Enumeratie
(lat. enumeratio "insirare" / fr. énumération
Enumeratia este figura
de stil care consta intr-o insiruire de termeni cu sensuri complementar-pliante
in con-textul poemei, cu scopul de a da impresia de amplificare a ideii
exprimate si de a-si afla in receptor un spatiu reverberator de catharsis.
Memorabile enumeratii in spiritul esteticii romantismului aflam in
creatia eminesciana:
«Ia, eu fac ce fac de mult, / Iarna viscolul ascult, /
Crengile-mi rupandu-le, / Apele-astupandu-le »/ / () // «
Iar noi locului ne tinem, / Cum am fost asa ramanem: / Marea si cu raurile,
/ Lumea cu pustiurile, / Luna si cu soarele, / Codrul cu izvoarele.»
(«Revedere» de Mihai Eminescu); De din
vale de Rovine / Graim, Doamna, catre Tine, / () / Sa-mi trimiti prin cineva
/ Ce-i mai mandru-n valea Ta: / Codrul cu poienele, / Ochii cu sprancenele; /
Ca si eu trimite-voi / Ce-i mai mandru pe la noi: / Oastea mea cu flamurile, /
Codrul si cu ramurile, / Coiful 'nalt cu penele, / Ochii cu sprancenele («Scrisoarea III» de Mihai Eminescu) etc.
De retinut sunt si enumeratiile in
spiritul esteticii expresionismului: « asa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi fiori de
sfant mister, / si tot ce-i ne-nteles / se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari / sub ochii mei / caci eu iubesc / si flori si ochi si
buze si morminte. (Lucian Blaga, «Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii»); or in
spiritul esteticii paradoxismului: «Gura lupului, eu n-am legat, Cuvinte, / ca dobitoacele sa nu-mi
manance / ca-n casa mea nu-i loc de animale, /
ca-n pielea mea nu-i pajiste, ca-n capul meu nu li-este / frunzarul necesar
pentru-adapost si iarna; / eu n-am legat nici nunti, nici cununii, / nici iarba
n-am legat-o, nici frunza si nici ape / vrajitoresti n-am azvarlit in colti la
stele; / eu mortaciune n-am mancat, nici cagandit-am, / chiar rumegus de mi-ar
fi curs in suflet; / eu n-am mancat nici sugrumat de ape, / ori de nisip batut,
ori lins de viermi de fulger, / nici de ucis de pasari nu m-am atins, Cuvinte;
/ eu n-am hulit nisipul, nici n-am blestemat / coaja copacilor batrana, verdele
din scoarta, / nici fructele la care n-am putut s-ajung, / nici aerul,
parfumul, ozonul copt inalt; / la nimeni nu-s dator, Cuvantule, la nimeni, / nici
macar cu o iarba, nici macar c-un graunte / de orz, sau de secara, de linte,
ori de soare: / eu brad am fost 'naintea pietrei, brad eu sunt / chiar daca
intru-n piatra, si nu mai sunt, si ies !» (Ion Pachia Tatomirescu, «Gura lupului» TMun, 74 sq.)
etc.
