Prolog
(lat. prologus; cf. fr. prologue "vorbire / cuvant
inainte")
Prologul
desemneaza partea-preambul
a unei opere literare.
Si in literatura romana prologul (sinonime: argument,
cuvant lamuritor / explicativ etc.) a fost "cultivat" din
necesitati estetice de o serie de scriitori. Dimitrie Cantemir isi insoteste fabliau-romanul (scris intre anii 1703
si 1705), Istoria ieroglifica, de doua prologuri: Izvoditoriul cititorului, sanatate («Precum de toata probozirea vrednic
sa fiu, o, iubitule, foarte bine cunosc ca osteninta cheltuita nu sa jeleste,
fara numai cand in urma vreun folos cumva nu aduce. / / Ale streinilor carii mai cu totii inca intre vii sint
cele de lauda vrednice vrednicii,
macar ca cu dansele condeiul a-mi impodobi foarte priimitoriu as fi fost, insa
alalte, carile din calea laudei abatute sint, numere, nevointe si fapte, ase de
tot dezvalite in mijlocul theatrului cititorilor a le scoate si faptele
intr-ascuns lucrate fara nici o siiala in fata a le lovi, nici cinstes, nici de
folos a fi am putut giudeca.
A doa: ca istoriia aceasta nu a vreunor
tari kaqolukh ce a unor case numai si merikh ieste. De care lucru, pentru asupreala
mai sus pomenita, pre fietecare chip supt numele a vreuniia din pasiri sau a
vreunuia din dobitoace a supune, si firea chipului cu firea dihanii ca sa-si
raduca tare am nevoit. A triia si cea mai cu deadins pricina ieste ca nu atata
cursul istoriii in minte mi-au fost, pre cat spre deprinderea ritoriceasca
nevoindu-ma») si Iarasi
catra cititoriu («Vii
sti, iubitule, ca nu pentru cei carii intr-aceste pomenite limbi pedepsiti sint
scara acii am supus, ce, pentru ca de imprumutarea cuvintelor streine cei mai
nedeprinsi lovind, vreare-as ca ase a le intalege si in dialectul strein sa sa
deprindza»). Ion Budai-Deleanu pune in fruntea epopeii sale, «poemation
eroi-comico-satiric alcatuit in doaosprazece cantece», [iganiada (scrisa in orizontul anului 1800), un
interesant Prolog («Sa fie preceput s'alte neamuri a
Europei pretul voroavei si dulceata graiurilor bine randuita, adeca ritorica si
poesia, cum au intalesu-o elinii si romanii, o ! cati
eroi slaviti sa ar ivi dintre varvari / / Luand firul istorii neamului
nostru romanesc, de cand sa au asezat in Dacia, cati si mai cati barbati, cu
tot feliul de vartuti stralucitori, am cunoaste daara acum, deaca sa ar fi
aflat intre romani, din vreme in vreme, barbati care sa fie scris viata lor si
cu maestru condeiu, impodobindu-le fapte si inaltandu-i dupa vrednicie, sa ii
fie trimis stranepotilor viitori. / / Pentru aceasta, pana la un alt
prilej, cand mi se va lovi sa beu din fantana curatelor surori, primeste,
iubite cetitoriu, cu buna vointa aceasta izvoditura ! si socoteste cu
priinta, aducandu-ti purure aminte ca apa de balta nice odinioara nu este
limpede ca de fantana.»); la fiecare "cantecu" din «[iganiada», exista cate o
strofa-prolog (din sase versuri), sau Argumentul: «Pan' Vlad-Voda pe tigani armeaza, /
Asupra lor Urgia-intarata / Pe Satana, ce rau le ureaza, / Intracea, luandus'
de drum pita, / De la Flamanda pleaca voioasa / [iganimea drept
catra-Inimoasa.». Si Nicolae Filimon pune in fruntea romanului sau "modern", Ciocoii vechi si noi (in 1862), un Prolog, unde atrage atentia
cititorului asupra tipologiei ciocoiului («Nimic
nu este mai periculos pentru un stat ce voieste a se reorganiza, decat a da
franele guvernului in manile parvenitilor, meniti din conceptiune a fi slugi si
educati intr-un mod cum sa scoata lapte din piatra cu orice pret
! Platon a zis, cu doua mii de ani inainte de a lua noi pana in mana
ca sa descriem pe ciocoi, ca un om, ca sa poata deveni
cetatean onest, mai intai de toate cata sa fie nascut bine, crescut in frica
lui Dumnezeu, si din copilarie pana la maturitate sa traiasca inconjurat de
oameni virtuosi si drepti. Ciocoiul este totdauna si in orice tara un om venal,
ipocrit, las, orgolios, lacom, brutal pana la barbarie si dotat cu o ambitiune
nemarginita, care eclata ca o bomba pe data ce si-a ajuns tinta aspiratiunilor
sale»). Si mari romancieri romani din secolul al
XX-lea apeleaza la prolog. Alexandru
Ivasiuc isi deschide romanul Pasarile (din anul 1970) cu un ultramodern Prolog, unde cititorul este "familiarizat" cu
"starea de spirit" a protagonistului: «Macar de-ar exista un viitor. Inca
foarte cetos, cu o mie de posibilitati, dintre care unele chiar dezastre. Asa
ar fi trebuit sa inteleg de la inceput, cand mi-am
schimbat planurile, cand am incercat sa fug tocmai de concluzia care se impunea
de la sine. () Starea mea de spirit era un amestec
de grija pentru acelasi lucru, nedefinit, care urma sa se intample. Peisajul era animat de pulsatia mea interioara.
