Romanul postbelic - morometii - marin preda

ROMANUL POSTBELIC - Morometii Marin Preda

Talent nativ de o forta exceptionala, descinzand din „dinastia” marilor povestitori (Neculce, Creanga, Sadoveanu), dar si din cea a scriitorilor realisti obiectivi (Slavici, Rebreanu), Marin Preda fundamenteaza prin opera sa o conceptie profund moderna despre roman. Aparand conditia literaturii realiste, Preda considera ca proza nu ar avea nici un inteles in afara unor notiuni ca istorie, adevar, realitate si abordeaza teme morale si existentiale intr-un stil epic de mare densitate, care a asezat proza romaneasca pe terenul solid al observatiei psihologice. Ca si in cazul lui L.Rebrenu, romanul cel mai important al lui M.Preda este anticipat si pregatit de cateva exercitii literare, de nuvele.In volumul de debut, Intalnirea din pamanturi sunt cateva scurte naratiuni: Dimineata de iarna, O adunare linistita, In ceata, care prefigureaza motive, intamplari si personaje din roman, care tradeaza preocuparea scriitorului pentru destinul taranului roman. Prin Morometii, carte fundamentala a prozei noastre contemporane, Marin Preda continua traditia romanului romanesc de inspiratie rurala (Slavici, Rebreanu, Sadoveanu) si in acelasi timp se distanteaza de aceasta, propunand o viziune noua, moderna asupra universului existential rustic si asupra taranului roman. Vocatia realista a prozei lui Marin Preda isi afla confirmarea in volumul I al romanului Morometii publicat in 1955. Volumul al II-lea vede lumina tiparului doisprezece ani mai tarziu. Morometii contine, in aproape o mie de pagini povestea unei familii de tarani din Campia Dunarii, care cunoaste de-a lungul unui sfert de secol o adanca si simbolica destramare.

Geneza se intinde pe aproape doua decenii pana la aparitia primului volum si apoi pana la 1967 cand apare volumul al II-lea. Scriitorul avea sa afirme ca intentioneaza sa alcatuiasca o tetralogie din Morometii (I, II) si Delirul (I, 1975; II n-a fost scris), avand drept epilog Marele singuratic (1972). La 1949 apare prima varianta a romanului – erou fiind Patanghel,

Romanul abordeaza o tema fundamentala: destramarea civilizatiei traditionale taranesti. Alte teme aduse in dezbatere reprezinta si ele linii de forta ale gandirii scriitoricesti a lui Marin Preda: raportul individului cu istoria, libertatea si constrangerea, iluzia si realitatea, solidaritatea umana si exilul interior, tema paternitatii, cea a cunoasterii, a iubirii, a mortii. Romanul Morometii aduce in prim plan si cateva mituri arhaice (al Tatalui, al fiului risipitor, al victoriei Binelui chiar si atunci cand raul, ura, violenta, prostia invadeaza lumea oamenilor) si destrama mituri ale veacului XX (mitul samanatorist si poporanist al supravietuirii micii gospodarii taranesti in structuri economice arhaice; al comuniunii om-natura; mitul comunist al colectivizarii si cel al „omului nou”). Marin Preda creeaza in Morometii o impresionanta fresca sociala, situand in antiteza perioada interbelica si cea de dupa razboi, surprinzand un moment de tranzitie dramatica in plan national. Este un roman polemic ce-si propune sa descopere complicatiile necunoscute ale sufletului taranesc, firea contemplativa, bucuriile si libertatea spiritului rural care nu mai este devorat de pasiunea posesiunii pamantului.

Titlul romanului subliniaza intentia autorului de a urmarii destinul unei familii. Morometii este romanul unei colectivitati ale carei temelii sunt grav amenintate de un timp viclean ce ascunde sub aparenta „rabdarii” capcana unei „istorii frauduloase”.Viziunea scriitorului se fundamenteaza din perspectiva confruntarii omului cu Timpul, a umanitatii cu istoria, la rascruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necrutatoare. In Morometii asistam la o dubla coborare: din netimp, avand cazul sau particular, timpul circular, in timpul profan cat si din timpul profan intr-un timp aparent nemiscat, care-l amageste pe Ilie Moromete, dandu-i iluzia ca niciodata nu se va schimba nimic.

Incipitul este de tipul intrarilor multiple. Actiunea primului volum se petrece cu trei ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, de la inceputul verii pana toamna tarziu. „Morometii” II cuprinde un timp tragic, catastrofic, anii ’50 in care satul este supus unui important fenomen de schimbare, fiind agresat de forte ostile. Marin Preda inaugureaza astfel seria romanelor ce dezbat problematica „obsedantului deceniu”. Drama lumii morometiene se desfasoara intr-un spatiu familiar scriitorului: Silistea-Gumesti din Campia Dunarii. Acest sat devine un adevarat „topos”, revenind si in alte romane ale lui Preda („Marele singuratic”, „Delirul”).

Incipitul textualizeaza ideea de „inceput” prin termeni adverbiali si substantivali, in timp ce finalul (rezumativ) marcheaza intrarea intr-un alt timp al „tarziului”, si al crizei: „In Campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari. Era inceputul verii. Familia Moromete se intorsese mai devreme de la camp .(.)Trei ani mai tarziu, izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare. ” Personificarea realizata prin locutiunea „a avea rabdare” confera timpului statutul unei prezente personalizate. Timpul bivalent se reflecta in structura duala a romanului. Prim- planul e dominat de o durata subiectiva - timp interior, al contemplarii si al bucuriilor spiritului, timp al dialogului si al jocurilor mintii. Timpul este iluzoriu, pare a „avea cu oamenii nesfarsita rabdare”. Intr-un plan secund se contureaza amenintator un timp obiectiv (timp real, timpul naratiunii din primul volum: vara anului 1937), in dezacord cu primul. E un timp istoric agresiv, imprevizibil. E timpul taierii salcamului, al complotului feciorilor impotriva autoritatii tatalui lor. La nivelul structurilor narative motivul timpului bivalent – timpul aparent „rabdator” sub care se ascunde o „istorie frauduloasa” – este reliefat prin pauze descriptive ample, prin tehnica moderna a contrapunctului (in vreme ce in poiana fierariei lui Iocan taranii se delecteaza discutand politica, in alta parte a satului flacaii fac exercitii de premilitara), si prin tehnica simetriilor epice inverse (scena cinei care aduna toata familia in tinda casei are drept corespondent tabloul altei cine de sambata seara, cand doar Moromete ramane, insingurat si absent parca, la masa, ceilalti fiind risipiti prin colturi).

Compozitia primului volum este ordonata de o axa fundamentala – cea a timpului care nu ramane simpla cronologie, durata univoca in care se desfasoara evenimentele, ci se constituie ca o forta redutabila, inselatoare, vicleana ce incercuieste primejdios existenta. Volumul I cuprinde 3 parti, alcatuite din 29, 18, 28 de capitole, au ritmuri diferite determinate de acest timp inselator, enigmatic. In prima parte timpul este dilatat, are un ritm lent (de sambata seara cand Morometii se intorc de la camp, pana duminica noaptea, cand Polina fuge cu Birica). Naratorul foloseste aici tehnica acumularii spre a institui mai apoi situatia conflictuala. Partea a doua alatura printr-o tehnica moderna a colajului (a mozaicului), scene diverse de viata din existenta catorva familii de silisteni. In centrul atentiei se afla familia Morometilor. Partea a treia cuprinde doua mari episoade epice: secerisul si conflictul lui Ilie Moromete cu fiii sai mai mari. Desfasurarea epica a primului volum se consuma intre doua fraze- cheie, romanul avand astfel o compozitie inchisa.

Al doilea volum are o compozitie mai complicata. Cele cinci parti sunt alcatuite dintr-un numar inegal de capitole, criteriul de succesiune nemaifiind inlantuirea, ci discontinuitatea narativa. Tehnica rezumativa sta alaturi de cea a digresiunii eseistice si de tehnica mozaicului, intr-o compozitie polifonica prin care se tematizeaza dezordinea unei lumi in declin.

Structura romanului impune 3 planuri. Planul narativ principal este cel al destinului familiei, avand ca centru de iradiere familia Morometilor, iar ca situatie conflictuala, razvratirea fiilor impotriva autoritatii paterne (conflict de principii si de interese, conflict de ordin moral intre generatii: Ilie este aparatorul unor valori morale autentice, eterne in vreme ce fiii sai mai mari adera la „valorile” materiale ale unei lumi rapace si agresive). Planul secund este un plan al destinului individual, al devenirii interioare.

Acest plan urmareste in primul volum meandrele universului launtric, al lui Ilie Moromete, care traieste drama paternitatii inselate (conflict interior, psihologic); in al doilea volum planul devenirii interioare e focalizat asupra lui Niculae care traverseaza o criza de identitate si de valori (conflict interior: moral si psihologic). Cel de-al treilea plan este planul destinului comunitatii taranesti si e dinamizat de conflicte puternice: politic, economic, moral. In volumul al doilea acest plan va deveni dominant, romanul fiind un zguduitor document despre tragedia satului romanesc traditional colectivizat fortat. Desfasurarea epica a celor doua volume se realizeaza in jurul a doua personaje: tatal si fiul. Primul volum este mai ales romanul unei familii, avandu-l ca protagonist pe Ilie Moromete. El traieste cu iluzia ca familia lui este unita si ca nimic nu poate ameninta aceasta unitate, atata vreme cat tine laolalta cele 14 pogoane primite prin improprietarire de el si Catrina. Numeroasa lui familie este insa hibrida, cu interese divergente. Cei trei baieti mai mari din prima casatorie a lui Moromete - Paraschiv, Achim si Nila – desi fusesera crescuti de mama vitrega, Catrina, o urasc pe aceasta si pe copiii ei – Tita, Ilinca si Niculaie - , „copii facuti cu Moromete”. Feciorii sunt nemultumiti si de faptul ca tatal lor „nu face nimic, ca sta toata ziua” in loc „sa se pricopseasca castigand bani frumosi ca alde Balosu”. Nemultumirile lor sunt alimentate permanent de catre sora mai mare a lui Ilie, Maria (poreclita Guica), ce nu-i iarta fratelui cea de-a doua casatorie. Evenimentele se succed cronologic curgand dinspre un timp „rabdator” (era „inceputul verii”, Morometii se intorsesera „mai devreme de la camp”) spre unul necunoscut, strain si amenintator, al toamnei tarzii, al dezastrului, scriitorul apeleaza la un paralelism epic modern. Cina de sambata seara din tinda casei Morometilor, cu familia toata adunata in jurul mesei joase, rotunde, dominate de statura tatalui asezat pe pragul odaii, pare un ceremonial atemporal, care va dainui cat satul romanesc. Si totusi semnele destramarii unor vechi randuieli exista de pe acum. Cei trei fii mai mari „stateau spre partea dinafara a tindei, ca si cand ar fi fost gata in orice clipa sa se scoale de la masa si sa plece afara”. Spre finalul romanului asistam, tot sambata, la o alta cina. Acum la masa mai sta doar tatal, aplecat indarjit peste farfurie, in vreme ce copiii isi mananca bucata de paine „trantiti prin colturile tindei”.O alta scena – a ultimului pranz al familiei inainte de fuga feciorilor mai mari – anunta ca risipirea familiei, instrainarea din sanul ei este irevocabila: „Se adunasera apoi cu totii si incepura sa manance intr-o tacere apasatoare. Toate privirile erau intoarse inauntru: aveau toti pleoapele trase in jos ca si cand un somn greu ar fi plutit peste intreaga familie”. O alta scena cu functie simbolica si premonitorie este cea a taierii salcamului. Acesta pare o fiinta magica, martor si pastrator al atator tainice manifestari ale vietii taranesti nescrise. El face parte din viata familiei Moromete si viata satului „Toata lumea cunostea acest salcam”. Scena taierii acestui copac sacru al toposului taranesc e privita de sus, detaliile se aduna intr-o gradare sensibila. Salcamul este pentru Moromete un veritabil axis mundi, un simbol al independentei lui, personajul identificandu-se cu acest arbore. Salcamul lui Moromete este un semn de hotar, este un simbol sacru, de aceea se impotriveste sa-l vanda lui Balosu. Scena taierii salcamului este precedata de un bocet funerar, prevestind decaderea viitoare a protagonistului. Salcamul pare a se impotrivi asemeni unei fapturi ce vrea sa traiasca. Caderea lui in zori de duminica, in sunet de clopot si litanii inaltate din cimitirul satului are o maretie tragica.Caderea salcamului este lenta: „Din inaltimea sa, salcamul se impotrivi, se clatina, apoi deodata porni spre pamant.()Vaile clocotira si toti cainii din jur incepura sa latre”. Dupa prabusirea salcamului urmeaza o tacere de sfarsit de lume. Lumea insasi pare mai mica, mai urata, mai trista, lipsita acum de reperul verticalitatii ei: „Acum totul se facuse mic. Gradina, caii, Moromete insusi aratau bicisnici”. Printr-o tehnica a contrastului, in ultima parte a romanului descoperim o scena replica. Asezat pe o piatra de hotar, Ilie Moromete cugeta la viclenia unei lumi ce i-a instrainat copiii. Singur, in imensitatea campului, cu capul in maini, eroul se intreaba indurerat unde si cum a gresit: „Era cu desavarsire singurs-ar fi zis ca doar el a ramas ca un martor al unei lumi ciudate care a pierit ().Intelegea ca se uneltise impotriva lui si el nu stiuse – timpul pe care il crezuse rabdator si lumea pe care o crezuse prietena si plina de daruri ascunsesera de fapt o capcana - iar lumea, traind in orbire si nepasare, ii salbaticise copiii si ii asmutise impotriva lui.”

In planul al doilea, viata satului este surprinsa prin alte destine conturate prin cateva episoade epice semnificative. Povestea de iubire dintre Polina, fiica lui Balosu si Birica, taranul sarac, se incheaga ca o replica evident polemica in raport cu eroii lui Rebreanu, Ion – Ana. Birica nu este flacaul inlantuit de instinctul posesiunii pamantului, el nu cauta cu obstinatie sa parvina calcand in picioare legea si sentimentul. Semnificativ, el intra in orizontul romanului prin cantec, apropiindu-se cantand de casa fetei pe care o iubeste.Cuvintele umilitoare ale lui Tudor Balosu nu trezesc dorinta de a se razbuna, luandu-i pamanturile, (ca in „Ion”), ci durerea sincera ca este dispretuit doar pentru ca nu este bogat. El o iubeste cu duiosie si disperare pe Polina, fiind gata sa renunte la zestrea ei. Fata nu mai este, ca Ana, victima a lacomiei parintelui si barbatului ei, ci femeia apriga care lupta cu o extraordinara energie pentru drepturile ei (il indeamna pe Birica sa secere graul de pe lotul care i se cuvine ca zestre, apoi da foc casei parintesti).Tugurlan se distanteaza si el (printr-o tehnica a „simetriilor inverse”) de eroul lui Rebreanu. Ca si Ion, Tugurlan este saracul satului, violent „artagos ca un lup nemancat, urand cu staruinta „tot satul, pe toti oamenii” pana cand intelege brusc ca exista si un alt mod de a se raporta la lumea in care traieste: contemplarea detasata, senina a realitatii de la inaltimea gandului. E ca si cum Ion s-ar desprinde pentru un timp de vraja humei, ca sa stapaneasca lumea cu puterea mintii. Schimbarea atitudinii lui Tugurlan fata de Moromete in primul rand, dar si fata de oamenii din sat, nu diminueaza energia personajului. El se razvrateste impotriva autoritatilor din sat, descoperind ca morarul (fiul primarului Aristide) fura din faina oamenilor. Se bate cu morarul si cu jandarmul, apoi merge de buna voie la inchisoare. In vol. II il reintalnim: convins de Moromete sa fie primar, va ocupa postul putina vreme, fiindca, solidar cu silistenii, intarzie voit colectivizarea fortata. O alta poveste dramatica este cea a familiei lui Botoghina. El se imbolnaveste si este nevoit sa vanda din pamant pentru a se ingriji la un sanatoriu. In absenta tatalui, cei doi copii, Vatica si Irina, ies la secerat, tinand pasul cu mama lor, Anghelina. Alti tarani saraci sunt Ion al lui Miai, Marmorosblanc, Voicu lui Radoi, Din Vasilescu. In poiana lui Iocan ei stau mai retrasi, lasandu-i mai ales pe Moromete, pe Dumitru lui Nae si pe Cocosila sa vorbeasca. Poiana lui Iocan este un alt loc simbolic, cel al falsei victorii asupra timpului; aici mai mult decat la biserica, taranii vin la o slujba de intelepciune, pentru a comenta stirile politice publicate in ziar cu o savoare si o placere nedisimulata. Ei coboara in orizontul lor de intelegere si asteptare realitati, evenimente, personalitati, dinafara lumii lor taranesti. Iluzia taranilor consta in a-si inchipui ca toata lumea este facuta dupa chipul si asemanarea lor (familia regala este comparata cu cea tipic taraneasca, actiunile legionarilor sunt asociate firesc cu comportamentul si caracterul lui Victor Balosu, legionarul din Silistea-Gumesti). Ziarele la care sunt abonati Moromete, Iocan si Cocosila sunt diferite, in functie de doctrinele lor politice: primul este abonat la „Miscare”, al doilea la „Curentul” si al treilea la „Dimineata”. Cel care insufleteste aceste intruniri duminicale este Ilie Moromete care face un adevarat spectacol din lectura ziarului si comentarea stirilor. El este „spiritul adunarii”, cel care da tonul in comentare stirilor. Atitudinea taranilor fata de lumea inconjuratoare respecta regula alienatiei succesive: universul este reconstruit in cercuri concentice, satul lui Moromete fiind situat departe de lumea semiindustriala si semicivilizata a Bucurestilor, la fel cum aceasta este situata departe de un centrum mundi, unde persista inca timpul rotitor sacru. Timpul trece cu o solemnitate memorabila pe deasupra acestor tarani, care vor gandi in continuare ca lumea este a lor, ca lucrurile se vor intampla asa pentru totdeauna. Ilie Moromete este si protagonistul unei alte scene dramatizate. In fata lui Jupuitu, preceptorul venit in curtea Morometilor sa incaseze „fonciirea”, Ilie joaca o adevarata comedie, dovedindu-se maestru in arta disimularii, delectandu-se pe seama prostiei si marginirii celorlalti.

In planul romanului, destramarea familiei lui Moromete este rezultatul unor conflicte multiple, cu o dezvoltare lenta in timp: intre Moromete si cei trei feciori mai mari, intre Catrina si Moromete, intre Niculae si Moromete, intre Moromete si stapanire, intre comunitatea condusa dupa reguli patriarhale a lui Moromete si dorinta de independenta economica a celor trei fii. Un rol nefast in aceasta miscare centrifuga il are Maria Moromete, sora lui Ilie. Ea joaca rolul de liant in structura narativa a „Morometilor”, fiind purtatoarea de zvonuri din intreg satul. In actiunea romanului taranesc, ea va facilita destramarea familiei lui Ilie Moromete. Ea ii va invata pe cei trei nepoti, sa plece la oras si sa vanda oile si caii lui Moromete. Ei ajung la oras intr-o debusolare si mai mare, practicand meserii insignifiante si rusinoase, pentru ca spatiu in care evadeaza este el insusi unul inchis.

In lumea satului , lucrurile evolueaza, mai bine zis stagneaza dupa un tipic cunoscut: oamenii ies la camp sau, cand nu au de lucru stau pe la porti, se ocupa de paza oilor si a vacilor si mai ales se aduna in poiana lui Iocan pentru a discuta politica. Chinurile la care este supus Niculae, bolile copilariei, sunt privite cu un aer ironic: „trece si asta cum trec toate!”. Niculae este instrainat de semenii sai, nu conteaza prea mult ca persoana. El este singurul care este preocupat de carte, hotararea sa de a studia intervine din momentul in care fratii rad de el pe ogor. Universul visat este unul fals, guvernat tot de principii gresite, dar nu are cum sa inteleaga asta. Nila este greoi la minte, Achim este mai coltos, Paraschiv este mai expansiv.

Plecarea celor trei baieti la Bucuresti, in finalul vol.I, anunta nu numai destramarea familiei, dar si a societatii, caci putin dupa aceea izbucneste razboiul, vin comunistii la putere, taranul isi pierde pamantul, valorile morale si chiar identitatea.Aceasta drama nationala este prezentata in vol. al II-lea, de aceea Preda incheie primul volum cu o secventa care sugereaza proportiile dezastrului istoric: „Trei ani mai tarziu izbucnea cel de-al doilea razboi mondial. Timpul nu mai avea rabdare”. Pe langa valoarea de simetrie, aceste doua enunturi grave, sporesc valoarea dramatica a deznodamantului si conoteaza sensul volumului urmator.

Un timp catastrofic, al violentei si abuzului se instaleaza definitiv in volumul al doilea. Tema destramarii se amplifica nemasurat,de la scindarea familiei la disparitia unui mod de viata, cel al taranimii traditionale. Ea se asociaza pregnant cu tema libertatii morale in lupta cu fatalitatile istoriei. Drama lumii taranesti se incheaga treptat dintr-un discurs narativ fragmentar, secvential, eseistic. Compozitia este alcatuita din mai multe fragmente (cinci parti insumand 91 de capitole fata de 75 ale vol. I). Evenimentele „pline de viclenie” care se abat asupra satului statornicit altadata pe valori sigure, sunt numeroase, complicate, confuze sau obscure, dar cu implicatii si urmari de o violenta imprevizibila. Exista un singur episod epic urmarit cu mai multa insistenta (campania de seceris si treierat, supravegheata de Niculaie, devenit activist de partid); celelalte sunt mai degraba intamplari, situatii, evenimente supuse unei analize obiective necrutatoare. Partea intai urmareste mai ales dramele individuale ale celor 2 protagonisti – tatal si fiul. Fiecare traverseaza stari de criza ale eului.Tatal, dovedind ca poate fi si un om pragmatic, facuse negot cu cereale, refacandu-si avutul. Desi le ofera fiilor mai mari tot ce are, acestia refuza sa revina in sat, sa redevina tarani adevarati. Ei vor ramane niste dezradacinati, dintre care doar Achim va supravietui (Nila moare in razboi, Paraschiv piere secerat de tuberculoza). Incercarea lui Moromete de a-si aduce fiii inapoi starneste mania si ura Catrinei, care-l va parasi, mutandu-se la „Alboaica”, fata ei din prima casatorie. Desi parasit de nevasta, desi esuand in tentativa de a tine legat de pamant si de sat pe ultimul dintre fiii sai, pe Niculae, Ilie Moromete isi regaseste echilibru interior, alcatuindu-si un nou model comportamental in noile circumstante, in noile timpuri pe care le traieste. „Incet, ca dintr-o lunga boala, Moromete isi revenise. Arata iarasi senin.” Continuarea dezbaterilor cu tenta liberala este forma de rezistenta pasiva pe care Moromete o adopta. Comentand cu noii prieteni – Matei, Dimir, Nae Cismaru, Giugudel, Costache al Joichii – evenimentele din sat si din tara, Moromete redevine taranul- filosof, fidel principiilor sale verificate prin traditia unei intregi civilizatii. Eroul redescopera si iubirea. Idila sa cu Fica, sora mai mica a primei lui sotii, ii lumineaza ultimii ani ai vietii, pana cand bolnav, batran, este adus in roaba de Sande, pana cand moare spunand doctorului: „Domnule, eu totdeauna am dus o viata independenta”, dar aceasta independenta n-a fost decat o iluzie, care i-a distrus personalitatea. In acest volum Moromete se retrage incet din centrul evenimentelor, ramanand doar spectatorul lor, Niculae devine, in schimb, o prezenta tot mai activa. Prima parte il surprinde intr-o criza de identitate (e in cautarea eului sau) si intr-o criza a valorilor morale. Copilul ce se simtise totdeauna strain in lumea satului (violenta il inspaimanta, munca de la camp il sperie), inclinat spre invatatura si visare, traieste cu disperare crizele adolescentei. Obligat de tatal sau sa renunte la invatatura, el se apropie sufleteste de cumnatul sau Sandu, care moare insa absurd, strivit de roata carutei. Niculae se revolta impotriva destinului omenesc ce ii pare stramb intocmit si impotriva lui Dumnezeu. Niculae urmeaza cursurile unei scoli de partid si se intoarce in Silistea ca activist. Partile urmatoare ale vol.II urmaresc schimbarile radicale din viata satului. Niculae intra in conflict cu grupul comunistilor arivisti din sat: primarul Potloaga, secretarul Isosica, Zdroncan, Mantarosie, Bila, Adam Fantana. In Silistea-Gumesti se da o adevarata lupta pentru putere, lupta ale carei victime sunt silisteni precum Gheorghe, taranul care fuge speriat de reprezentantii noii puteri, inecandu-se in rau. O victima este si Niculae, sanctionat pe linie de partid; in urma sfaturilor fostului notar, el va studia insa horticultura devenind inginer. Desi civilizatia morometeana pare a disparea intr-o zvarcolire tragica, cel care duce mai departe, in inchipuire, lumea plina de farmec a lui Moromete, este Niculae, atins si el de violenta istoriei. Va intelege abia dupa moartea tatalui esenta gandirii, maretia si tragedia unui caracter, frumusetea launtrica a batranului taran. O data cu el piere o lume arhetipala, ce traise dupa un cod moral statornicit prin traditie, o lume cu obiceiuri, ritualuri, venite din vechime.

Arta dialogului este remarcabila la M. Preda si probeaza vocatia de povestitor. Scriitorul apeleaza la toate formulele colocviului: dialogul, povestirea retrospectiva (relatarea primei calatorii la munte a lui Ilie Moromete), confesiunea, monologul, autoadresat sau adresat unui interlocutor absent (dialogul imaginat cu Baznae), visul monologat (Catrina, Niculae), autospovedania, sceneta jucata de parinti in fata copiilor. Marin Preda construieste scenariile eroilor sai mizand mai ales pe formele oralitatii, pe vorbirea aluziva, pe textul si subtextul ironic, pe parafraza si antifraza, pe topica si intonatie, pe diferentele de ton si de ritm. Fiecare personaj, dar mai ales Ilie Moromete are astfel mai multe „voci” (una „puternica si amenintatoare, facandu-i pe toti sa tresara”, alta ironica si amuzanta, voit inocenta sau mereu uimita, un glas indepartat si absent, un altul stangaci- duios, ori indurerat- disperat). Cuvintele sunt chezasia libertatii interioare. Sub presiunea „istoriei frauduloase” insa, omului i se retrage dreptul de exprimare libera („Sa nu mai pot eu sa vorbesc ce vreau? Adica eu sa tac si tu sa vorbesti, rolul meu rezumandu-se doar sa te ascult pe tine?” il intreaba revoltat Moromete pe Tugurlan). Cuvintele sunt confiscate de noile autoritati, golite de intelesul stiut, transformate in instrumente ale amenintarii si constrangerii. „Limba de lemn” se institutionalizeaza: „Un ordin punea in vedere ca un alt ordin le puse in vedere acelorasi inca alte ordine si instructiuni”.

Arta narativa se bazeaza in primul volum pe o tehnica a acumularii. Nici un detaliu nu este intamplator, fiecare are o semnificatie precisa si o functie simbolica. Echilibrul si complexitate constructiei romanului se datoreaza organizarii epice, stilului narativ (domina stilul indirect liber). Impletirea naratiunii cu analiza, cu portretul, cu descrierea (tabloul campenesc in dimineata zilei de seceris), cu microeseul analitic, cu discursul scenic (dialog, monolog insotite de notatii „regizorale”), textul si subtextul ironic confera modernitate scriiturii. Volumul al doilea se intemeiaza pe o tehnica rezumativa. Domina stilul direct al naratorului. Vorbirea directa a personajelor alterneaza cu cea indirecta a autorului situat in perspectiva omniscienta si cu cea indirect-libera (scriitorul este mediator intre personaj si cititor), intr-un flux verbal din care dispar marcile grafice ale trecerii de la un stil la altul. Predomina formele oralitatii, exprimarea populara, vorbirea taraneasca stilizata impletita cu cea intelectuala, cu expresia neologica.

Arta construirii personajelor este si ea remarcabila. Eroii intra in scena cu caracterul deplin format, cu o gestica, cu o mimica, un fel de a vorbi, puternic individualizate. Eroii comunica si se comunica cu un adevarat cult al limbajului. Volumul intai este cartea tatalui, personaj- reflector si purtator al unei mentalitati traditionale, iar volumul al doilea este carte fiului, „un antimorometian ca filosofie a existentei”. Dupa cum afirma N. Manolescu („Arca lui Noe”), „In Morometii, interesanta e problema lui Niculae, caci conflictul dintre el si Moromete simbolizeaza conflictul dintre doua conceptii despre taran. Tocmai din aceasta cauza, Moromete si Niculae devin «reflectori»: motivatiile lor launtrice intereseaza nu numai ca expresie a adaptarii sau dezadaptarii spontane de o lume, ci ca filosofie de existenta”.

Ilie Moromete este un personaj exponential, al carui destin exprima moartea unei lumi: „cel din urma taran”, reprezinta conceptia traditionala, taraneasca fata de pamant si de familie. Criza satului arhaic se reflecta in constiinta acestui personaj confruntat tragic cu legile implacabile ale istoriei, cu timpul nerabdator. El este personajul-contiinta al romanului, ce se opune oricaror forme de constrangere, retragandu-se in mutenie protestatara. Personaj nepereche in proza romaneasca de inspiratie rurala, Moromete este taranul filosof cu o inteligenta ascutita, cu o nestavilita sete de a contempla si intelege lumea in care traieste. Avand drept model pe chiar tatal sau, Tudor Calarasu, Ilie Moromete este un personaj realist creat dintr-o atitudine polemica fata de eroul lui Rebreanu, Ion. Complexitatea psihologica si natura dilematica a personajului sunt reliefate prin contrastul dintre manifestarile exterioare si eul de adancime reflectat in cugetarile personajului. Moromete stapaneste deplin arta disimularii, care este o forma de aparare impotriva unei lumi a spiritelor primare care-l considera „sucit, cu toane, imprevizibil”. Disimulandu-si adevaratele ganduri si convingeri, eroul isi apara de fapt libertatea interioara. Pentru Moromete bucuriile vietii nu sunt de ordin material, ci spiritual, pentru el viata este „un spectacol de contemplat”. Bucuria de a contempla cu seninatate si distantare superioara lumea si oamenii ii confera eroului o superioritate incontestabila. Este un personaj dialogic aflat mereu intr-un dialog fertil cu sine si cu lumea. Preocuparile sale intelectuale, inclinatia spre reflectii, spre meditatii solitare, dezvaluie un chip al taranului roman inexistent pana acum in literatura romana. Moromete este astfel un personaj tipologic ce reprezinta autentica bogatie a vietii spirituale a colectivitatii rustice. Pentru el pamantul nu este o valoare in sine, ci este conditia existentei sale ca taran, este un simbol al libertatii sale spirituale. Desi este o natura lucida, cu un acut simt al realitatii si un spirit de observatie remarcabil, eroul se autoiluzioneaza crezand ca cel putin familia il intelege. Ipostaza initiala de pater familias cu o autoritate intangibila se clatina cand intelege ca feciorii sai au o alta scara de valori decat el. Cand afla de intentia lui Nila si Paraschiv de a fugi la Bucuresti, unde Achim plecase deja cu oile, batranul taran incearca cu deznadejde sa le schimbe intentiile. Nu reuseste insa sa-si tina familia unita nici cu vorba blanda, nici cu masura drastica a bataii cu parul. Simtindu-se ranit, inselat, tradat, Ilie isi modifica radical comportamentul. Bucuria taifasului si a ceasurilor de contemplare a lumii de pe podisca din fata casei se stinge in orizontul intrebarilor indurerate. Cand si cel mai mic fecior al sau, Niculae, se indeparteaza de radacinile sale taranesti prin invatatura, Moromete traieste o adevarata tragedie care se consuma in interior. El are insa puterea de a-si descoperi un nou sens existentei sale. Parasit de Catrina, el traieste o iubire tarzie pentru Fica, sora mai tanara a primei sale sotii. Acest sentiment de mare intensitate ii reda pierduta seninatate launtrica. Chiar neputincios fizic, el ramane o redutabila forta a spiritului. Consecvent principiilor sale, el exclama pe patul mortii: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta”. Desi „prizonier parca fara scapare al elementelor si al lui insusi” eroul morometian dovedeste consecventa morala, demnitate, rezistenta in fata unui timp agresiv care „nu mai avea rabdare ” cu oamenii. Profilul moral al personajului se contureaza si prin caracterizarile facute de celelalte personaje: Catrina blesteama intruna „suceala” omului ei, baietii mai mari il judeca pentru absenta simtului practic, comparandu-l cu Tudor Balosu, Niculae il defineste intr-o reflectie sintetica:”credea ca el e centrul universului si cum le aranjeaza el, asa e bine”.

Perspectiva narativa. Perspectiva naratorului obiectiv se completeaza prin aceea a reflectorilor (Ilie Moromete, in vol.I, si Niculae, in vol. al II-lea), ca si prin aceea a informatorilor (personaje- martori ai evenimentelor, pe care le relateaza ulterior altora, de exemplu al lui Parizianu despre vizita lui Moromete la fii, la Bucuresti). Limitarea omniscientei face ca romanul lui M.Preda sa fie un roman doric (N.Manolescu).

Epopeea tragica a taranului care traieste launtric drama disparitiei satului romanesc traditional se contureaza insa mai ales prin prezenta directa in text a eroului, prezenta insotita de comentariile scriitorului omniscient. Ilie Moromete ramane un personaj monumental, unic in literatura romana, vazut scenic chiar si atunci cand se retrage in lumea miraculoasa a cugetarii.

Caracterizarea personajului Ilie Moromete

din romanul Morometii de Marin Preda

Repere teoretice Valoarea romanului Morometii, subliniata in numeroase studii, eseuri, articole de catre marii critici si eseisti, este indiscutabila si se datoreaza, in mare parte, conceptiei despre roman a lui Marin Preda. Acesta crede ca la textul literar se ajunge pornind de la experienta vietii, viata „cerand a fi scrisa in totul sau: trebuie mai intai traita, apoi invatata si in cele din urma scrisa”. Scriitorul marturisea: „Am devenit scriitor descoperind treptat forta magica a cuvantului, pana ce intr-o zi, spre saptesprezece ani, am incercat sa-l fixez pe hartie”. Cuvantul trebuia sa exprime „sufletul uman si lumea”, aceste elemente devenind coordonate ale epicii sale romanesti, Marin Preda constientizand ca exista „o stiinta” a manuirii cuvantului, care se invata – ca orice stiinta: „Am inceput sa invat sa fiu scriitor, nu numai sa fiu pur si simplu, cu unicul dar care ma facuse sa inteleg ca exist.”

Rezultatul acestei „invatari” a fost romanul Morometii, o fresca a vietii taranesti surprinse „cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial”, cand „viata se scurgea aici fara conflicte mari”, dar si o imagine complexa a vieti unei familii, al carui nume apare in titlu. O umanitate impresionanta traieste in paginile romanului, cu bucuriile si cu dramele ei, cu sperante si prabusiri, intr-o aventura in care constiinta autorului era implicata de mult si continua sa se implice.

Referinte critice Intr-un studiu introductiv la romanul Morometii, editia din 1970, Mihai Gafita scria, dupa ce il asemanase, datorita vioiciunii spiritului, cu Pacala, erou folcloric tipic pentru universul taranesc: „Ilie Moromete nu va fi triumfator in planul social – cum e mai intotdeauna cunoscutul erou popular, simbol al intelepciunii taranesti - , manuind insa, cu aceeasi adresa, viclenia, nu doar inteligenta sa nativa, spontaneitatea in aflarea solutiei fara gres, adesea cu iz de farsa.[. . .] Straduinta lui Moromete are in vedere apararea trudnica a demnitatii umane si a formulei sale de existenta sociala. [. . .] Este un ultim mohican al competitiei individualiste cu societatea”.

Eugen Simion considera ca „eroul central al romanului, Ilie Moromete, nu seamana cu nici unul dintre personajele prozei anterioare, rurale sau citadine. Originalitatea lui vine din modul in care un spirit inventiv, creator, transforma existenta intr-un spectacol”. Alta data, acelasi autor critic noteaza ca Ilie Moromete „simbolizeaza lumea in valorile ei durabile”.

Statutul social al personajului Silistea-Gumesti – comuna mare cu scoala si doua biserici – devine spatiul fictional in care se vor accentua contradictiile ce vor duce la disparitia unei civilizatii, peste care prefacerile politice si economice mari sau mici, acceptand o conditie sociala asumata constient , caci „timpul avea rabdare”. Cand acesta se va grabi, satul va intra in „criza”, iar taranii cu prestigiu, stimati de colectivitate vor disparea o data cu mentalitatea lor, cu felul lor de viata.

Din lumea pestrita a comunei Silistea-Gumesti se diferentieaza categoric figura lui Ilie Moromete – replica literara a lui Tudor Calarsu, tatal scriitorului - , taran mijlocas, cu o familie numeroasa, traind in limita normalitatii: are pamant care le asigura traiul, casa cu acareturi, oi si cai. Dar nu acest taran „inscris” in viata comuna intereseaza, ci acela care se deosebeste de ceilalti prin complexitate sufleteasca, prin gandire superioara, prin spiritul contemplativ, prin harul vorbei care-l unicizeaza.

Ca exponent al lumii taranesti, protagonistul ilustreaza, prin destinul sau, soarta unei societati agrare fixate intr-o civilizatie arhaica ce nu rezista schimbarilor, fiind sortita disparitiei.

Caracterizare directa Ilie Moromete este prezentat rareori in mod direct, naratorul mutumindu-se sa noteze stari : „era tacut”, „era vesel”, „era tulburat”, „era teapan si sumbru”, in functie de motivele ce-i determinau starea, anuntand un comportament neasteptat, cu totul inedit.

Ceilalti sateni il respecta si asta o stie si seful de post, care marturiseste ca: „Moromete este un om de care mi-ar fi nu stiu cum sa-i iau baiatul la sectie”. Pentru Cocosila, prietenul lui cel mai bun, Moromete este „prost”, cuvantul rostit nefiind jignitor, amuzandu-l chiar, avand in vedere ca injuraturile faceau parte din viata lui Cocosila, vestit pentru aceasta.Primarul Aristide il considera „ciudat” si il priveste curios, Jupuitul il acuza de rea vointa, fiindca nu-si plateste datoriile: „Rasa de om ca dumneata n-am mai pomenit!Sarac nu esti, copii mici n-ai, bolnav nu esti? Toata lumea plateste loturile, numai dumneata o intinzi ca gaia-matu de mai bine de „cincisprezece ani”. Niculaie, desi copil, realizeaza ca tatal sau era „un om care gandea si gandirea lui era limpede, n-avea nevoie sa se inghesuie in ea”. Catrina il considera lenes si pacatos: „. . . toata ziua stai la drum si bei tutun si la sfanta biserica nu vrei sa vii” sau il acuza de placerea lui de a vorbi: „. . .lovi-o-ar moartea de vorba, de care nu te mai saturi, Ilie. Toata ziua stai de vorba si beai la tutun si mie imi arde camasa pe mine”, „ esti mort dupa sedere si tutun”.

Marturisirea lui Moromete, insingurat si bolnav, tasnita din mandria orgolioasa care i-a guvernat viata, chiar si in momentele de prabusire, apare ca o dramatica, dar trufasa autocaracterizare: „Domnule, eu intotdeauna am dus o viata independenta”.

Caracterizare indirecta- Prin fapte Ilie Moromete prinde viata, ca personaj principal, nu atat din faptele pe care le savarseste, cat din comportamentul sau inimitabil, din atitudinile – cu totul originale – fata de oameni si de intamplari. Faptele savarsite de Moromete sunt cele ale unui taran obisnuit, cu familie si griji: merge la camp – dar nu se prea omoara cu munca – vorbeste cu un vecin, il viziteaza pe altul, merge la poiana fierariei lui Iocan, zaboveste pe stanoaga din fata casei, isi bate copii cand i se pare ca acestia depasesc masura. Important pentru taranul acesta este nu ceea ce face, ci cum face sau cum le prezinta intamplarile celor care-l asculta. Glasul, mimica, gesturile se modifica in functie de ce spune, dar si de ceea ce simte, iar comportamentul sau este o sursa de nedumerire pentru cei din jur.

Nici una dintre „actiunile” sale nu dovedeste graba, caci timpul are rabdare cu oamenii. De aceea, Moromete are timp sa stea de vorba, sa-i priveasca pe cei din jur, satul, salcamul, campia, gradina; problemele care ii ameninta linistea sunt „amanate”, pentru ca nu numai el are asemenea greutati. Gesturile calme, mersul rar, linistit, glasul nuantat sunt ale unui om care iubeste si respecta un anume mod de viata. Glasul linistit este un semn al echilibrului sau, dar epitetul „linistit” apare intotdeauna urmat de altul care indica starea sau intentiile sale; glasul linistit, dar indesat ii este adresat lui Niculaie, care-l suparase, indicand autoritatea agresiva, uneori a tatalui; glasul incet si rar ii subliniaza nelinistea si indoiala trezite de propunerea baietilor de a-l lasa pe Achim la Bucuresti; glasul linistit si straniu apare cand afla de la Scamosu despre tradarea feciorilor si vorbeste cu acesta „cu o jale si o tristete aproape duioasa, nepamanteasca”. Durerea simtita este atat de puternica, incat glasul „linistit si incet” devine „turbure si insingurat”; glasul stapanit, care parea bland si sfios, anunta, de fapt, furtuna, caci atunci cand e infruntat de Paraschiv glasul devine „un urlet sfasietor de durere si manie”.

Prin comportament si gesturi- Moromete este un om neobisnuit si e perceput ca atare. Comportamentul sau trezeste uimire si nedumerire, uneori invidie, pentru ca el „avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau”. Stapaneste „arta” disimularii, regizeaza mici spectacole in care el devine actor, intreaba, se minuneaza, raspunde. Magistrala in acest sens este „sceneta” jucata cu agentii fiscali veniti pentru plata „fonciirii”. Moromete trece pe langa acestia, striga la o Catrina care, de fapt, era la biserica, se adreseaza apoi unui fecior, suparat ca acesta n-a pus la locul ei o furca, pentru ca sa se intoarca brusc la cei doi si sa le spuna dezolat: „N-am”, subliniindu-si cuvantul cu un gest de neputinta: „desfacandu-si bratele in laturi”. Ii cere insotitorilui o tigara si acesta ii intinde repede tabachera, il lasa pe agent sa-i scrie o chitanta de 3000 de lei, fara sa protesteze, reluand acelasi refren: „N-am”, spre furia Jupuitului, care incearca sa ia altceva in contul banilor. Moromete ramane calm, se minuneaza cand agentul spune ca statul nu-l plateste sa piarda timpul in curtile oamenilor: „Uita-te la asta! se mira Moromete cu oarecare veselie. Ce, te tiu eu?”.

In timp ce el ramane tacut pe prispa, fumand linistit, cei doi au de infruntat impotrivirea Titei „Lasati toalele aici, ce v-ati repezit la ele!”, a lui Paraschiv: „Nu, caii nu-i luati” si ironia lui Moromete cand vor sa ia caruta: „Crezi c-ai s-o poti duce?”. In cele din urma, agentii trebuie sa se multumeasca doar cu o mie de lei, taranul bucurandu-se ca i-a pacalit, pentru ca i-au mai ramas doua sute de lei din banii primiti de la Balosu pentru salcam. Supararea, linistea, nedumerirea, veselia fortata, neputinta, indignarea sunt prezente in comportamentul omului, subliniate fiind de gesturi si de o mimica expresiva. La fel de elocventa este scena pranzului la camp; desi se frige cu fasolea fiebinte, nu se exteriorizeaza in nici un fel, asteptand curios si amuzat sa pateasca si Paraschiv acelasi lucru, lasandu-l sa se friga – sanctionand in felul acesta lacomia - , apoi, prevenitor, ii ofera apa rece si se intereseaza grijuliu daca s-a fript rau: „Na, Paraschive, bea apa, se precipita Moromete, apucand bota in brate si intinzandu-i-o grijuliu. Te-ai ars rau? Eu credeam ca e rece, marturisi el naiv.”

Prin atitudini- Atitudinea lui Moromete in diferite imprejurari dezvaluie alte trasaturi ale sale. Este mandru si dispretuitor fata de Balosu, pe care il injura intotdeauna, in gand,pentru dorinta de imbogatire, iar acesta, simtind superioritatea vecinului sau, nu-si doreste decat sa-l vada umilit. In poiana fierariei lui Iocan, se comporta ca un om care stie ca este asteptat, lucru confirmat, de altfel, de primirea pe care i-o fac satenii: „Moromete fu intampinat de departe cu exclamatii”. Se simte superior acestora si nu-si poate stapani pornirea de a fi ironic cu cei care nu sunt in stare sa-l inteleaga. Citeste din ziar discursul regelui ca si cum el s-ar adresa specialistilor la marele congres agricol, cu niste inflexiuni curioase in glas „care scormoneau intelesuri nemarturisite sau incheieri definitive care trebuiau sa zdrobeasca de convingere pe cei care ascultau”. Atitudinea de sef absolut al familiei este subliniata de pozitia sa privilegiata in timpul cinei: „Moromete statea parca deasupra tuturor. Locul lui era in pragul celei de-a doua odai, de pe care stapanea cu privirea pe fiecare [. . .] . El sedea bine pe pragul odaii lui, putea sa se miste in voie”.

Prin limbaj- Toti se minuneaza de priceperea lui Moromete in a lamuri chestiuni de neinteles pentru altii.

Dar magistral este taranul acesta cand vorbeste. Dialogul cu cei din jur este o permanenta provocare, Moromete strecurand subtil, intepaturi, din pura curiozitate de a vedea reactia acestora si de a se amuza de neputinta lor. Cand il intreaba pe Udubeasca unde a fost cu o zi inainte si acesta ii raspunde ca statuse toata ziua in ograda lui, se mira, iar raspunsul: „Ce vorbesti! Pai, nu te-am vazut”, inseamna de fapt, ca nu l-a vazut pe Udubeasca pentru ca omul „nu se distingea prin nimic” incat sa fie vazut.

In gura lui, cuvantul capata fascinatie magica, cele mai obisnuite intamplari devin aventuri, iar povestitorul are puterea de a-i convinge pe ascultatorii care-l asculta vrajiti. E suficient sa amintim relatarea calatoriei la munte, impreuna cu Balosu, pentru a vinde porumb sau a vizitei in casa plina de copii a lui Traian Pisica. Precum un orator desavarsit, intai trezeste curiozitarea celor dispusi sa-l asculte cu un fel de captatio benevolentiae: „Pai, voi nu stiti nici unul cu cine avem noi de-a face aici in sat, anunta el cu glasul acela nepartinitor, care parca nu era al lui. Sa cautati in toata Romania, de la munte la balta, si la turci sa cautati si altul ca el [Traian Pisica] nu gasiti!”.Apoi se infierbanta si jura ca e adevarat ce-a spus, lasand impresia ca intre el si celalalt taran s-a petrecut ceva neobisnuit. Relatarea propriu-zisa include uimirea lui Moromete si intrebarile lui retorice, adresate ascultatorilor, raspunsurile lui Pisica la intrebarile curioase ale musafirului, intreventiile nevestei lui Pisica, urletele Ciulcai. Nedumerirea prefacuta a lui Moromete, pauzele in rostire, interjectiile folosite, hazul prin care infatiseaza gesturile celor cinsprezece suflete aflate intr-o singura incapere produc bucurie si satisfactie „auditoriului”, lacom de a afla si alte amanunte picante despre cel care isi „amendeaza” copii, vanzandu-le pamantul.

Aceasta este doar o fata a lui Moromete, aratata celor din jur, lumii exterioare pe care inteleptul taran o accepta asa cum este, dar in care nu este acceptat cu felul lui de a fi si de a gandi, pentru ca nu este inteles.

Prin relatiile cu celelalte personaje Ca tata, se afla in relatii conflictuale cu feciorii sai, ce nu mai accepta sa traiasca asa cum traise de-o viata Moromete, care vor bani si cer ca produsele sa fie vandute pentru a se imbogati, precum Balosu. Acestia suporta din ce in ce mai greu autoritatea tatalui, care ii ironizeaza, ii umileste uneori, le aplica pedepse corporale. Cu toate acestea, Moromete va accepta planul lor, fara sa le banuiasca intentiile. Duritatea lui nu este un defect, pentru ca autoritatea tatalui care conduce familia, fiind raspunzator de binele acesteia, nu poate fi pusa la indoiala, iar incercarea de a o incalca este sanctionata drastic. Cu atat mai surprinzator este Ilie Moromete cand traieste o emotie neinteleasa la premierea lui Niculaie, el insusi fiind uimit de ceea ce i se intampla: „. . .vorbea singur si ca niciodata facea pasi largi si repezi. Parea nemultumit si dezorientat, atins tocmai in linistea sa netulburata. Ce era Niculaie asta? De unde mai rasarise si el cu povestea asta a lui cu scoala? [. . .] prapaditul de el [. .] Cand l-am vazut pe scena aia, acolo, mi-a secat inima”. Un sentiment de vinovatie il va urmari mereu, subliniind, de fapt, ca intr-o lume dura sentimentele trebuie sa fie ascunse. Nici ca sot nu-si va manifesta trairile: isi insulta si isi injura nevasta, care nu pare afectata de acest mod de a fi, absolut obisnuit in lumea satului, iar uneori o loveste, fara ca aceasta sa riposteze la lovituri (dar va deveni apriga, atunci cand barbatul nu-si va respecta cuvantul, parasindu-l, lucru rar intalnit in lumea satului).

Moromete este tolerant cu prietenul sau, Cocosila, si nu-l ia in seama atunci cand acesta il face mereu prost, amuzandu-se de incercare lui de a parea mai destept. Este intelegator cu Tugurlan, care l-a injurat, considerand incidentul o chestiune politica,dar nu-l suporta pe Balosu, dispretul lui fiind evident, ca si ironia subtila careia ii cade prada Victor Balosu. Isi permite sa fie sarcastic cu Aristide, desi are nevoie de un imprumut, si ramane onest, neacceptand sa devina omul lui, ceea ce provoaca supararea primarului, care nu-l va mai pasui cu datoria, adancind criza in care se zbatea neputincios, inglodat in datorii.

Personaj simbolic De-a lungul romanului s-a cristalizat un alt fel de taran, deosebit de ceilalti aparuti in literatura romana, numit „taran filosof”, „taran arhaic”, „taranul conservator”, „sintagme incomplete ce nu pot cuprinde complexitatea eroului care traieste in doua lumi. Aparent, este taranul care se incadreaza perfect in lumea satului, impartasind destinul de munca si lupta cu problemele existentei tuturor taranilor, infruntandu-i pe Balosu, pe Jupuitul sau pe Aristide; se straduieste sa-si achite datoriile (fara sa reuseasca), sa-si pastreze neatinse loturile, nu din dragoste pentru pamantul ale carui produse i-ar fi putut aduce castig – nu s-a gandit nicodata sa comercializeze roadele - , ci pentru ca aceasta inseamna calea lui spre libertate.Pamantul asigura hrana familiei de care este raspunzator si il elibereaza de grijile materiale. Acesta ii permite sa se retraga in cealalta lume, inaccesibila celorlalti, ce este numai a lui si in care traieste dupa un cod existential propriu, in armonie cu sine, detasandu-se de aspectele neplacute ale vietii ce i-ar putea afecta seninatatea interioara. Este un contemplativ ce crede ca spectacolul lumii trebuie descoperit; este vorba de „spectacolul” oferit de natura, privirea lui larga inregistrand frumusetea acesteia, dar si de oameni, pe a caror figura zaboveste, curios si insistent, cu aceeasi privire larga.

Este o altfel de imbogatire, a sufletului, pe care cei din jur n-o inteleg si pe care o tine ascunsa. Cand simte nevoia unei destainuiri vorbeste singur, incercand sa-si lamureasca gandurile, legate de casa, de politica, de viata, de lume. Crede in eternitatea satului patriarhal in care viata decurge fara schimbari, refuzand sa vada transformarile ce ii tulbura linistea, fara sa realizeze ca libertatea pe care i-o dadea proprietatea este iluzorie. Presat de datorii, fara caii si oile pe care le-au luat cu ei baietii fugiti la Bucuresti, Moromete se prabuseste, ca odinioara salcamul a carui taiere poate fi considerata primul semn al declinului, salcamul fiind „dublul vegetal” al eroului (Eugen Simion). Tragismul taranului infrant de istorie (pe plan social) si lovit in sentimentul paternitatii (in plan familial) se contureaza in scena de la hotar. Se simte strivit de singuratate, iar gesturile sunt ale unui invins: asezandu-se pe piatra lata de hotar, „isi lua capul in maini”. Are revelatia unei uneltiri impotriva lui, din partea lumii pe care o contemplase si o crezuse „prietena si plina de daruri ascunse” si din partea timpului pe care-l crezuse rabdator cu oamenii. Lumea i-a instrainat copiii pe care el, mereu , ii iertase. Supunandu-se unui proces de constiinta, isi recunoaste neputinta de a fi gasit un alt drum pe care sa-l urmeze, punand, pentru prima oara, sub semnul intrebarii existenta lumii imaginate de el: „Si daca lumea e asa cum zic ei si nu e asa cum zic eu, ce mai ramane de facut?”. Nu mai era nimic de facut. Masca vesela purtata de omul inteligent care credea ca e dreptul desteptului sa rada de prosti, este inlocuita de alta, trista, anuntand imposibilitatea de a se opune istoriei si prabusirea nu numai a familiei sale, ci a unui mod de viata patriarhal, a unei civilizatii arhaice. Stand Morometii – dupa spusele lui Eugen Simion – „sub un clopot cosmic, drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Prabusirea lui Moromete simbolizeaza, in fapt, prabusirea unei civilizatii arhaice si patriarhale.

Concluzii Ca sa poata exista, Moromete, contemplativul si ironicul ce persifla fapte si oameni – pe buna dreptate - , trebuie sa se adapteze altei lumi pe care o va judeca, de altfel, fara placere si fara lumina ce iradia din el. Renuntand la valorile in care credea, taranul ce se individualizase din randul consatenilor sai nu se mai regaseste in noua lume, asa cum cititorii nu-l mai recunosc in al doilea volum, ramanand cu nostalgia unui Moromete unic, neegalat de „celalalt” Moromete, copie palida care are totusi, o ultima rabufnire de orgoliu, inaintea mortii. Sub aparenta impacare cu viata, s-a ascuns mereu o mare neliniste, ce-i confera statutul de personaj tragic, invins in lupta cu lumea lui – pe care n-a putut-o pastra nealterata - , dar si cu lumea noua ce nu l-a castigat si careia a incercat sa i se adapteze, fara s-o iubeasca.