REVEDERE - COMENTARIU

In timpul peregrinarilor sale prin tara, Eminescu a cules folclor nu pentru a-l publica intr-o culegere asemenea inaintasului sau V. Alecsandri, ci pentru a-l prelucra artistic. Folclorul constituie unul din principalele izvoare de inspiratie ale poetului. Astfel, poezii precum: Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru ; nici nu se indeparteaza prea mult de modelul lor popular.

Iar in altele precum: Calin file din poveste, Luceafarul; modelul popular nici nu mai e recunoscut. Poezia Revedere a aparut in anul 1879 in revista Convorbiri literare, desi fusese conceputa cu cativa ani mai devreme. Tema o constituie meditatia poetului, asupra scurgerii ireversibile a timpului, ceea ce face ca aceasta sa capete un caracter elegiac. La baza poeziei a stat: doina populara "Oliolio codrutule care va sta si la baza poeziei lui Lucian Blaga "Gorunul". Poezia Revedere e construita pe baza unui aparent dialog intre poet si codru sau un monolog dialogat sau stilul indirect liber. Distingem 2 planuri: cel al poetului, ca simbol al individului, ce odata cu scurgerea timpului imbatraneste si moare; cel al codrului, ca simbol al naturii, ce ramane vesnic tanara, care e eterna. Planul poetului e predominant interogativ, in timp ce planul codrului e predominant afirmativ. Poetul e acela ce adreseaza intrebari codrului. Din I intrebare a poetului aflam ca acesta e bucuros de revederea, de reintalnirea cu natura, cu codrul, adresandu-i-se acestuia ca un prieten apropiat. Intre poet si codru se stabileste o adevarata relatie de rudenie, de afectivitate, dovada si diminutivele "codrutule, dragutule": "Codrule, codrutule, Ce mai faci, dragutule, Ca de cand nu ne-am vazut Multa vreme a trecut Si de cand m-am departat, Multa lume am imblat." La aceasta prima intrebare a poetului, codrul personifica raspunsul ca el face ce-a facut din totdeauna: iarna asculta viscolul care-i rupe creanga-i, trosneste cararile, ii goneste pasarile cantatoare; vara asculta doina ce i-o canta femeile in timp ce se indreapta spre izvor sa ia apa pe cararea oferita cu generozitate, tuturor: "Ia, eu fac ce fac de mult, Iarna viscolul ascult Crengile-mi rupandu-le Apele astupandu-le, Troienind cararile Si gonind cantarile; Si mai fac ce fac de mult, Vara doina mi-o ascult, Pe cararea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Implandu-si cofeile, Mi-o canta femeile". In cea de-a II-a intrebare adresata codrului, poetul constata ca aceasta ramane vesnic tanar in ciuda timpului ce s-a scurs, in timp ce el ca simbol al omului imbatranit si s-apropie de moarte: Codrule cu rauri line, Vreme trece, vreme vine, Tu din tanar, precum estiTot mereu intineresti". In raspunsul codrului constatam ca acesta inmulteste numarul elementelor ce amintesc de vesnicia naturii in fata scurgerii timpului. Astfel vorbeste de rauri, luna, pustiuri, uscat, marea, Dunarea, izvoare, codru, constata ca atat elemente terestre cat si cosmice sunt nepieritoare, vesnice: "Ce nu-i vremea cand de veacuri Stelele-mi scanteie pe lacuri, Ca de-i vremea rea sau buna Vantu-mi bate, frunza-mi suna Si de-i vremea buna, rea Mie-mi curge Dunarea, Numai omu-i schimbator Pe pamant, ratacitor Iar noi locului ne tinem Cum am fost asa ramanem Marea si cu raurile Luna cu pustiurile Luna si cu soarele Codrul cu izvoarele". Folosind ritmul trohaic, masura scurta a versului de 6-7 silabe spre a fi usor de memorat, motiv codru, folosind dialogul, unele cuvinte cu iz arhaic tin de literatura populara. In timp ce muzicalitatea si armonia deosebita a versurilor, meditatia poetului pe tema scurgerii ireversibile a timpului, ce fac din poezie o elegie cu substrat filozofic tin de literatura culta. Poezia Revedere e un exemplu concret al modului cum a inteles Eminescu sa asimileze creatia populara.