George Bacovia

George Bacovia

Plumb, 1916, Scantei galbene, 1926, Cu voi, 1930, Comedii in fond, 1936, Stante burgheze, 1946.

G. Bacovia (1881-1957), care a publicat pentru prima oara poezii in revista lui Al. Macedonski, Literatorul, in 1899, este unul dintre marii poeti modernisti, sincronizat consecvent si pe o lunga durata de timp cu sensibilitatea si modalitatile poetice universale.

Marea sa originalitate n-a fost observata de la inceput.

Cel mai mult a fost apropiat de simbolisti pentru propensiunea innascuta spre sinestezii, muzicalitate ori verbalizarea nevrotica.

Lipsa de travaliu formal a putut sa descumpaneasca. Poezia era doar o emanatie a subconstientului eliberat pe calea verbului. Procedeele de enuntare nu mai erau legate de precedente referentiale, ele erau generate simultan cu emisia verbala.

Acest inconformism parea cu atat mai straniu, cu cat, intr-o masura considerabila, se conforma cursului poetic european. Dar altfel, fara trucuri, adica fara principii poetice.

Conceptul succesiv de poezie care i-a fost aplicat l-a descoperit pe poet partial, dar continuu, semnaland tot atatea limitari teoretice ale comentatorilor lui.

Mai mult decat evolutia poetica, s-a manifestat, insa, evolutia exegetica asupra operei sale, una dintre cele mai unitare si tensionate din cate are literatura romana.

Din scrupul critic si de concept poetic, s-a crezut ca simbolismul ar avea in Bacovia chiar un inaugurator, desprins in sfarsit de secolul trecut, inca romantic, in literatura romana, cu poeti precum Macedonski, Anghel, Petica, liberi in fantezie, dar blocati intr-un formalism parnasian sterilizant.

I s-au recunoscut lui Bacovia o hiperluciditate estetica, o tensiune a expresiei tradusa dintr-un tragism pur, singular, al constiintei existentiale si artistice.

Dupa modelul cosmologic al lui Eminescu ori cel metafizic al lui Arghezi, Bacovia aducea un model antimetafizic, nereflexiv, de consemnare narativa, metonimica, intr-o emisie perlocutionara precara si totodata esentializata.

Expresia sa poetica deriva dintr-o enuntare dizarmonica inovatoare, facand uz, cu naturalete, de sintaxa sincopata, fracturata ori suspendata.

A fost considerat mai tarziu nu atat simbolist, cat expresionist. La aceasta dezorganizare savant organizata a universului sau poetic, devenit un 'paradis artificial', se va referi, in Bacovia, sfarsitul continuu, si poetul si eseistul Ion Caraion.

Bacovia este  sincron cu expresionismul poetic german si apoi european, ca estetica a tipatului si a reliefarii cu deosebire a expresiei in arta, prin picturalitatea dureroasa a trairii colosale, care se stinge in fiinta afectiva si creatoare.

Mai rar a fost apropiat de suprarealisti.

(S-au creat premizele pentru a fi urmarit de-a lungul avangardelor, de la poezia dicteului, a unei poetici de o intranzitivitate extrema, la antipoezie, altfel spus la o poezie tranzitiva, antimetaforica, metonimica.)

Poemul devine astfel dicteul automat al trairii prin expresia 'simbolica' a senzatiei izolate si nealterate.

Bacovia este revolutionar intrucat deconventionalizeaza - si evident reconventionalizeaza - gramatica poetica, adevaratul sau reper deconstructiv, pentru gramatica lingvistica, poetul manifestand o savanta indiferenta.

Bacovia nu s-a supus, dar chiar a depasit modurile poetice succesive. Le-a  marcat cu personalitatea sa originala si profunda, consonanta cu farsa tragicului obscur si de o extrema anxietate, a existentialistilor si a literaturii nonsensului.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Realul sau poetic  configureaza un univers specific modernist, al vidului, absurdului si nevrozei. El este alcatuit din elemente proprii lumii anomice si entropice: focul agonic, apa dizolvanta, vantul anxietatii si imanentei fara sfarsit, din aceeasi geografie literara cu Kafka, Beckett ori romanul Cioran.

Esenta demersului poetic bacovian este una ontologica, intrucat actul scriptural devine la el un act existential.

Chiar si cei care l-au apreciat s-au trezit subevaluandu-l, pentru ca poetul nu se conforma canoanelor, conceptelor, preceptelor, poeticilor, curentelor in curs. Dar nu i-au putut nega expresia poetica extrem de personala.

Au pus totul pe seama mai putin a excelentei poetice, cat, cu deosebire iar uneori exclusiv, pe psihologia originala a poetului. Si s-a spus ca poezia aceasta este efectul expresiv al unei dezorganizari sufletesti, un document psihic pur al unei insolite dezafectari biografice si nicidecum primordial literare.

Un tanar publicist care semna cu pseudonimul Nicodim, viitorul filosof C. Noica, scria, in 1929, in Vremea, ca 'Bacovia pare cel mai autentic dintre poetii nostri, ca viata sufleteasca realizand poezia cea mai sincera din campul scrisului romanesc.'

Marginalitatea sa  poetica avea sa avanseze treptat spre centru. Opera lui Bacovia a devenit in timp tot mai insemnata.

Bacovia din ultima perioada literara e recunoscut drept un model viu pentru cea mai noua sensibilitate poetica, post-modernista.

De fapt, Bacovia n-a fost chiar un marginal, lipsit de o anumita recunoastere, niciodata.

Intre cele doua razboaie mondiale, in deceniile de democratie, a primit Premiul Societatii Scriitorilor Romani, in 1925, si Premiul National, in 1934.

Si regimul totalitar, care a incercat sa faca din el un poet 'socialist', i-a decernat Ordinul Muncii Clasa I, cu un an inainte de moarte, in 1956.

E drept ca intre cele doua razboaie mondiale erau rareori auzite voci critice care sa vorbeasca despre opera sa poetica majora, cum se obisnuisera sa se refere la Arghezi, Blaga, Barbu.

Asa incat devenea ceva neobisnuit sa se recunoasca 'fenomenul Bacovia'. Criticul Serban Cioculescu a notat aceasta formula emblematica, in 1934. Era anul in care poetul primea Premiul National.

A contat mult faptul ca G. Calinescu s-a hazardat, si in cazul poeziei lui G. Bacovia, intr-una din lecturile sale intempestive, care-i tradau relatia dificila cu sensibilitatea moderna, fatalul sau premodernism generator de prejudecati teoretice si de aplicatii exegetice dintre cele mai inadecvate.

In Istoria sa, G. Calinescu numeste creatia poetica a lui Bacovia puerila, artificiala, pastisa a simbolismului francez, a sumbrului baudelaireianism, realizata prin minorul Traian Demetrescu.

Conform conceptului sau, sociologizant, de modernism, in formula simbolista, Bacovia ramanea in limitele modelului poetic al lui Traian Demetrescu, un afectiv in tipar proletar, aservit decadentei simbolismului francez din secolul XIX.

Criticul nu mai suspecta originalitatea puternica, ci, dimpotriva, mimetismul adanc, basculand astfel lectura de pe latura neintelegerii pe aceea a abuzului interpretarii. Ca si abuzul interpretarii poate interesa o semnaleaza indirect criticul insusi, care devine consecvent in paradox, cata vreme se transforma pe sine insusi in obiect al nonconformismului la norma scrisului ori a lecturii. Atunci, multe dintre observatiile sale capata interes. Bune observatii, de pilda, face criticul despre umorul straniu, patosul si precaritatea deopotriva de manierizate, ori aparenta de obscuritate din Comedii in fond.

Tensiunea, polaritatea personalitatii lui Bacovia, desi tributare unei premize prea ferme in dualismul romantic, pot ajuta recompunerii unei bivalente retorico-poetice, tradusa in registre si tehnici de enuntare proprii: viziunile stranii, infantile, pe de o parte, sfaramarea solemnitatii retorice, simularea pierderii sirului ideilor, filosofarea, declaratia absurda, profunzimea, impunand ostentativ prozaismul, pe de alta parte.

Bacovia realizeaza o gramatica poetica diferita de aceea limitativa a simbolismului, de un modernism mai relaxat si mai subtil, intrucat se arata a fi mai integrativ.

Antiretorica, prozaica in expresie total libera, gramatica sa poetica tinde spre un nonfigurativism adecvat vidului comunicarii, simulandu-i deplinatatea.

Procedeul fundamental era epura senzoriala, retorica, stilistica.

Reducerea si fixarea materialului verbal au capatat un relief coplesitor, printr-un ritm poetic bazat pe intensificarea obsesiva a recurentelor lexicale si sintagmatice.

Nimeni, la fel de semnificativ, pana la el, nu mai izbutise sa aduca atata rafinament in pauperitatea enuntarii, nu atat nihiliste, cum s-a crezut, cat, in egala masura, autonoma si referentiala.