Argumentare povestire - fantana dintre plopi, mihail Sadoveanu

Argumentare povestire

Fantana dintre plopi

Mihail Sadoveanu

Termenul de povestire se confunda adeseori cu cel de naratiune. Povestirea este o specie literara situata ca dimensiuni intre schita si roman, in care se reliefeaza naratorul si actul nararii, iar accentul cade nu asupra persoanei, ci asupra intamplarilor pilduitoare.

Volumul "Hanul Ancutei" de Mihail Sadoveanu a fost publicat in 1928. In el se reunesc trasaturile definitorii ale naratiunii lui Sadoveanu: fascinatia pentru trecut, lirismul evocarii, accentele mitice, legendare si stilul metaforic, ceremonios. Este o scriere de rascruce deschizand drumul marilor romane istorice.

Realizat prin tehnica povestirii in rama, volumul este, dupa cum spune si G. Calinescu, "un fel de <Decameron> in care cativa obisnuiti ai unui han spun anecdote".

Dincolo de grupajul celor noua naratiuni, reunite intr-o naratiune-cadru, ceea ce da unitate structurii, este o tema centrala prefigurata din primele randuri ale cartii si accentuata treptat pana la final, unde se sugereaza ca povestirea este fara sfarsit.

Prezenta structurii de povestire in rama atrage multiplicarea vocilor narative. Mai intai, apare un narator fara nume, ca voce a scriitorului integrat grupului de la han si recunoscut de ceilalti ca apartinand acestei comunitati speciale. Prezenta sa este marcata in text prin persoana I a verbelor si a pronumelor care sustin subiectivitatea relatarii. Totodata, perspectiva lui narativa se bazeaza pe o omniscienta limitata, prin deschiderea careia el evoca timpurile departate, legandu-le de timpul naratiunii sale. Pe parcurs, acest narator devine ascultator, iar la final reia rolul de a unifica cele 9 istorisiri. Rand pe rand, se integreaza in spatiul povestirii cele 9 voci narative apartinand unor naratori foarte diversi in privinta conditiei sociale. Toti naratorii au in comun harul istorisirii si capacitatea de a selecta din trecut fapte extraordinare, pilduitoare. Prezenta mai multor voci narative confera scrierii o tonalitate polifonica.

Incipitul naratiunii traseaza reperele spatio-temporale: "intr-o toamna aurie am auzit multe povesti la hanul Ancutei"; timpul, marcat aici printr-o prima sintagma "intr-o toamna aurie", este unul nedeterminat, stravechi; avand atributul primordialitatii, sugerat mai departe prin sintagma "intr-o departata vreme, demult". Faputl ca e vorba de un timp fabulos se exprima in semnele lui ciudate: "ploi naprasnice", "un balaur negru in nori" si "niste paseri cum nu s-au mai pomenit". Adjectivul "aurie" aduce sugestia unui timp valoros, aureolat ca o varsta de aur a povestilor. Astfel, lumea veche apare aici invaluita in stralucirea aurului. Pe langa aceasta dimensiune mitica, fabuloasa, cosmica a trimpului, exista in secventa de inceput si un al doilea sens al timpului inteles ca timp istoric, marcat prin propozitia: "Imparatul-Alb si-a ridicat muscalii lui impotriva limbilor pagane." E o referire la un eveniment real, razboiul ruso-turc (1812) care, insa, se dizolva in valul timpului fabulos, al credintelor stravechi, stramosesti.

Spatiul e intruchipat, in imaginea hanului, ca un adevarat topos, avand semnificatia unui loc privilegiat in care, odata intrati, oamenii patrund miraculos intr-o alta dimensiune a lumii. Aici, la han, e posibil sa se deschida lumea fascinanta a trecutului, reinviata gratie memoriei celor care povestesc. Hanul simbolizeaza un spatiu ocrotitor, o granita fata de lumea reala. Insistenta asupra imaginii hanului, completata de personificarea lui din final, transforma imaginea de simplu loc al intalnirii povestitorilor, intr-una de personaj al lumii evocate in text: "sa stiti ca acesta nu-i ceas curatil simtise si hanul, caci se infiora lung."

"Fantana dintre plopi" este a patra povestire si are ca narator-personaj pe capitanul Neculai Isac. Dubla functie atrage o perspectiva accentuat subiectiva exprimata pe parcurs prin focalizarea evenimentelor din unghiul persoanei I. Este interesant ca din punct de vedere temporal se poate vorbi de timpul evenimentelor narate (in urma cu cca. 25 de ani) si de timpul nararii, comun cu al celorlalti povestitori.

Locul intamplarilor evocate este, si aici, hanul, marcat de aceeasi prezenta a hangitei intruchipata atunci de cealalta Ancuta. De altfel, hangita cea tanara crediteaza autenticitatea relatarii lui Neculai Isac, amintindu-si ca a auzit de la mama ei o poveste infricosata.

Naratorul evoca o intamplare traita de el in tinerete, in urma cu peste 25 de ani, "pe aceste meleaguri". In povestire se relateaza un singur fir epic, o trista poveste de iubire care a avut rol de initiere pentru tanarul de odinioara. Atmosfera povestirii tine de modul in care naratorul "regizeaza" o anumita tensiune pe tot parcursul povestirii pentru a capta atentia si interesul ascultatorilor. Actiunea se deruleaza alert, fiind identificabile toate momentele subiectului.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

In expozitiune se precizeaza timpul si locul, aratandu-se ca totul s-a petrecut "intr-o toamna ca asta" la hanul Ancutei, pe cand Neculai Isac negustorea vinuri in tinutul Sucevei. Atunci a facut popas la han si a intalnit pe malurile Moldovei un grup de tigani intre care a remarcat o fata de vreo 18 ani.

Inriga precizeaza faptul ca tanarul se indragosteste de frumoasa tiganca.

Desfasurarea actiunii reda intr-un ritm alert evenimente dramatice. Dupa o noapte petrecuta la locul numit Fantana dintre plopi, tinerii isi stabilesc o alta intalnire la intoarcerea lui Neculai Isac din tinuturile Pascanilor. Revederea a avut, insa, un final tragic. Fata i-a marturisit ca tiganii planuiesc sa-l omoare pentru a-i lua banii.

Punctul culminant este marcat de momentul cand, avertizat, Neculai Isac incearca sa scape din incaierare, dar este ranit la un ochi si isi pierde vederea.

Deznodamantul impresionant arata ca, reintors la fantana cu ajutoare, tanarul gaseste urme de sange si intelege ca fata a fost omorata si aruncata in fantana.

Din perspectiva finalului se dezvaluie semnificatiile titlului. Sintagma referitoare la un loc destinat inalnirii indragostitilor ajunge sa denumeasca un spatiu al mortii. Apa fantanii amestecata cu sangele nu mai simbolizeaza viata, ci o iubire amestecata cu moartea.

Naratorul Neculai Isac poate fi apreciat in structura de ansamblu a cartii, ca ipostaza a povestitorului romantic, fascinat de intamplari care tin de experiente interioare, sufletesti. El nu face numai evocarea evenimentelor traite in tinerete, ci evalueaza intamplarile ca om matur, recunoscand ca le-a trait cu sentimentul aventurii si al nesabuintei. De aici, tonul nostalgic marcat de regretul ca n-a putut stavili faptele tragice petrecute odinioara.

Neculai Isac apare in doua ipostaze ca personaj: de om tanar si de om matur. De fiecare data este caracterizat atat direct cat si indirect. Este construit ca personaj complex romantic, rotund.

Ca om matur este portretizat la inceput ("Era un om ajuns la carunteala, dar se tinea drept si sprinten pe cal"). Fizionomic, pastreaza urmele unei frumuseti aparte umbrita, insa, de un aer de nostalgie, de tristete, de tragism. Din cuvintele lui se observa ca se simte vinovat deoarece nu a reusit sa impiedica moartea tinerei fete. Acesta foloseste cuvinte dure pentru a se autocaracteriza: "Eram un om buiac si ticalos. Om nevrednic nu pot sa spun c-am fost. Aveam oi si imasuri si negutam toamna vinuri; dar imi erau dragi ochii negri, si pentru ei calcam multe hotare." De asemenea, se vede ca sufleteste a ramas conectat la lumea de odinioara, dovada forta expresiva a istorisirii sale. Pierderea vederii unui ochi l-a facut mai capabil sa inteleaga trecutul; eroul devine din "vazator" nu orb, ci vizionar, avand puterea de a judeca mai profund intamplatile vietii.

Ca tanar, este aventuros, naiv, nesabuit. Se angajeaza intr-o idila romantica fara sa tina seama de viata tinerei fete. Rezulta o anume superficialitate in felul cum intelege dragostea.

Textul se sprijina pe naratiunea dominanta combinata cu secvente descriptive si cu dialogul. Relatarea personajului-narator se incheie cu deznodamantul povestirii, dar naratiunea are un epilog care consta in dialogul ascultatorilor si in comentariile naratorului anonim, care inregistreaza efectul actului nararii asupra povestitorului: intoarcerea spre sine si in trecut.

Cea mai marcanta trasatura a textului este oralitatea exprimata prin formul de adresare directa ("domnilor si fratilor, ascultati ce mi s-a intamplat"), replicile dialogului, termenii si expresiile populare ("singur ca un cuc", "buiac", "imas"), cuvintele arhaice ("catastih", "mazili").

Realizata ca naratiune subiectivizata in care accentul cade asupra unor intamplari pilduitoare limitate la un singur fir epic si evocate ceremonios prin vocea naratorului, scrierea "Hanul Ancutei" ilustreaza in literatura romana specia povestirii.