Scrierile elamite

SCRIERILE ELAMITE

La rasarit de Tigru , in regiunea Susa, un vecin puternic al Babilonului a fost

regatul Elam. Pe cand scrierea sumeriana abia se contura, elamitii navaleau fara

incetare, dar ei n-au putut birui. Babilonienii I-au respins, dar le-au imprumutat

scrierea cuneiforma, pe care ei au intrebuintat-o. Acolo s-a format scrierea

proteelamita, cunoscuta din documentele de la Susa, scoase la lumina prin sapaturi

arheologice realizate de misiunea franceza, sapaturi extinse si pe platoul iranian.

1. DESCIFRAREA UNOR TEXTE SEMNIFICATIVE

Interpretarea textelor descoperite de specialisti la Susa va ramane pentru mult

timp obscura si neunitara. Cateva dintre ele apar pe piatra, dar cele mai multe sunt

inscrise pe tablite de argila, avand un fason cuneiform. Aceasta este singura

asemanare intre documentele protoelamite si cele sumeriene si este o asemanare strict

exterioara, caci limbile sunt diferite. Unul dintre arheologi descoperitori, F. Bork, a

emis ipoteza ca scrierea elamita ar fi o ramura desprinsa din limba sumeriana, dar J.

Février ramane sceptic, neacceptand o asemenea ipoteza (1). In mod evident scrierea

elamita n-a rezistat mult timp concurentei facute de scrierea sumeriana, care sustinuta

de succesele politice dobandite in timpul dinastiei semite din perioada 2450-2400 s-a

impus in Elam ca si limba akkadiana.

Din scrierea sumeriana avea sa derive scrierea elamita propriu-zisa, care s-a

desprins in etape succesive, progresiv, de scrierea sumero-akkadiana si prin

intermediul elamitei medii va constitui neoelamita, cea din urma forma a acestei

scrieri, care s-a gasit alaturi de akkadiana si de persepolitana pe cunoscutele

inscriptii trilingve ale monarhilor ahemeniti de la Persepolis. Este vorba de inscriptiile

care au dat cheia scrierii cuneiforme. Timp de un secol misterioasele tablite au starnit

interesul elitei orientalistice europene. Unii specialisti au opinat ca ele nu contin

altceva decat o decorare in forme geometrice. Ca intr-un basm, salvarea a venit de la

un calator sosit de peste mari si tari, daca mentionam ca in Persia sosea tocmai din

Danemarca in 1780 Niehbur, un pasionat cercetator, care a copiat inscriptia Naqshi-

Roustam, descoperita in apropiere de Persepolis si compusa din 3 coloane, in care

scrierile pareau asemanatoare, pentru ca erau de tip cuneiform. Cercetandu-le,

Niehbur a constatat ca textele apartineau unor limbi diferite, asa cum si scrierile erau

diverse. Mai mult chiar, el a distins in prima scriere 42 de semne, care apartineau unui

alfabet, ele trebuind sa fie citite de la stanga la dreapta. Continutul si natura celor 3

scrieri ramaneau o taina, de care avea sa se apropie dupa alti 20 de ani danezul,

Munter. El a avut intuitia exacta ca este vorba de texte din perioada regilor ahemenizi

si ca prima scriere este alfabetica, a doua silabica, iar ultima ideografica. Misterul

tablitelor persepolitane continua sa incite un mare interes. Ambitionat in urma pariului

facut cu unul dintre prietenii sai ca va izbuti sa descifreze textele necunoscute, un

german, anume profesorul de latina G.F.Grotefend, inchis in biblioteca, a facut o

cercetare atenta a inscriptiei dobandite de Niehbur, pornind de la ipoteza ca acelasi

text a fost preluat in toate cele 3 limbi cu scrieri diferite. O alta intuitie geniala avea sa

fie aceea ca limba scrierii alfabetice era una apropiata, daca nu identica chiar, cu

vechea limba persana, numita zend, din care apoi s-a constituit persana moderna. In

aceasta acceptie, sustinuta ca argumentare atat de starea inscriptiei cat si de

localizarea ei in apropierea capitalei stabilite de urmasii lui Cirus cel Mare la tron,

dupa informatiile istoricului Herodot, cei desemnati a constitui subiectul enuntului

erau regii ahemenizi Darius si Xerxes. Numele celor 2 regi, odata descifrate, tocmai

pentru ca ele, ca oricare nume proprii, nu aveau flexiunea si variatiunea fonetica prea

bogata de la o limba la alta, vor fi decupate din textul alfabetic in care Grotefend

distinge niste "cuie" verticale sau oblice, folosite pentru separarea grupelor de semne.

In mod logic numele ahemenizilor erau insotite de titlurile lor regale si decriptarea a

scos la lumina cateva inscriptii precum:"Darius, rege puternic, fiul lui Hystaspe;

"Xerxes, rege puternic, rege al regilor, fiul lui Darius". Cu ajutorul acestor litere au

inceput sa fie descifrate si altele. Era o victorie memorabila marcata in anul 1802,

cand tocmai se descoperise in Egipt piatra de la Rosetta, la fel de enigmatica si ea, dar

pe care Champollion n-o va descifra decat 20 de ani mai tarziu. Desigur ca activitatea

de decriptare a celor 3 scrieri mesopotamiene despre Darius si gloria sa nu era nici

acum incheiata. A fost nevoie de un arheolog curajos, cum s-a dovedit a fi ofiterul

englez din Compania Indiilor, H.C.Rawlinson, care a participat cu pasiune la

sapaturile facute in regiune intre anii 1830- 1850, el neezitand sa escaladeze partea

superioara a stancii din Behistun, pe care Darius este reprezentat calcand cu piciorul

pe dusmanul sau invins. Astfel Rawlison a copiat lunga inscriptie de pe peretele

stancos, spre a descifra scrierea cuneiforma a vechii limbi persane. Mai apoi, pornind

de la acest reper, un alt englez, E. Norris descifreaza al doilea text de 3 ori mai lung

ca primul, alcatuit din 111 semne, cu scrierea silabica, intrucat locul structurii

alfabetice de tipul D.a.r.i.w.u.s era luat de constructii silabice, respectiv

Da.ri.ia.Wu.u.is. Acum se putea stabili un dictionar de silabe aproape complet. Dar

Lucrare: Sunetul - caracteristici Lucrare: Ereditatea si variabilitatea organismelor

limba aceasta necunoscuta nu facea parte, asemenea vechii persane, din ramura indoeuropeana.

Dupa ce Jules Oppert avea sa-i intocmeasca gramatica si vocabularul,

limba aceasta va primi diferite denumiri din partea lingvistilor, care in cele din urma

se opresc asupra termenului de limba elamita, dupa denumirea Elamului, regiunea din

sud-vestul Iranului, unde ea se folosise, dar numai in acea epoca. Rezultatele de pana

aici l-au incurajat pe pasionatul Rawlinson, care a revenit de data aceasta in fruntea

unei echipe de cercetatori asupra ultimului text, cel cu peste 500 de semne. Numele

proprii, identificate mai intai, erau precedate in sistemul complex de notare de aici de

cate un cui vertical cu valoare indicativa. Un tratament similar pareau sa aiba si

toponimicele sau numele de zei, iar termenii comuni, notati cu mai multe semne

alfabetice ori silabice in primele doua scrieri, aici erau desemnati printr-un singur

semn, cu valoare de ideograma, asadar semnificand obiectul si nu echivalentul

fonetic al numelui sau. Semnificativ era si numarul mare de semne din ultimul text,

scris, asadar, intr-o limba inrudita cu araba, ebraica, aramaica si care trebuia sa fie tot

de esenta semitica. Botezata la inceput asiriana, apoi babiloniana, acest idiom va fi

in cele din urma denumit limba akkadiana. Iata ca la mijlocul secolului al XIX-lea

textul de la Behistun a fost integral decriptat.

2. SEMNIFICATIILE DE FOND ALE UNEI DECRIPTARI STIINTIFICE

Spre a nu mai lasa loc nici-unei indoieli cu privire la succesul orientalistilor

europeni, care au deschis un drum larg cunoasterii primei civilizatii stralucite a

omenirii prin intermediul limbii de acces in spatiul mesopotamian, Royal Asiatic

Society din Londra a organizat un concurs ingenios privitor la modul cum este

stapanita scrierea babilonienilor de catre cei mai reputati savanti ai domeniului in

Anglia, respectiv Rawlinson, Hincks, Talbot si Oppert. Ei au primit un acelasi text de

pe o tablita recent dezgropata spre a fi descifrat, fara vreo consultare intre ei, urmand

ca traducerile lor sa fie trimise in cate un plic sigilat societatii. Asemanarile izbitoare

intre cele 4 traduceri erau o confirmare a faptului ca limba babilonienilor fusese intradevar

reconstituita stiintific, chiar daca mai existau unele lacune. Marile state

europene isi revendicau, pe buna dreptate, meritul de a fi descoperit in Orient

radacinile unei civilizatii exemplare printr-o implicare nemijlocita. Cercetarile asupra

limbii babiloniene aveau sa continue, cu unele episoade nu ferite de o anumita

anecdotica.

Ceea ce s-a incercat era stabilirea prin prezumtiile unor savanti a prioritatii

elementului ideografic din scriere fata de cel silabic, socotit a fi aparut ulterior in

scrierea babiloniana. S-au argumentat pe baza lexicului semitic vechi si modern

echivalente ideografice si silabice ale semnelor, dar cum demonstratia a esuat,

concluzia a fost aceea ca scrierea ideografica originala era utilizata pentru o limba

care nu este semitica. Sustinatorii semitei s-au infruntat in reuniunile Institutului

Frantei cu cei ce acreditau ideea ca limba babiloniana ar putea fi afiliata domeniului

indo-european arhaic si academicienii cei cu peruci si barbute pudrate nu au ezitat sa

ridice umbrelele cu porniri belicoase. Adevarul s-a dovedit in mod stiintific a fi cu

totul altul. Limba sumerienilor, bogata in nuclee ideografice, carora li se alaturau

prefixe, infixe si sufixe, era de tip aglutinant, aidoma elamitei de izolata si cu o

origine pana astazi ramasa necunoscuta. Nu s-a putut stabili nici vreo descendenta a

acestui idiom, chiar daca batalia din jurul limbii sumeriene n-a incetat pana in 1905,

cand a aparut o lucrare fundamentala in acest domeniu, anume Inscriptiile din Sumer

si din Akkad de Thureau- Dangin. Cercetarile facute asupra istoriei unui popor care a

atins culmi de civilizatie in mileniul al III-lea i.Hr. au continuat cu rodnicie in ultimul

veac si nu ne indoim ca vor continua si in viitor, atat timp cat noile generatii de

specialisti vor cauta in trecut radacinile culturii moderne a omenirii.

(1) J. Fevrier, op.cit., ed.cit., p. 115

Pe masura ce evolua, scrierea elamita se tot simplifica, distantandu-se astfel de

scrierea sumero-akkadiana, care era tot mai evident coplesita sub povara propriei

traditii. Dupa ce a incetat sa mai fie o limba vie, sumeriana a ramas folosita ca limba

liturgica, avand un destin asemanator cu cel al limbii latine sau al celei slavone pe

continentul Europei.

In scrierea neoelamita numarul total al semnelor nu depasea cifra de 113, iar

silabele complexe au ajuns sa dispara aproape total. Semnele silabelor simple au

reusit sa descompuna toate silabele complexe, iar ideogramele s-au redus doar la

cateva, care desemnau unele concepte uzuale. Elamitii au renuntat, asadar, aproape

total la ideograme si au redus numarul semnelor cuneiforme. Astfel, ei au creat o

scriere silabica aproape pur fonetica.Dar aceasta nu era ultima metamorfozare la care

avea sa fie supusa scrierea cuneiforma, influentata permanent de conjuncturile politice

si de determinarile lingvistice si culturale ale vietii popoarelor.

ALTE SCRIERI CUNEIFORME

Pe teritoriul de astazi al Armeniei, numit de asirieni Urartu, s-a constituit in

secolul al-IX-lea i.Hr. regatul unui popor numit khaldi. Regatul lor a cunoscut

inflorirea intre 850 si 640 i.Hr, ruinat la venirea indoeuropenilor si spulberat de

asirienii lui Assurbanipal. Limba urartienilor, numita in cateva randuri vainica, nu era

nici semitica, si nici indoeuropeana. Ea a fost notata cu ajutorul scrierii neoasiriene,

astfel ca nu se pot sesiza decat putine diferente in grafica urarteana, mai exact

obisnuinta de a imprima 2 colturi orizontale succesive in loc de unul, atunci cand

acela e strabatut de un colt vertical.Asadar, cucerirea imperiului babilonian de catre

asirieni n-a avut o inraurire semnificativa asupra scrisului, pentru ca cele doua

popoare venite in contact vorbeau limbi inrudite.Abia atunci cand persii au patruns in

Mesopotamia, scrierea cuneiforma avea sa fie supusa unei noi transformari.

Cauza_era faptul ca persii erau o populatie de origine indo-europeana, ei avand o

limba total deosebita atat fata de scrierea cuneiforma asiro-babiloniana, cat si fata de

cea elamita. Scrierea cuneiforma, care in faza ei sumeriana fusese compusa din

cuvinte lungi , reprezentate prin ideograme si prin semne fonetice, ca la elamiti sa

devina silabica, acum prin interventia persilor va deveni o limba compusa numai din

litere, fonetizandu-se deplin.

Raspandirea larga a scrierii cuneiforme, greu de explicat, daca am avea in vedere

faptul ca era atat de complicata ca forma, a facut ca ea sa se impuna drept scrierea

diplomatica a Orientului Apropiat. In vremea infloririi sale, scrierea cuneiforma

babiloniana figura ca instrument general al corespondentei diplomatice. Acest adevar

a fost atestat cu ajutorul documentelor descoperite in Egiptul de Sus, in fosta resedinta

a faraonului Echnaton, a carui corespondenta cu aliatii sai din Siria si Mesopotamia

nu era scrisa in hieroglife, ci in semne cuneiforme.

SCRIEREA CUNEIFORMA PROTOHITTITA

Sfera de influenta a acestei scrieri de tip analitic era cu mult mai

cuprinzatoare. Intre limbile asiatice care au folosit cuneiformele akkadiene pentru

scriere, una deosebit de importanta era protohittita.

Mentionati in Biblie in Cartea Genezei, 23, ca descendenti ai lui Abraham,

Hittitii, numiti si Hatti, vorbeau o limba indoeuropeana, chiar daca numele l-au

mostenit de la o populatie asianica anterioara, care nu era indoeuropeana si careia ei ii

ocupasera teritoriul aflat la 150 km est de Ankara, pe locul unde astazi se afla orasul

Boghaz-Köi. In arhivele lui s-au gasit texte akkadiene curate, unele texte in limba

hittita si in scriere sumero-akkadiana, pe langa care s-au aflat cateva documente in

limba protohittita si in scriere sumero-akkadiana. Ea s-a folosit intre -1500 i.Hr. si 700

d Hr., fiind la origine o scriere pictografica, taiata in piatra. Asa cum limba sumeriana

a ramas la assiro-babilonieni o limba moarta, limba protohittita a devenit la hittiti un

fel de limba religioasa, de limba moarta, invatata numai in scolile de preoti. Cum se

intampla frecvent cu popoarele indoeuropene, care ignorau scrisul ca indeletnicire,

hittitii au imprumutat semnele sumero-akkadiene spre a-si nota limba lor, care avea

multe asemanari cu greaca si latina, desi ca aspect era cuneiforma. Adoptand scrierea

akkadiana, hittitii au adus unele modificari, cum este intervalul pus intre cuvinte si

netaierea cuvantului la sfarsit de rand. Sistemul silabelor a fost simplificat, astfel ca in

general fiecarui semn ii corespundea o singura valoare fonetica. Ei au retinut un

numar mai mare de ideograme si de determinative ca alte popoare.

Ex.: notiunea de om se nota si se pronunta antuhőa in hittita si amela in akkadiana.

Idiogramei i se putea adauga un complement fonetic in hittita, dar nu si in akkadiana.

Uneori scribii transformau cuvinte akkadiene scrise fonetic in veritabile ideograme

hittite. akkadienii foloseau idiograma. Spre exemplu, pentru notiunea de 'cap',

akkadienii foloseau idiograma sag, care se pronunta qaqqadu sau scriau fonetic

cuvantul qaqqadu care in limba lor insemna 'cap'. La randul lor, hittitii spuneau

harsana sau scriau fonetic qaqqadu, dar pronuntau harsana. Se mergea chiar mai

departe, recurgandu-se nu numai la idiograma akkadiana, ci si la complementul ei

fonetic sag-du (pentru qaqqa-du), dar pronuntau harsanu.

Cercetarea facuta asupra civilizatiei hittite a inceput sa dea roade in secolul al

XIX-lea cand Johann Ludwig Burckhardt in 1822 a descoperit linii ciudate, vazute de

el pentru prima data in cele dintai calatorii facute in Siria. Piatra cu inscriptii, care a

fost redescoperita in 1870 de consulul general al Americii Augustus Johnson si un

misionar american, era acoperita cu linii de un tip neobisnuit. Cand ei si apoi alti

cercetatori au incercat sa copieze 'Inscriptiile Hamah', au fost intampinati de bastinati

ostili, caci uneia dintre pietre i se atribuiau puteri magice. Doi englezi, dintre care

unul fiind consulul Damask-ului si William Wright, autorul de mai tarziu al cartii

Imperiul hititilor (1886), au fost invitati in anul 1872 intr-o calatorie, ca sa obtina

inscriptiile. Chiar daca expeditia a fost periculoasa, intrucat bastinasii amenintau cu

distrugerea pietrelor, prin diplomatie si tact pericolul a fost inlaturat. W. Wright va

relata: 'Mutarea pietrelor s-a facut de catre o armata de oameni, care au tinut orasul

sub asediu intreaga zi. Doua pietre au trebuit scoase fortat prin peretii unei case, iar

alta era atat de mare incat a fost nevoie de 50 de oameni si 4 bivoli pentru deplasarea

pietrei pe o distanta de o mila. Celelalte pietre au fost despicate in doua si partile

inscriptionate au fost carate pe camile pana la Serai. Cand musulmanii si-au facut

rugaciunea de seara, ultima piatra a fost depozitata in siguranta'. (1) Inscriptiile au

fost trimise la British Muzeum si la Fundatia palestiniana de explorare. Astfel limba

hittita a intrat in atentia specialistilor, numerosi de-a lungul timpului. Dintre ei, un

tanar scotian A-Henry Sayce a adus o contributie importanta in intelegerea limbii

hittite.

(1) Apud:

Inainte de acest moment, el fusese student la Oxford, unde si-a luat masteratul

in latina, greaca, egipteana, persana si sanscrita. Astfel, bine echipat, el a reusit sa

descifreze scrierea unei placi de argint, numita acum Tarkumuwa Seal (sigiliu).

Hittitii foloseau 2 dialecte inrudite si 2 tipuri de scris. Hieroglifa hittita este scriere

pictografica in forme fizice si pare sa aiba legaturi cu formele originare de pe

teritoriul Marii Egee. Cuneiforma hittita si-a imprumutat metoda de la cuneiforma din

Valea Mesopotamiana. Acest sigiliu era un fel de fragment bilingv si atesta

cunoasterea considerabila a textelor sumeriene-babilonene si asiriene.

El a realizat si citirea fonetica a urmatorului text: 'Tarkumuwa, regele tarii

Mera'. In lucrarea lui Wright, mai tanarul colaborator Sayce publica si o lista de

caractere hittite cu anumite logografe cu valoare silabica si semne cu rol de prefix al

divinitatii, precum si semne care identifica pluralitatea si originea etnica.

Bedrich Hrozny, un cugetator din Boemia, expert al limbilor semitice, a

stabilit, in acord cu studiile sale despre hittiti prezentate la o intalnire a oamenilor de

stiinta la Berlin in 1915, faptul ca in structura ei si in alte sunete, hittita are afinitati cu

grupul limbilor indo-europene (dintre care face parte si romana si engleza). Intr-una

dintre inscriptii, Hrozny citeste logograma pentru ' "paine" si urmareste citirea

fonetica -an ezzateni, wasar-ma, ekuteni. Pentru ezzateni Hrozny reaminteste

grecescul edein (=a manca), latinescul edere si vechiul cuvant german ezzan. Iar

pentru wasar (=apa), Hrozny aminteste de vechiul cuvant saxon watar. Tot din acest

context reiese ca ekuteni inseamna 'a bea'. Hrozny si-a publicat descoperirile in

1915.

Munca de interpretare a manuscriselor hittite a continuat. Piero Meriggi a

aplicat metode statistice asupra hieroglifelor hittite. Cu multe cuvinte esentiale

integrate printre semnele logografice, cu terminatii si alte structuri gramaticale

intelese prin metoda rebus, partea silabica a hittitei consta in aproximativ 60 de

semne, fiecare incepand cu o consoana si terminandu-se in vocala. Numarul

cuvintelor - semne este de aproximativ 450, in comparatie cu numarul celor

sumeriene, ce se ridica la 600 sau cu cele egiptene, estimate la 700. Nu s-a mai gasit o

mai mare economie in numarul de semne in nici o limba de factura antica, dar acestea

pot functiona ca silabe apartinand unei limbi anumite, alt exemplu fiind structura

sunetelor din secolul al XIX-lea la indienii cherokee. Aici se observa ca in contrast cu

vechile sisteme, logografele sunt eliminate, inventandu-se semne care sa tina loc

silabelor de care este nevoie pentru inregistrarea unei limbi vorbite.

Importanta esentiala a scrierii cuneiforme a fost aceea ca, datorita tablitelor de

lut cu inscriptii gasite in Mesopotamia, cunostintele despre istoria omenirii, asa cum

ele se reflectau in spiritualitatea babiloniana, coboara in timp cu inca cel putin doua

milenii.