Fantasticul in operele marilor clasici - repere teoretice fantasticul - categorie estetica

rezumat -

Fantasticul este o componenta a literaturii noastre. O literatura cu un folclor atat de bogat si de original, expresie artistica a unui popor care, pe langa un simt realist, isi va releva si o fire poetica proverbiala, unanim recunoscuta. O dispozitie innascuta pentru lirism nu putea sa nu inregistreze si in aceasta directie - a fantasticului - reusite certe, incontestabile, valori competitive pe plan universal.

Existenta masiva a fantasticului mitologic constituie una din caracteristicile literaturii noastre. Basmul cult este o specie care va inflori spectaculos pe terenul folclorului si mitologiei romanesti. Prima tentativa ii apartine lui Mihai Eminescu, sub influenta romantismului german. Fat-Frumos din lacrima este o proza antologica in care gasim multe din elementele constitutive ale universului liric eminescian. Titanismul va fi o tema majora. El se conjuga cu o atmosfera similara celei din proza fantastica a lui Hoffmann.

Basmul cult romanesc va cunoaste apogeul prin opera lui Creanga. Scriitorul humulestean este un mare povestitor ale carui basme ies din circuitul folcloric si devin opere personale. Fabulosul este tratat in mod realist , povestile lui fiind caracterizate prin "originala alaturare a miraculosului cu cea mai specifica realitate" (G. Calinescu).

Fantasticul ocupa un loc insemnat si in opera lui Caragiale. S-au facut apropieri intre nuvelele sale fantastice si nuvelistica lui E.A.Poe. Fantasticul caragialesc este un fantastic poesc (Ovidiu Ghidirmic), al straniului si terifiantului, altoit pe trunchiul mitologiei autohtone. In unele nuvele, Caragiale exploateaza mentalitatea mitico - magica, superstitiile si credintele populare si ne familiarizeaza cu o alegorie noua, aceea a satanicului si a demonicului.

Abordand fantasticul din perspectiva literaturii marilor nostri clasici, am structurat lucrarea in urmatoarele capitole:

I. REPERE TEORETICE. FANTASTICUL - CATEGORIE ESTETICA. TEORII.

Am avut in vedere definirea categoriei estetice a fantasticului, semnificatiile conceptului, principalele teorii asupra fantasticului, critica lor, noi interpretari al fantasticului in literatura universala.

In capitolul al II-lea am abodat FANTASTICUL ROMANESC. RADACINI ISTORICE SI FOLCLORICE. Consideram ca fantasticul mitologic romanesc isi are radacinile in folclor. Creatia folclorica a imprimat literaturii noastre o directie puternica si pregnant cinturata, aceea a fantasticului mitologic. Miraculosul mitic,magic si fabulosul folcloric se constituie intr-una din cele mai importante directii ale prozei fantastice romanesti, care o individualizeaza in randul celorlalte literaturi. Miticul si magicul sunt permanente ale spiritului uman. Basmele sunt mituri desacralizate. Prin orientarea lor spre folclor si mitologie, romanticii au creat basmul cult in care vedeau o sinteza superioara de poezie si filosofie.

Alaturi de basme, folclorul a impus miturile, povestiri fabuloase cu o incarcatura semantica deosebit de complexa prin problematica pe care o abordeaza: credinte populare despre zei si eroi legendari etc. reprezentand prima treapta a cunoasterii, efortul dintai al omului de a stabili prin intuitie, marile adevaruri ale lumii - adevaruri mitice.

In capitolul al III - lea am abordat FANTASTICUL IN PERIOADA PREPASOPTISTA SI PASOPTISTA. Cel mai important scriitor din perioada prepasoptista a literaturii romane a fost Ion Budai Deleanu, autorul singurei epopei finalizate la noi, in ciuda altor incercari care i-au urmat. In "Tiganiada" avem o admirabila ilustrare a fantasticului popular, in elemente de demonologie, cat si prezentarea supranaturalului crestin, ori in descantece, vraji, traditii, credinte. Scenele in care sunt prezentate iadul si raiul ofera pregnante descrieri hranite din seva cruda si sanatoasa a plasmuirilor populare si nicidecum din hieratismul conventional al viziunilor teologice.

In ansamblu, literatura pasoptista nu e un fenomen de generatie, deoarece isi anexeaza cele mai reprezentative condeie, atat dintre cei varstnici, cat si dintre tineri. Totusi, literatura pasoptista exteriorizeaza o orientare unitara, de o remarcabila coerenta launtrica. Intre trasaturile importante ale acestei literaturi, pretuirea creatiei folclorice devine o directie importanta. Gheorghe Asachi, in Moldova, cultiva formele specifice ale romantismului timpuriu, terifiant si tenebros, al lumii renascutelor legende medievale, al fantomelor si ruinelor, in "Eufrosina", "Viziune pe rapele Ozanei" si, mai ales, in "Turnul lui But" si "Dochia si Traian" in care se incearca sa se creeze o mitologie moldoveneasca.

Mai putin productiv in directia fantasticului, Costache Stamati creeaza doua poeme: "Povestea povestelor" si "Dragos", in care apar eroi invincibili, zane, personificari ale destinului, intr-un univers guvernat de miracol. Autorul insista pe detaliul sugestiv in nararea intamplarilor stranii sau in descrierea cadrului macabru, care aminteste de proza fantastica a lui Edgar Allan Poe.

Folclorul vehiculeaza totdeauna miturile. Ion Heliade Radulescu va da capodopera "Zburatorul", mitul iubirii, citat si de Dimitrie Cantemir. Heliade are meritul de a localiza mitul intr-o zona in care realitatea "sta de vorba" cu misterul. Aceasta zona este satul romanesc din trecut, tributar unor credinte vechi. Ar mai fi de notat "Caderea dracilor" unde titanismul eroilor este de factura romantica, in timp ce motivul central trimite la textele biblice.

La Grigore Alexandrescu, fantasticul are functie estetica in capodopera "Umbra lui Mircea. La Cozia". Invierea umbrelor vitejilor ostasi care au luptat odinioara - Mircea, in poezia citata - este un element fantastic tipic romantic. Noaptea, personificata, ca, de altfel, intreaga natura contribuie la realizarea cadrului de mister particular fantasticului.

Mai substantiala din punct de vedre al temei care ne preocupa este poezia lui Dimitrie Bolintineanu. Ciclul "Basmelor" aduna la un loc poezii cu un caracter eterogen. Unele, cum sunt "Fata din dafin", "Sir'te margarite", "Pestera mustelor" au caracterul unor balade fantastice. "Mihnea si baba", "O noapte la morminte", "Umbra razbunatoare" au atmosfera sumbra, in nota baladelor germane ale lui Bürger Uhlan.

Opera lui Vasile Alecsandri sta, in mare masura, sub semnul magic al literaturii populare. Din perspectiva temei abordate, "Dan, capitan de plai" este un stralucit epos legendar, in care se imbina cu inegalabila arta istoria cu folclorul, realitatea cu fantasticul. "Legenda lacramioarelor", "Legenda crinului", "Legenda randunicai", "Razbunarea lui Statu-Palma" se inscriu in coordonatele mitului, povestire alegorica cu valoare explicativa.

Cel de al IV-lea capitol, FANTASTICUL IN PERIOADA MARILOR CLASICI, MIHAI EMINESCU, ION CREANGA, I.L.CARAGIALE a fost structurat in urmatoarele subcapitole: "Mihai Eminescu si fantasticul romantic", subdivizat in "Premise ale dezvoltarii fantasticului eminescian", "Mihai Eminescu si basmul cult", Marile poeme eminesciene - "Luceafarul, Povestea magului calator in stele. Strigoii, Calin (file din poveste), Memento mori", "Arhaeul eminescian - Prototipul omului vesnic", "Originalitatea fantasticului eminescian in literatura romana".

Eminescu, in literatura romana, va da fantasticului dimensiunea cea mai autentic romantica. Visul a fost si pentru el o modalitate poetica a fantasticului, confundandu-se cu imaginatia poetica. Temele romantice prezentate de George Calinescu drept fundal al operei eminesciene sunt de fapt forme ale fantasticului romantic: imaginarea haosului primordial in cosmogonia poetica, imaginara calatorie a omului in spatiul cosmic, contemplarea pluralitatii lumilor in reprezentari ale spatiilor siderale, muzica sferelor, contopirea si schimbarea regnurilor, spiritele subterane ce intervin in viata omului in infatisari stranii, contrastele macabre, mortul-frumos, viul cadaveric, inconsistenta eului in confuzia vis-realitate, demolarea fiintei umane s.a.

Referat: Cromatina Referat: Vezica urinara

Basmul "Fat-Frumos din lacrima" contine in chip exemplar marile nuclee iradiante, proprii revelatoarei specificitati fantastice din intreaga opera eminesciana. Demersul epico-fantastic, in acest basm, pleaca de la o idee magica fundamentala in ordinea misterului genezei. Sa adaugam: egoismul ce izvoraste din drama frustarii instictului patern, complexul maternitatii sacre, supradimensionarea structurilor basmice, disociind intre poveste si legenda, pentru ca doar aceasta din urma se apropie de alegorismul fantastic al scrierii.

Eroul prezinta pregnante insusiri ale lui "Archaeus" eminescian: menirea de a intruchipa principiul energiei vitale pe scara eternitatii, darurile de a se misca intr-un timp atemporal si intr-un spatiu adimensional, de a detine supremul cifru cu privire la legea eternei treceri de la viata la moarte si de la moarte la viata, de a-i fi straina orice forma de asumare a constiintei limitelor cunoasterii, inclusiv aceea a liniei despartitoare dintre viata si realitate etc. Asemenea date apartinand doctrinei romantice de sorginte kantiano-schopenhaueriana, absorbita de spiritualitatea eposului fabulos autohton, fac din acest basm nuvelistic, o grandioasa alegorie a existentei umane in si prin cosmos.

Visul, ca modalitate estetica a fantasticului cat si imaginarul, intr-un cadru nocturn, sunt prezente in marile poeme eminesciene. Visul are uneori sensul basmului, sporind dimensiunile realului pentru incarcarea imaginarului cu o semnificatie lirica, pentru intretinerea sentimentului intr-o lume in care nici o ruptura nu este asteptata.

Poemul "Strigoii" are un titlu simbolic in reconstructia poetica a mitului romanesc, un prim strat il constituie fondul stravechi folcloric, cu implicatii magice primitive. Sensul istoric al simbolului se precizeaza tocmai ca explicare a acestui fond primitiv geto-dac , al credintelor in stihii - spiritele pamantului. Intruchiparea gandului uman ia forma fantasticului macabru cand dorintele obsedante fac din "lumea de dincolo" o lume a "spiritelor", concepute in mentalitatea primitiva ca niste "cadavre vii", apoi ca fantome venind din imparatia "umbrelor" printre vii, pentru implinirea unui blestem. Plasand povestirea intr-un spatiu stravechi, Eminescu ilustreaza in poemul sau doua motive opuse: motivul romanesc, cu credinta in strigoi si motivul nordic, cu credinta adanca in puterile magice.

Batranul mag din "Strigoii" este acelasi cu magul din "Povestea magului calator in stele". El reprezinta intelepciunea si puterea pamantului, fiind batran cat vremea si tare ca ea. Magul este calator in stele pentru ca el este insusi geniul, calator spre nemarginirea cuprinsa in sufletul sau. Simbolul dezvolta conotatii specific eminesciene. Daca in "Strigoii", magul este slujitorul lui Zamolxe, in "Povestea magului calator in stele" el se interiorizeaza in fiinta geniului, in constiinta nemuririi la care el ajunge pe drumul lung al coborarii din lumea inchipuirii in lumea reala.

In "Memento mori", natura este personificata in fiinte fantastice, de mitologie, in mitul Zanei Dochia. In cetatea de codri a Dochiei sta oastea zeilor Daciei, reprezentand elementele naturiii dezlantuite intr-o furtuna condusa de Zamolxe. Aici, mitul dacic se adanceste si se leaga cu alte mitologii, sudice si nordice, in pagini misterioase, greu de talmacit in maretia lor. Mostenind imaginea Daciei - paradis din literatura pasoptista, Dacia mitica din "Memento mori" nu are inceput, nu cunoaste devenirea si pare sortita unei existente vesnice. In structura peisajului dacic transpare abia impietrit ritmul leganat al unei pulsatii cosmice primare.

Ca in erotica folclorica, iubirea la Eminescu se infiripa din elementele materiale ce sunt in contact direct cu fiinta iubita, purtatoare de sarcina magica in transmiterea sentimentelor. In aceeasi autentica viziune folclorica, in "Calin (file de poveste)", se sarbatoreste si traditionala nunta imparateasca, simbol al triumfului cosmic al binelui asupra raului. La bucuria nuntasilor participa natura intreaga prin elementele ei, intr-un buchet de simboluri. Nunta insectelor are aceeasi valoare simbolica, intreaga viziune fiind o feerie al carei fantastic se tese din firele unei stravechi reprezentari mitice pastrate inca in gandirea folclorica.

In literatura romana, Eminescu se dovedeste un exponent al titanismului modern. El prelucreaza motivele folclorice existente in mitul romanesc. Si tot ca un poet al titanismului modern va proceda Eminescu, cand din zmeul din basmul "Fata din gradina de aur", conceput in credintele populare ca un simbol al raului, contureaza un simbol al binelui, al geniului creator, in "Luceafarul". Daca Hyperion este supus divinitatii, el nu este in schimb un Satan infrant, ci un demon supus propriei sale constiinte, un alter ego al sau, care este Demiurgul.

Daca pentru Blaga, mitul e incercarea de a releva un mister cu mijloace de imaginatie iar pentru Mircea Eliade o poveste a sacrului, vizand timpul fabulos al inceputurilor, pentru Eminescu deseori mitul presupune doar un punct de plecare, de abordare tematica, cu vizibile deschideri catre arii mai largi ale existentei: catre propria constiinta. Abordate, miturile in poemele comentate fixeaza noi raporturi intre esenta si eul poetic.

Proza fantastica eminesciana are o solida baza filosofica. Ea este formata din reflectiile despre spatiu si timp din doctrina metempsihozei si dintr-o serie de concepte ca: avatar, arhetip. arheu, anamneza. Aceste concepte formeaza impreuna cu ideea spatiului si a timpului fundamentul filosofic eminescian si fac parte din conceptia unitara a lui Eminescu despre lume si viata. In "Sarmanul Dionis", premisa este kantiana dar poetul construieste in spirit schopenhauerian. Ca aceasta nuvela, Eminescu inaugureaza o directie noua in proza romaneasca: directia fantasticului filosofic, metafizic si de idei. In "Archaeus" Eminescu isi exprima teoria sa despre "arhei". Scriitorul considera ca arheul este marele mister al vietii. Tema metempsihozei poate fi intalnita in nuvela "Avatarii faraonului Tlà". Prozatorul face o apologie a spiritualitatii indiene pe care o considera superioara spiritualitatii obosite si limitate (pragmatice, europene). "Geniu pustiu" este un roman in care directia realista si cea fantastica stau in cumpana, semnificativ, prin descrierea obiectiva a realitatii, dar si prin insertia visului in cotidian.

Fantasticul eminescian filosofic, doctrinar si de idei. Prezenta filosofiei confera adancime prozei si poeziei fantastice eminesciene si ii asigura originalitatea in context universal. Am facut asocieri si delimitari intre fantasticul eminescian si fantasticul marilor romantici europeni: Novalis, Jean Paul Richter, Hoffmann, Hölderlin, Théophile Gautier, Gerard de Nerval, Young, Byron, Edgar Allan Poe.

Abordarea operei lui Ion Creanga, din perspectiva fanntasticului, este realizata in capitolul ION CREANGA SI FANTASTICUL MITOLOGIC, cu subcapitolele: "Structuri arhetipale ale basmului", "Demonologia" si "Tema calatoriei initiatice", "Povestea lui Harpa-Alb".

I se recunoaste lui Ion Creanga homerismul viziunii, adica facultatea de a vedea si evoca in dimensiune uriasa. Interesul pentru gigantism, alaturi de contaminarea din unghi magic si miraculos al acestuia, ne conduc la concluzia ca povestile sale fac cu putinta reconsiderarea lor din perspectiva fantasticului. Moralismul structural ce caracterizeaza intreaga creatie epica alui Creanga determina intrepatrunderea si o aseaza in ordine fantastica. In esenta gradul aderentei la fantastic este impus de fazele pe care un asemenea moralism consubstantial le parcurge de la stadiul explicit didactic la stadiul implicit existential.

Intereseaza indeosebi "Punguta cu doi bani", "Fata babei si fata mosneagului". Aici, prezenta personajelor umane alaturi de cele animaliere si factorul miraculos decurge din comunicarea dintre eroi, apartinand unor regnuri diferite. Sunt elemente prin care se redimensioneaza contextul fabulistic al naratiunii, conferindu-se pecetea de univers realist - fabulos.

In naratiunile in care este prezenta demonologia ("Povestea lui Stan Patitul" si "Danila Prepeleac") restructurarea epicului din unghi nuvelistic si translatia suferita de evenimentul magic - folcloric este sugestiva. Fantasticul si fabulosul sunt tratate in mod realist. Desfasurarea scenica este pastrata, dar cu o nota de neprevazut. Suprarealitatea, eminamente fantastica, isi are originea in impactul dintre substituirea confesionabila si memorabila partitura realist nuvelistica imaginata de prozator. In "Ivan Turbinca", scriitorul parodiaza sacrul in ambele ipostaze, divina si demonica. Demersul lui Creanga consta atat in nuvelizarea realista, cat si a traseelor narative specifice legendei hagiografice.

Sinteza a basmului romanesc, "Povestea lui Harap - Alb" este o creatie cu caracter heteroclit. Din unghiul temei noastre, acest basm isi releva existenta epica in sine, ca proiectie in fantastic. Homerismul viziunii creeaza acel spatiu unic unde fuziunea dintre imaginar si real atinge desavarsirea. Textul cuprinde o adevarata carte de invatatura comentata. Inainte de toate, este vorba de motivul calatoriei initiatice, in privinta careia batranul crai tine sa-si instruiasca feciorul. Cele trei ipostaze ale protagonistului corespund, in plan compozitional, unor etape ale drumului initiatic: etapa de pregatire pentru drum, la curtea craiului - "fiul craiului, mezinul" (naivul), parcurgerea drumului initiatic - Harap - Alb, novicele, cel supus initierii - si rasplata - imparatul (initiatul). Caracterul de bildungsroman al basmului presupune parcurgerea unui traseu al devenirii spirituale, concretizat in trecerea probelor si modificarea statutului social al protagonistului.

Considerand ca principale trasaturi ale basmului lui Creanga "umanizarea fantasticului" si "caracterul intrinsec nuvelistic", Tudor Vianu considera ca autorul moldovean "executa trecerea de la nivelul popular al literaturii la nivelul ei cult pe cale pur spontana, prin dezvoltarea organica a unei inzestrari exercitate in intregul trecut al unei vechi culturi rurale, ajunsa acum sa se depaseasca pe sine".

Capodopera fantasticului in opera lui Creanga (capodopera basmului cult) este, in opinia lui Ovidiu Ghidirmic, "Povestea lui Harap - Alb", o odisee romaneasca in care, pe langa gustul de peripetii, impresioneaza in primul rand savoarea limbajului inimitabil. Inventivitatea plastica a vocabularului, mergand pana la inventii lexicale, unice prin indrazneala, pana la explorarea efectelor eufonice, prin onomatopee ne determina sa vorbim de suprematia stilului lui Creanga. Fiind primul nostru mare povestitor de valoare universala, Creanga ocupa in literatura romana un loc similar cu acela a lui Boccaccio in literatura italiana si cu a lui Chaucer, in literatura engleza.

Fantasticul ocupa un loc important si in opera lui I.L.Caragiale. Fantasticul lui Caragiale este unul al straniului si terifiantului, altoit pe trunchiul mitologiei autohtone. In lucrarea noastra, am abordat fantasticul caragialian in capitolul FANTASTICUL IN OPERA LUI ION LUCA CARAGIALE si subcapitolele: "Miraculosul buf", "Basmul nuvelistic" si " Duh balcanic si satanism".

In prima faza, se impune grupul de schite in care schema alegoric - fabulistica a basmului popular creeaza impresia ca este calchiata, cu scopul vadit de a potenta din unghi fals miraculos satira sociala. Tipice pentru o asemenea formula sunt "Norocul culegatorului", "Olga si spiridus" si "O inventie mare". Substanta narativa este contaminata de miraculosul din erosul popular. Ca structura prozastica in sine, performanta autorului tine de libertatea creatoare. Un fantastic burlesc, obtinut de pe urma paradoxalelor contraste ce se ivesc intre nivelul reportericesc, realist al naratiunii si cel propus de schema motivului mitic. Arta prozatorului tradeaza cu dezinvoltura tonul naiv si grav, propiu snoavei apocrif-religioase.

Basmul nuvelistic, ca pastisa, cu scopul de a obtine efecte direct moraliste, este reprezentat de naratiunile de dimensiuni reduse: "Poveste", "Lungul nasului" si "Fat - Frumos cu Mot - in - frunte". In aceste naratiuni materia epica in sine nu isi mai trage seva din observatia faptului cotidian. Cele trei naratiuni depasesc si prototipul folcloric. Prin ele se inaugureaza specia basmului circumscris genului comico-satiric, tipic caragialian.

Si in aceste naratiuni functia elementului fantastic, extras din recuzita miraculosului popular este usor de sesizat. Efortul autorului tine de revitalizarea naratiunii basmice, de trecerea acesteia in structura nuvelistica. A imita basmul popular, pentru Caragiale inseamna efortul de revigorare atotcuprinzatoare epica, de supunere a materiei originare la rigorile creatiei nuvelistice. Ceea ce teoria moderna a prozei narative numeste "basm nuvelistic" constituie o specie pe care, alaturi de Creanga in aria literaturii romane, Caragiale o ilustreaza cu stralucire.

In materie de basm nuvelistic, capodopera scriitorului este "Abu-Hasan". Subintitulata "poveste orientala", proza propune atentiei una din formele de intruziune a fantasticului mitico-folcloric dintre cele mai neobisnuite. Extraordinara capacitate de structurare, in sensul individualizarii prozastice, a acestui ansamblu nuvelistic are la origine subtila imbinare dintre materia comico - anecdotica si filonul fantastic ce ia forme atat de particulare.

Cateva naratiuni - "Calul dracului", "Kir Ianulea", "La hanul lui Manjoala", "La conac", si "In vreme de razboi" - sensibil indepartate ca structura, tind spre un realism epic intrinsec. Fantasticul de sorginte magic-folcloric releva dimensiunea insondabilului si maleficului "satanism". El se insinueaza in psihologia omului, marcandu-i adesea decisiv comportamentul si, implicit, destinul. Intra in actiune cea mai de seama componenta a fantasticului caragialian. Este vorba de ceeea ce critica a numit "satanismul" viziunii epico-fantastice din proza marelui scriitor anxios nu ni se pare a se justifica. Conceptul de satanism caragialian nu depaseste conceptul folcloric; diavolul se intrupeaza in om ca sa ne ispiteasca slabiciunile, ca in "La conac", sau in chip de animal, ca in "La hanul lui Manjoala"; el este duhul ce ne tulbura subconstientul, , scotand la suprafata anumite dorinti tainuite. Referitor la tehnica fantasticului, scriitorul utilizeaza fantasticul cu tehnica savanta. Astfel, realismul caragialian tine o cumpana dreapta cu fantasticul magic, peste tot fiind realizabile semnele neindoioase ale unei lucuditati artistice, care evadeaza in fantastic pentru a-si varia scrisul si a-si depana epic intuitiile lui de moralist, scoase din contemplarea mecanismului etern omenesc al experientei si al observatiei.

Dupa modelul in care povestirile amintite identifica satanismul cu fantasticul, propriu-zis, le putem grupa in categorii distincte. In timp ce satanismul din "Calul dracului" si "Kir Ianulea" capata expresie direct epica, in "La hanul lui Manjoala", "La conac" si "In vreme de razboi" avem a face cu un fenomen de contaminare a psihologiei personajelor. Asemenea fenomene de diferentiere sunt de natura sa dezvaluie adevarata tipologie a acestui sector din proza caragialiana si sa-i surprinda mai exact relatia cu fantasticul.

In literatura narativa, fantasticul va fi domeniul privilegiat al extraordinarului, a ceea ce este iesit din comun, fie prin exotism , fie prin neobisnuit. Specificitatea lui presupune atingerea extremelor, situatia de strainatate, adica iesirea din conventional si normal. In opinia lui Tzvetan Todorov, fantasticul are o existenta extrem de scurta, el ocupand intervalul unei incertitudini , unei ezitari a cititorului , ale eroului aflat intre doua solutii: ceea ce se intimpla este adevarat, real sau o iluzie? Sintetizand, retinem ca fantasticul nu poate exista in afara fictiunii creatoare, ca el reprezinta o ruptura, o tulburare a sentimentului nostru de realitate. Intre fantastic si alte forme de manifestare a insolitului existentei, granita ramane tot timpul fragila. Fantasticul lui Caragiale nuanteaza mai degraba miraculosul pe care-l vom regasi in nuvela lui Mircea Eliade.

V. INRAURIRI EMINESCIENE IN CREATIILE UNOR SUCCESORI

In literatura romana, continuatori, pe linia fantasticului eminescian, sunt Liviu Rebreanu, prin romanul "Adam si Eva", Mihail Sadoveanu in "Creanga de aur" si "Nunta domnitei Ruxandra", si, mai ales, Mircea Eliade, preocupat de refacerea unitatii primordiale. Mitul reintegrarii in paradisul adamic, dinaintea pacatului originar poate fi intalnit in "Domnisoara Christina", "Sarpele" s.a.

Ultimul capitol (al VI-lea) este rezervat concluziilor. Existenta masiva a fantasticului mitologic constituie una din caracteristicile literaturii noastre. Basmul cult este o specie care va inflori spectaculos pe terenul folclorului si mitologiei romanesti. Fantasticul in opera lui Eminescu, Creanga si Caragiale devine reper de spiritualitate. El nu poate fi ignorat chiar daca opera celor trei mari creatori cunoaste si alte dimensiuni. Lor, partial li se alatura Slavici. Gala Galaction il inaugureaza la dimensiuni mitice specifice spatiului dunarean. Fantasticul sadovenian este deosebit de complex, in "Creanga de aur" si "Nunta domnitei Ruxandra". In "Mergand spre Harlau" este anticipat fantasticul enigmatic al prozei moderne, iar in "Ochi de urs" fantasticul mitologic se impleteste cu cel psihologic.

Intre fabulosul folcloric si miraculosul mitico-magic se inscrie proza lui Vasile Voiculescu, Stefan Banulescu realizeaza in capodoperele sale nuvelisitce din "Iarna barbatilor" o adevarata mitografie a Baraganului aflata intre fabulos si feeric.

Traditia literaturii fantastice cunoaste realizari notabile in creatiile altor scriitori : Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mateiu Caragiale, Ion Vinea, Al.Philipide si Laurentiu Fulga.

Un exemplu ideatic! El isi gaseste expresia in diverse structuri epice. Arii estetice, in zona carora exegeza noastra a staruit indelung.

BIBLIOGRAFIA CRITICA SELECTIVA prezinta dimensiunile fantasticului reflectat in literatura beletristica dar si in exegeze.