Monolog - act de comunicare in desfasurarea caruia rolurile de emitator si de receptor par a ramane fixe

Monolog

(din fr. monologue < gr. monologos "vorbire de unul singur")

Monologul este un mod de expunere constand intr-un act de comunicare in desfasurarea caruia rolurile de emitator si de receptor par a ramane fixe, incat se lasa impresia unei "vorbiri de unul singur". 

Spre deosebire de dialog, monologul este actiune verbala unidirectionala, inlesnind comunicarea cu un numar mare de receptori (comunicarea in masa - daca avem in vedere: prezentarea stirilor in jurnalele de radio si de televiziune, declaratia de presa a unui demnitar, a unei institutii, discursul rostit la un moment festiv, prezentarea unei comunicari stiintifice, recitarea unei poezii, predarea unei lectii etc.); rolul emitatorului pare a fi mai important in monolog decat in dialog. Structural, monologul isi releva, pe de o parte, un ansamblu de actiuni verbale (dar si paraverbale / nonverbale) focalizate pe receptor si, pe de alta parte, un ansamblu de strategii prin care emitatorul se asigura de eficacitatea actiunilor sale asupra receptorului. Exista mai multe tipuri de monolog; dupa relatia cu dialogul, sunt "monologuri independente" (ce nu sunt urmare a evolutiei unui dialog intr-o directie) si "monologuri inserate in dialog"; dupa scopul comunicarii, exista: monolog narativ (prin care se relateaza o intamplare, ori continutul unei opere narative, sau prin care se prezinta o epoca istorica, literara etc.), monolog explicativ-argumentativ (lamurind "existenta" unui obiect, sau de ce se petrec anumite fenomene), monolog persuasiv (in care emitatorul incearca determinarea auditoriului de a actiona intr-un anumit fel - ca in discursurile electorale, ori ca in emisiunile de reclame) etc.

In teatrul antic, in ciuda corului, monologul apare de cateva ori, personajul ("monologator") impartasindu-si spectatorilor gandurile, ori informandu-i despre unele evenimente petrecute in afara cadrului scenei, dar rasfrangandu-se si asupra acesteia. Din vremurile evmezice incoace, monologul a devenit un mod de expunere a reflectiilor moral-filosofice - ca, de exemplu, monologul despre moarte al protagonistului tragediei «Hamlet» de William Shakespeare -, ori a capatat - ca in teatrul romantic - dimensiunile unui discurs social-politic (sau "tirada"); in teatrul realismului / verismului monologul isi face aparitia rarisim. Ca "monolog" exprimand zbuciumul profund-interior al personajului se intalneste si in proza psihilogica, de la I. L. Caragiale, la Camil Petrescu, G. Calinescu, M. Proust, J. Joyce s. a. 

Monologul (ca scheci) desemneaza o specie umoristic-satirica, al carei text se rosteste la rampa de un singur actor.

In teatrul modern / contemporan, exista si situatii cand "monologul" se desfasoara cat o piesa de teatru; monologul da impresia a fi un "dialog interior", ori "dialog" cu sinele, cu dublul, cu eul-oglinda, sau cu "personajul absent" reprezentat de "ecoul sinelui", de "replicile" ce se releva drept "raspunsuri-ecou" la autointerpelarile lansate "in scena", ca in celebra drama paradoxista, din anul 1968, «Iona» de Marin Sorescu; in aceasta situatie se spune ca avem de-a face cu un solilocviu - monolog centrat exclusiv asupra locutorului (vorbitorului).