Epoca / perioada literara - segment temporal din literaturii unui popor

Epoca / perioada literara

(cf. fr. époque / période littéraire

Prin epoca / perioada literara este desemnat un segment temporal (cuprinzand neaparat de la mai mult de un deceniu de "asezare", de "sedimentare", de "recristalizare" social-culturala / spirituala, pana la patru / cinci decenii si chiar mai mult) din spirala ontica a literaturii unui popor, segment ale carui capete sunt marcate de puternice seisme sociale (razboaie, revolutii, schimband intotdeauna vechiul regim / registru social-existential al poporul respectiv, determinand mutatii in baza si, fireste, in suprastructura) si de pecetea stilistica a unui curent cultural / literar, ceea ce nu exclude - in "planul secund" - co-existenta altor curente literare, culturale etc.

Nejustificat, concepte ca epoca / perioada literara, generatie literara etc. lipsesc din dictionarele de idei literare, de termeni literari etc. (cf. MDil, DTL), desi se opereaza curent cu aceste notiuni, fie in invatamantul universitar si preuniversitar, fie in presa de specialitate.

Periodizarea generationista (1985). In «Literatura romana contemporana», I, din 1995, Laurentiu Ulici publica si o «Introducere», scrisa in anul 1985, unde evidentiaza faptul ca «nu avem un criteriu absolut convingator pentru o periodizare a literaturii - "generatia biologica", "generatia de creatie", "promotia", ori "inainte de 1900", "dupa 1900", "antebelica", "interbelica", "postbelica" etc., sau chiar "veche", "premoderna", "moderna" si "contemporana", fiind fiecare, intr-o anume masura, criterii discutabile - cu atat mai dificila» parandu-i-se «gasirea unuia pentru ordonarea materiei literare din interiorul unui fragment istoric, al unei perioade, cum ar fi, de pilda, "literatura contemporana"» (ULrc, I, 10), referindu-se, desigur, la segmentul temporal dintre anii 1945 si 1985 / 1995; a observat si "un pseudo-criteriu", impus de traditia istoriografica, «impartirea pe genuri: "poezie", "proza", "dramaturgie" etc.» (ibid.) Totusi, Laurentiu Ulici este convins ca «in conformitate cu modelul de periodizare a literaturii pe generatii, iar, inlauntrul acestora, pe promotii decenale, tabloul cronologic al literaturii romane moderne ar arata in felul urmator, incepand de astazi, spre origini»: 1. generatia postbelica sau (dupa cum zice, cu o sintagma neinspirata), generatia "reflexului conditionat", «cu promotiile 80, 70 si 60», «cuprinzand scriitori debutati si afirmati intre 1956 si 1986» (cat si «promotia reformata»), ceea ce, pe segment temporal, inseamna "literatura contemporana", la care se refera titlul; 2. generatia razboiului sau a "rascrucii", «cu promotiile 50, 40 si 30, cuprinzand scriitori debutati si afirmati intre 1926 si 1956» (ULrc, 11); 3. generatia interbelica sau a "unitatii" «cu promotiile 20, 10 si 90 (sec. XIX), cuprinzand scriitori debutati si afirmati intre 1896 si 1926»; 4. generatia marilor clasici «cu promotiile 80, 70 si 60, din veacul anterior, cuprinzand scriitori debutati si afirmati intre 1856 si 1886»; 5. generatia patruzecioptista, «cu promotiile 50, 40 si 30, cuprinzand scriitori debutati si afirmati intre 1826 si 1856.» (ULrc, I, 12) Se observa usor ca periodizarea "generationist-promotionista" a lui Laurentiu Ulici este marcata din planul istoriei poporului roman de marile seisme sociale - razboaie / revolutii: revolutia lui Tudor Vladimirescu din 1821, revolutiile burghezo-democratice din 1848, "razboiul de independenta" din 1877, rascoala din 1907, primul razboi mondial, al doilea razboi mondial etc., care au antrenat si in perimetrul literaturii generatii ("valuri"), "promotii", "curente" etc.

O periodizare "interdisciplinara" (preistorie, mitologie, lingvistica, "religii ale paleoliticului, ale mezoliticului si ale neoliticului", istorie, Zalmoxianism, literatura, Crestinism etc.). O "temeinica" periodizare a literaturii pelasgo-thraco-dace, sau valahe / dacoromane (romane), "de la origini" si pana la Revolutia Anticomunista Romana din Decembrie 1989, nu se poate face decat in "mod interdisciplinar", nelasand nimic "in afara" din ceea ce se constituie in "arta a cuvantului", parte integranta a spatiului nostru spiritual, bipolarizat de Matca sacrului fluviu, Dunarea si de sfantul nostru Munte, Cogaion din Carpatii Sarmizegetusei (fosta stralucitoare capitala a Daciei, distrusa de "hoardele" armate imperial-romanice ale lui Traian, incepand din anul 106 d. H.).

Epoca arhaica (8175 - 1600 i. H.), ori perioada cogaionic-politeista si henoteista, sau prezalmoxiana. Este cea mai intinsa si cea mai incetosata epoca. Dupa subperioada (8175 - 7000) mitotextului hierogamiei Tatalui-Cer / Samasua ("Mosul-Soare") si Mumei-Pamant (Dachia), incizat pe o slefuita falanga de cal ("sanctuar la purtator"), descoperita pe malul stang al Dunarii, la Cuina-Banat (Romania), se releva o subperioada (7000 -  5300) a Statuetei Scrise a lui Samasua (Soarele-Mos / Tatal-Cer) de la Ocna-Sibiului (Romania), datand din orizontul aanului 7000 i. H. In aceasta subperioada, Pelasgo-Dacii din Alutuania / Oltenia (Romania) inventeaza secera din corn de cerb «cu dinti de silex». La "ultima" transgresiune a Marii Getice / Negre, apele-i patrund pe gurile Dunarii, peste Campia Romana, pana la confluenta cu Oltul / Jiul, iar tinuturile joase si vaile Dunogaetiei / Dobrogei etc. sunt submerse; din aceasta cauza, in aria submersa nu exista urme ale pelasgo-culturii Turdas-Vincea; de la pelasgo-cultura Cris "se trece" direct la culturile central-pelasgo-dacice de dupa orizontul anului 4600 i. H. / 3575 E. V.: Boian, Vadastra, Hamangia, Gumelnita etc. In subperioada scriselor tablite rectangulare si a Tablitei-Soare de la Tartaria-Romania (5300 3400 i. H.), incep sa infloreasca multe centre pelasgice / valahice carpato-dinarice ale metalurgiei cuprului si aurului (cf. GCiv, 143), cele mai vechi centre din intreaga lume. Pelasgia (Dacia / Thracia) / Valahia (Dacoromania) furnizeaza Europei primele "piese" de cupru (cf. GCiv, 62). Pe la anul 5435 i. H., Pelasgo-Dacii din Ardeal-Romania perfectioneaza "secera din corn de cerb cu dinti de silex", transformand-o in marea secera curbata din cupru, cu dubla functie: arma de aparare si unealta agricola. Potrivit Tablitei-Soare de la Tartaria-Romania si altor tablite cu scriere arhaic-pelasgica / valahica, Dacia are aspectul statalitatii henoteist-zalmoxiene, sau al "prim-statului de tip papal". In orizontul anului 5300 i. H., dupa aproape trei milenii de evolutie, Pelasgia / Valahia "arhaica" are o societate complexa, cu o clasa preoteasca foarte bogata / puternica (direct-proportionala cu droaia de zeitati), cu vanatori-culegatori, cu pastori, cu agricultori, cu producatori de unelte (de la cele de lupta / vanat, prada, pana la cele de cult, de pastorit etc.), cu confrerii razboinic-religioase etc. Pelasgii formeaza «aglomerari de populatie adesea reprezentate de mici asezari urbane» (GCiv, 61). Folosesc scrierea. Limba pelasga / valaha este destul de evoluata, asigurand comunicarea "celor mai profunde ganduri / idei, sentimente" etc. ale universului uman din acest orizont cultural. Muntele sfant, Cogaionul, ii atrage, ii uneste si ii ocroteste prin jertfele periodice, indeosebi, prin jertfele regilor-zei (imbunarea divinitatii fiind in functie de calitatea jertfei). Se accentueaza diferentele dintre "centru" si "margine" / "periferie". In "panoul central" de credinte / idei religioase din Cogaion se releva puternicul cult al lui Samasua (Soarele-Mos / Tatal-Cer), facand "pereche" cu Muma-Pamant / Dachia, si puternicul cult al lui Sa-Ares (Soare-Tanar / Razboinic), facand "pereche" cu Dochiana / Luna ("Sora Soarelui" / "Spuma Laptelui"). Regele-zeu este intruparea pe pamant, printre Dax / Daci a divinitatii fundamentale, a lui Samasua / Samos (Soarele-Mos / Tatal-Cer, Dumnezeul Cogaionului). Religios, masa Pelasgilor este divizata in Dax / Daci, adeptii "dreptei credinte" din "panoul central actual", deja "henoteist", si in Thrax / Thraci, credinciosii in stravechea droaie de zei / idoli din Cogaion. "Competitia" pentru calitatea jertfei anuale catre "zeul cel mare" se rezolva prin unirea mai multor neamuri, a mai multor cogaionice "tari de rauri / munti".

Traditia cogaionica a jertfei indica periodicitatea de cinci ani; asadar, jertfirea regelui-zeu, in Cogaion, este anuala, dar asigurata in asa fel incat "randul" la jertfa vine o data la cinci ani, prin unirea a cinci cogaionice "tari de rauri / munti" ale Pelasgilor-Dax ([ara Ardealului, [ara Crisanei, [ara Banatului, [ara Olteniei si [ara Munteniei / Gaetiei), constituindu-se in Dacia ("pamantul-muma" binecuvantat de Samsua, Dumnezeul Cogaionului). In orizontul anului 5300 i. H., societatea Pelasgiei / Valahiei este structurata in clase, avand o forta publica speciala, religioasa, henoteist-zalmoxiana (din confrerii razboinic-religioase), inzestrata cu mijloace de convingere / constrangere destinate apararii ordinii existente. Functia sociala generala vitala consta in trimiterea Regelui-Zeu / Mesagerului Celest la Samasua / Samos (Soarele-Mos / Tatal-Cer), "un soi de ambasador" pe langa Marele Zeu, pentru bunastarea comunitatii din cele cinci tari de rauri / munti subordonate Cogaionului si constituindu-se in Dacia in opozitie cu "Thracia" , dupa cum atesta si Tablita-Soare de la Tartaria-Romania. Intre 5300 i. H. si 1600 i. H., anul Reformei Zalmoxianismului, Pelasgo-Dacia cunoaste 740 de de regi-zei sacrificati in numele Dumnezeului de Cogaion / Sarmizegetusa, Samasua / Samos (Soarele-Mos / Tatal-Cer). Din orizontul temporal al anului 5000 dateaza Templul Nuntirii Tatalui-Cer si Mumei-Pamant de la Cascioarele-Romania (pe malul stang al Dunarii, la sud de Bucurestes / Bucuresti). Din orizontul anului 4530 i. H. (v. fotografia de pe coperta) se dateaza Statueta Mosului / Tatalui-Cer «ce sta si se gandeste» si Statueta Mumei-Pamant ca «zeita gravida» (ambele din lut ars), ilustrand Perechea Primordiala din "panoul central" pelasgo-dacic; statuetele botezate de arheologi: «Ganditorul Ponto-Dunarean si Sotia-I» au fost descoperite in necropola de la Cernavoda-Romania. Intre anii 4400 i. H. si 4200 i. H., primul val de populatii-kurgan ("pastori" seminomazi, tot europeano-pelasgi, dintre Don si Volga), invadeaza Dacia de la Dunarea de Jos; este asimilat de Pelasgo-Dacii, autohtonii din bazinul Dunarii de Jos, dar ii determina sa se organizeze mai bine administrativ-militar-religios, spre a intampina / lupta impotriva noilor valuri de populatii migratoare, spre a-si apara sacrele pamanturi fertile cu sanctuarele divinitatilor fundamentale, in numele zeitatii razboiului, So-Ares (Soare-Tanar / Razboinic), din sacra pereche secunda, pereche al carei rol important a trecut-o in centrul panoului de credinte / idei religioase; tot mai complex devine Cultul Soarelui / So-Ares ("fiul lui Samasua"). In subperioada "primului mioritism" (3400 - 1600 i. H.), ritualurile funerar-eroice devin extrem de complexe. Intre 3400 i. H. si 3200 i. H. isi face aparitia al doilea val-kurgan in bazinul Dunarii, urmat de al treilea val-kurgan, intre 3000 si 2800 i. H. In aria Pelasgo Daciei (Valahiei), s-au format doua "creuzete asimilatoare": "creuzetul nord-vest-pontic" (sau "creuzetul nipro-nistrean / dunarean") si "creuzetul pannonic" (sau "creuzetul dunareano-tisian"). "Intrarile" populatiilor migratoare euro-asiatice in aceste "creuzete" ale Daciei se faceau prin "est / nord-est", pe "culoarul" de la Sabatinovka la Coslogeni, si prin "nord / nord-est", pe "culoarul pannonic". "Iesirile" in caz ca respectivele valuri erau foarte puternice, succedandu-se rapid, deci "neasimilabile" se faceau prin "sud" ("sud-est" / "sud-vest"): din "creuzetul nipro-dunarean", migratorii erau impinsi dinspre Campia Nord-Vest-Pontica si dinspre Campia Dunarii de Jos, peste Muntii Balcani / Rodopi, in zonele aride ale Anatoliei si in nefertilele insule est-mediteraneene din Marea Thracica / Egee. Din "creuzetul pannonic", migratorii erau "respinsi", fie dincolo de Carpatii Nordici si de Alpi, fie daca mai ramaneau neasimilati erau impinsi peste Muntii Dinarici, in insulele sarace ale Marii Adriatice, ori in regiunile sterpe ale Peninsulei Italice. Populatia autohton-pelasga (daco-thraca, valaha / dacoromaneasca) a fost mereu tulburata de invadatorii euro-asiatici (intre anul 4.400 i. H., al primului val de Kurganieni, si anul 896 d. H., al migratiei Ungurilor), mai bine de 5.296 de ani, intr-un impresionant "flux-reflux" intre matca (Matca Dunarii)  si munte / "Cogaion" (Carpati, Dinarici, Pind, Balcani, Rodopi etc.). Al II-lea val-kurgan si al III-lea val-kurgan au fost atat de puternice incat au cuprins nu numai Pelasgia de Centru, ci si Pelasgia de Vest, intreaga Europa Pelasgica, de la Marea Baltica pana in Anatolia, de la Nipru pana in Asturia / Peninsula Iberica.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Inhumarea "regelui de arme" cu securea dacica dubla, sau cu ghionul / baltagul in mana dreapta si oglindirea veridica a ritualului in «Corinda Pacurarului pe-à Gura de Rai», din orizontul anului 3400 i. H. Unul dintre cele mai reprezentative morminte din Dacia de Vest (Campia Tisei), privind "ocrotirea capului cu securea / toporul in mana dreapta, deasupra-i", este si cel ce are numarul 29 in necropola de la Tiszavalk. Comparat cu cele 43 de morminte ale necropolei respective, dupa cum certifica Marija Gimbutas, «este cel mai mare, mai adanc si mai bogat dintre toate»; este mormantul "regelui de arme" daco-marisian / tisian din orizontul anului 3400 i. H., «avand langa cap securea de lupta pe care o tinea in mana dreapta»; «tot langa capul conducatorului se aflau o piatra rotunda, o strachina, un ciubar si un pumnal de silex de 14 cm lungime; o traista din piele putrezita continuse probabil coltul de mistret, razuitoarea din silex, solzul triunghiular de obsidian; la cealalta extremitate a gropii, la picioarele mortului, se gasea o pereche de sule din cupru, tot acolo fiind puse si oase de porc: oasele unui picior si coastele; bratul stang al mortului lipsea; inventarul mormantului nr. 29 de la Tiszavalk difera foarte putin fata de acelea din mormintele de la Csongrad (Ungaria) si Decea Muresului (Romania)»; era «o capetenie robusta, asezata pe o latura, usor contractata» (GCiv, 208), intr-o groapa de 2,5 m lungime si de «peste 1m latime» (ibid este un mormant tipic Daciei din orizontul anului 3400 i. H. (daca datarile radiocarbonice sunt in concordanta cu cele din raportarea pe baza de analogii la pelasgo-cultura Cernavoda I).

Practica magic-ritualica / mitica a inmormantarii "regelui de arme" din Dacia orizontului anului 3400 i. H., avand la cap toporul (baltagul) / securea tinut(a) cu mana dreapta, o gasim reflectata veridic in testamentul protagonistului din oralotextul mioritic Corinda Pacurarului pe-à Gura de Rai, ce este in circuitul sacru si in zilele noastre, la Varadia de Mures (Romania), nu departe de necropolele de la Decea Muresului si de la Tiszavalk, colinda de unde aflam si "motivatia" taierea ploilor (probabil, din Cerul-de-Fier) cu toporul: Oi-Lerunda-Leroi-Ler! / Oi-Lerunda-Leroi-Ler! / Pe plai pe la noiu, / pe-a Gura de Raiu, / oi-Lerunda-leroi-Ler! / Pe plai pe la noiu, / oi-Lerunda-leroi, / torcu-mi-se-ntorcu / oi-Lerunda-Leroi, / trei ciopoi de oiu, / oi-Lerunda-Leroi, / cu trei pacuroniu / oi-Lerunda-Leroi! / Doi is veri-primariu, / oi-Lerunda-Leroi, / unu-i striinelu / oi-Lerunda-Leroi, / cei doi veri-primariu / oi-Lerunda-Leroi, / ei se vorovau, / oi-Lerunda-Leroi, / ca sa mi-l omoare oi-Lerunda-Leroi, / pe cel striinelu / oi-Lerunda-Leroi, / cu a lor topoare, / oi-Lerunda-Leroi! / Mica, / miorica, / oi-Lerunda-Leroi, / ea-i intelegeare, / oi-Lerunda-Leroi, / iarba nu pasteare, / oi-Lerunda-Leroi, / nici apa nu beare / oi-Lerunda-Leroi; / el, cand mi-o vedeare, / oi-Lerunda-Leroi, / frumos intrebare / oi-Lerunda-Leroi: / « Ce randu-i pa tine, / oi-Lerunda-Leroi, / de iarba nu pastiu, / oi-Lerunda-Leroi, / nici apa nu beiu / oi-Lerunda-Leroi?!?» / « Cum eu apa-oi beare, / oi-Lerunda-Leroi, / si iarb'-oi pasteare, / oi-Lerunda-Leroi, / cand s-or laudat / oi-Lerunda-Leroi, / cei doi veri-primariu / oi-Lerunda-Leroi, / ca sa mi te-omoare, / oi-Lerunda-Leroi, / cu a lor topoare / oi-Lerunda-Leroi; / unde sa te-ngroape / oi-Lerunda-Leroi?!?» / « 'N strunga oiloru, / oi-Lerunda-Leroi, / sau a mieiloru, / oi-Lerunda-Leroi!» / « Toporasul tau / oi-Lerunda-Leroi, / unde sa ti-l puna oi-Lerunda-Leroi?!?» / « In mana direapta / oi-Lerunda-Leroi: / ploaia cand ploiare, / oi-Lerunda-Leroi, / toporas taiare / oi-Lerunda-Leroi, / vantul cand bateare, / oi-Lerunda-Leroi, / fluieras cantare / oi-Lerunda-Leroi, / neaua cand o ninge, / oi-Lerunda-Leroi, / oile s-or strange, / oi-Lerunda-Leroi, / pa mine m-or plange / oi-Lerunda-Leroi, / cu lacrami de sange / oi-Lerunda-Leroi (MRst, 15 Exista si alte variante ajunse la noi din acelasi orizont cogaionic: «Ce pe mine ma-ngropat / Inaintea strungilor, / In locu galetalor, / Fluieru dupa cura, / Baltagasu-n mana me / Cu tranghit'-alature . » (ADFR, I, 151); «Toporasu mn'eu cel drag / Mi l-et pune la cap, / Luncea me ce lucie / Mi i-t pune de cruce !» (ADFR, I, 152); «Si toporu mn'eu cel drag / Mie mi-l punet la cap» (ADFR, I, 153); Toporasul meu cel dulce / Mi-l puneti in loc de cruce . (FMtcg, 561) etc. Si Corinda Pacurarului pe-à Gura de Rai, ajunsa la noi din orizontul anului 3400 i. H., este una dintre primele capodopere ale umanitatii, dovedind ca oralitatea fundamentata de scolile traditionale ale Zalmoxianismului este inca vie in adevaratii Pelasgo-Thraco-Daci / Valahi (Dacoromani) ce, in antichitatea lui Aristotel, erau vestiti si pentru performanta de a-si fi versificat / cantat legile (cf. Problemata, XIX), ca oralitatea de acest tip apartine stiintei de a te face nemuritor, ca Imparatia-Tineretii-fara-Batranete-si-Vietii-fara-Moarte este in noi. (cf. TIR, I, 204 sqq.)

Intre 2300 i. H. si 2100 i. H., spatiul Pelasgo-Daciei / Pelasgo-Thraciei a cunoscut alte valuri euroasiatice migratoare: luvite, nesite, hittite, aheene etc. In orizontul anului 1600 i. H. se inregistreaza / dateaza complexul cultural Coslogeni-Sabatinovka. Isi face aparitia si evolueaza in trei faze: «in primele doua, aria sa de raspandire s-a limitat la Dobrogea si la sudul Munteniei (pana in preajma Bucurestilor), arie extinsa insa in ultima faza pana la Olt, ingloband in jurul Dunarii fosta arie a culturii Zimnicea-Plovdiv (); in aria sa de raspandire s-au descoperit si depozite de bronzuri, cum cel de la Oinac (langa Giurgiu), in care majoritatea topoarelor, de tip transilvanean, apartin unei variante rasaritene»; «ceramica specifica fazei III a culturii Coslogeni si de tip Zimnicea, descoperita in stratul al VII-lea de la Troia, este dovada patrunderii unei populatii danubiano-balcanice in nord-vestul Anatoliei, incepand din secolul al XIII-lea si pana in secolul al XI-lea i. e. n.» (DVDac, 73); varianta rasariteana a topoarelor dacic-transilvanene si extinderea culturii Coslogeni, de la Sabatinovka la Pulpudava (> Pulpudeva) / Plovdiv, in faza a III-a, se explica printr-un nou val de populatii migratoare din stepele dintre Nipru si Volga / Urali; a fost un val puternic si miscarea lui spre sud s-a tinut de tarmul Marii Negre, dupa cum evidentiaza flux-refluxul cultural, intre Sabatinovka si Pulpudava / Plovdiv; este culoarul cultural / civilizatoriu in care valul de noi-veniti din stepele nord-pontice capata incrancenatul chip de Aheean caci despre valul migratiei aheene este vorba la mijlocul mileniului al II-lea anterior lui Hristos; Aheenii se revarsa in spatiul pontic al Daciei, de unde sunt alungati de razboinicii daci in sudul balcanic; de aici, razboinicii pelasgo-daco-thraci i-au impins in Arhipelagul Egeean si in Anatolia; Aheenii au grabit sfarsitul civilizatiilor pelasgo-daco-thraco-miceniana, pelasgo-daco-thraco-minoica, pelasgo-daco-thraco-troiana si hittita; din Anatolia, Aheenii au organizat «coalitia popoarelor marii» impotriva Egiptului.

(2) Epoca "oralitatii culte" a Zalmoxianismului (1600 i. H. - 313 d. H.) si a fundamentelor Crestinismului Cosmic Dacoroman. In aceasta perioada se adanceste si mai mult deosebirea religioasa din sanul celui mai mare popor al Europei, poporul Pelasgilor (avand si nume diferite dupa regiunile locuite); prin Reforma Zalmoxianismului se trece radical de la henoteism la monoteism ("tetradic", nu "triadic", cum monoteismul Crestinismului de azi); sporeste enorm numarul de Pelasgi-Dax / Daci, adeptii noii religii, ai Zalmoxianismului, ajungand pana in Capadochia ("capul Daciei"); dar si numarul de Pelasgi-Thrac, adica de inchinatori la vechii zeii ai Cogaionului, este imens. Cavalerii Zalmoxianismului (Daci / Thraci, "Cabiri", "Dunareni" / "Danubieni" etc.) isi fac aparitia si din necesitatea "protectiei" negustorilor autohtoni pe drumurile bronzului si aurului, ale comertului cu arme, cu obiecte sacre, cu grane, vite etc., atat pe uscat cat si pe fluvii / mari, drumuri ce duceau din Dacia spre celelalte vetre de civilizatie din Eurasia, Africa si, pare-se, chiar din America; si confreriile razboinic-religioase au raspuns solicitarilor mai ales dupa invaziile luvito-nesito-hittite si aheene printr-un "ordin" cavaleresc / eroic-religios, promovand inaltul spirit justitiar, potrivit cutumelor Daciei, potrivit celebrelor legi pelasgice / pelagine (bellagine / valahice), mai ales in acele vremuri de cumplita talharie / piraterie. Dacia facuse fata noilor si considerabilelor valuri de migratori euroasiatici de la sfarsitul mileniului al II-lea i. H., ori din orizontul anului 1600 i. H., fiindca in centrele metalurgice ale principalelor "tari de rauri / munti", subordonate Cogaionului / Sarmizegetusei, fusese descoperit fierul, aparusera armele de fier cu care erau inzestrati Cavalerii Zalmoxianismului, arme superioare celor de bronz, din "dotarea" inamicilor; echidistant, pe reteaua de drumuri, erau halti ("oracole" / "temple") zalmoxiene. Intre anii 1630 i. H. si 1555 i. H., aproximativ, traieste Salmosua I (Salmas / Salmos, "Zalmas-Zalmoxis", "Salmos I Nemuritorul"), autorul Reformei Zalmoxianismului, intemeietorul Dinastiei Zalmoxienilor (1600 i. H. / 6575 E. V. -  82 i. H.); regelui-zeu-medic al Daciei / Daco-Thraciei, Salmosua I / Salmos I Nemuritorul cu domnie aproximata intre orizonturile culturale / civilizatorii dacice ale anilor 1600  i. H. si 1555 i. H. , i se datoreaza "corpul de invataturi", dogma Zalmoxianismului, sau stiinta Dacilor de a se face nemuritori. Literatura pelasgo-thraco-daca sta sub pecetea "oralitatii culte" a Zalmoxianismului; in toata Pelasgo-Thraco-Dacia ne aflam intr-o subperioada homerica (1600 - 600 i. H.); in Pelasgo-Dacia, prin scolile oralitatii Zalmoxianismului, infloreste o literatura de tip epopeic turnata in ritmuri salmice, ori zalmic-genuniene - ca variantele baladelor cu versuri in masura 5 / 6 ("stihuri perechi de cate 5 silabe" / decasilab-salmic, alternand cu "stihuri-perechi de cate 6 silabe" / dodecasilab zalmic-genunian): «Pe-o Gura de Rai» / «Miorita», «Mesterul Manole» / «Monastirea Argesului», «Toma Salymos» / «Toma Alimos" etc.; in Pelasgo-Thracia, in Pelasgo-Frigia, in Pelasgo-Bithinia etc., domina spiritualitatea / poezia pelasgica (belagica / valahica) Linos, Thamyris s. a., pastrati de legenda, apoi Homer si epopeile lui, «Iliada» si «Odiseea». In subperioada orfeica (600 - 20 d. H.), incanta «Imnurile» lui Orfeu-Thracul, poemele lui Musaiu, ale lui Olen s. a., dar si aforismele lui Oana Carsia (grecizat: Anacharsis); regele-poet din Dacia, Cotison al II-lea, este elogia de Publius Ovidius Nasso, exilatul de la Roma la Tomis / Constanta-Romania (unde a murit in anul 18 d. H.). In subperioada marmurei (20 d. H. si 313 d. H.) impresioneaza poezia inscriptiilor daco-romane.

(3) Epoca Renasterii Valahe din "primul Crestinism" (313 - 1054). Mai intai, se remarca o subperioada cosmografic-zalmoxiana, crestin-imnologica si dogmatic-ortodoxa (313 - 610), sub pecetea Cosmografiei lui Aethicus Dunareanu / d'Ister, a imnului intregii Crestinatati, Te, Deum, laudamus, compus de Niceta Remesianu in orizontul anului 370, ori a Convorbirilor duhovnicesti de Sfantul Ioan Cassian (360 - 435); perioada de Renastere Valaha se stinge o data cu moartea lui Focea (cu numele grecizat in "Focas"), la Constantinopol, acesta fiind ultimul din seria celor 42 de imparati dacoromani din fruntea Imperiului Roman (incepand de la Aurelian); de la bresa avaro-slava si pana dincoace de migratia ungurilor in Pannonia, incepe o cumplita subperioada a rezistentei valahice antibarbarizatoare (610 - 1054). E o "slaba literatura a inscriptiilor", fara poezia "marmurei de dinainte de 313".

(4) Epoca post-Schismei Mari si literatura valaha in "sacrele limbi evmezice" (1054 - 1600), sau epoca Renasterii Valahe a Dinastiei Asanestilor. Se dezvolta o notabila literatura valaha religioasa in proaspat-inventata slavona a Ortodoxismului, in replica latinei Catolicismului. O capodopera a literaturii valahe / romane in slavona, scrisa de domnitorul [arii Romanesti in orizontul anului 1518, a cunoscut un mare circuit sub titlul «Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie»; intre orizonturile anilor 1500 si 1600, marii carturari-mitropoliti ai Principatelor Valahe nord-dunarene, pe fondul luptei pentru raspandirea luminii tiparului, deschid si o fertila subperioada a luptei pentru reintroducerea limbii valahe / romane in Biserica / Stat.  

(5) Epoca umanismului re-Unirii Valahe de sub Mihai Viteazul si a biruintelor «Bibliei de Bucuresti»  (1600 - 1711). Se remarca o subperioada a biruintei scrisului si tiparului in limba valaha / romana ("punct culminant": «Biblia de Bucuresti», 1688) si o subperioada a umanismului cronicaresc si a enciclopedismul cantemiresc

(6) Epoca scolilor iluminismului valah (1711 - 1821). Gratie intelectualitatii Valahimii / Dacoromanimii din Peninsula Balcanica, spiritul iluminist infloreste mai intai intr-o subperioada a Scolii Iluminist-Valahe Antiotomane Moscopolene fireste, ca reactie impotriva Imperiului Otoman, apoi, gratie intelectualitatii Valahimii / Dacoromanimii din Transilvania, se inregistreaza si o subperioada a Scolii Iluminist-Valahe Antihabsburgice Ardelene, dar ca reactie impotriva Imperiului Habsburgic (Dacoromanitatea / Valahimea aflandu-se intre rotile dintate ale imperiilor evmezice care s-au imbinat la Carpati / Dunare).

Desigur, mai bine cunoscute sunt epocile ce stau sub pecetile curentelor literare, de la clasicism la paradoxism: (7) epoca simbiozei clasicism-romantismului pasoptist-unionist valah si a deschiderilor spre realism (1821 - 1877, cu subperioada Radulescu-Asachi, cu subperioada «Daciei Literare» si cu subperioada Junimii: Maiorescu-Eminescu-Creanga-Caragiale), (8) epoca simbiozei parnasian-simboliste a regalitatii valahe (1877 - 1918, cu subperioada «Literatorului», sau a Scolii Macedonskiene, cu subperioada samanatorist-poporanista si cu subperioada «Vietii Noi», sau a Scolii Densusiene) (9) epoca realismului si expresionismului modernist-sburatoresc al Romaniei regale (1918 - 1945), (10) Epoca "decaderii regalitatii" si a "terorii republicane proletcultiste" din Romania "lagarului socialist" (1945 - 1958 / 1960) si (11) Epoca avantului republican al modernismului resurectional si al revolutiei paradoxismului (1960 / 1964 - 1989).

Revenind la epoca "decaderii regalitatii" si a "terorii republicane proletcultiste" din Romania "lagarului socialist" (1945 - 1958 / 1960), se cuvine sa reamintim ca perioada proletcultista este delimitata de anul 1945, an al sfarsitului celui de-al II-lea razboi mondial, ori, mai exact, de anul 1948, de cand incepe sa se exercite "plenar" dictatura proletariatului in Romania, angajand si «un front destul de puternic al poeziei luptatoare» (Mihai Beniuc / PLN, 9), si de anul 1958, cand din Romania - gratie unei intelepte politici a Bucurestiului din acel anotimp -, Moscova este convinsa a-si retrage trupele de ocupatie ale Armatei Rosii.

(11) Epoca avantului republican al modernismului resurectional si al revolutiei paradoxismului (1960 / 1964 - 1989). Chiar daca din anul 1958, Romania este singurul stat din "lagarul socialist" cu un "statut aparte", adica "fara trupe sovietice de ocupatie", iesirea "treptata" din "conul de negura" al stalinismului cultural, al "obsedantului deceniu", se face intre 1960 si 1964, o data cu marea reinviere a modernismului literar romanesc interbelic; resurectia se datoreaza "generatiei '60", adica generatiei Labis-Stanescu-Sorescu; "culminatia" resurectional-modernista este cunoscuta drept "marea explozie lirica" din anii 1964 si 1965. "Explozia lirica" declanseaza si revolutia poetica a paradoxismului dintre 1965 si 1970 / 1975, propunandu-si in primul rand conjugarea la moduri lirice autentice a paradoxurilor existentiale din Romania totalitarismului.

(12) Perioada literaturii romane contemporane, sau "perioada celui de-al doilea paradoxism" (1989 - 2002 / 2020). Acest ultim segment temporal, de la Revolutia Romana Anticomunista din Decembrie 1989 si pana in prezent / viitor - probabil, 2020 -, ori, "mai bine spus", pana la viitorul puternic "seism" social, se constituie, se va constitui in "perioada" literaturii romane contemporane, ce ar putea fi - in functie de roadele reformei din invatamantul romanesc declansate din 1997 incoace - si "perioada unui paradoxism secund"