Tragedie
(lat. / grec. tragoedia / tragodia "cintecul tapului")
Tragedia este specia genului dramatic, in care
protagonistul, un exceptional individ cu principii sanatoase, un superior ins
ideal-uman, angajat intr-un puternic conflict cu ostilu-i destin, cu vitrega-i
soarta, cu zeii cei rai, cu neimblanzitele stihii, cu prost-intocmita ordine
existentiala a lumii etc., intotdeauna isi afla deznodamantul murind, dar
valorile din inaltele / solemnele sfere - pentru care a militat o viata -
biruind si vesnic traind.
Deosebit de interesanta este si "prima definitie"
a tragediei, data - in «Poetica» - de Aristotel (384 - 322): «Tragedia
este imitatia unei actiuni alese si intregi, de o oarecare intindere, in grai
impodobit cu felurite soiuri de podoabe, osebit dupa fiecare din partile ei,
imitatie inchipuita de oameni in actiune, nu povestita, si care starnind mila
si frica savarseste curatirea acestor patimi (catharsis)» (in traducerea lui D.
M. Pippidi - apud DTL, 447). In "decaedrul de aur" al
tragediei antice se inrazaresc neasemuit: «Prometeu inlantuit», «Orestia», «Cei
sapte impotriva Tebei» si «Persii» de Eschil (525 - 456 aprox.), «Antigona»,
«Oedip / Edip rege» si «Electra» de Sofocle (495 - 405 aprox.), «Andromaca»,
«Ifigenia in Aulida» si «Troienele» de Euripide (480 - 406). Dupa culminatia-i
antica, specia reinfloreste in vremea Renasterii engleze, prin W. Shakespeare
(«Hamlet», «Regele Lear», «Macbeth» etc.), si in timpul clasicismului francez,
prin P. Corneille («Cidul», «Horatiu»), prin J. Racine («Andromaca», «Fedra»);
notabila este si tragedia "iluminist-franceza", «Meropa», de Voltaire.
