Sonet - poezia cu forma fixa alcatuita din 14 versuri in masura 11 (endecasilab)

Sonet

(cf. fr. sonnet

Sonetul este poezia cu forma fixa alcatuita din 14 versuri in masura 11 (endecasilab), structurandu-se in doua catrene si in doua tertete, avand rimele dispuse dupa  schema: a-b-b-a // b-a-a-b// c-d-c // d-c-d.

La provensali, prin sonnet se intelegea un text recitat sau cantat (viersuit) cu acompaniament instrumental. In spaniola, in italiana si in romana, masura clasica a versului de sonet este endecasilabul; in franceza este preferat alexandrinul (12 silabe); in engleza, decasilabul. Regula sonetului mai cere ca in text sa nu se repete vreun cuvant (exceptand, desigur, auxiliarele, prepozitiile, conjunctiile) si ultimul vers sa se constituie intr-o "memorabila maxima".

Primul sonet romanesc, sub semnatura lui Gh. Asachi, a vazut lumina tiparului in anul 1821. Pana in prezent, istoria literaturii noastre a inregistrat cateva sute de autori de sonete memorabile (dupa Gh. Cardas Cartea sonetelor romanesti, , «in prima perioada, de 120 de ani, aproape 200 de poeti romani scrisesera sonete» DTL, 412): Alecsandri, Eminescu (31 de sonete cf. ESon, 29 sqq.), Macedonski, Bacovia, Blaga, Barbu s. a. In literatura romana, exista si sonete care se abat de la schema clasica, "inovatiile" constand, fie intr-o alta dispunere strofica, fie intr-o alta schema a rimelor, fie in alta masura (decasilab, dodecasilab / alexandrin) etc. Vasile Voiculescu a scris intre anii 1954 si 1958 cele nouazeci de sonete celebre, publicate sub titlul: Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare, in traducere imaginara de V. V. «Sonetul CLXXXIII», de Vasile Voiculescu, de pilda, are versurile dispuse "monostrofic", penultimul si ultimul detasandu-se usor spre dreapta, in masura 14 si in urmatoarea "schema de rime": a-b-a-b-c-d-c-d-e-f-e-f-g-g Anghel Dumbraveanu a publicat in 1999, volumul de poeme, O ireala bucurie de-a astepta, unde, in ciclul secund, Regimul unei himere, alcatuit din douazeci si cinci de sonete, cultiva un tipar original: este pastrat numarul de 14 versuri din sonet; in unele sonete intalnim masura 10 / 11, intr-altele, masura 15 / 16, ori chiar 17 / 18; strofic, cele 14 versuri sunt dispuse astfel: (I) catren rime imbratisate: a-b-b-a; (II) catren rime imbratisate: c-d-d-c; (III) "monostih" / "vers-voltaic", independent / singur, care preia toata "incarcatura lirico-semantic-sincretica" din primele doua catrene; poate fi vers in intregime nou, poate fi emistih nou si emistih preluat din versul cel mai expresiv din primele doua catrene, poate fi, deseori, reluat / "laitmotiv", al patrulea vers din primul catren; acest vers-voltaicizator poate rima cu oricare vers din cele doua catrene anterioare (a / sau b / ori c / d ); (IV) catren rime imbratisate: e-f-f-e; (V) "monostih" voltaicizator, fie din catrenul anterior (al treilea catren), fie vers integral-nou ca "vers-sinteza" pentru cele trei catrene, dar rimand in e sau in f; exista o dominanta ritmica iambica in sonetele dumbraveniene, dar, in general, ritmurile se asociaza / armonizeaza in functie de relieful sufletesc al fiecarui stih. Ilustram aceasta formula noua prin sonetul ce da titlul intregului ciclu, «Regimul unei himere»: (I) Suntem intr-o vreme sociala de spasmofilie (m-16; a) / ispititi sa ne hranim cu cozi de comete (m-13; b) / O ceasca de cer azuriu ar putea sa te-mbete (m-15; b) / Aseara s-a stins de singuratate o speranta mladie (m-18; a) // (II) In oras bantuie un zvon prerafaelit (m-13; c) / Cei ce se-nchinau unor prozodii sunt tot mai putini (m-15; d) / Intr-un amurg a fost sa fie o adunare de crini (m-16; d) / sa ceara dreptul la zbor dar n-au mai venit (m-12; c) // (III) Intr-un amurg a fost sa fie o adunare de crini (m-16; d) // (IV) Evenimente stranii o goana dementa (m-13; e) / Unii si-ar insusi tari oceane sau astre (m-13; f) / Naivii se multumesc in regimul privirii albastre (m-17; f) / a unei himere cu aripi de soare si menta (m-15; e) // (V) cand trece ea sacerdotal peste varfuri alpestre (m-15; f).

In Convorbiri literare numarul revistei aparut la 1 octombrie 1879 , alaturi de alte doua sonete («I Afara-i toamna»; «II Sunt ani la mijloc»), alaturi de poemele: «Freamat de codru», «Revedere» (ambele elaborate in «momentul Campul Cerbului»), «Despartire» si «Foaia vesteda» (ultimul, dupa N. Lenau poet romantic de limba germana, originar din Romania Banat), a fost publicat si Sonet III Cand insusi glasul Mihai Eminescu a raspuns prin acest ciclu poematic unor «cereri repetate ale redactorului raspunzator» de la Convorbiri literare Iacob Negruzzi (al doilea fiul al lui Costache Negruzzi), membru fondator al societatii literare Junimea genialul poet fiind destul de parcimonios in ceea ce priveste incredintarea operei sale lirice spre difuzare in presa vremii.

Cele 14 versuri ale poeziei sunt dispuse astfel in tiparul "de bronz" al sonetului:

I -1 (catren)

Cand insusi glasul gandurilor tace, (masura / m: 11) a

Ma-ngana cantul unei dulci evlavii (-avii) b-1

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei ? (-a-vei) b-2

Din neguri reci plutind te vei desface ? (-ace) a

II - 2 (catren)

Puterea noptii bland insenina-vei  (m: 11) b-2

Cu ochii mari si purtatori de pace ? (m: 11) a

Rasai din umbra vremilor incoace,  (m: 11) a

Ca sa te vad venind ca-n vis, asa vii ! (m: 11) b-1

I - 3 (tertina / tertet)

Cobori incet aproape, mai aproape,  (m: 11) c

Te pleaca iar zambind peste-a mea fata,  m: 11) d

A ta iubire c-un suspin arat-o, (-rat-o) e

II - 4 (tertina)

Cu geana ta m-atinge pe pleoape  (-oape) c

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Sa simt fiorii strangerii in brata  (-ata) d

Pe veci pierduto, vecinic adorato ! (m: 11) e

(in ceea ce priveste ritmul, "dominant" este iambul:

/ _

Daca, intre speciile genului liric, doina si indeosebi doina de dor - «ca produs de-o transparenta desavarsita» dupa cum sublinia Lucian Blaga in Trilogia culturii (Spatiul mioritic) , in care se oglindeste un spatiu-matrice, «un orizont spatial cu totul aparte», in care se exprima «melancolia, nici prea grea, nici prea usoara, a unui suflet care suie si coboara, pe un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarasi si iarasi, sau dorul unui suflet care vrea sa treaca dealul ca obstacol al sortii, si care totdeauna va mai avea de trecut inca un deal si inca un deal, sau duiosia unui suflet, care circula sub zodiile unui destin ce-si are suisul si coborasul, inaltarile si cufundarile de nivel, in ritm repetat, monoton si fara sfarsit» (BTC, 124 sq.; s.n.), atunci sonetul Cand insusi glasul de M. Eminescu nu poate fi altceva decat o superba doina (de "dor", "culta" asadar specie lirica bogat ilustrata in literatura romana, nu numai in folclorul literar, ci si in poezia "nemuritorilor" nostri, de la Niceta Remesianu si Dosoftei, pana la Lucian Blaga, Nichita Stanescu, Marin Sorescu s. a.).

In catrenul prim (I - 1), Eminescu, neasemuit "nepot" al lui Orfeu («fiul regelui mitic pelasgo-daco-thrac / valah, sau arhaic-dacoroman, Oiagru, dintre Dunare si Hemus»), surprinde «protagonistul liric» al textului in sanctuarul cunoasterii / iubirii, sub pecetile de aur ale Soarelui-Mos (Tatal-Cer / Samasua, Samos), ori ale Soarelui-Tanar / Razboinic (So-Ares / "Sol Invictus"). Chemarea protagonistului liric, a Poetului ca Demiurg, ca "ziditor" in Fiinta, prin nuntirea jumatatii in mirabilul intreg, nu se declanseaza intamplator, ci intr-o anumita unitate spatio-temporala interioara, in sine si pentru sine, atunci cand in "sfera" de ganduri tace "glasul" si cand «ingana gandul unei dulci evlavii». Este "momentul" revelatiei sacre ("ora de iubire") la Poetul-epopt in Orfism aspect sud-thracic al Zalmoxianismului Vectorizarea semantica la "sanctuarul iubirii" se produce "in spatiul inganarii" cantului / versetului unei "dulci evlavii" (aici, cu sensul de "mladios-inaltatoare", sau de "cucernicie" religioasa dovedita numai de marii preoti-munti-mioritici, in cazul de fata, de "preoti ai iubirii", ai lui Eros). Intensitatea dorului din doina-sonet vine dintr-o stare "cosmica" a suflet-potentialitatii. Chemarea protagonistului liric ("a Poetului") reverbereaza o hierogamie, amintind nuntile primordiale ale unor Izanagi - Izanami (la niponi), Fu Xi - Nü Wa (la chinezi), Samasua / Samos (Soarele-Mos / Tatal-Cer) Dakia / Dochia (la stramosii nostri Pelasgo-Thraco-Daci / Valahi, sau Dacoromani arhaici). El, protagonistul-liric / Poetul, apartine principiului energetic masculin, Yangul-tanar (So-Ares), si Ea ("vesnic-adorata", Sora-Soarelui, Cunoasterea, Mireasa Lumii), desigur, principiului energetic feminin, Yinul-tanar («materia imperfecta», «intunericul» / «genunea neincretita», ceea ce este "rece", "pasivitatea" universala): «din neguri reci plutind te vei desface». Spre aceasta «hierogamie zalmoxiana» trimite si «inganarea» rimelor din catrene (Maiorescu, in Eminescu si poeziile lui certifica astfel de rime maiastre): a-b¹ / b² (-ace: «tace», «desface», «pace», «incoace -avii: «evlavii» / «asa vii substantiv / adverb-modal + verb ind. prez., pers. a II-a sg.; adverbul comparativ-modal are menirea de "a imblanzi", in rima compusa, "duritatea" actiunii temporal-prezente, in concordanta cu enuntul "comparativ": «ca-n vis»; -a-vei rima compusa este obtinuta prin inversarea auxiliarului potential in forma verbala de interogativ-"imediat-viitor": «asculta-vei / insenina-vei?»; "inganarea" projeteaza "efecte" aliterant-semantic-sincretice: avi-ave in latina, avis "pasare"; «secundis, bonis, avibus»; «avi mala / avibus sinistris»; ablativ sing.: ave / avi; ave ! este formula de salut roman / daco-roman: "fii sanatos !" ceea ce s-ar talmaci printr-un "salut Pasarii / Zborului !"). "Inganarea" eminesciana, antrenand "plansul" bacovian al materiei peste decenii , se rezolva la nivelul textului atat prin "dominanta ritmica iambica" ("deraierile" ritmice prin trohei, peoni, coriambi etc. sunt bine "exploatate", textul capatand astfel, la rostire / scandare, forta muzicala, "unduire magica"), "dominanta" solicitata de starea sufleteasca, de starea de dor cat si prin aliteratie, prin reluarea grupului bisonor, alcatuit din vocala mediala inchisa, i / a, urmata de oclusiva nazala, n, in cinci din primele sapte cuvinte ale sonetului: «Cand insusi glasul gandurilor tace, / ma-ngana cantul» etc.

Poetul cunoaste puterea vorbei, forta Cuvantului de la "inceputuri", cand "rostitul" / "glasuitul" se intrupa dupa vointa Glasuitorului, fie in cuvantator, fie in necuvantator. Ca homo creator Poetul "cheama" (si inchipuindu-ne un lucru, indata respectivul lucru este mai mult decat inainte de a ni-l fi imaginat dupa cum ne incredinteaza si William James - apud DCech, 205 sq.), "isi cheama" Jumatatea, isi rosteste Jumatatea cea de la "interventia chirurgicala" a zeilor invidiosi pe Androgin (cf. PB, 189-d / 192-a, p. 36 sqq.), cea cu care poate alcatui unitatea sacra, intregul Dar se iveste indoiala in puterea vorbei de la inceputuri si Ea, Iubita, "Jumatatea de Aur", trebuie sa se desfaca ("desfaca" NC, 271), din Yin, «din neguri reci», ca in perechea sacra, primordiala. Catrenul secund preia gradata interogatie-dubitatie-"ecou" din primul catren, ambele strofe derulandu-se sub pecetea spatialitatii (lui Eminescu nu ii era straina doctrina Zalmoxianismului, nici cea "orfico-pythagoreica", privitoare la numar, la "primele patru conducatoare" ce se insumeaza in "decada de aur"). Prin puterea Cuvantului ("chemarea" Jumatatii), daca va fi ascultata / receptata ruga / chemarea protagonistului liric (a Poetului), Ea, Iubita (Cunoasterea / Sora Soarelui, a Lumii Mireasa), «se des-face» din Genune, adica prinde "contur" / "corporalitate" si, «cu ochii mari si purtatori de pace», urmeaza sa insenineze "puterea noptii", spre noua nunta / hierogamie, edenic, intr-o spatio-temporalitate sacra aidoma celei de dinaintea caderii in pacat a perechii din rai. Al treilea vers din catrenul secund sta sub semnul imperativului: «rasai din umbra vremilor incoace», adica din timpul primordial, "petrecut impreuna". Rasarirea Ei "incoace", spre / in "timpul prezent", angajeaza finala: «ca sa te vad venind ca-n vis, asa vii!» (comparatia tranzitiva atenueaza imperatia / imperativitatea). Realitatea "primordiala", din timpul T¹, devine vis ("viata e vis Pedro Calderon de la Barca, 1600 1681) in timpul secund T², sau in "prezentul de sanctuar" al eroului "central". Tertina intai surprinde "puterea smulgerii" din spatio-temporalitatea oniric-romantica "de geneza", intru nuntire / hierogamie, si proiectarea (pro-jetarea) cuplului edenic-pur EL (Adam)-EA (Eva) in temporalitatea activ-prezenta si intru corporalitate / real. O dinamica logica sublima a contradictoriului (cf. LL, 297) dobandeste "realitatea din vis", care "repeta in cazul de fata "realitatea perechii sacre / primordiale". "Plonjarea" in realitatea imediata, in "prezentul receptorului", este parca "filmata cu incetinitorul": «cobori incet aproape, mai aproape». Pasii celesti, serafici, ai Iubitei anuleaza distantele "cosmice", din "aproape" in "mai aproape" (valoarea stilistica este obtinuta in "repetitie" prin "saltul" de la pozitivul adverbului la comparativul de superioritate ale aceluiasi adverb); tertina secunda oglindeste magia atingerii / "contopirii": «cu geana ta m-atinge pe pleoape, / sa simt fiorii strangerii in brata» (in 1879, substantivul ple-oa-pe era "rostit trisilabic"). Totusi, aidoma Sorei Soarelui (Absoluta Cunoastere), "cea petita des si nedobandita", asemenea Eurydikei lui Orfeu, Iubita din sonetul eminescian (femeia / Eva de dinaintea caderii perechii edenice in pacat constanta a poeziei lui Eminescu din aria tematica «a naturii si erosului») nu neaparat «copie imperfecta a unui prototip nerealizabil» (MCr, II, 262), il determina pe protagonistul liric a rosti, dintre "telurice limite", sfasietorul stih final: «pe veci pierduto, vecinic adorato !» un ave ! spus poate unei maiastre ca dintr-un varf de brancusiana Coloana a Credintei fara Sfarsit