Intelectualul - intre dragoste si razboi

INTELECTUALUL - INTRE DRAGOSTE SI RAZBOI

Viziunea lui Camil Petrescu este diferita fata de imaginea exterioara a razboiului din romanele anterioare: la Duliu Zamfirescu - e pretext pentru glorificarea independentei si a jertfei Comanestenilor; la Rebreanu - e fundal al proiectarii unui caz de constiinta a intelectualului; la Cezar Petrescu - plan de contrast si de purificare pentru intelectual. La Camil Petrescu, in romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, razboiul nu e proiectat pe niciun ecran, nici supradimensionat, nici glorificat. Razboiul e la dimensiunea omului care il traieste. E langa el, infricosator: "Mi-e frica si mi-e frig."[1]. Senzatiile sunt de sorginte biografica, aglomerarile sociale redau soldati neindividualizati - "o turma cenusie". Lupta dezumanizeaza: "Nu mai e nimic omenesc in noi"[2]. Dar razboiul aduce si deschiderea constiintei spre lumea din afara: "Aș devasta un muzeu, as jefui o biserica pentru cei pe care-i vad, cu ochii lor frumosi si credinciosi de caini osanditi langa mine.[3] Solidaritatea luptatorului e totala: " oamenii acestia, convoi cu mine, camarazii mei sunt singurul spirit acum pe lume,pentru mine, si orice gest al lor ma induioseaza ca gesturile unui copil drag."[4]

Predominanta ramane insa viziunea de absurditate a macelului din razboiul imperialist. Sub acest aspect, se poate incadra jurnalul de front al lui Stefan Gheorghidiu seriei de romane din literatura universala, scrise pe tema primei conflagratii mondiale, romane cu care se afla intr-un perfect consens. Multe dintre aceste opere marcante apar in 1929 un an inainte de Ultima noapte de dragoste, intaia noapre de razboi: Aldington - Moartea unui erou, Erich Maria Remarque - Pe frontul de vest nimic nou, Hemingway - Adio, arme. Camil Petrescu are cunostinta de o parte consistenta a prozei de razboi aparute pana la perioada de elaborare a primului sau roman. Barbusse - Focul, Sorgeles - Crucile de lemn, Erich Maria Remarque - Pe frontul de vest nimic nou, Ernst Junger - Uragane de otel, sunt mentionate in notele de subsol ale Ultimei nopti si in articolele Sarja de la Robanesti si Mare emotie in lumea prozatorilor de razboi. Cu aceasta scriere romanul lui Camil Petrescu se inrudeste, indeobste prin tehnica jurnalului de front, notatia vietii cotidiene duse de o formatie militara care face un efort colectiv pentru supravietuire. Intr-o mare masura aceasta perspectiva de prezentare a razboiului existase si anterior in opera lui Camil Petrescu, in poemele din Ciclul mortii (1923).[5]

Romanul se apropie si de scrierile care cerceteaza problematica belica prin intermediul destinului unui combatant, care-si face, traind un eveniment limita, ucenicia filozofica si etica. Ca la Romain Rolland - Inima vrajita, Roger Martin du Guard - Familia Thibanet, razboiul devine mai curand momentul de definitie a unei filozofii totasle a vietii, experienta cruciala care pune sub semnul intrebarii ideea de fericire, de actiune, de istorie, de societate. Intr-un subsol la articolul Mare emotie in lumea prozatorilor de razboi, Camil Petrescu subliniaza: "De alt soi a fost drama razboiului decat de macel colectiv. A fost drama personalitatii, nu a "grupei anonime", un cataclism anonim. De aceea in Ciclul mortii, n-am descris niciodata un macel colectiv, nu apare nici o lupta, ci numai viata interioara a insului. La fel si in Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi."

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, urmareste si in plan individual si in plan colectiv demistificarea aparentelor in numele sinceritatii absolute, al autenticitatii, intentioneaza sa dea o replica episoadelor de batalie idealizate, de un eroism exagerat, prezente in majoritatea scrierilor aservite demagogiei belice si chiar in alte lucrari an care, in locul veridicitatii, se face uz de un verosimil harazit sa - l impresioneze pe cititor. Spiritul polemic, care l - a caracterizat permanent pe Camil Petrescu, in elaborarea operelor sale, este si de data aceasta un factor principal in geneza Ultimei nopti Autorul va confirma intr-o cronica despre Fata moarta de I. Missir si Zile de lazaret de G. Banea, ca primul sau roman fusese faurit cu menirea de a spulbera o imagine falsa despre razboi: "Carti despre razboi, cate vreti, o imensa maculatura, dar carti autentice, carti scrise de fosti luptatori, ca un examen al constiintei lor ca atare, nu mi-a parut ca recunosc. Atunci am incercat un volum despre trairea in razboi, mai mult ca spiritul rominesc sa fie prezent in acest loc in anume calitate."

In mare parte, romanul iși are esența in experiența traita de autor pe front in timpul primului razboi mondial; simțind teroarea razboiului și a morții iminente, Camil Petrescu creeaza o imagine veridica a razboiului și implicit a crizei aparute involuntar in acea perioada.

Romanul este o "proza superioara" (G. Calinescu), in care autorul analizeaza cu o extraordinara acuitate "amalgamul" intrebarilor fara raspuns pe care si le pune un tanar intelectual in legatura cu dragostea si razboiul; este un jurnal patetic ce exprima o drama a inteligentei, nascuta din sete de cunoastere; este un tablou al societatii romanesti din perioada primului razboi mondial.

Titlul ar putea sugera pe de o parte cele doua planuri ale romanului, dar si ratacirile personajului prin "noaptea" incertitudinilor sale, legate de iubirea pentru sotia sa, Ela, pe de alta parte, "noaptea" apocaliptica a razboiului, sfarsita adesea in moarte.

In roman, scriitorul incearca sa raspunda la intrebarea: cum priveste dragostea si cum traieste drama razboiului intelectualul care aspira spre absolut?

Alcatuit din doua carti in care sunt analizate cele doua experiente fundamentale: dragostea si razboiul, romanul are ca narator, la persoana intai, pe insusi protagonistul sau, Stefan Gheorghidiu. Este un roman confesiune in care se realizeaza o descriere monografica a unei iubiri, amintind de Marcel Proust (In cautarea timpului pierdut) si de Stendhal (Manastirea din Parma, Rosu si negru). Romanul este balzacian prin tema secundara a mostenirii. Tipologia umana se prezinta ca o tipologie a inteligentei. Apar astfel: silueta lui Stefan Gheorghidiu, un inadaptat, cautator febril al absolutului, Nae Gheorghidiu, politicianul cinic, necinstit si egoist, Lumanararu, spirit ignorant, incult dar viclean, geniul profan al afacerilor; pentru lumea militara reprezentativ este Orisan, cu mintea lui iscoditoare, ambitios si cuceritor.

Erosul este privit in roman ca o forma de cunoastere, ca si razboiul, de altfel: "Drama razboiului nu e numai amenintarea continua a mortii, macelul, foamea, cat aceasta permanenta verificare sufleteasca, acest continuu conflict al eului tau, care cunoaste in altfel ceea ce cunostea intr-un anumit fel."[6]

Iubirea, factor generator de suferinta, mitul creatiei negate, drama revelatiilor lucide, sunt motive prin care Stefan Gheorghidiu, personaj narator, isi construieste confesiunea in care spiritul epic este unul al inadecvarii.

Romanul are doua planuri ale relatarii: unul obiectiv, exterior (cuprinzand povestirea unor intamplari) si altul subiectiv, interior (alcatuit din analiza profunda si lucida a unor sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor revelatii, dezamagirea profunda de nepotrivirea dintre ideal si real, neputinta atingerii absolutului, inadaptarea).

Tehnica de creatie corespunde structurii moderne a romanului: relatarea la persoana intai, retrospectiva, analiza psihologica si introspectia. De exemplu, monografia iubirii lui Stefan Ghiorghidiu pentru Ela este realizata prin retrospectiva si introspectie.

Romanul incepe prin artificiu de compozitie: actiunea din primul capitol intitulat: La Piatra Craiului, in munte, este posterioara intamplarilor relatate in restul cartii: in primavara lui 1916 protagonistul, proaspat concentrat intr-un regiment de infanterie, asista, la popota ofiterilor, la o discutie despre fidelitate si dragoste.[7] Aceasta ii va trezi in mod acut si dureros toate amintirile legate de cei doi ani si jumatate ai casniciei sale cu Ela: "pentru mine insa, aceasta concentrare era o lunga deznadejde. De multe ori, seara, la popota, era destul un singur cuvant ca sa trezeasca rascoliri si sa intarate dureri amortite."[8]

Discutia de la popota pe tema dragostei si a raspunderilor reciproce, inveninata si plina de altercatii ("Nu cunoasteti nimic din psihologia dragostei () Discutati mai bine ceea ce va pricepeti () Ma simpteam alb, cu tot sufletul in asteptare si linistit ca un cadavru.")[9] teoretizarea iubirii pe care o face in discutia cu Orisan, dupa iesirea de la popota, ne introduce in problematica razboiului. Eroul narator, cautandu-si parca o "verificare si o identificare a eului", face o incursiune in realitatea tracuta prin filtrul memoriei. Aflam astfel ca fiind student la filozofie, Stefan Ghiorghidiu se casatorise cu o colega de facultate, Ela, cu care traieste la inceput o dragoste autentica, de desavarsite impliniri. O mostenire neasteptata schimba total situatia materiala a tinerei familii, antrenand-o intr-o viata moderna care, spre surprinderea eroului, o atrage tot mai mult pe sotia sa. Odata cu aceasta schimbare in veniturile familiei, apar banuieli de infidelitate care se vor accentua, facandu-l pe Stefan Ghiorghidiu sa traiasca drama constatarii ca si-a cladit existenta si si-a intemeiat principiile pe un ideal ce i se vadeste irealizabil: iubirea absoluta.

Razboiul izbucneste in momentul in care dupa doua despartiri si impacari succesive cu sotia sa, eroul este chinuit de dorinta unei certitudini. Experienta razboiului punandu-l in contact cu tragedia colectiva il determina sa-si priveasca din alta perspectiva drama erotica: " ma gandesc halucinat ca as fi pztut ucide vpentru femeia asta ca as fi fost inchis din cauza ei pentru crima."[10] Marile intrebari ale tanarului isi gasesc raspunsul abia la sfarsitul partii a doua, cand, sosind acasa intr-o permisie, Stefan primeste (printr-o scrisoare anonima) confirmarea vechilor lui banuieli. Acum, dupa ce a strabatut doua cercuri ale Infernului sau, penitenta absolutului intrezarit dar neatins, si moartea, ca eveniment cotidian, devine un alt om. Inimaginabila inainte de razboi, linistea cu care se desparte de Ela marcheaza ruptura de un intreg trecut, de o nereusita experienta existentiala. Acasa, langa Ela, dupa ce fusese ranit si spitalizat, simpte o instrainare definitiva si gandeste detasat: " sunt obosit, mi-e indiferent chiar daca e nevinovata"[11]. Drama iubirii este acum definitiv intrata in umbra. Despartirea e totala, lasandu-i absolut tot ce era in casa, "de la obiecte de pret, la carti de la lucruri personale la amintiri. Adica tot trecutul."[12]

Romancier, prin excelenta citadin, ce aduce in literatura romana tipul intelectualului lucid care gandeste si se framanta, observa, analizeaza si judeca tot ceea ce ii afecteaza direct si indirect principiile si existenta: "cata luciditate atata constiinta, cata constiinta, atata pasiune si, deci, atata drama." Daca prima parte a romanului pare integrata in fictiune (scriitorul nu era casatorit la data scrierii romanului), partea a doua, insa, se alcatuieste dintr-o experienta de viata traita direct si consemnata in jurnalul de campanie al autorului. Astfel, in subsolul cartii: in capitolul Intamplari pe apa Oltului, sunt relatate evenimente de pe frontul de la Krihalma de pe Olt, cum ar fi victoria romanilor care au distrus "palcul unei mitraliere" cu "un obuz tras de nu stiu care dintre noi Sunt pur si simplu uluit de aceasta precizie" sau prezentate in subsol: "De altminteri cat timp am luptat cu ungurii, tirul artileriei noastre a fost inexplicabil de precis, cu efecte inspaimantatoare. Am fi putut merge pana la Budapesta in mars obisnuit."[13] Capitolul Ne-a acoperit pamantul lui Dumnezeu, care poate fi socotit momentul culminant al razboiului, cuprinde de asemenea, intr-o nota a autorului observatia ca in fata batalionului romanesc sunt "vreo trei sute si ceva" de soldati care stau ca niste soldasi de plumb "inainte de a trimite iadul pe pamant prin dezlantuirea obuzelor." Romanul reproduce date din jurnalul de campanie : "Niciodata nu mi-am putut lamuri puterea inamicului in aceasta zi. Daca e cineva care ar putea da vreo explicatie, iata, ii precizez ziua intamplarii: 1916, in fata satului Sasaus (Szaszhos)"[14]

Scris in intregime la persoana intai, romanul devine un lung monolog liric in care eroul se destainuie, se analizeaza cu luciditate, zbuciumandu-se intre certitudine si incertitudine in planul erotic si simtindu-si in fiecare clipa si la tot pasul viata amenintata. In confesiunea sa, eroul traieste doua realitati: a timpului cronologic (scene din viata social - politica si economica a Romaniei din timpul primului razboi mondial si razboiul propiuzis, frontul) si realitatea timpului psiholoigic cu trairile interioare trecute si revelate. Toate converg catre o constiinta unica, unde sunt analizate pentru gasirea de certitudini, a adevarului.

Intrarea in nararea primei experiente de cunoastere - iubirea traita sub semnul incertitudinii - se face direct: "Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la facultate si banuiam ca ma insala"[15] Daca la inceputul casniciei armonia dintre sot si sotie parea perfecta, iar, in momentele de exaltare erotica, Stefan Gheorghidiu recunoaste ca: "femeia aceasta incepuse sa-mi fie scumpa tocmai prin bucuria pe care eu i-o dadeam, facandu-ma sa cunosc astfel placerea neasemanata de a fi dorit si de a fi eu insumi cauza de voluptate"[16] facea iubirea lor sa infloreasca fara seaman, "cum infloresc salbatic, in luna mai, nimfele lujerilor de crin."[17] Dupa mostenirea unei parti din averea lui Tache, tot ceea ce era neinsemnat, in afara preocuparilor tanarului filosof, (luxul, petrecerile,) devine pentru Ela, sotia lui, interes deosebit, contrazicand idealul de feminitate al acestuia: "As fi vrut-o mereu feminina, deasupra discutiilor acestea vulgare."[18] Acum, Ela, in "societatea de lux" pe care o frecventa, isi descoperise posibilitati noi. Se simptea stanjenita de neatentia sotului in imbracaminte, iar sotul simte ca sotia lui se instraineaza de el, ca nu mai poate sa spuna: "Simteam ca femeia aceasta era a mea in exemplar unic, asa ca eul meu, ca mama mea, ca ne intalnisem la inceputul lumii, peste toate devenirile, amandoi, si aveam sa pierim amandoi."[19] Acum reactiile Elei in problemele pragmatice il contrariaza: "Aveam impresia ca intamplarea cu mostenirea trezise in femeia mea porniri ce dormitau lent, din stramosi in ea."[20]

Prin intermediul unchiului sau, Nae Gheorghidiu, si asociatului acestuia, Tanase Vasilescu - Lumanararu, ("om de douazeci de ori milionar in aur, nu stia carte, nu stia decat sa semneze ca boala la ochi era numai un truc ca sa ascunda aceasta infirmitate intelectuala")[21], intra in lumea afacerilor necinstite de care se desparte desgustat atunci cand simte ca-si pierde nu numai banii, dar si respectul pentru sine. Societatea pe care o detesta Stefan Gheorghidiu este cea in care "viata e infinit mai usoara pentru mediocrii ca si pentru canalii, e neinchipuit de grea pentru oamenii de merit si pentru cei care vor sa ramana cinstiti, decat oriunde in lume."[22]

El traieste doar in lumea ideilor pure si cand descopera faptul ca ideile lui nu-si gasesc tiparul clar in formele lumii reale intra intr-un univers al mortii.

In partea a doua, scriitorul urmareste reactia intelectualului care traieste oroarea clipei unui condamnat la moarte. Faptele din care se constituie imaginea razboiului sunt transmise cu o precizie calendaristica dintr-un jurnal de front al autorului insusi.

Discursurile demagogice din parlament cu privire la pregatirea pentru razboi sunt notate sarcastic: "Despre Valea fortuficata a Prahovei (care, in realitate, erau doar niste gropi cat cele pe care le fac, jucandu - se, copii in nisip) vorbea cu respect toata tara: parlamentul, partidele politice si presa. () Nici instructia militara a ostasilor nu era departe de jocurile copiilor din mahalaua Oborului: cand ne imparteam in romani si turci si navaleam unii intr - altii."[23]

Haos, mizerie, frig, masuri neintrerupte, fara nicio finalitate, o invalmaseala gigantica, morti presarati pretutindeni - acesta este frontul, "durabila halucinatie de foc si trasnete." Pentru Stefan Gheorghidiu frontul este o experienta inedita de la care nu ar fi conceput sa lipseasca: "Orgoliului meu i se pune acum dealtfel si o altfel de problema. Nu pot sa dezertez caci, mai ales, n-as vrea sa existe pe lume o experienta definitiva, ca aceea pe care o voi face, de la care sa lipsesc, mai exact sa lipseasca ea din intregul meu sufletesc. Ar avea fata de mine, cei care au fost acolo, o superioritate care mi se pare inacceptabila () Cu un eu limitat, in infinitul lumii, nici un punct de vedere nu mai era posibil si deci nici o putinta de realizare sufleteasca."[24]

In razboi viata oamenilor sta sub semnul hazardului si al dorintei de supravietuire. Imagini de apocalipsa se succed ca intr-un film de groaza: "soseaua crapa in explozii cumplite", "suieraturile groaznice au ceva de sarpe de fier", "nervii plesnesc, pamantul si cerul se despica, totul e ridicat la dimensiuni cosmice () e ca la inceputul lumii." Ecoul lor da reactii animalice: " cadem cu suflete rupte, in genunchi, apoi alergam, coboram speriati", "oamenii se string ingroziti unii in altii", "nu mai e nimic omenesc in noi", spune Stefan, care acum traieste intens aceleasi sentimente - panica, frica, lasitatea, groaza - cu ale camarazilor sai. Un ostas a vazut cum un obuz i-a retezat capul lui Amariei: " si fugea, asa fara cap "[25]

Problema intelectualului este, de fapt, drama constientizarii, a incompatibilitatii dintre realitatea sociala si idealurile individuale, aducand in actualitate anticul dicton al lui Socrate: "Cunoaste-te pe tine insuti", care la Camil petrescu devine "In afara de conttiinta, totul e bestialitate". De aceea toate experientele esentiale sunt etape ale drumului spre interior al autorului, iar episoadele sunt alese in functie de problema interioara a lui Stefan Ghiorghidiu - alter ego-ul autorului. El simuleaza si disimuleaza spre a-si dovedi superioritatea. Dupa episodul de la Odobesti o indeparteaza pe Ela si joaca rolul indiferentului. La hipodrom face curte unei doamne din fata Elei desi este mereu in cautarea ei. Evenimentele sunt pretexte pentru a analiza categoriile interioare ale eroului: motivatii, hotarari, obtiuni, aspiratii, concepte, reprezentari, simboluri, raporturi, marcand deplasarea lui de la o personalitate construita pe categorii ale subconstientului: efecte, tendinte, reflexe, senzatii.[26]

Iubirea devine in acest context un moment al drumului spre interior si da, spre sublimare, structurarea modelului moral ca: armonia, echilibrul, constiinta de sine, reprezentari noi ale Elei, ale razboiului fiind alte reprezentari ale ideilor de iubire pura, de razboi interior si exterior, prin simularea indiferentei. Pentru el iubirea pura se interfereaza cu razboiul interior: " Pentru mine dragostea aceasta era o lupta neantrerupta, in care eram vesnic de veghe, cu toate simturile la panda, gata sa previn orice pericol."

Privita retrospectiv, cu acuitatea omului lucid, iubirea pentru sotia sa, Ela, este retraita in etapele ei semnificative si considerate un factor generator de suferinta: ".banuiam ca ma insala. Din cauza asta, nici nu puteam sa - mi dau examenele la vreme (.) era o suferinta de neinchipuit care se hranea din propria ei substanta."

Pentru tanarul student dragostea constituia un motiv, dar si un mijloc de recreare a fiintei iubite dupa liniile unui ideal propriu: Ela participa la cursurile si seminariile lui "serioasa si cuminte", ii rasfoieste cu gravitate cartile de filosofie si este initiata in Critica ratiunii pure a lui Kant, intr-o incercare de modelare a felului ei de a gandi, dusa pana la comuniunea spirituala a partenerilor in dragoste.

Incetul cu incetul, Stefan Gheorghidiu, reface mitul lui Pygmalion, sculptorul care s-a indragostit de statuia Galateei pe care el insusi o facuse. De aici incepe drama lui Stefan: mai tarziu, pe masura ce iubirea se spulbera, tanarul va trai suferinta creatorului caruia ii este negata capacitatea de a zamisli. Prin extensie, omul cu constiinta, fiind creatorul lumii ca reprezentare, are libertatea de a-si alege alta constiinta pe care o considera egala cu a lui; ori, de data aceasta, alegerea fiind gresita, libertatea interioara ii fusese contrazisa.

Stefan Gheorghidiu e un fel de Adam care si-a faurit propria femeie ideala rupand-o din propriul suflet dar, constata ca s-a inselat: "Ma cuprindea o nesfarsita tristete vazand ca nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu intelegea ca poti sa lupti cu indarjire pentru triumful unei idei, dar in acelasi timp sa-ti fie sila sa te framanti pentru o suma, fie ea oricat de mare."[27]

Al doilea moment de dezamagire provocata de neconcordanta dintre ideal si real il constituie excursia la Odobesti, cind tanarul trece printr-o atroce suferinta din cauza permanentei prezente a lui Grigoriade in apropierea sotiei lui. Dincolo de orgoliu si gelozie, drama nepotrivirii este accentuata de conceptia ca fiecarui barbat ii este destinata o femeie, inca de la inceputul lumii. In aceasta acceptie, despartirea devine insasi negarea unui dat existential, imposibilitatea de a reconstitui, in eternitate, unitatea initiala dintre soti. "Patul Procustian" al dragostei se va concretiza in "noaptea" intrebarilor fara raspuns si a concluziei despre imposibilitatea de a trai in lipsa femeii iubite: "Era o realitate care nu-mi incapea in simturi, casa era goala, ca un mormant gol, fara nevasta mea. S -a facut in mine un pustiu imens, un nucleu de dureri." [28] "Aveam in fata noastra un Des Grieux, care, inselat, parasit, nu poate trai fara Manon." ( G. Calinescu ).

Privit, la inceput, ca o experienta necesara (". nu m-as fi putut realiza - si am incercat-o - decat intr-o dragoste absoluta. M-am inselat o data, as mai putea inca incerca, din nou, de aceea nu vreau sa fiu scazut,de la inceput chiar, fata de femei, prin nici o lipsa a organismului sufletesc"), razboiul il pune pe Stefan Gheorghidiu fata in fata cu un alt absolut: moartea, care devine un dureros mijloc de cunoastere ". ca numai acolo, in fata mortii si a cerului inalt poti cunoaste oamenii". Perspectiva personajului narator Stefan Gheorghidiu se apropie mult de punctul de vedere al lui Fabrice del Dolgo din Manastirea din Parma , de Stendhal si de a lui Pierre Bezuhov, eroul din Razboi si pace a lui Tolstoi. Acestia, ca si eroul lui Camil Petrescu, pierdut in invalmasagul luptei nu au nici o viziune de ansamblu, nestiind in ce zona a bataliei se afla, cine detine superioritatea ori carei armate ii apartin militarii pe care ii vad. Perspectiva asupra razboiului e redusa la experienta directa a unui comandant de pluton care nu are viziunea unor mari operatii strategice, dar are, in schimb, simturi exacerbate prin care inregistreaza fenomenul ca pe un cataclism universal: "Durabila halucinatie de foc si de trasnete", " nervii plesnesc", ".caci plesnesc in detunaturi metalice, care sunt ca niste rupturi deasupra omenescului, racnetul din rarunchi al intregului fier din univrers", "oamenii . cu ochii scosi din orbite, albi de groaza cauta adapost", "suntem asa, sub cerul vast si pamantul nu vrea sa ne primeasca. Traznete vin mereu in noi (.) Explozii se succed organizat. Unele se aud, la cativa pasi, altele in mine (.) Creierul mi s-a zemuit, nervii de atata incordare parca s-au rupt ca niste sfori putrede", si la acestea se adauga: "frigul care ne amorteste", "e un frig care ajunge pana la oase" si " e o ploaie deznadajduita si inghetata de toamna".[29]

Peisaj straniu si ostil, fetele palide, oamenii ingroziti, toate au dimensiunile alungite, au un numitor comun,tragedie cosmica,apocaliptica. Imagini terifiante, mutarea vietii pe alte coordonate, pe fundalul unui timp suspendat, incremenit ca eternitatea si un spatiu rascolit de obuze pentru ca "pamantul lui Dumnezeu sa-i acopere si pe vii si pe morti." Experienta razboiului intregeste, cu valoare de adevar artistic, personalitatea eroului care, pus in fata tragediei colective, dobandeste cu adevarat dimensiuni de erou romanesc, noua experienta echilibrand si relativizand drama erotica.

Experienta razboiului este una dintre formele raportarii individului la univers, caci razboiul e un fenomen cosmic, un cataclism fara responsabilitate nominalizata. Pentru Stefan Gheorghidiu, si pentru orice intelectual, razboiul poate deveni atunci mijlocul trairii absolute, in sens concret omul fiind redus la un numar de reactii elementare: "mi-e frig si mi-e frica ." care formeaza samburele primitiv, reductia esentei umane: "Nu mai e nimic omenesc in noi."

Romanul e povestea unei iubiri situate sub semnul geloziei si care se situeaza in cadrul experientei traite de naratorul personaj in circumstantele primului razboi mondial.

Povestea nu e numai a incercarii de salvare sau de reabilitare a iubirii - fapt imposibil - ci o incercare de definire a propriei personalitati, care-l pune pe individ in dezacord cu intreaga lume. Inadaptabilitatea lui Stefan Gheorghidiu, are trei cauze care-l definesc ca erou intelectual: conflictul individului cu el insusi, cu ceilalti si cu universul.

Existenta e un paradox, o contradictie ai carei termeni sunt ratiunea si pasiunea, afectul si intelectul, aflate intr - o continua lupta dialectica. Cei doi indragostiti nu pot fi multa vreme un cuplu intrucat reprezinta caractere opuse, situate extrem in planul intelectual, afectelor, moralei.

"Eroul lui Camil Petrescu, este un psiholog al dragostei - luciditatea si precizia analizei lui se inrudesc cu a marilor moralisti. (.) Prins intre oglinzile paralele ale confruntarilor, sufletul acesta se opereaza la rece, cu singurul anesteziant al introspectivei".[30]

Romanul reprezinta simbolic drumul intelectualului de la egocentrismul unei introspectii exagerate la deschidera catre lume, catre oameni: "I-am scris ca-i las absolut tot, de la lucrurile personale, la amintiri. Adica tot trecutul." Astfel, eroul se desparte de lume, eliberandu-se de orice angajament, creandu-si noi disponibilitati de existenta. Dupa o asemenea ruptura care este absoluta, eroul isi pastreaza intact setea de absolut si puritate.