Anton Holban

Sincronizarea literara, nelipsita de unele note de diferentiere s-a dovedit pentru Anton Holban (1902-1937) una durabila, actuala. 

Prin structura, Holban este si un inovator propriu-zis, in realizarea decompozitiei constiintei psiho-morale, evenimentelor, narativitatii, sintaxei si figuratiei retorico-stilistice.

Cu Romanul lui Mirel, 1929, ne aflam la distanta de tipologia si specificul moldovenesc urmat pana in panzele albe de Ionel Teodoreanu.

In familia lui de trei generatii, Mirel are razvratiri detestabile. Atenteaza la pudoarea nu numai a unei slujnice, dar si a unei matusi. Lasa gravida o arierata si nu se ascunde de ai sai. E, in felul lui, un huligan care cauta actul anarhic, precum tinerii ce aveau sa intre curand in romanul lui M. Eliade.

Tanarul Mirel se deda autoanalizei pana la automutilarea morala. Observam deja la Holban fixarea in naratiunea analitica si exersarea discursului narativ intr-un registru echivoc, patetic si sarcastic.

Parada dascalilor, 1932, apropiat si de nonfictiune, reportaj, memorialistica, este un volum de proza de observatie, scris dupa o metoda heteroclita, clasica, realist critica si moderna.

Aceste studii tipologice corozive sunt aplicate asupra mediului pedagogic provincial.

O moarte care nu dovedeste nimic, 1931, este primul roman, din cele trei, ale formatiei lui Sandu ca om tanar si scriitor.

Sentimental, Sandu se afla aici in contratimp cu Irina, dar si cu sine. Prea simplu si totodata prea complicat, el este dezechilibrat si obsesiv, un frustrat in voluntarismul sau afectiv, deliberativ, estetizat. Nu poate avea decat o relatie crispata, iar in afara cuplului i se elibereaza afectivitatea culpabila. Romanul poarta optica subiectivitatii masculine, neimplinite decat in sarcasm.  Natura indecisa, Sandu isi aplica un bovaric "tratament fabulatoriu".

In Ioana, 1934, incompatibilitatea intelectuala, culturala, artistica, este depasita de potrivirea afectiva.

Ioana pleaca de la cazuistul Sandu, dar se intoarce pentru a fi ea cea care ii anima gelozia. Ii marturiseste acestuia vina de a se fi dat altuia, pentru a-l transforma. El ajunge la erosul extrem, psihotic, iar ea la eticul apasator.

Holban a marturisit ca a pornit de la piesa Bérénice a lui Racine: "doi oameni care nu pot trai nici impreuna, nici separati".

Structura fragmentarista, intensiva, de adancime, si deliberat antiextensiva, opusa suprafetei, este adecvata poeticii metaromanului deopotriva trait si scris de Sandu in relatie cu Ioana.

Sandu, ca scriitor, este un chinuit moral fara evaziune metafizica, doar cu un succedaneu al imaginatiei, lansand in fictiunea "diaristica" un pseudo-expresonist "tipat catre oameni".

Citim un roman "diaristic" al afectivitatii dezafectate, desfasurat intr-un cadru ardent si patetic, la Cavarna estivala, un loc preferat al artistilor.

Bacovia, poetul toamnelor dezolante, ploioase, al copacilor desfrunziti, al iernilor ce transforma lumea intr-un imens cavou alb, al verilor toride dominate de descompunerea cadavrelor, al primaverilor nevrotice, iritante, recreeaza o  natura neprietenoasa, potrivnica ce sugereaza stari sufletesti ale eului liric, captiv intr-un univers inchis. Culorile, putine, dar cazand in tuse groase (negru, alb, gri, rosu, galben, violet) se subordoneaza unor trairi interioare profunde: singuratatea, monotonia, spleen-ul, tristetea sfasietoare, deprimarea, nelinistea continua, frica, groaza, angoasa, vidul interior, pustiul existential etc. Sunetele, prelungiri ale naturii, transmit si ele mesaje brutale care apasa pe nervii poetului: taraitul ploii monotone interminabile, clipocitul noroiului pe trotuare, goarna de la cazarma, tic-tac-ul ceasului din turnul catedralei. Exista in lirica lui Bacovia doua constante fundamentale: prabusirea si nevroza, marcand deopotriva dezechilibrul general al universului si ipostaza creatorului inspaimantat, alienat pana la exasperare.

Aspecte complexe ale naturii, in maretia sa, apar la Ion Pillat care creeaza un "pastel psihologic", peisajul devenind un pretext pentru meditatia eului liric asupra efemeritatii fiintei umane in contrast cu statornicia naturii, cu accente din pastelurile lui Alecsandri (refacand universul senin in care a trait si s-a format poetul), dar si din Eminescu (comuniunea om-natura din "Revedere").

Lucian Blaga, atras de fiorul expresionist, dezvaluie o natura omniprezenta, incarcata de misterul inefabil al lumii ce imbraca forme mitice. In "Moartea lui Pan" batranul zeu al naturii, al vegetatiei, al ogoarelor apare neputincios, aproape orb si trist, presimtindu-si sfarsitul, pentru ca omul s-a indepartat de natura, apropiindu-se de profetul religiei crestine. In volumele "In marea trecere", "Lauda somnului" natura isi pierde atributele sacre, inocenta si infatisarea paradisiaca, poetul creand mai degraba un cadru neprietenos, intr-o viziune apocaliptica, de stingere universala, de care el insusi se simte strain, alienat. O impacare a eului liric cu natura, cu universul are loc in volumele "La cumpana apelor", "La curtile dorului", "Nebanuitele trepte" si "Vara de noiembrie", in care eul liric simte nevoia intoarcerii la lucrurile eterne, la valorile mitice din lumea satului, la copilarie, la natura, caci aici, in mijlocul naturii "se vindeca setea de mantuire".

Tudor Arghezi, desi nu este un pastelist, recepteaza natura ca pe o manifestare a divinului, cu ecouri firesti in maretia muntelui, dar si in universul marunt, "al boabei si al faramei". Ion Barbu surprinde, in prima etapa a creatiei sale, aspecte glaciale ale naturii, peisaje minerale, geologice sau florale stilizate,  recurgand la simboluri obiective (copacul, banchizele, muntii), dar si pasaje descriptive in etapa baladica si orientala, in care evoca o lume pitoreasca de inspiratie balcanica sau autohtona.

E. Lovinescu a facut constatari elementare, precise, dar n-a observat intentiile artistice innoitoare. Acuzata lipsa de compozitie era o deliberata destructurare, adecvata lumii intrioare a personajului. Apoi, "simple[le] inseilari de notatii pregnante prin autenticitate" erau anticipari ale expansiunii descriptiviste din naratiunea "ilizibila" a simulacrului de tip neoavangardist, textualizant.

Stilul asumat prolix, adecvat evanescentei sufletesti si psihotice, este motivat de starile si trairile personajelor, in ansamblu de substanta existentiala a naratiunii.

In sfarsit, in Jocurile Daniei, 1971, Sandu figureaza cautarea adevarului de catre un sceptic obsedat de inautenticitatea fundamentala a vietii. Mai mult decat o drama, ca la M. Eliade, citim aici o tragedie a inteligentei.

Structura romanului pastreaza ajustarile sau reductiile categoriilor epice, in subiect, moduri de expunere (mai cu sema prin extensia descrierii) si celelalte.

Dincolo de varsta, diferenta personajului feminin de cele anterioare este marcata doar de autonomia conferita de o puternica prezenta, datorata vointei sale, supusa doar autometamorfozei. Dania, la 18 ani, este un Janus feminin, sedus doar de jocul de-a realitatea eliberata de norme si de-a fabularea stereotipa, in prezenta absenta a lui Sandu, intelectual reflexiv, socratic, esuat in tentativa lui de (auto)cunoastere.

Cartea de nuvele, Halucinatii, 1938, a fost discutata mai cu seama pentru unitatea tematica a prozei sale, obsesia extinctiei (Conversatii cu o moarta, Bunica se pregateste sa moara etc.) Ea se retine mai mult pentru disponibilitatea sau deschiderea experimentului, fara frontiere intre speciile fictionale si factuale.

Holban a fost un prozator sincronizat si diferentiat, in arta prozei, nu doar in literatura romana, dar si in aceea occidentala.