu-le amploare si nevalorificandu-le generosul potential, nenea Iancu a ratat sansa de a imbogati literatura romana cu un posibil mare roman fantast comic.

Aghiuta este "un drac si jumatate", obisnuit cu sarcini dintre cele mai dificile, dar tocmai din acest motiv, in compensatie, incli­nat spre tragerea vehementa a chiulului. Noua misiune incredintata de Dardarot - travestirea in muritor care, vreme de zece ani, trebuie sa cunoasca in detaliu vicisitudinile conditiei de barbat casatorit - ii evoca iritant precedenta experienta in relatiile cu o femeie: sluga la o baba, fusese osandit la incercarea sisifica de a indrepta un fir de par cret pe care "l-a tot muiat cu limba () si l-a tras pan degete, zi si noapte fara repaos; de ce-1 muia si-1 tragea, de-aia firul se-ncarlionta si mai tare; si-asa si iar asa, pana i-a iesit dracului parul pan caciula". Dar cum ordinul nu se discuta, ci se executa, Aghiuta descinde pe pamant intr-un Bucuresti de inceput de secol XIX in chip de Kir Ianulea - negustor instarit, posesor al unei imaginare biografii aventuroase.

Din acest moment, Aghiuta intra cu totul in rolul personajului Ianulea, "om destept si bland, cu multa stiinta despre ale lumii, cu purtari alese si, mai vartos, cu dare de mana: levent si galanton, patruns de filotimie si de hristoitie - intr-un cuvant, adevarat om de omenie". Se insoara cu fiica mai mare a unui fost toptangiu, Hagi Canuta, Acrivita, fata "vestita de frumoasa; numai atat cusur avea si ea, ca se uita uneori, nu totdeauna, crucis; dar tocmai asta ii placea lui cu deosebire". (Privirea crucisa este la Caragiale semn diabolic - vezi si La hanul lui Manjoala sau La conac). A doua zi dupa nunta, pentru Aghiuta/Ianulea incepe calvarul convietui­rii cu o nevasta care, parca intr-adins, se straduieste sa epuizeze intreg repertoriul feminin specializat in aducerea barbatului in stare sa-si ia campii: mofturi, indiferenta, gelozie, tipete si istericale din senin, cadere in patima jocului de carti si a cheltuielilor fara masura, scandaluri casnice de fata cu musafirii, inzestrarea fratilor si surorilor pe socoteala sotului care este ruinat metodic etc.

Amenintat de creditori si convins inca o data ca femeia este mai a dracului decat dracul insusi (aceasta fiind miza anecdotica a nuvelei), Aghiuta/ Ianulea fuge incotro vede cu ochii, urmarit de datornici si de oamenii Agiei. Ascuns pana la trecerea primejdiei de un "marginas" pe nume Negoita, ii ofera, drept recunostinta, sansa sa se imboga­teasca prin inzestrarea cu abilitatea de a scoate pe dracul (el insusi) din orice fiinta apucata de pandalii - evident, cu rasplata corespun­zatoare din partea familiei nefericitului. intelegerea functioneaza pana ce Negoita isi face suma.

Cand, excitat de lacomie, ipochime­nul forteaza nota, Aghiuta refuza sa mai paraseasca trupul unei imbolnavite, ceea ce il determina pe vindecator sa recurga la solutia de forta: invocarea numelui Acrivitei, ex-sotia diavolului. Stratagema tine, drept pentru care Negoita ii divulga fetei lui Hagi Canuta - acum, vaduva in mizerie materiala - secretul insanatosirii instan­tanee a tuturor celor posedati de diavol: simpla ei aparitie in preajma bolnavului, care-l face pe Uciga-l Toaca sa se duca invartindu-se de unde venise.

Respectiv, in iad unde ii prezinta lui Dardarot raportul de activitate si-i solicita, pentru osteneala, doua hataruri: Acrivita si Negoita sa nu fie primiti pentru nimic in lume in infern ("- Duca-se la rai, sa se-mpace Sf. Petre cu ei cum o sti"), iar el sa beneficieze de un lung si binemeritat concediu ("- Sa ma lasati de atatea trebusoare pe pamant"). Ambele solicitari sunt aprobate pozitiv, vorba lui Nae Ipingescu; in plus, Aghiuta pri­meste favoarea a trei sute de ani pauza pentru somn de recuperare si, ca bonus, un picior in spate.

Povestea diavolului surclasat de inventivitatea malefica a femeii date dracului a circulat in literatura occidentala a mijlocului de mileniu doi de unde Caragiale, conform propriilor marturisiri, a preluat-o, plasand-o in Valahia primilor ani ai veacului al XIX-lea. Nici naratiunea, nici personajul Aghiuta/Ianulea nu se cuvin privite, asadar, din unghiul originalitatii, ci din acela al ingeniozi­tatii adaptarii la spatiul si mentalitatile locale. A califica insa Kir Ianulea drept nuvela istorica, asa cum procedeaza G. Ibraileanu, imi pare, totusi, exagerat si, oricum, inadecvat. Putem vorbi mai degraba despre parodia unei nuvele istorice, manifesta inclusiv in transferarea aventurilor lui Belfagor (personajul originar) intr-un mediu periferic si prozaic prin excelenta, al negustorimii bucurestene de la 1800, si in interferarea planurilor temporale. Ianulea amesteca savuros limbajul epocii cu miticisme de ultima ora, proce­deul nascand efecte comice sigure:

"- Asculta-ma, Acrivito, nu-ti dau voie, ma-ntelegi, sa mai zici o vorba macar despre o femeie care - poti spune dumneata toate murdariile ce-ti trec prin gandul dumitale! - este mai cumsecade ca dumneata; ca dumneata esti, ma-ntelegi, mai indracita decat talpa iadului, si oricat de blajin sa fie omul, il scoti din toate rabdarile! Sa taci din gura, scorpie nebuna, ca pui de te leaga si te trimit la balamuc, ma-ntelegi!

In repetarea evident programatica a atat de caragialianului "ma-nte­legi" cred ca putem intrezari o fina intentie de autoparodiere. Caragiale era constient ca edificase in literatura romana mai mult decat o maniera personala de exprimare verbala - un veritabil stil, o matrice culturala a oralitatii pe care intelege uneori s-o parodieze (multe dintre scrisorile lui stau marturie pentru acest impuls de joc intelectual superior).

Lucrare: Sistemul circulator la om - inima, vasele de sange Lucrare: Boala lui parkinson

Ca personaj, Aghiuta/Ianulea este corect in limitele conditiei impuse de misiunea sa pamanteana, de sot-victima a unei femei zuliare, dar - cu exceptia iesirii miticiste amintite - fara stralucire literara deosebita. in schimb, cu pregnanta intregii sale prezente, cu mecanica ostentativ umana a vorbirii si comportamentului in am­bientul (teoretic) supranatural al iadului (in timp ce Dardarot debi­teaza discursul, el "isi cantareste coada" - ocupatiune continuata cu nazdravana impertinenta si cat intunecimea Sa il prelucreaza pro­fesional ; cand seful il someaza afectuos-autoritar: "- Apoi dac-ai inteles, puiule draga, ce mai stai?", impielitatul raspunde ghidus-cuviincios: "- Daca nu-mi dai drumul de ureche"), cu prospe­timea si vivacitatea reactiilor, Aghiuta este desprins, parca, din alta piesa. Una, din pacate, nescrisa pana la capat

Cine este insa Dardarot? Care sunt caracteristicile sale? La o suta de ani dupa I. Budai Deleanu si sincronic cu Ion Creanga, Caragiale readuce in literatura romana imaginarul infernal populat cu fauna de sorginte folclorica: Aghiuta, dracusorul inventiv, dar stresat si ghinionist in relatiile cu oamenii, Dardarot (varianta onomastica de Scaraoschi ori Talpa Iadului), Prichindel etc. - toti priviti din perspectiva parodica, dar si incarcati cu puteri supranaturale, aduse insa cat de mult cu putinta in mundan, si antropomorfizati genuin invariante comic-domestice.

Imparatul iadului din Kir Ianulea, cel putin, este un fel de arhetip al boss-ului din totdeauna si de pretutindeni: simultan, canonic si iconoclast, autocrat deplin, dar cu un discurs ce agluti­neaza imprevizibile inflexiuni ludice, rigid la modul mai degraba teatral, crancen in gesticulatie, dar inzestrat cu simtul umorului - pe scurt, un tip insistent umanizat, care impleteste morga functiei sacerdotale cu dezinvoltura halului de cartier. Este apelat de supusi cu "intunecimea Ta", la randul sau adresandu-li-se cu "afurisitilor", numindu-i "zevzeci" si aplicandu-le, in scop educa­tiv, mobilizatoare suturi in posterior. Pe favoritul Aghiuta il alinta patern cu "puiule draga" si "mititelul taichii", il stupeste duios in varful nasului ca sa nu-1 deoache, dar il si urecheaza viguros, tratandu-1 de "proclet" intr-un exercitiu curent de autoritate. Con­voaca un soi de sedinta de productie cu diavolimea la care nu admite absente sub sanctiunea scurtarii cozii si lungirii urechilor indisciplinatilor.

Asemenea lui Catavencu in scena cuvantarii de la intrunire "ia poza" ("s-a tras de tacalie scrasnind strasnic, a tusit de i-a parait jetul, a holbat ochii la ei si le-a zbierat asa"), traseaza sarcina cuvenita lui Aghiuta, somandu-l sa fie atent si sa abandoneze ocupatiunile colaterale ("- Asculta bine, astampara-te cu codita!" - mititelul tocmai isi "cantarea coada-n maini"), se-ncredinteaza ca impricinatul a priceput bine subtilitatea si dificultatile misiunii si se amuza copios pe seama-i: " - intelesu-m-ai, puiule? Ce sa mai zica puiul ? Nu mai incapea car-mar; ca Dardarot, cat ii vorbise, nu-1 slabise din gheara. - inteles, intunecimea Ta! - Apoi, dac-ai inteles, puiule draga, ce mai stai? - Daca nu-mi dai drumul de ureche Mare haz a facut imparatul de vorba asta" etc. Dupa ce-i elibereaza apendicele auditiv, racneste "fioros" executoriul "ai plecat?" completat prin aplicarea unui picior bine simtit "drept unde-ncepe sa-i zica spatelui coada".

La intoarcerea lui Aghiuta, Dardarot asculta povestea peripetiilor sale pamantene facand "un haz nespus", il lauda si-l rasplateste generos, dar nu-l trimite la culcare decat dupa ce "i-a tras un picior dupa obicei". Desi evolueaza pe o suprafata textuala redusa, Dardarot repre­zinta o aparitie literara suculenta si memorabila.

Prichindel din Calul dracului vine sa completeze aceste aparitii demonice. Primul indiciu privitor la esenta transmundana a protagonistului masculin din aceasta povestire fantastica este de natura onomas­tica: Prichindel face parte din suita comuna de nume atribuite diavolului in basmele romanesti. in momentul cand tanarul drumet (saptesprece ani) se recomanda astfel babei langa al carei culcus poposeste la vreme de noapte, senzorii cititorului exersat in subtili­tati textuale intra instantaneu in alerta pentru ca prin preajma se instaleaza deja o atmosfera nebuloasa, prin care adie nelinistitoare presimtirea supranaturalului.

Iar confirmarea nu intarzie: la o sumara investigatie tactila, batrana cersetoare realizeaza ca flacaul ostenit si fara chef de conversatie nocturna pe care il gazduieste este dracul in persoana, fabuloasa creatura avand la purtator dota­rile indispensabile unei anatomii infernale asa cum ne-o restituie traditional imaginarul folcloric autohton: coada imbarligata sl cele doua cornite implementate in frunte. Faptul ca Prichindel condi­tioneaza plimbarea sub clar de luna, la care este invitat cu insis­tenta, de transformarea babei in bidiviu de circumstanta poate fi privit ca ironica intoarcere pe dos a cliseului vrajitoarei care zboara prin vazduh calare pe matura.

Pana aici, Calul dracului reitereaza motivul de larga circulatie al intalnirii miraculoase dintre o fiinta umana cu mesageri (semi)antropomorfizati ai lumii de dincolo: diavoli, ingeri, Dumnezeu, Sfantul Petre, Sfanta Vineri (Miercuri, Duminica).

Caragiale supraliciteaza insa: batrana se dovedeste, la randu-i, o frumoasa fata de imparat "care, de mititica, se dedase la stiinta farmecelor si la mestesugul vrajitoriei, si, pentru pacatele ei, fusese blestemata sa se preschimbe in hodoroaga cersetoare si sa nu-si mai ia infatisarea ei de mai-nainte decat atunci cand o putea pacali pe dracul, ba inca, si atunci, numa pe vremea noptii". Respectiv, in intervalul in care impielitatul dispune de energia maxima a inzestrarilor sale malefice. Din clipa producerii celei de a doua de-mascari, povestirea aluneca intr-o totala ambiguitate: pana la final, nu vom reusi sa aflam daca am fost martori la o calatorie fantastica pe meleaguri paradisiace sau la un "joc erotic interzis" (Florin Manolescu).

Cu atat mai mult cu cat, la fel ca si in alte proze ale lui Caragiale (La hanul lui Manjoala, La conac, Norocul culegatorului, Partea poetului etc.) planul fabulos si cel realist coexista armonios, justificand cu egala indreptatire si cu la fel de solide argumente lectura intr-un registru ori in celalalt.

Ca personaj, Prichindel nu exceleaza nici prin farmec literar, nici prin mister sau pitoresc ori prin relief si pregnanta (baba este mult mal ofertanta sub toate aceste aspecte). ii lipsesc spontaneitatea si prospetimea reactiilor, curiozitatea si umorul - calitati care, in Kir Ianulea, fac din congenerul sau Aghiuta o aparitie memorabila. Ase­menea Coconului Fanica din amintitul La hanul lui Manjodla, el face figura mai degraba placida de victima a unei strategii initiatice sub­tile, de al carei rafinament ramane strain, comportandu-se rutinier si previzibil tocmai cand glisarea in fantastic a actiunii expandeaza nelimitat orizontul de asteptare al cititorului.

Edificator in acest sens este finalul povestirii: desi in noaptea cu pricina PRICHINDEL traversase o experienta magica, plina de voluptate sau macar de inedit, cand "fata de-mparat, or zana, cum poftiti" il imbie ademeni­toare s-o repete, el se comporta reticent, plecand grabit cu coada-ntre picioare si "fara sa se mai uite-napoi".

Aflat intr-o situatie oarecum asemanatoare (ba chiar mult mai dificila, fiind constrans de un an­gajament matrimonial ferm), Coconul Fanica se arata mal deschis la insolitul aventurii si gaseste resursele necesare pentru a sfida clauzele intelegerii cu familia polcovnicului Iordache, revenind, in trei randuri, in odaile fermecate (la propriu si la figurat) ale Manjoloaiei.

Calul dracului traieste prin atmosfera extraordinara ce se incheaga in jurui unui nucleu epic altfel destul de fragil si mai putin prin prezenta lui Prichindel care nu izbuteste decat o data sa depa­seasca stadiul de potentialitate literara promitatoare. Ideea ghidusa de a se folosi de baba in chip de vehicol ecvestru reprezinta sclipirea care-1 salveaza de la esuare intr-o figuratie pe de-a intregul terna.

Toate aceste consideratii privitoare la personajul Prichindel se circumscriu interpretarii traditionale a nuvelei, vazuta ca istorie realist-fabuloasa a intalnirii dintre doua creaturi pe de-a intregul sau numai partial (alternativ) supranaturale. Ele isi pastreaza insa in cea mai mare parte valabilitatea si daca citim Calul dracului in cheie onirica.