Geniu pustiu - dupa Eminescu

Geniu pustiu - dupa Eminescu

El plutea prin univers si gandea.

Ea voia sa fie desupra lumii. Sa gandeasca, sa isi puna probleme si sa le rezolve. Voia sa vada. Sa-i inteleaga pe oamenii care sunt tot mai departe de acel ceva esential pentru viata lor si pentru viata noastra spirituala.Voia sa ajunga o vedeta culturala si nu prea stia cum. Voia sa sparga aceste pargii ale socialului si economicului. Pentru ea sa fii scriitor era ca si cand ai fi seful unei companii. Trebuia sa fii un mare om de afaceri ca sa fii scriitor. Asta voia sa faca permanent si la asta se gandea. Cum sa faca sa devina cunoscuta si in felul acesta sa schimbe lumea. Pentru ca ea stia ca putea sa devina cunoscuta si sa schimbe lumea. Sa incante oamenii cu ideile ei si cu parerile ei si cu tot ceea ce ea voia sa faca. Stia ca ceea ce face este pentru devenirea ei spirituala. Stia ca poate sa devina aceasta vedeta, sa fie cunoscuta de oamenii din lume. Trebuia doar sa se foloseasca de aceste parghii care sunt televiziunea, radioul, magazinele, pietele. Trebuia sa stie si sa cunoasca, sa vada ce nu merge si ce merge, sa gaseasca aceste solutii ale vanzarii. Suntem intr-o epoca a marilor vanzari nu, intr-o epoca a megacometului si cartea pana sa fie o mare idee materializata este un obiect ce trebuie vandut. Deci ideea in epoca noastra se si vinde. Pentru antici asta era o mare blasfemie, pentru noi, o mare onoare, o glorie, ai dat lovitura, esti mare.

Si mai stia un lucru, ca in aceasta afacere era singura, ca lupta de una singura si in felul acesta trebuia sa se inconjoare de oameni cat mai cinstiti si mai

corecti pe care sa se bazeze, daca acestia exista. Oamenii care mint o data mint mereu, oamenii care jignesc o data jignesc mereu. Oamenii care sunt buni, sunt la inceput fraieriti dar dupa aceea ei se invata minte si fug.

O, nu, marea ei problema era crestinismul. Citea prin ziare expresii de genul "crestinismul se afla in agonie pentru ca oamenii nu mai cred in Dumnezeu".

Ce tampenie. Ei, da, asta este problema, ca oamenii chiar cred in Dumnezeu, ca oamenii fara Dumnezeu nu pot sa traiasca.

Ea voia sa creeze aceste personaje puternice care sa-si duca viata lor cu si prin puterea lui Dumnezeu. Cum sa faci asta? Ea insasi trebuia sa traiasca ca o calugarita in lume si sa nu-i fie frica de nimeni si de nimic. Calugaria aceasta lumeasca o speria si o inalta totodata. Fuga de rautatile din sufletele oamenilor o facea sa fie tematoare dar in acelasi timp o determina sa se indeparteze de toate aceste realitati care o injoseau, care o faceau sa sufere si care o determinau sa fie undeva tot mai departe de aceasta existenta.

Ii placea foarte mut sa zboare si chiar facea acest exercitiu al zborului, al desprinderii mentale de tot ceea ce este rau in lumea asta a noastra, si totul devenea in mintea ei clar, sigur, precis. Oamenii o speriau, si asta o facea sa se gandeasca si mai mult la neputinta noastra de a fi buni. Noi nu putem fi buni fara Hristos. Voia sa cerceze cat mai adanc in sufletul ei si in sufletul altora ce inseamna sa fii bun. Cu altii o ducea mai prost pentru ca nu puteai sa fii bun si sa cercetezi asta la altul. Dar putea sa o faca intr-un fel deosebit. Se putea cerceta pe ea insasi si apoi incerca sa vada rezultatele acestei neputinte si la cei din afara si la ea insasi.

Cat de mult cauta puterea launtrica, cat de mult cauta aceasta putere, care era una spiriuala. Voia sa aiba aceasta forta si sa stearga cu buretele tot ceea ce era in mintea ei rau. Sau sa opreasca acest rau ca venind de la altii si sa fie curata si libera fara nici un fel de compromis. Cum putea sa aiba in ea aceasta putere si sa nu mai traiasca nici un fel de moleseala, nici un fel de neputinta sufleteasca. Sa fie puternica si sa creada asa de mult in Dumnezeu incat sa nu mai poata trai fara aceasta stare si asta sa fie totul pentru ea.

Pentru fiinta ei interioara lumea era o durere. Privea de undeva de deasupra celor care se intamplau si nu stia ce sa creada. Se indepartase de aceasta lume si traia undeva doar in propria ei minte. Nu voia sa stie ce este durerea. Sau poate numai durerea acestei singuratati asa de mari care este lumea asa cum este ea. Aceasta realitate a lumii nu poate fi cunoscuta pentru ca mai intai trebuie sa cunosti realitatea asta a noastra, vazuta, asa cum este ea si apoi sa stii ce este dincolo de ea sau ce se ascunde in ea. Aproape ca traia un sentiment de nepasare pentru ca nu voia sa stie de oamenii pe care nu ii cunostea si trecea asa pe langa ei fara sa le mai poata spune

ceva. De ce oare atata limitare. Dar ce anume sa le poata spune ea, care nu stia incotro merge si incotro se duce, si de unde se duce ca sa poata veni. Nu putea decat sa observe si sa taca, ori sa ascunda suferinta si durerea celor care se vedeau. De multe ori se intreba oare omul acesta nu poate fi o fiinta abstracta ca sa nu mai fie asa de mult concreta. Oare acest om nu se poate sustrage propriilor lui nevoi, astea vitale, care sunt asa de ridicole pentru ca sunt expresia decaderii. Fiinta aceasta asa de ridicola sta sa se planga de niste lucruri pe care daca le-ar avea s-ar cai amarnic ca le are. Si asa, pentru ca nu le are, sufera. Oare omul acesta asa de subjugat unor lucruri marunte si de nimic, nu se poate sustrage celor asa de neinsemnate. Dar daca ar face asta, ar insemna sa nu mai poata face lucruri marete si ca sta degeaba? Dar de unde atunci aparitia unei indei in mintea lui atat de omeneasca? Daca ii iei omului serviciul el constata ca nu mai are ce face, ca nu mai are din ce trai si ca exista ca un parazit. Fuga de munca nu inseamna nimic, nu

inseamna decat sa te degradezi si mai tare. Cine fuge de munca nu mai poate sa evolueze. Atunci care e munca ta? Dar munca la o idee? Pentru cei mai multi asta e o imensa pierdere de vreme. Si totusi numai ideile au facut ca lumea sa evolueze, si numai cei care au lasat tot si s-au lasat dominati de ea au putut sa miste umanitatea cu un pas inainte. Dar ei nu au avut nimic. Au vandut ei idei? Asta face secolul nostru, e specialist in comert. Dar spre ce vrea sa evolueze acest om care nu spune nimic, care nu face nimic esential pentru el insusi. El traieste in acest univers infinit care e asa de mare

incat fiinta asta asa de mica si de marginita nu se limiteaza decat la aceasta suferinta care este permanenta si nu se poate elibera de ea, pentru ca nu poate sa priveasca undeva mai departe de ziua de astazi si de ziua de ieri.

De ce aceasta dependenta de ceva asa de concret si de viu, de real, pentru aceasta lume asa de limitata in cunoastere. Oare ce se intampla cu aceasta lume a omului asa de mica si de marunta, cu sufletul acestui om asa de neputincios, cu trairi mici, la nivelul trupului. E aproape ridicola orice suferinta in fata universului. Daca noi am putea sa traim la nivelul acesta abstract al lumii, si sa privim catre universul acesta dincolo de noi, sa privim catre un cer launtric, catre o inaltare cosmica care este creatia celui mai presus de noi, poate ca am putea vedea altfel aceste lumi si aceste lucruri care ne sunt asa de grave si de neputincioase fata de ceea ce suntem noi

insine.

Ea a calatorit undeva departe de lumea asta si a stat in meditatie. Parca ar fi zburat undeva asa de departe de tot ceea ce este in lume si ar fi stat intr-o pestera. Aici lumea era asa ca la inceputuri, inainte de cadere sau imendiat dupa cadere. A vrut sa devina ea in aceasta lume. Nu ii era jena de trupul ei, nu ii era jena de ceea ce ea ar fi vrut sa faca, sa devina, sa stie, sa cunoasca, sa vrea, sa faca ceva. Nu ii era frica de puterile ei pentru ca ea nu mai traia la acest nivel al trupului. Pentru ea trupul era cumva asa de indepartat pentru ca traia doar la acest nivel al mintii si al insingurarii. Trupul ei participa la  spiritul ei. Se obisnuise asa de mult cu singuratatea si cu tacerea incat, parca era o umbra pentru aceasta lume si pentru aceasta realitate a oamenilor pe care acestia o traiau. La inceput ii fusese extrem de frica, de ceea ce ar fi putut sa devina. Dar isi descoperise parca ei insasi ca in felul acesta avea parte de o cunoastere, alta decat aceea pe care ar fi vrut sa o poata domina si sa o poata sti. Statea departe. Padurea o alina acuma cu vantul, iar fascinatia oamenilor o traia la intensitatea maxima. Cat de importante i se pareau suferintele marunte care erau asa de legate de stres, de neputinta vederii catre ceva mult mai inalt fata de lumea aceasta a noastra. Cat de ridicole sunt starile noastre, dorintele noastre, cat de mici, cat de marunte, fata de aceasta vesnicie a lui Dumnezeu care ne-a creat.

E seara de Craciun. Ninge afara cu fulgi mari si poeta primeste cativa copii pe care-i invata la scoala din sat. Ii primeste s-o colinde, ii primeste s-o

vesteasca. Acum, in asta serara cu doua mii de ani in urma s-a nascut Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Cel ce s-a jertfit pentru pacatele noastre, Cel ce ne-a chemat spre lumina la desavarsire. Ca niste magi calauziti de o stea copiii au urcat pana aici, in varful dealului. Mult, prea mult drum au facut fata de sat. Dar ei au venit la domnisoara invatatoare s-o colinde, s-o vesteasca despre marea minune, unica in lume. In timp, atunci, Dumnezeu a venit pe pamant si de atunci pana acum El este prezent peste tot si mai ales in sufletul celor care Il cauta. Copiii colinda! Sunt incarcati de zapada. Rosii la fata de frigul de-afara, dar sunt fericiti. Rafaela era in genunchi, in casa si se ruga adanc si tainic. Abea auzi strigatul copiiilor de-afara!

-Primiti colindul?

-Da, raspunse ea, aproape inconstienta. Si acest da se prelungi in interior ca un raspuns parca la o intrebare ce si-o pusese in simtirea ei mai demult, despre Dumnezeu si la care inca nu-si raspunsese. Copiii colindau afara cu glasul lor de cristal pur si curat. Focul ardea in soba. In casa e cald, trosnesc lemnele, si ea, invatatoarea se roaga. Si rugaciunea ei e atat de pura, e atat de alba si fulgii cad afara si maresc inaltimea zapezii. In casa nu e nici lumina, nu e nici intuneric. Afara nu e nici noapte nu e nici zi. Si ea se roaga, se roaga si lacrimile ii curg. Copiii si-au terminat colinda! Au inceput alta!

Rafaela se trezeste amintindu-si ca trebuie sa-i primeasca in casa. Sunt o ceata de baieti si de fete, ii primeste langa soba, se strang toti ciorchine la caldura. Ea merge si le aduce mere, dulciuri, bani, ii saruta pe fiecare si-l strange la piept. Le da la fiecare darul si-i mai pune sa mai cante o data colinda care-i place cel mai mult si pe care chiar ea i-a invatat. Si copiii sunt asa de fericiti si atat de puri in glasul lor. Colinda e atat de frumoasa, parca toti ar fi in cer si i-ar canta lui Dumnezeu. Copiii s-au incalzit la foc, au baut vinul fiert cu scortisoara si zahar si au mancat dulciurile facute de invatatoarea lor si pentru ca nu mai e mult pana ce vine noaptea cea intunecata, ei trebuiau sa plece.

Rafaela e foarte fericita si cu un zambet abea observat pe chipul ei meditativ si ganditor isi petrece copiii pana la poarta, prin zapada moale si catifelata. Afara ninge cu fulgi mari. O cuprinse putin frigul si lipita de soba incepu din nou sa se roage. Simtea cum in seara aceasta, ea era cu totul si cu totul deosebita. Avea un simtamant de liniste si pace cum nu avusese niciodata pana acum. Copiii cu frumoasa colinda o inaltasera si mai mult, dar parca ceva aparte se intampla cu ea. Nici ea nu sesiza decat foarte putin.

Retrasa aici in acest sat de munte a putut fi mult mai aproape de Dumnezeu decat in oricare alt loc ar fi fost. Aici nu ii era frica nici de oameni, oamenii

acestia concreti, fara complicatiii de cuvinte si idei, oamenii acestia simpli, prinsi in grijile lor lumesti si copiii acestia curati o purificau si ii dadeau o mare putere. Lucra cu ei si ii iubea foarte mult, ei erau bucuria ei. Simtea ca este aproape de Dumnezeu. Mai ales atunci cand scria, cand isi picta pe foaie toate imaginile si cuvintele care deveneau culoare, deveneau sunet,

deveneau gand, deveneau lacrima. Atunci era fericita cu adevarat, cand putea sa scrie despre Dumnezeu si lui Dumnezeu, cand ii scria dorintele, visele si neajunsurile sau caderile ei. Dar in aceasta seara, starea ei sufleteasca era cu totul si cu totul alta. Nu i se mai intamplase sa fie intr-o asemenea stare niciodata pana acum. Era ceva mult mai inaltator decat atunci cand ea scria sau studia cu indarjire, privind si gandind cu atentie la tot ceea ce este mai inalt si mai valoros pe acest pamant. In seara aceasta

poate era mai sus si decat in alte seri cand se ruga. Era bucuroasa ca nu poate sa scrie ci doar ca poate sa traiasca fericirea asta. Se putea gandi la Dumnezeu intr-un fel uluitor, pe care nu stia cum sa-l controleze si cum sa-l primeasca. Cum sa faca sa se inalte si mai mult de la o asa mare bucurie.

Statea ca intepenita langa soba si parca intr-o stagnare a gandului, a mintii si a inimii sale. A stat asa foarte mult timp fara sa se gandeasca la ceva anume si parca percepea o lumina ce venea de undeva de sus si-i intra in ochi si in toata fiinta ei. Lacrimile ii curgeau atat de puternic ca nici nu le putea opri si culmea, nici macar nu putea sa le sesizeze. Era cu o bucurie mare in interior. In camera era intuneric si numai lumina flacarilor din soba juca pe icoanele ce-i impodobeau peretii. Deodata Rafaela simti un indemn de a scrie. Isi aprinse cu viteza lampa, masa era la geam, puse mana pe condei si slobozi scrisul din inima ei. In aceasta revelatie si beatitudine a cuvantului ei simti ca si cum cineva se aseaza langa ea la masa si-i spune sa se pregateasca de lupta pentru ca ea este vrednica de a purta sabie de lumina si sabie de cuvant.

-Vei primi un semn iar tu atunci sa iesi din casa ta si sa pleci in pustiu pentru ca acolo alaturi de ceilalti ostasi va trebui sa lupti pentru a elibera Muntele cel Sfant al Romanilor de puterea raului si vei construi acolo, alaturi de ceilalti frati ai tai, "Cetatea sfintilor". Era ingerul lui Dumnzeu ce venea sa-i vesteasca ei despre aceasta lupta. Dar totul se petrecea in mintea ei asa de clara ca un diamant.

Ea adormi cu greu punand capul pe caietele sale. Si cand se scula a doaua zi pe la pranz afara era zapada mare si un soare atat de puternic incat ea cazu in

cerdac strapunsa de atata lumina. Cata lumnina avea acum ziua de zapada si cat de fericita era in singuratatea asta asa de frumoasa. Se ruga lui Dumnezeu si mai adanc sa-i arate cum anume trebuie sa-i slujeasca Lui, cum anume trebuie sa fie pregatita de lupta si cand sa plece in pustiu. A intrat in casa si s-a dus la masa de scris. Acolo si incepu sa citeasca poemul pe care il scrisese noaptea.

Poem

Doamne, mi s-a parut o data

Ca daca intind mainile spre cer

E cineva acolo si le prinde .

Doamne . mi s-a parut o data

Ca mainile mele intinse,

impreuna cu mine

s-ar prelungi si s-ar inalta

si cineva m-ar trage sus la Tine .

si parca ceva usor, a plutire

un falfait de aripi poate,

ma-nalta si-l aud asa de lin

suna incet cugetarea mea .

Doamne, gandul acesta

imi lumineaza chemarea

si privirile mele sunt prinse de stea.

E atata zapada in jur. Manastirea e pe malul apei, ce vine vijelioasa din munti. E o manastire mica, tainica, cu foarte putini calugari. Viata aici e foarte aspra. Si ninge, ninge cu fulgi mari si desi, ninge atat de frumos peste toata zarea de munti. In cele cateva chilii ale monahilor, ard numai candele, iar slujitorii lui Dumnezeu sunt gata de slujba. Se auzi un ciocanit tacut in usa chiliei parintelui Calinic, un fecior cam de douazeci si cinci de ani.

-Parinte Calinic! Parinte Calinic! Nu vii la slujba? E miezul noptii.

Se deschise usa chiliei si un frate intra in launtru.

-Stai aici Calinic cu capul in cot si nu vii la slujba, spuse acesta zambind. Iar te-ai inlenit, nici focul nu ti-ai facut. E o zapada afara! E atat de frumos si ninge, ninge. E Craciun, haide si nu mai dormi, am sa te parasc. Si fratele Irineu nu mai zise nimic, se indrepta spre biserica. Calinic se trezi din visare, nu raspunse nici un cuvant, nici nu avea ce spune. Visator, la fel ca si Irineu, pasi spre biserica singur, rugandu-se. "Da, asta noapte s-a nascut Iisus, Iisus Hristos. Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Fecioara Marie, Fecioara Marie" Ajunse intre timp in biserica, strabatand cararea proaspat inzapezita. Cativa fulgi ii sarutara fruntea si ochii. Cazu in genunchi sfasiat si incepu sa planga cu amar, tacut, rugandu-se tainic si singur, si nevazut de nimeni. Asta ii era poezia, poezia lui cea mai inalta. Si fara sa stie lacrimile lui deveneau diamante in lumina de candela, dar nu puteau sa fie vazute inca de nimeni.

Slujba era inceputa cand el intra si se cufunda in esenta ei. Totul era o unire intre sufletul lui pur si lumina lui Dumnezeu. Toti acesti calugari de aici erau aproape desavarsiti fara ca ei sa stie asta. Calinic in seara aceasta mai puse inca o umbra inaltatoare eternitatii prin gandurile lui.

Deodata ii aparu in gand un glas, parca era al Mantuitorului: "Propovaduieste! Propovaduiti legea noua prin cuvantul vostru launtric si creator, prin viata voastra de sfinti, caci Imparatia cerurilor este aproape!'"

Slujba era spre sfarsite, dar el nu mai percepu acest lucru. Incepura sa-i apara in fata ochilor atatea imagini si atatea ganduri, incat era pur si simplu rupt de realitatea concreta. Se obisnuia ca in astfel de stari, fratele sa fie lasat in continuara in biserica, fara sa fie deranjat de ceilalti. Dupa terminarea slujbei, ceilalti patru monahi se retrasesera in chiliile lor, pentru a-si continua rugaciunile si parintele Calinic ramase in biserica singur.

"Iisus, Mantuitorul, in camasa lui alba, de lumina, rezemat de o stanca de piatra, vorbeste cu Emin.

-Emin, esti printul romanilor, ti-ai ispasit pacatele tale, esti calugar desavarsit in manastirea eterna a creatiei. Du-te la cei de jos, la toti cuviosii calugari si pregateste-i pentru razboiul nevazut al raului. Mergi in sus, in munte, spre izvorul acestui riu, ca te vei intalni cu cineva care te va ajuta.

Calugarul Emin se inclina si pleca ganditor la cele ce-i spusese Mantuitorul si se intreba:"oare tot ce am scris eu, ce m-a indemnat Dumnezeu sa scriu, un este suficient?"

-Emine, ai vorbit cu Imparatul slavei, cu Mantuitorul?

-Sa traiesti Maria Ta, Stefane cel Mare si Sfant, spuse tresarind Emin, nu-l observase pe calugarul Stefan.

-Emin, draga poete, ai catat spre pamant, la romanii tai, la cei de jos? Cu mine trebuia sa te intalnesti, nu sunt decat un calugar de treizeci de ani, sunt frate cu tine si avem ceva de facut.

-Slavite imparate, nu m-am mai uitat de mult spre pamant, la oameni. Oamenii ma plictisesc si imi vine sa plang cand ii privesc. Si nu mai voiam sa ma mai uit, nu mai voiam sa plang. Am zis ca nu ma mai uit niciodata spre pamant, spre oameni. Mi-au dat foc la opera in loc s-o continue. Mi-au distrus frumusetea versului meu, mi-au pangarit numele, la fel si cu tine Stefane, au facut. Ce sa facem, ce sa facem? Sa mergem spre pamant si ce sa le spunem si ce sa le spunem, sa-i trezim, dar cum sa-i trezim?

-Print neastamparat, priveste, hai priveste spre cei de jos, de pe pamant. Sunt cateva lumini care stralucesc prea puternic, singuratice, prin ele putem lucra. Hai sa le unim. Prin acele luminite putem comunica si lumina lor va fi mai puternica daca vom reusi sa-i unim. Ii putem uni pe toti intr-o singura lumina si-i vom chema sa lupte. Stiu ca nu putem elibera tot pamantul de rau, dar vom elibera numai o parte din tara noastra straveche si vom construi acolo o cetate de sfinti. Du-te si scoala-i catre lupta cea mare.

E vara si-i cald si canta greierii prin ierburi. Dupa slujba de miezul noptii, calugarii s-au retras tacuti in chiliile lor. Stau toti treji, in genunchi, rugandu-se. Sunt in asteptarea unui semn de la printul Emin. Emin, in hainele lui de print viteaz, in haine de calugar, intra visator si hotarat, pluteste incet peste ierburi si bate incet la usa fiecarei chilii. Ies monahii la acest semn, cu ochii lor de diamante, stralucitori in lumina razelor de stele si de luna.

-Haideti feciori, luati-va rasele pe voi, sa fiti in tinuta voastra de calugari adevarati, altfel sunteti niste statui de zeitati, cu bucati rupte din ele, datorate trecerii timpului. Luati-va caii, spada si fiti gata de zbor, caci caii vostri au aripi.

Toti o pornira tacuti spre ses unde pasteau linistiti caii.

-Unde e Marian, ucenicul cel mai mic dintre voi, iinreba Emin.

-Da, sunt aici, sunt aici Emin.

-Bravo, hai, esti si tu vrednic ca si cei mari, chiar daca esti un baietandru! Suntem toti, da?

-Da!

-Ma duc la Golia, sa-i luam si pe cei cativa calugari de acolo, pentru ca sunt si ei desavarsiti.Vin imediat, va ajung din urma.

-Vin si eu cu tine Emin, striga Marian in noapte.

-Du-te la ceilalti, numai eu trebuie sa merg, trebuie sa merg singur.

Pleca Emin plutind lin si repede ca gandul. Batu incet la fiecare chilie, erau pregatiti, asteptau.

-O, Emin, ai venit!

-Erati pregatiti, da?

-Bineinteles!

-Ceilalti frati sunt la slujba, da?

-Da, se roaga tainic in altar, in genunchi. Ei se roaga pentru ca Dumnezeu sa dea forta celor alesi de tine, Emin, sa-si poarte cu desavarsire spada metaniei lor.

-Se pare ca au dobandit forta credintei. Haideti sa-i ajungem pe ceilalti.Toti erau tacuti prin meditatia lor, prin rugaciunea lor.

-Calinic, poetul, unde e? intreba Dosoftei in soapta pe Emin?

-Lasa, acum suntem toti ostasi ai Mariei Sale Stefan. Il intalnim sus si pe el.

Ii ajunsera pe ceilalti din urma. Intre timp mersera pe camp atat de mult, tacuti, isi lua fiecare calul sau si asteptau cuvantul lui Emin.

-Incalecati acum, acum! comanda Emin. Suntem gata de zbor?

-Gata!

-Tineti-va bine in sa! Esti gata, Marian?

Referat: Cromatina Referat: Vezica urinara

-Foc!! Striga Emin si toti plutira spre luna. Parasira pamantul, se departara de el. Il vazura ca o minge de foc, inconjurata de pete negre. Ajunsera pe un loc verde, era acolo o oaste de calugari, nu prea mare dar suficienta. Le iesi in intampinara Calinic.

-Hei, Emin! I-ai adus si pe moldoveni.

-Pe ai mei i-am adus mai la urma, sa fie cu mine.

-Sa traiesti Maria Ta, Stefane! Saluta Emin, impreuna cu ceilalti care venisera.

-Bravo, ostasi, suntem putini dar destui, pentru a dobora raul. Conteaza cat de sus sunteti in libertatea voastra, nu cat de multi. Eminule, inca o data repetitia de lupta. Tu esti cel care vei conduce oastea. Hristos este cu noi. Dumnezeu ne asteapta sa iesim biruitori. Putem asta, avem forta asta in noi.

Sabiile lor erau raze de lumina a dreptatii, cuvantul lor, rugaciunea lui Iisus, gandul lor, gandul la Dumnezeu si la biruinta, imaginea lor interioara, infatisarea de sfinti. Maria Sa, Stefan Cel Mare si sfant, dadu ordinul de incepere a luptei.

-In numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos "inaite ostasi!"

Incepura cu eliberarea fiecarui munte inalt si frumos, nu mai ramase nici urma de umbra, de pete de intuneric aici, nici urma de rau. Pe unde treceau lasau lumina in urma lor si faceau ca raul sa dispara. Printesele sfinte imbracate in hainele lor albe, veneau cu ploaia zeiasca a florilor de tei. Odata patrunsa imparatia Mantuitorului pe  pamant, aceasta nu mai putea fi distrusa. Ea nu mai putea fi inlocuita, gandea Calinic.

-Maria Ta, ai sunat din corn si m-ai chemat. Am eliberat muntii si nu mai putem de oboseala.

-Se pare ca oamenii nu ne primesc. Usile lor sunt inchise luminii, spuse amarat Emin.

-Nu-i nimic, raspunse Stefan. Lasam ostasii sa se odihneasca. Daca am eliberat acesti munti ai Vrancei, sapte la numar, sa infiintam cetatea sfintilor aici si cei insetati de Dumnezeu vor veni aici sa se lumineze.

-Luminile mici, spuse Emin, care erau separate, s-au unit printr-un singur cuvant, formand o lumina puternica, luminand toata aceasta tara, acest neam prin cuvantul care zideste. Emin si cu Stefan se indreptara spre ostasii care se odihneau pe iarba jos.

-Printul Emin seamana cu Toma Nour, spuse Marian.

-Voi toti sunteti Toma Nour, voi ati continuat romanul Geniu Pustiu, iar generatii si generatii de-a randul il vor continua prin viata lor creatoare, viata traita in adevarul si lumina lui Dumnezeu.

-Voi ati infiintat aici, spuse Stefan, Cetatea sfintilor, v-ati eliberat neamul pentru o vreme de ceea ce este urat si ati redat tinerilor frumusetea gandului si puritatea sufletului si a trupului. Intoarceti-va, priviti catre rasaritul de soare!

S-au intors toti catre rasarit, toti acesti feciori minunati si deodata o lumina, toti erau siguri ca seamana cu cea de pe Tabor, o lumina plutind usor si venid spre ei.

-E Iisus, Mantuitorul, toti ingenuncheara, cazura fara sa stie in genunchi si apoi cu fata la pamant, si Stefan si Emin, si Daniel, si Calinic, si Marian, toti din oastea cea mica, care era asa de mare. Da, minunea aceasta negraita ochii lor o puteau vedea acum, priveau toti la Hristos. Hainele lor de calugari se transformara in haine de lumina, iar Iisus Hristos, iubirea lor dumnezeiasca, le spuse cu glasul lor de fericire, imbratisandu-i pe toti.

-Haideti, feciori si fecioare, tineri adevarati ce v-ati eliberat si ati dobandit fericirea divina prin truda, veniti, veniti la masa luminii, la masa de lumina a mintii voastre, caci sunteti asteptati, nimic nu se incepe fara cei ce vin. Iisus, unica iubire a celor ce plang, ii conduse in palatul de lumina a imparatiei Sale.

Deschide ochii Calinic si vede altarul in fata. Se uita in jur si intelege ca a ramas singur in biserica. Ardea o lumina de candela sus, sus, iar el era inca in genunchi.

-Doamne, Iisuse, Iisuse Hristoase, Mantuitorul meu, ce e cu mine Doamne? Ce s-a intamplat? Doamnecetate desfinti!!!

Plangea mai cu amar Calinic.

-Dumnezeul meu, Dumnezeul meu!! Stau in genunchi de atata timp, slujba s-a terminat de mult, ceilalti calugari sunt plecati in chiliile lor, iar eu sunt in fata altarului. O, Doamne, eu nu mai pricep nimic. Cetate de sfinti, cetate de sfinti, cetate de sfinti!! Usa e incuiata, i s-a mai intamplat asta de nenumarate ori, ce mai poate face, decat sa se roage in continuare. Sa planga mai mult in noapte, in fata altarului in genunchi.

-Doamne, Dumnezeule, ce pot sa fac? Dumnezeule mare.

Plangea mai cu amar Calinic, cu lacrimile lui de diamante, ce devin parca icoana in lumina eterna de candela.

Dimineata, cand au venit ceilalti frati, si l-au gasit adormit pe covoare, jos, cu fata la pamant, foarte aproape de altar l-au intrebat:

-Hei, Calinic, ce faci aici?

L-au tras usurel de mana.

-Nu stiu ce face baiatul acesta, spuse Daniel, dar cred ca se intampla ceva cu el, cand se trezeste, sunt sigur ca o sa ne spuna. N-a scos nici un cuvant de o saptamana de zile, scrie in continu tot ce-i trece prin cap si plange.

-Trebuie sa-l scoatem din starea asta ca se distruge singur, spuse Dosoftei.

Se trezeste din nou Calinic si uitandu-se speriat in jur le spuse la toti:

-O, Doamne, fratilor, va rog din inima, nu plecati, ca avem de discutat foarte mult. Despre ceea ce vreu sa va zic este chiar in sufletul vostru, in inima voastra, in asteptarea voastra. Noi despre asa ceva am mai discutat de multe ori si de aceea suntem in nevointa in aceasta manastire din creierii muntilor, manastire uitata de lume dar nu si de vrajmas. Suntem aici cinci calugari care au trecut prin cultura lumii, toti studenti de inalta valoare, suntem studenti si acum pentru ca nu am facut decat sa ne luam intregile tratate cu noi si sa continuam cercetatrea inceputa la facultate. Unul poet cu filosofia terminata, Daniel medic si cu teologia terminata, Dosoftei cu

facultatea de litere si teologia terminata la fara frecventa. De fapt toti avem teologia terminata pe langa facultatile noastre. Rafael matematica, Marcu fizica iar Daniel e pe cale sa ajunga Mitropolit. Nu stiu, cred ca a sosit momentul unei rascruci in viata noastra de calugari si trebuie sa facem ceva pentru tara noastra. Daniele, trebuie sa fim calugari desavarsiti si sa ne straduim, sa avem mai multa nevointa, sa traim mai izolat, sa citim enorme, sa avem o cultura extraordinara. Sa fim calugari adevarati ca

sa depasim cultura prin intelegere, prin inteligenta noastra si prin dorinta noastra de Dumnezeu. Trebuie sa fim cei desavarsiti, cei care vorbesc cu Iisus in inimile lor, in serile de taina a rugaciunii lor, dar fara sa stim lucrul acesta si fara sa stim unul de altul, sa fim absolut liberi in cautarea noastra.

-Trebuie sa organizam marea revolutie culturala a romanilor, sa fim cei care unesc luminile ce stau izolate prin muntii si codrii tarii noastre si mai ales asa de legati de gandurile noastre, determinand o adevarata avalansa de opre de valoare in toate domeniile de cultura. Creatia sa fie singura devenire a tinerilor si astfel unim devenirla prin spiritul creator intr-un singur sens, adica acela catre Hristos. Acesta sa fie raspunsul dat la chemarea divina din noi. Si astfel intreaga creatie a omului devine comuniune cu Dumnezeu, prin toate formele ei de manifestare si exprimare a adevarului revelat.

-Da, da, pentru ca de fapt cultura este raspunsul umanitatii dat lui Dumnezeu la chemarea divina din noi.

-Si astfel realizam comuniunea cu Dumnezeu prin Iisus Hristos, Mantuitorul nostru.

-Trebuie sa fie cineva care sa-l readuca pe Iisus in randul oamenilor si asta numai prin cultura.

-Pentru ca aceasta cultura este sansa existentei umane. Este expresia evolutiei sale, este dovada vie a dezvoltarii sale in lumea de aici si de acum si din timpul sau si din istoria timpului sau.

-Calugarii nu mai pot fi in afara mersului cultural al timpului in care suntem acum.

-Sa-l readucem pe Mantuitorul in randul oamenilor, al acelora care au facut din cultura un idol si astfel au pierdut legatura cu Dumnezeu, spuse Marcu. Cultura s-a pus ca un zid intre individ si divinitate si impiedica lumina sa vina in plinatatea ei. Cultura a fost inaltatoare, i-a inaltat numai pe cei ce care au creat-o, ceilalti oameni care iau de-a gata toate aceste adevaruri nu au facut decat sa-si adoarma constiinta. Toata aceasta hrana spirituala nu le-a trezit la cei mai multi dorinta de a-l cauta pe Dumnezeu si i-au ajutat sa-si gaseasca o ameliorare. Si pe altii sa uite de adevaratul sens al vietii .

-Trebuie sa dam culturii un nou sens, acela al luminii lui Dumnezeu prin Iisus Hristos.

-Trebuie sa-i adunam pe toti acesti preoti, printi ai culturii care sunt sigur ca exista in tara asta si sunt destui.

-Sa dam un sens de munca trainica tineretului.

-Sa-i unim pe toti, sa-i chemam pe toti spre viata luminata si curata.

-Tu, Daniele, daca ajungi mitropolit poti face lucrul acesta.

-Si in decurs de cativa zeci de ani vom avea un adevarat vulcan de opere si lumina va lumina din nou frumoasa si limpede in ochii tinerilor si a  celorlalti.

-Si astfel, aici, in munti, in aceasta manastire si in altele ca acestea va fi un templu etern al intelepciunii si al rugaciunii.

-Trebuie sa construim cateva manastiri cu biblioteca, avand carti si tratate din toate domeniile si sa oferim sansa tinerilor de a studia. Rupti de pacatele lumii din jur sa cerceteze in hainele lor de calugari sau mireni, dar numai cu dorinta de a vedea lumina lui Iisus .

-Sa le asiguram un minim de existenta materiala, sa fie asceti desavarsiti in trup si in minte, sa fie uniti cu lumea lui Dumnezeu.

-Sa chemam intregul tineret al tarii la desavarsire, la puritate, la curatenie, prin propia lor devenire spirituala, prin capacitatea lor de a se jertfi prin creatie.

-Toate aceste idei de trezvie a natiunii adormita de spiritul satanic al comunismului trebuie sa lucreze in tineri, sa-i trezim prin versurile noastre, prin scrierile noastre, prin viata noastra desavarsita.

-Putem acest lucru, sunt sigur ca si Dumnezeu ne va ajuta. Mantuitorul e aici langa noi, prezent chiar acum, cand noi discutam aceste lucruri.

-Cred ca exista si vor exista intotdeauna cei ce cauta sensul adanc al existentei umane. Dar trebuie sa existe ceva, o forta, o putere din afara care sa-i mobilizeze pe cei multi si singuratici.

-Sa scoatem o publicatie noua, o revista noua la Golia, exista deja o tipografie in care sa ne publicam tot ce scrie tineretul nostru crestin, toate operele. Sa scriem numai cultura, numai despre Dumnezeu, numai esenta sa scriem, fara politica bisericeasca si politica tarii.

-Sa ne rupem de toata prostia de-afara, sa scriem si sa publicam, sa continuam vremea aceea minunata a lui Eminescu cand erau convorbirile literare ale junimistilor.

-Trebuie sa avem aceasta libertate in creatie si in a cauta adevarul.

-Trebuie sa depasim cultura.

-Trebuie sa fim ca niste genii sfinti si ca niste sfinti de geniu. Pacatele pe care geniile le savarseau sa le alungam de la noi, sa ducem o viata de sfinti, sa acumulam si sa rasturnam cultura, sa o depasim prin creatia noastra.

-Sa fie cateva manastiri in care timpul dedicat activitatii fizice sa fie mai mult orientat spre activitatea intelectuala. Sa fim in mijlocul naturii. Aceste locasuri sfinte ale culturii sa fie advarate centre de revigorare spirituala si de dialog intru Hristos. Si calugarii sa imbine perfect activitatea fizica cu cea psihica. Sa li se ofere o hrana minima, o viata de ascet foarte aspra, o hrana suficienta si timp indelungat pentru studiu foarte bine organizat. Sa poti sa imbini armonios timpul de lucru in aer liber si cel de slujba.

-Trebuie sa scoatem in evidenta prin cuvantul nostru legatura adanca a culturii cu religia, cu teologia, cu viata traita in adevar, prin iubirea revelata de Dumnezeu.

-Nu stiu, dar cred ca exista tineri adevarati, care-si pot continua viata lor de puritate.

-Romania are mare nevoie acum de astfel de manastiri de feciori si fecioare, de astfel de tineri desavarsiti. Manastiri in care cercetarea sa fie continua, sa se pastreze in permanenta legatura cu universitatile din toata tara si din toata lumea, internetul este baza fantastica de acces la informatie. Si sa-i invatam pe cei care au ajuns la o inaltime mare cu mintea sa fie si cu sufletul, altfel nu se poate.

-Manastirea sa fie un adevarat centru de cercetare unde monahii pot realiza legatura dintre cultura si Dumnezeu.

-Pai da, pentru ca un calugar adevarat este ca un cercetator ce cauta in permanenta legatura dintre el si Dumnezeu.

-Perfect . perfect, calugarii preoti sunt cei care au cel mai mult timp liber si Romania tocmai de acesti feciori si fecioare are nevoie. De cei care sa-si consume energia in studiu, sa cerceteze matematic, fizic, teologic, sa cream arta, pictura, muzica, poezie, proza, sculptura, stiinta, toate acestea in numele lui Iisus.

-Avem nevoie de tineri invatati in conformitate cu ideile sacre, cu frumusetea sacra, sa se raporteze permanent la ce s-a creat pana acum, sa fie in lumea lui Dumnezeu. Tineri eliberati de toata grija lumeasca, saraci materialiceste si numai cu dorinta de a fi geniu prin cultura si sfant in toate.

-Frati monahi, sa realizam aceasta forma de existenta a vietii noastre. O viata pur spirituala, curata, care da sens chemarii divine din noi, prin lumina lui Dumnezeu.

-Sa facem din neamul acesta ajuns de ocara sa dainuie printr-o cetate de sfinti.

-Perfect, perfect, asta voiam sa spun si eu.

-Sa devenim noi insine, sfinti romani ce au trait pentru o clipa prin propria lor creatie revelata de Dumnezeu aici pe pamant. Am trait prin sensul adevarat al Legii Noi a Mantuitorului, reactualizata in cultura.

-Daniele, tu vei ajunge mitropolit si vei face toate aceste lucruri, poate chiar pariarh. Noi vom pleca fiecare pe cate un munte, vom lua cartile si caietele noastre si-ti vom trimite pe rand tot ce-am scris pana acum si tot ce vom scrie spre a le publica in revista ta. Vei gasi acolo la Iasi, tineri care au in inima lor dorul dupa Dumnezeu, dorinta de desavarsire. Tu lupta si-ti continua opera, nu o lasa balta, nu fi trist ca nu esti ca noi, in pustiu sa mergi, ca tu vei trai in pustiul lumii. Tu esti mai destept, ai o cultura mai mare ca noi, stii atatea limbi straine, asta e chemarea ta. Tu asta trebuie sa faci, fara tine e mult mai greu, trebuie sa ajungi la propriul tau sistem dogmatic. Poti asta, crede-ma, ii spuse Calinic.

Dupa dialogul acela aprins din biserica toti ramasera trasniti cum putura sa discute atat de inalt. Erau idei, erau ganduri care mistuiau, clocoteau in fincare din ei si a iesit in lumina gandirii lor tocmai acum si au putut vedea toata aceasta inaltare minunata. S-au retras tacuti in chiliile lor si nu stiau nici ce sa spuna nici ce sa gandeasca de fericire, de uimire. Erau fericiti ca le-a dat Dumnezeu aceasta forta de a se putea izola si mai mult. Erau fericiti ca a sosit ceasul din care puteau incepe pregatirile pentru tentativa pustiului. Atata tacere, atata munca, atata meditatie. S-au adunat in aceasta manastire dintre munti si au trait impreuna timp de sapte ani. Au

lucrat si au studiat, au studiat si s-au rugat, au discutat impreuna si au trait adevarate momente de inaltare pana la Dumnezeu. Erau constienti ca trebuiau sa scrie, ca trebuiau sa creeze, ca trebuiau sa arda prin aceasta flacara, sa dea lumii intregi din lumina lor, din gandul lor, din viata lor. Iubeau atat de mult frumusetea si orice pacat oricat de mic al lor sau al oamenilor devenea pentru ei o adevarata tortura. Aveau in ei dorinta sincera ca tot omul sa fie cat mai luminat. Cu oricine s-ar fi intalnit acesti

tineri minunati nu discutau decat despre Dumnezeu. Dadeau din ei aceasta lumina ce te-nalta. Incercau sa rascoleasca in fiecare om lumina ce o purta in suflet, sa-l provoace la discutie. Se straduiau si ii chemau pe oameni sa cerceteze si sa vada singuri lumina si lumea lui Dumnezeu. Erau cuminti, tacuti, frumosi, o frumusete de ingeri aveau. Erau puri la gand si la fapta, puteau lupta cu ispitele care veneau asupra lor, cautau in permanenta lumina,

erau cu gandul la Hristos si tot timpul Mantuitorul era pentru ei unicul sens al vietii. Nu erau in afara culturii ci traiau prin ea si au reusit sa o depaseasca, au reusit sa treaca dincolo de ea, pentru ca ei traiau prin actul creatiei si isi doreau sa ajunga sa-l vada pe Dumnezeu. Izbucnirile in discutii de acest gen erau tot mai multe, dar majoritatea timpului il petreceau in tacere si rugaciune. S-au hotarat sa stea impreuna pana cand se va topi si ultima zapada din munti. Pana atunci isi vor revizui tot ce creasera si vor pune deoparte la pastrare pentru mai tarziu. Erau constienti ca plecand in pustie vor scrie altfel decat pana acum, fiecare ajunsese sa-si dea expresie luminii sale prin opera creata, si era totul asa de romanesc si atat de specific acestei tari, Romania.

Sosi primavara, sosi caldura soarelui, sosi momentul cand trebuiau sa se desparta, s-au pregatit de drum pentru a-si alege locul in pustie, unde trebuiau sa stea fiecare dintre ei. Daniel trebuia sa ramana singur in manastire, pana cand vor veni cei din lume sa-l puna in rangul lui ce-l merita prea bine. S-au adunat toti tacuti si fericiti, au mai facut pentru ultima data slujba impreuna, fiecare isi gasise locul sau pe cate un munte singuratic. Si-au luat cartile, caietele, doua randuri de haine, stilorui cerneala. Dupa terminarea slujbei s-au imbratisat cu lacrimi in ochi ca niste frati adevarati si s-au despartit, indreptandu-se fiecare cu raza de soare in priviri si spre rasaritul ce le imbratisa pasii. Daniel a ramas singur de straja muntilor si manastirii iar ceilalti patru au plecat in locuri pustii in cautatrea luminii lui Dumnezeu. Aveau sa se intalneasca toti, laolalta, odata cum primeau semn de la Dumnezeu ca oamenii din lume aveau nevoie de duhovnicii lor si de cuvantul lor minunat si luminat. Plecara in sfantul post al Pastelui. Erau hotarati sa-l petreaca in singuratate, de vorba cu natura, cu frumusetea lui Dumnezeu.

Calinic, poetul pleca spre rasaritul de soare, caldura de primavara il privea din fata. Avea o traista in care-si pusese cele cateva lucruri necesare, avea un bat in mana cu care se sprijinea in a urca muntele. Ocolea orice carare batuta, se indeparta de ea. Traversa un munte, se indrepta in jos. In vale era o apa ce venea vijelios din munti. Copacii inca nu-si dadusera frunzele. Cele cazute si udate de zapada iernii lasau sa se inalte spre cer aburii diafani ai caldurii .Nu era hotarat unde sa ramana, stia ca trebuie sa-si faca o coliba sau chiar un bordei din pamant, desi ceva il chinuia din launtrul lui. Pe frunzele moi se aseza, se lungi, isi puse tolba sub cap si adormi indata. Cand se trezi era intuneric, putea vedea luna si stelele printre crengile copacilor gata sa dea in muguri. Se scula si incepu sa mearga fara sa constientizeze ca de fapt mergea in noapte. Era parca intr-un vis, intr-un vis frumos de iubire. Era in cautarea unei frumuseti si era sigur ca o va gasi candva. Merse asa prin noapte, parca condus de o stea, de o stea anume condus, si urca pe un munte, si tot urca. Obosit se aseza jos pe un strat gros si moale de frunze si fiind noapte adormi din nou. Raza luceafarului ii mangaia ochii lui inchisi si obositi de drum. Toata aceasta frumusete a naturii i se supunea ca unui stapanitor, ca unui imparat, chiar daca el nu se considera asa. Se trezi inainte de rasaritul soarelui si cand se uita spre nord, spre steaua polara ce n-o mai zari, luceafarul inca nu disparuse. Vazu in departare gura unei pesteri, in stanca unui munte. Fericit, ii multumi lui Dumnezeu ca-i aratase calea si se indrepta acolo. De fapt nici nu stia cat mersese si pe unde. Foarte mult calatorise, pierduse notiunea timpului, se departase de manastirea lui, ocoli satele si locurile populate de oameni, timp de o saptamana. Pestera era minunata. Din ea putea privi rasaritul de soare si apusul de soare. Putea privi stelele, putea privi cerul in noapte, in zi. Fericit ca insfarsit isi gasise locul, ii spuse inima ca acolo va sta, se apuca sa-si faca cateva lucruri necesare traiului. Un pat din crengi si din frunze uscate, manca cele cateva ciuperci pe care si le gasise pe drum si fructe uscate, stafidite de anul trecut, parca pregatite pentru el anume. Pesmetii ce-i avea in traista ii lasa pentru alta data si se duse prin imprejurimi sa cunoasca locurile. Colindand isi aduse cateva radacini de plante, necesare hranei, gasise un loc nu departe de aici unde sa-si cultive cateva legume. Tot timpul se ruga. Intors din scurta lui calatorie se puse pe scris, si asternea pe hartie tot ce-i trecea atunci prin minte. Deodata auzi cativa pasi si se indrepta spre gura pesterii, crezu ca e poate un urs si-l lasa in pace, in gandul lui. Nici nu se uita. Zgomotul inceta, dar zari o umbra in gura pesterii, se uita, nu-i venea sa-si creada ochilor. In fata lui un sfant, un batran, anii lui nici macar nu-i mai puteai numara, cu barba alba, plete lungi, cu o haina neagra ce abia se mai tinea pe el din cauza peticilor. Nu stia ce sa creada de e vis sau realitate.

-O, iti multumesc Doamne ca mi l-ai trimis pe acest fiu al Tau si nu am murit singur, nestiut de nimeni in aceasta pustietate. Bine ai venit fiule in imparatia mea. Siu ca esti ales si binecuvantat de Dumnezeu sa-mi continui viata, acest trai deosebit de aspru pe care si eu l-am dus. Eu nu mai am de trait decat cateva ceasuri. Ai grija, te rog de trupul meu ce vei face cu el. Eu sunt calugarul Emin si stiu ca tu esti poet si vei ajunge un mare poet al neamului tau, un poet al lui Dumnezeu. Vino, te rog sa-ti arat locul meu unde ma vei pune pe mine si dupa aceea vom putea discuta tot ce vei voi. Stiu ca esti nerabdator sa afli ce-ti voi spune, ca abia astep sa ma auzi vorbind despre Dumnezeu si sa te minunezi de toata aceasta intamplare. Noi nu suntem nimic, Dumnezeu le face pe toate.

Batranul il lua de mana si-i arata locurile sale si fericit ca ii trimisese Dumnezeu pe cineva, se intoarsesera impreuna la pestera.

-Parinte Emin, nici nu stiu ce sa spun, pentru mine tot ce mi s-a intamplat pana acum sunt minuni ale lui Dumnezeu. Nu pot sa spun absolut niciun cuvant. Abea astept sa te aud vorbindu-mi. Ii saruta mana lui si il ajuta sa se puna pe scaunul lui ce era o lespede din piatra. Abea atunci observa Calinic ca pestera arata locuita de cineva, lucru pe care nu-l vazuse.

Ajunse in pestera si uitandu-se in fund, gasi semne ca cineva locuise sau locuia acolo. Semnele de ierburi uscate si de neoranduiala aratau trecerea timpului nelocuibil. Uimit, merse putin mai in fund si uitandu-se pe unul din peretii de la intrare cateva icoane agatate pe piatra zidului te priveau, cateva carti bisericesti, un toc si o calimara deschisa, cu cerneala uscata in ea, un caiet deschis, scris mai bine de jumatate te asteptau sa le cercetezi. Toate acestea erau pe o masa mica cu trei picioare si un scaunel mic langa ea, semn ca cineva statuse si scrisese aici. Cateva linguri de lemn, un ceaun mic, afumat si o farfurie puse intr-un colt pe o masa, ca un bolovan

de piatra. Si un pat din scanduri putin mai in fund, cu o blana mitoasa de oaie. Toate acestea erau pline de praf, lasate in uitare, iar paianjenii teseau in cea mai mare liniste si harnicie plasa lor de matase. Pe un raft din scanduri gasi mai multe caiete adunate cu grija si legate cu o sfoara. Calinic se duse imediat la caietul ramas deschis pe masa si descoperi un scris ordonat si tremurat, un scris intelept si clar din care citi: "Acesta este Muntele

Sfant al Romanilor. Cred ca Dumnezeu nu va lasa in uitare aceasta pestera si va aduce aici tineri minunati, dornici de desavarsire, care sa-mi continue opera si sa duca mai departe lumina. Doamne, ai grija de batranetile mele, ajuta-mi Doamne, Dumnezeule sa mor linistit! In aceasta pustietate si Doamne, asa cum mi-ai dat puterea sa scriu toate aceste lucruri, ai grija Doamne, ca toata aceasta lumina pe care Tu ai adus-o in cuvinte sa nu se piarda. Adu Doamne aici pe cel care poate continua sa tina aprinsa aceasta lumina. Doamne, iti multumesc din toata inima mea de om pacatos ca m-ai ajutat sa-ti percep maretia. Prea semeritul pustnic Emin."

-Doamne, Iisuse Hristoase, daca eu sunt cel care trebuia sa vina da-mi Doamne forta de a duce mai departe lumina. Doamne, Dumnezeul meu, eu am visat, eu am scris despre asa ceva. Cetate de Sfinti, Muntele Sfant al Romanilor. Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Fecioara Marie, de fapt, de fapt unde sunt. Cum am ajuns aici? Nici nu stiu. Doamne, si soarele-n asfintit. Fantastic. Cum se vede de aici, de pe acesti munti, de pe aceasta inaltime. Toata frumusetea Ta, Doamne parca am iesit din timp, parca sunt in lumea de vis a poeziei mele, parca Doamne, ajuta-ma sa inteleg, nu ma lasa sa ma ratacesc in aceasta tacere. Parintele Emin trebuie sa fie un geniu sfant aici

Doamne, Dumnezeul meu, Dumnezeule mare. Se facu deja intuneric si Calinic nu mai putea citi. Scoase din buzunar iasca si cremenea si cu ajutorul catorva fire de iarba uscata aprinse repede un foc la lumina caruia continua, continua sa rasfoiasca caietul gasit pe masa. Se pare ca in acest caiet erau ultimele ganduri ale lui Emin, da, pentru ca parintele Calinic il numise sfantul Emin, pe acest poet al lui Dumnezeu. Dadu inapoi cateva file de versuri si se opri asupra unor scrieri din care citi:

"Invingeti raul si uitati-va cu demnitate la el, nu va mintiti in sinea voastra, nu decadeti in launtrul vostru! Raul nu are ce va face, nu are ce sa va ia, va ia doar ceea ce-i pamantesc, ceea ce-i al lumii, nu are puterea sa va ucida. Ridicati-va si priviti-l in tacere, drept in fata. Prin meditatia si rugaciunea voastra alungati-l, alungati-l pe acest bufon care se crede stapan peste toate ale lumii. Aduce numai suferinta, dar tu prin suferinta te inalti si te indepartezi de el. Ajungi atat de departe incat nu te mai poate ajunge nimeni. Nici macar nu te mai vede. Iti vede trupul tau stors de munca, iti vede fruntea ta incretita de ganduri, iti vede ochii tai cu atata lumina, iti vede privirile tale atat de frumoase. Doar atat, mai departe nu poate ajunge. Leaga-te de Dumnezeu, fii cat mai aproape de El, nu cata la micimea oamenilor, la pacatul lor. Apropie-te de Dumnezeu si vezi lumina. Atunci vei fi vesnic tanar, vei fi vesnic frumos. Cu ochii tai plini de inteligenta, devii torta si deveniti torte creatoare ale acestei lumi create de Dumnezeu prin care El va cheama sa fiti cu El. Apoi un poem.

Muntii rascoala muntii

Timpul rascoala vremea

Locul asteapta sa vina sfarsitul

Omul asteapta sa vina iubirea

Mantuitorul priveste de sus

Cu ochii de cer si glas de izvoare

Si cheama, cheama pe sfinti

Somn . somnul raspunde acum

Peste toata privirea de stele

-Ma duc sa-i trezesc,

raspunde in taina un glas de fecior.

-Hai du-te, iata cararea!

Apare ingerul, tinandu-i faclia in noapte.

Pamantul are nevoie de sfinti

cum are nevoie o floare de soare.

Raspunde feciorul in taina si soapte

Prin noapte.

Focul s-a terminat de ars si Calinic ramane uimit ca i s-a terminat lumina. Se tot intreaba ce s-a intamplat de nu mai vede sa citeasca si gandindu-se, tot uitanadu-se la jar isi dadu seama ca lemnele au ars complet. Iesi afara si-l izbi lumina lunii in fata si un miros caldut si dulce de mugur gata sa crape a viata se auzea in departare. In adanc vuietul apei rascolea tacerea. Stand in picioare se rezema de zidul de piatra al pesterii si cu mana in barba incepu sa cante incet si din frunza singuratatii, muntilor, codrului de stejari, stelelor si lui Dumnezeu.

Intotdeauna am asemuit poezia mai degraba cu filosofia si teologia decat cu literatura. Forma de literatura care se practica acum e ceva asa de estompat, se amesteca aceleasi idei si aceleasi intrebari ale existentei umane, dar in alte forme, mai sofisticate si goale de continut, e o indepartare de fiinta umana. Spre exemplu, oala minune cu microunde. Imi gatesc mancarea la ea si nu la focul de vreascuri sau gunoaie nefolositoare sau paie. Gatesc la curentul electric, la gazele naturale si la alte forme de incalzire. Parca literatura scoate in evidenta uratul existentei umane. Si uratul este o parte a noastra, o realitate a vieti noastre, dar uitandu-ne mereu la el ne imbolnavim si mai tare. Ori aceasta realitate ar trebuie corectata prin forta credintei si a frumusetii care ne vine din credinta, nu descrisa cu lux de amanunte ca sa ne socheze, imbolnavindu-ne sufletele. Ori literatura pentru mine e foarte strans legata de harul lui Dumnezeu coborat peste noi, in comuniunea noastra cu El, iar poezia, literatura, cultura in sens larg,

tocmai acest lucru trebuie sa exprime, asa cum e poezia sacra. Tocmai aceasta izbanda a spiritului asupra lucrurilor triviale trebuie sa o aduca. Dar cum, printr-o suferinta si o munca permanenta a fiintei umane. Tocmai aceasta scuturare de imperfectiunea noastra trebuie sa exprime poezia. Ideea poeziei trebuie sa fie una teologica, pentru ca teologia este cea care-l invita pe om sa fie tot timpul cu gandul la Dumnezeu. Filosofia la fel trebuie sa fie, parca ea e mai concreta si mai apropiata de modul cum Dumnezeu este vazut de fiinta umana in diferite trepte sau etape ale istoriei sale, care ramane eterna. Cred ca acest lucru trebuie sa exprime poezia. Ea trebuie sa fie aceasta cautare a drumului catre Dumnezeu si atunci poezia din tine este perfecta si tu trebuie sa lupti sa fii plin de Dumnezeu. Esti tot mai mult timp in cautarea ta, pentru a putea tinde spre perfectiune si asta cat mai mult cu putinta. Iar dupa mine un poet desavarsit este cel care-si paraseste toate lucrurile neinsemnate ale lumii, este cel care se leapada si de sine insusi si-l urmeaza pe Dumnezeu, dupa cum a spus Mantuitorul. Asta cred eu ca e poezia, aceasta cautare. Iisus a fost poet, un poet mare, un mare poet, un poet desavarsit, cel mai mare poet al tuturor timpurilor. Este poetul lui Dumnezeu pentru ca El insusi este Dumnezeu. Poezia noastra trebuie sa exprime lumina iubirii lui Dumnezeu, il avem drept model pe Mantuitorul si din acest

punct de vedere il putem deci si urma. Si poti face lucrul acesta numai daca esti calugar, calugar intr-o manastire, sau printre miren, dar sa duci o viata de curatie si puritate si sa-l cauti si sa fii si sa te apropii cat mai mult de Dumnezeu. Lupta e puternica, e crancena, dar ea merita sa fie data, purtata. Ce altceva pe lume am putea face mai bun. Sa cautam iubirea lui Dumnezeu. Sunt sigur ca acum cand noi vorbim despre Dumnezeu, cand punem inceput bun luptei noastre, Mantuitorul este langa noi iar Dumnezeu din ceruri zambeste. Asa ca feciori si fecioare sa facem acest lucru pentru ca altfel nu ni se vor mai parea caile Domnului prea aspre. Dumnezeu sa ne ajute, iubitii mei frati si sa izgonim raul de pe aceste meleaguri stravechi si sa intemeiem Cetatea sfintilor pe Muntele Sfant al romanilor, al nostru.

Si-au dat toti mana, ca haiduci luptatori din atatea armate biruitoare ale stramosilor si si-au pus juramantul de credinta, de lupta cu raul, in fata altarului, aici pe pamant si in fata lui Dumnezeu din ceruri.

-Vedeti, noi trebuie sa facem ceva pe calea luptei, a armelor spiritului si a gandirii, a creatiei si rugaciunii, dar nu cu sabii si omor de oameni cum se duc astazi in lume batalii, de nu mai inceteaza razboaiele. Nu trece o secunda macar, ca pe pamantul nostru drag, care este casa noastra, sa nu fie un loc unde sa nu fie razboi. Oamenii de astazi lupta cautand cele

mai sofisticate si tehnicizate forme de distrugere a fiintei umane. Stramosii nostri au fost razboinici desavarsiti as putea spune dar lupta pe care ei au dus-o nu a fost pentru a cuceri. Nu au faurit imperii, nu au fost mari in toata lumea, ca romanii, turcii, ca germanii, ca americanii acum. Vedeti, noi trebuie sa dam o altfel de lupta, pe calea spiritului, armele noastre trebuie sa fie rugaciunea, iar izbanda este lumina lui Dumnezeu. Trebuie sa-i urmam pe inaintasii nostri, sa fim razboinici, viteji desavarsiti, dar impotriva raului nu impotriva omului. Campul nostru de lupta sa fie spiritual, intelegeti.

Principalul scop al luptei noastre sa fie sfintenia. Raul, raul, nu poate fi inteles, el nu are nici o logica, vine de undeva de aiurea, din partea unor minti bolnave. Raul nu poate fi explicat, el este in afara fiintei umane, dar a patruns in gandul omului si l-a indepartat de Dumnezeu. Atatea razboaie, atatea dezastre, atatea decimari, cate s-au petrecut de-a lungul timpului, de-a lungul istoriei, nu pot fi explicate. Eu nu pot pricepe raul. Dar cu ajutorul puterii lui negative se distrug vieti si se ingenuncheaza popoare. Cand apare binele cu puterea lui Dumnezeu raul nu poate fi explicat in tine, pur si simplu vezi ca el nu mai este, a disparut. Raul se explica  numai prin rau . dupa cum lumina se explica cu ajutorul luminii lui Dumnezeu.

Starea de lupta.

-Hei, parinte Emin, esti cel mai invatat dinte toti, da-i in cap atunci acestui dusman, care ne biruie, nu vezi ca vin peste noi, cu o armata intreaga. Hai parinte, esti urmasul lui Stefan, capitanul ostirii noastre, sunt in oastea de tineri ce-ti asteapta ordinul. Hai capitane, ostasii asteapta sa lupte, da un ordin si vom invinge cu sabiile cuvanului asupa raului ce mistuie si pluteste deasupra.

-Cautam esenta devenirii umane, devenirii noastre intru lumina!!

-Manastirea aceasta prin slujba ei este aproape de cer, dar uitati-va parinte Dosoftei spre pamant si vedeti cata nelumina este! Vedeti.

-Prin creatia noastra trebuie sa luminam pamantul.

-Emin, te rog, patrunde in vis la fiecare calugar, mirean, calugarite si fecioare din lume ce sunt desavarsite si care au lumea aceea singuratica si da-le putere sa lupte pe pamant.

-Va spun voua astea pentru ca stiu ca faceti! Altfel nu as fi putut sa va spun. In noi trebuie sa fie adevarul, in noi insine trebuie gasit si trait, sa-l facem sa lumineze printr-o chemare din adanc!

-Vedeti, vedeti parinte Daniel, sunt cateva lumini jos, pe pamant, dar atat de izolate, haideti sa le unim si sa ne-intalnim si lumina va deveni mai puternica.

O! A rasarit soarele !

Priviti, canta ciocarlia

Si e atat de cald, si e atat de bine

Iarba e atat de verde

Si teiul atat de inflorit

Cad florile de tei

In ritmul tainic al slujbei

Totul e o inaltare la cer

Toate merg spre eternitate

Prin plansul sublim al suferintei

Cu fiecare minune blonda de

Floare de tei ce naste zarea de cantec

Si mireasma de sfant .

-Unde ne vom duce parinte Calinic, in uitare, unde se duc toate legendele?

-Vedeti cersetori la portile templului.Vedeti, priviti! Dati-le ceva!

-Ce sa le dam?

-Nu stiu? Suntem ca ei?

-Nu simtiti ca daca mai priviti mult spre pamant devenim mai rai decat ei?

-Ce sa le dam, dar?

-Dar noi ce cautam de fapt? De ce anume avem nevoie?

-Priviti!..Vedeti steaua de sus?! Sa intelegem lumina ei si sa lasam ca ea sa cada peste ochii celor de jos care stau cu mana intinsa.

-Sa ne intindem mainile a zbor spre albastrul instelat al cerului sa zburam pana sus si sa devenim o raza de stea.

-Ai o frumusete atata de pura incat e pacat sa o pangaresti casatorindu-te cu cel ce nu te iubeste si nu-l iubeste pe Dumnezeu.

-Si la nunta mea a cazut o stea, dar de fapt la nunta mea s-a nascut o stea.

In templul de lumina al intelepciunii Emin pasi cu sfiala, tanar monah, de douazeci si cinci de ani si se uita mirandu-se ca tot ce e aici el cantase in poeziile sale. Tot ce vedea aici nu-i era nou, tot ce vedea aici el traise in lumea sa de vis si in lumea gandirii sale, acolo, jos, pe pamant . Nu-i venea sa creada ca a devenit Hiperion chiar asa cum scrisese in Luceafarul sau. Sui scarile Templului si intra in bisericuta din stanga, frumoasa ca o bijuterie si se inchina lui Dumnezeu, se ruga inca o data Fecioarei Maria, il chema pe Iisus in ajutorul sau sa-i dea forta sa reziste pana la capat, sa poata lumina neamul sau, caci iarasi a cazut, iarasi a ajuns in impas, iarasi e jos. Veni un inger la el si-i spuse sa mearga la Imparatul Slavei ca i-a auzit rugaciunea. L-a chemat Iisus la el si i-a spus ca-i da voie sa mearga sa-si ajute neamul, sa-si ajute tara, in lupta aceea de pe pamant, dar nu singur, ci impreuna cu cineva.

-Mergi afara caci il vei vedea .

S-a inchinat Emin si a iesit ganditor si astepta acolo in biserica, pe cel cu care trebuia sa mearga. Vazu deodata un tanar cam de treizeci de ani si-l recunoscu pe data, era poetul:

-Maria Ta, Sfefan cel Mare si Sfant, tu aici?

-Da! Print al romanilor. Eu sunt imparatul lor, asa ne-au numit ei, ei cei luminati. Si pe tine print te-au numit. Haidem sa mergem sa mai dam inca o lupta! Suntem ingeri pazitori ai neamului nostru. Inca o data sa-i ajutam pe romanii nostri, sa le trezim constiinta lor adormita, caci prea s-au inmultit prostiile lor. Au devenit numai trup.

E un timp istoric vesnic prezent. Suntem in timpul domniei lui Stefan cel Mare si Sfant, marele imparat al romanilor. Eminescu marele poet, calugarul Emin, geniul sfant al romanilor, printul, unicul print al romanilor. Ei se roaga pentru tara, pentru omenire, luptatori si aducatori ai legii noi a Mantuitorului, aici pe pamant si in zilele noastre. Ceilalti sunt calugari desavarsiti ce se nevoiesc izolat, citind enorm si rugandu-se permanent, cu o cultura vasta, sunt calugari ce au depasit stadiul cultural al lumii.

Poezia Dorinta ce exprima teoria inalta a poetei ce se intalneste cu Calinic in pustie, dupa ce poetul traise clipele acelea inalte alaturi de marele sfaat, zeul Emin, acolo sus, in pestera pe muntele sfant al romanilor.

Rafaelia continua sa-si scrie drumul si sa-si gandeasca devenirea. Era atat de fericita ca Dumnezeu i-a trimis semn ca poate merge in pustie sa lupte acolo cu fortele oarbe ale neadevarului. Ea se intarea mereu prin rugaciune si parca un nou sens capatase cautarea ei, un nou inteles reusea sa desluseasca in aceasta cautare a dumnezeirii, in acest foc launtric ce se mistuia prin cuvintele ei launtrice. Lacrimile durerii, toate exprimate prin cuvant de poezie. Era nevoie sa fie intru adevar, pentru ca devenirea sa-i fie

totala, avea nevoie de tentativa pustiului. Acolo ea trebuia sa cunoasca adevarata duritate si inaltime a luptei cu vrajmasul oamenilor. In acelasi timp acolo putea cunoaste cele mai inalte momente de unire a sufletului ei cu dumnezeirea prin lumina Duhului Sfant, pentru ca era cu ea Dumnezeu. O bucurie parca fara margini o cuprinse si o fericire nespusa persista in sufletul ei. Simtea ca se nascuse pentru a nu stiu cata oara si ii multumea lui Dumnezeu ca atata fericire i-a cuprins sufletul. Ii multumea ca a invrednicit-o pe ea, pacatoasa, sa mearga pe asemenea drum prapastios si greu al pustiei.

Rugaciunea ei era parca si mai adanca. Gandurile si imaginile despre pustie ii veneau mai multe si mai negre, dar prin rugaciune se sfintea si gasea raspuns la toate pentru ca Dumnezeu ii daduse aceasta putere. Abea astepta sa se faca primavara sa plece, sa o urmze pe Sfanta Paraschiva si pe Sfanta Teodora de la Sihla. Asa au fost si ele in pustie si s-au luptat cu vrajmasul oamenilor si au reusit sa se desprinda din toate lanturile pacatelor, devenind sfinte. Adica perfecte in lumina dumnezeiasca. Se ruga tot timpul Maicii Domnului sa-i lumineze ei mintea si sa-i arate ce sa faca si Mantuitorului se ruga sa-i dea forta sa invinga toate. Simtea cum in ierarhia spiritului mai urcase inca o treapta. Dar tocmai aceasta inaltime o punea in imposibilitatea de a mai scrie, pentru ca nu avea cuvinte, nu putea sa exprime ceea ce simtea, pentru ca era sfera abstractului divin ce nu are achivalent in sfera concretului lumesc.

Fecioara

Cetatea era sus pe stanca. Zidita din piatra era cetatea. Si fecioara se indrepta cu pasi ganditori spre locul unde batea vantul mai tare. La poalele muntelui curgea raul iar suvoiul clocotind isi trimitea sagetile sunetului pana aici sus. Fecioara imbracata in alb, cu parul pana la pamant, ingenunche pe piatra, opunandu-se vantului ce trecea prin pletele ei si prin hainele ei tremurandu-le. Fecioara inalta mainile sus, spre cer si-n aceasta bataie a vantului apa din jos ridicandu-se pana la ea prin lumina, o lungi asa de tare ca ea deveni raza de soare. Asa putea fi vazuta de la distanta, ca ceva ascuns ce contopeste si mistuie in sine toata lumina naturii, toata lumina ce se revarsa din cer. Din aceasta contopire se mistuia in sine toata lumina naturii, toata lumina ce se reavarsa din cer. Si se nastea inaltarea cuvantului la ceruri, dar mai presus de cuvant e tocmai sufletul ei ce vedea poarta

cerului deschisa si pe Hristos acolo, pe tronul sau, de-a dreapta Tatalui, raspunzandu-i rugaciunilor ei. Fecioara era lumina in timpul rugaciunii ei, stand ingenuncheata in aceasta cetate de piatra, sus, in varful muntelui, unde bate vantul mai tare. Fecioara era imbracata in alb, in tacere si rugaciune ii era cuvantul iar raspunsul la toate ii era intelepciunea ei revarsata prin cuvintele ce le scria mereu cautand sa le dea forma cea mai clara, atat cat ii era ei cu putinta. Lupta in sufletul ei sa isi redea perfectiunea cuvintelor, pe cat omeneste posibil si sa exprime frumosul peste toata aceasta tainica asprime a drumului spre Dumnezeu. Sclipirile apei erau ca cele de stele. Era noapte si fecioara in meditatia ei permanenta, era cu gandul la Dumnezeu. Isi aprinse faclia de ceara si reluandu-si rugaciunile ei citea si canta mereu sau scria mereu, descriind drumul ce duce la cer. Focul iubirii de Dumnezeu ce se aprinde in sufletul omului, captand lumina dumnezeiasca, devine atat de puternic incat face ca omul cu sufletul lui sa fie atat de fericit si sa se inalte pana la El. Si sufletul lui se prelungeste in infinit pana sus la ceruri, pentru ca este infinitul care sustine finitul existentei omului. Flacarile

devin raze de lumina ce cuceresc cerul, ce prind mana lui Hristos intinsa spre lume, inaltandu-l pe om pana la El. Prin aceasta rupere de lumea banalului si urcarea in lumina dumnezeiasca si in dragostea de Dumnezeu omul nu mai poate vedea lumea decat prin acest drum care duce la creatorul sau si nu si-L mai doreste decat pe El, pentru ca El devine unicul sens al lumii. Pentru aceasta iubire de Mantuitorul lucrurile devin din ce in ce mai clare dar cu o conditie, sa nu te mai uiti inapoi. Exact ca Sara saa nu faci. Sa faci ca Lot si fiicele lui care nu s-au uitat inapoi pentru a deveni stanca de sare in mijlocul marii in care nu traieste nici o vietuitoare.

Cautare

Unde e Iisus?! Unde e Iisus, hei frate!Tu de la El vii! Spune-mi si mie unde-l gasesc?! Fecioara alearga cu pletele-n vant, cu pletele ei despletite. Si-si tine marama pe cap sa nu-i cada, intreaba de Iisus pe oricine vede in cale, pe tanar si pe batran, pe copil si femeie, alearga cu pletele-n vant si alearga, si hainele-i tremura spulberate de vant. In fata ei vede un drum, o poteca de tara. Nu mai e mult si intunericul vine. Stie ca Iisus e plecat undeva in pustie sa se roage, nu e in sat acum. Paseste din fuga paraul din vale si alearga spre munti, alearga prin iarba si luna e sus, si stelele sunt sute si mii. Toata natura e plina de-un cantec sublim, divin, si Ilinca plange si canta si canta cu ochii spre stele, spre luna, si alearga mereu cu capul in nori si ochii in luna, si alearga disperata in munti. Si incepe sa strige prin cantec de se cutremura valea: "Iisusss . Iiiissuusss! Mantuitorule! Unde esti! Raspunde-mi! Iisusese . Unde esti! Si plange si alearga in munti si e noapte. A intrat in padure si urca poteca pieptis. Se tine cu mana de crengi si de creste de stanca si canta, si canta!de pare ca inima ii sare din piept. Deodata un om ii apare in cale. Din cauza somnului nu-i aude intrebarea:

-Pe cine cauti fecioara si ce-i cu tine aici, putini pamanteni au ajuns in aceste tinuturi!

-O, Doamne, Iisuse .

-Voiam sa Te vad, voiam sa-mi vorbesti, voiam sa-mi raspunzi la toate intrebarile lumii! Voiam sa-mi alungi teama si spaima si frica din mine, voiam sa fii cu mine si sa-mi vorbesti, sa ma-nveti, sa ma-nveti ce sa fac, sa ma-nalti prin lumina.Voiam, voiam .

Si lacrimi mari, diamante mici ii lucira in ochi, coborara pe fata, se oprira pe piatra de stanca.

Eu nu pot dansa decat ca ciocarlia in fata soarelui, acela e dansul care ma reprezinta pe mine, dansul acela eu il caut, dansul si cantecul ciocarliei in fata soarelui, cantecul ei si dansul ei unite toate intr-o cautare vreau sa fie prezente in mine mereu. Dansul acela si cantecul ei de fata de imparat nespus de frumoasa, indragostita de soare, indragostita de lumina lui, indragostita de Dumnezeu. Ciocarlia, cea mai frumoasa fata de imparat, imbracata numai in alb, in manastirea ei construita numai din raze de soare, de lumina, cand apare soarele ea merge fuga, in manastire si ii canta si ii slujeste lui Dumnezeu.

Nu parinte, eu trebuie sa fiu libera ca pasarea cerului!

Si ciocarlia e singura cand canta singura cu dragostea ei. Ea, fata de imparat, cea mai frumoasa fata, e indragostita de soare. Ea, ciocarlia, e acum o fata smerita. Nespus de frumoasa trebuie sa fie de canta si se-nalta la Tatal ei din ceruri. Ciocarlia reprezinta zborul rugaciunii. Ciocarlia ii reprezinta pe romani, ei au venit la sapa, la coasa, la secere si-si inaltau sufletul pana la ceruri, pentru ca ei erau tarani tematori de Dumnezeu si iubitori de Dumnezeu.

-Ciocarlia, fata soarelui.

-Caprioara-fata padurii, fata pustiului, fetica crangului.

Ciocarlia-eu cred ca fata aceea de imparat era la romani, era romanca, pentru ca era asa de frumoasa si s-a indragostit ea de soare. Eu nu pot dansa decat ca ciocarlia in fata soarelui, acela e dansul care ma reprezinta, dansul acela il caut eu, dansul si cantul ciocarliei in fata soarelui. Cantecul ei si dansul ei unite toate in cautare sa fie prezente in mine, mereu. Dansul acela si cantecul ei, cantecul ei de fata fecioara de imparat nespus de frumoasa, indragostita de soare, indragostita de lumina lui, indragostita de Dumnezeu. Ciocarlia, cea mai pura, cea mai frumoasa fata de imparat imbracata numai in alb si prezenta . in imparatia luminii.

O, Doamne, daca mi-ai da aceasta tarie, aceasta forta sa ma desprind de tot ce-i lumesc si sa simt acel dor nesecat ce ma cheama la Tine, asa ca Sfanta Casiana, ca Sfanta Teodora, ca sfanta Paraschiva. O, Iisuse, daca mi-ai da aceasta forta sa ma nasc si sa merg prin iubirea de Tine. Sa fiu un om prins cu mainile sufletului de tortile cerului, de albastrul cerului, asa sa merg eu prin viata. Cu ochii mintii mele si ai sufletului meu si ai inimii mele atintiti la ceruri, atintiti la Tine, pentru ca si Tu cand erai pe pamant singur, tot asa erai. Erai cu mintea si cu inima in ceruri la Dumnezeu, la Tatal cel ceresc, pentru ca Tu insuti erai cerul. Vreau sa ma imbrac ca Sfanta Filofteia. Soarele a patruns intr-un bob de roua devenit un gand si o permanenta cautare a cuvantului, printr-o lumina. Cum, unde, cand? Printr-un raspuns venit de undeva din soare. Hei, din soare! Soarele a patruns, a patruns intr-un bob de roua si firul subtire de iarba mi-a patruns in priviri si raza de soare mi-a patruns in aripa, in aripa gandului meu. Doamne, de e cu putinta, fa ca dorul din mine sa fie mai mare. Doamne, ceva nestiut m-a cuprins, am cantat naturii intregi si lacrimile nu au curs. Doamne, as vrea sa

fiu ca Tudor Vladimirescu in spirit, sa nu ma mai sperie nimic. Si Doamne, Iisuse, Tu esti atat de minunat.

In sufletul parintelui Natanael e multa lumina dar si confuzie, si neliniste. "Eu caut iubirea si nu pot trai fara ea, si o caut, si o caut mereu. Sunt aici in poiana lui Merisor si aud fosnetul frunzelor de argint, frunze ce asteapta deznadajduite picaturile de ploaie. Picaturi de ploiae ce sunt tot mai rare si mai rare, iar vantul e acum mai rece, acum mai cald, si-mi da fiorii frigului si fiorii singuratatii. Gaia parca ma trezeste prin tipatul ei puternic, ma trezeste din visare. Parca toate aduc rugaciunea lui Dumnezeu ca sa ne dea ploaie.

Singurul lucru pe care merita sa-l facem in viata este acela de a muri. Ceea ce ne-a ramas este credinta. Iar drumul spre credinta este drumul suferintei. Vreau sa exist ca si cand nu as fi, sa trec printre oameni neobservata, sa-mi mistui focul in tacerea mea. Sa merg ca un abur, ca o umbra, ce nu atrage atentia la nimeni. Neiubita de nimeni, neurita de nimeni, ca si cand nu as fi pur si simplu si sa ma mistui atunci cand nu voi mai putea suferi. Dumnezeu sa fie tot mai aproape de mine, sa pot patrunde in lumea absoluta, ideala a lui Iisus si sa merg spre centru, spre centrul de foc, ca o umbra neobservata de nimeni. Mergi spre moarte, prin credinta, pe drumul suferintei. Este ceea ce avem si toate inseamna iubire! Prin moarte experiem fantasticul adevar al intalnirii cu Dumnezeu.

Anonima

Rafaela. Ea, Rafaelia, statea in intuneric, in pustiul ei din lume si astepta un raspuns de la Dumnezeu. Mai mult o putere in suflet, o idee care sa-i dea forta. Simtea ca ea traieste pentru Dumnezeu si asta credea si despre toti. Pentru ea toti oamenii traiau pentru Dumnezeu. Statea in chilia sufletului ei. Era intuneric acum si astepta ca Dumnezeu s-o lumineze. Cat de mult si-ar fi dorit ca ea sa-I vorbeasca lui Dumnezeu, sa-I spuna Lui toate, dar toate erau in zadar, in sufltul ei era deznadajduita. Simtea ca putea deveni o poeta mare, o poeta adevarata, sa-l caute pe Iisus prin poezia ei, asa ca sfanta Tereza. Dar nu putea sa mai creada in asta, pur si simplu nu mai putea. Avea nevoie de un model pe care sa-l vada cu sufletul ei, avea nevoie de o putere. Se gandea la Iisus, dar il pierdea din imaginea mintii ei, din sufletul ei, din gandul ei. Simtea uneori ca poate deveni perfecta, dar neputinta o ingrozea!

Si atunci se ruga lui Dumnezeu sa-i dea putere sa vrea sa ajunga perfecta, sa-L caute pe Dumnezeu asa cum l-au cautat toate sfintele de-a lungul timpului. Dar pierdea repede acest inteles! Tot timpul se pierdea in ea si tot timpul pierdea intelesul rugaciunii. Cat de mult ar fi vrut sa fie statornica in ideile ei, dar mai ales sa aiba putere! Ceea ce o inebunea si o facea sa nu inteleaga era tocmai dorinta ei de a picta si mai ales tendinta ei launtrica de-a pune in forma si culoare ideile din ea. Pictura era un fel nebun de a-si dori sa vada, sa-si vada forma ei interioara, mai ales esenta ei launtrica, esenta gandului ei. Picta si scria! Dar o facea sa inebuneasca si sa se piarda in ea cand nu se putea ruga. Cand picturile ei si poeziile ei ii dadeau sens de rugaciune, era asa de fericita. Si cu rugaciunea nu stia ce sa faca pentru ca nu se putea ruga.

Nu avea destula putere sa se roage si mai ales nu putea sa inteleaga de ce trebuie sa se casatoreasca. De ce trebuie sa iubeasca un barbat, daca barbatul acela nu o iubeste, asa cum are ea nevoie sa fie iubita, pentru ca iubirea e o mare forta. Neiubirea unui barbat o inihiba psihic. De ce nu putea sa renunte la aceste idei? De ce se simtea si acum dupa trei ani indragostita de acelasi barbat, de ce nu putea sa renunte la aceste idei? De ce se simtea si acum dupa trei ani, indragostita de acelasi barbat, care o uitase!? De ce inca se mai gandea la el? Nu intelegea de ce purta cu ea moartea acelei iubiri, inca nu putea sa renunte la frumusetea pe care o traise in imaginar, o durea atat de tare lipsa acelei iubiri, nu putea sa devina libera?! Nu stia cum sa se elibereze de aceasta teroare a sexului! Simtea ca patima trupului o invaluia de multe ori cu atata putere, c-o inebunea! Si atunci ii era frica de ea. Nu stia cum sa se elibereze!! Ii venea sa planga si nu putea. Nu intelegea de ce trebuie sa se casatoreasca! Daca un exista iubire, atunci un exista nimic. De ce s-a indragostit aiurea de cineva care nu are nici o legatura cu sufletul ei si cu ceea ce este ea? Din prea multa nevoie de a iubi. Barbatul acela era asa de departe de ceea ce ea voia sa devina si cu ceea ce simtea. Unde sa gaseasca acum un al barbat si cum sa il gaseasca, daca un exista iubire, cum sa traisca aceasta stare de scindare, ce, iubirea e o marfa de schimb, un obiect? Doamne, cata decadere in lume, in aceasta iubire! Nu exista iubire, decat iubirea Ta care ne vindeca si ne da putere. Da-mi Doame iubirea Ta si sa nu mai sufar.

Rafaelia! De ce mai este inca si acum indragostita de acel barbat care e un strain, de ce nu are putere sa se rupa de aceasta inselare, de ce? De ce atata chin? Cum sa-si elibereze sufletul de asemenea obsesii? Incepea sa-i fie frica si sa tremure de spaima! Nu intelegea nimic din ceea ce se petrecea cu ea! Cat de mult isi dorea sa scape! Cat de mult isi dorea sa fie libera! Se simtea cateodata libera cand se ruga. Dar asta pentru scurta vreme, pentru ca imaginile care-i veneau in timpul rugaciunii o terorizau! Nu le putea alunga! Nu le putea controla! Era pentru ea ceva imposibil de descris.Si o chinuia sufletul si i se incalcea mintea, si nu mai putea gandi asupra sa si nu se mai putea ruga. Ii aparea de multe ori in fata imaginea Mantuitorului crucificat. Atunci nu putea sa se roage! Nu putea sa constientizeze aceste imagini si o cuprindea frica! Nu stia ce se intampla cu ea. Se simtea singura si se gandea la El, la Iisus, cat de singur era, cat de singur se simtea El in fata mortii.

Alta data se vedea pe ea cum sta cu mainile intinse spre cer si se roaga. Se roaga la Dumnezeu? Si dupa aceea cadea in ea si se intreba. Oare de ce ma rugam eu la Dumnezeu? Sa ma rog ca eu sa urc la El. El sa ma cuprinda si mai mult pe mine. Dar cum? Caci totul imi este necunoscut! Totul imi este strain de mine?! Cum as putea sa ma agat de imaginea lui Iisus daca mereu ma pierd in mine si-L pierd si pe El din mine! Cum sa fac oare ca sa fiu libera? Absolut libera? Sa nu ma mai terorizeze nici un gand vrajmas! Sa nu mi se mai opuna nici o neputinta, dar cum sa fac sa fiu tot timpul cu gandul la El! Cum sa fac sa ma indragostesc de El? Asa cum il iubesc pe acest barbat care nu ma iubeste, sa il iubsc pe Dumnezeu, ca sa ma vindec, caci numai iubirea lui imi poate linisti sufletul, imi poate reda demnitatea mea de femeie. Dar cum sa fac sa scap de aceasta durere a neiubirii, care ma arde atat de tare si ma indeparteaza de Dumnezeul meu? Daca totul mi se usuca in mine si ma pierd si simt ca ma indepartez de Dumnezeu? Oare cum sa fac sa ma rog neincetat si sa nu mai plang atata? Cum sa ma eliberez de aceasta suferinta a neputintei de a iubi?

Ea statea in camera ei singura si se gandea acum la el, ca era singur, cu Dumnezeu, intr-o pestera, undeva, nici ea nu stia unde. Nu statea mai mult timp intr-un loc, pleca mereu, de pe-un varf de munte pe un alt varf de munte! De la un izvor la un alt izvor! Voia sa cunoasca tot, tot, toate frumusetile naturii, tot ce era mai frumos in tara sa, toate minunile care-l legau pe el de El, le nota, le scria! Era un calugar nebun! Si ea era nebuna! Ea picta si scria mereu! Isi scria toate rugaciunile si  voia sa picteze totul, totul din sufletul ei, pe care si-l simtea nemarginit si voia sa existe prin aceasta nemarginire. De multe ori isi zicea ca ea este undeva, la marginea

unei paduri si El, Iisus este chiar langa ea, iar cele mai frumoase ganduri, cele mai minunate imagini de la Iisus vin, El i le spune, de aceea sunt prezente in mintea ei. Ceea ce i se parea extraordinar, era ca putea sa vada, sa simta intr-o forma noua cu ochiul ei launtric! Acum insa se gandea la el, la Calinic si se ruga la Iisus pentru Calinic sa-i dea putere sa fie un calugar desavarsit si sa-si duca menirea pana la capat si sa se intalneasca impreuna acolo, in ceruri! Cat de mult isi dorea sa fie perfecta! Si de multe ori se gandea :"Oare Dumnezeu e multumit de mine? Oare fac bine ce fac? Oare sunt pe drumul pe care-l vrea El? Daca n-as fi, cred ca Dumnezeu mi-ar

spune, mi-ar arata ca nu este corect ceea ce fac! Cat de mult isi dorea sa fie singura si sa creeze?! Cat de mult isi dorea ca iubirea ei sa fie numai rugaciune! Cat de mult voia sa fie cu Iisus! Si mai voia sa fie asa cum era Calinic, puternic, intr-o padure, dar ea voia sa fie o pustnica in lume, pentru ca ea percepea lumea ca pe un pustiu.

Calinic

Calinic era cu ochii atintiti la cer si voia sa primeasca lumina drept in fata! Voia sa simta caldura inundandu-i ochii, privirile, respiratia, plamanii, inima, voia sa-i fie cald in inima. Dar mai avea nevoie si de o altfel de caldura, de caldura rugaciunii, de caldura iubirii pentru Dumnezeu. Asta se muncea el sa dobandeasca aici, langa pestera, in aceasta vara! De aceea s-a retras aici, in aceasta singuratate, pentru ca voia sa-si descopere rugaciunea! Voia sa se invete cum sa se roage, avea nevoie de acest timp de singuratate ca sa poata descoperi in el iubirea pentru Dumnezeu! Simtea ca daca sta izolat o vreme de lume poate ajunge la o curatenie si mai mare si poate scrie altfel! Poezia lui poate capata o alta dimensiune, dimensiunea rugaciunii celei mai inalte! Avea nevoie de caldura, de multa caldura ca sa se poata

elibera de tot ce-i incorseteaza sufletul si sa devina liber, absolut liber in rugaciune si apoi sa creeze cantecul lui inaltat la ceruri. Avea nevoie de aceasta singuratate, de aceasta izolare. Avea nevoie de aceasta perioada de asceza pentru a descoperi calea, sa descopere cum isi poate elibera spiritul si sa ajunga la forma lui pura. Numai prin oglinda aceasta putea el vorbi cu Dumnezeu. Putea el sa se roage. Simtea asta Calinic, caci numai daca spiritul ramane pur si liber poate ajunge la rugaciunea adevarata. Calea, calea spre asa ceva o cauta Calinic. De ea avea nevoie! De aceea era mut. De aceea nu putea vorbi cu nimeni. De aceea trebuia sa fie singur, absolut singur o vreme, si apoi sa vina sa spuna lumii intregi prin opera lui, care este adevarata libertate a omului si cum se poate ajunge la ea! Dar mai intai trebuia s-o descopere pentru sine, trebuia sa-si descopere rugaciunea, dragostea lui pentru Hristos. Trebuia sa si-o descopere si apoi s-o reverse prin poezie si sa vorbeasca despre Dumnezeu, despre Hristos, intregii lumii!

Simtea ca trebuie sa spuna ceva lumii intregi, tocmai asta trebuia el sa spuna lumii, despre Hristos, dar nu el, ci opera lui, creatia lui. Voia sa dea un nou curs umanitatii, lumii intregi! Tocmai aceasta manastire in varful muntelui culturii, luminata cu focul rugaciunii lui, care este viata lui, va atrage privirea lumii si oamenii il vor descoperi pe Hristos! Hristos a inviat in sufletul omului! Hristos a inviat! Hristos a inviat!