A Pale View of Hills

Partea I.

Capitolul 1

Niki, numele pe care i l-am dat in cele din urma fiicei mele mai mici, nu este o alintare, ci rezultatul unui compromis la care am ajuns impreuna cu tatal ei. Caci, paradoxal, el este cel care si-a dorit sa-i dam un nume japonez, in vreme ce eu – poate din dorinta egoista ca trecutul sa nu-mi fae evocat – insistam ca numele sa fie englezesc. In cele din urma a cazut de acord sa ramana Niki, considerand ca are o vaga rezonanta orientala.

Niki m-a vizitat pe la inceputul acestui an, in aprilie, cand zilele mai erau inca reci si cu ploi marunte. Initial poate ca intentionase sa stea mai mult. Nu stiu.

Dar casa mea de tara si linistea din jur i-au indus o stare de neliniste si in scurt timp mi-am dat seama ca astepta cu nerabdare sa se intoarca la viata ei de la Londra.

Asculta agitata discurile mele cu muzica clasica si rasfoia revista dupa revista. Era cautata cu multa regularitate la telefon.

Atunci traversa cu pasi mari covorul, cu silueta ei subtire incorsetata in haine stramte, avand grija sa inchida usa in urma ei, ca nu cumva sa-i ascult convorbirile. Dupa cinci zile a plecat.

Nu a pomenit de Keiko decat in cea de-a doua zi. Era o dimineata cenusie si vantoasa si ne apropiaseram fotoliile de fereastra, ca sa vedem cum cade ploaia peste gradina mea.

— Te asteptai sa ma vezi acolo? M-a intrebat ea. La inmormantare, vreau sa spun.

— Nu, cred ca nu. De fapt nu mi-am imaginat ca vei veni.

— M-am necajit rau cand am auzit. Am fost la un pas sa vin.

— Nu te-am asteptat.

— Cei din jur nu au stiut ce mi s-a intamplat. Nu am spus nimanui. Probabil as fi fost stanjenita. Nimeni nu m-ar fi inteles cu adevarat, nimeni n-ar fi inteles ce se petrece in mine. In mod normal se presupune ca surorile intra in categoria celor apropiati, nu-i asa? Poate sa-ti placa sau nu de ele, dar raman totusi persoane apropiate. Numai ca in cazul meu nu s-a intamplat asa. In momentul acesta nici nu mai stiu bine cum arata.

— Da, a trecut foarte mult de cand nu ai mai vazut-o.

— Mi-aduc aminte de ea ca de o persoana care ma chinuia in permanenta. Asta mi-aduc eu aminte despre ea. Si totusi vestea m-a intristat.

Poate ca nu numai linistea o alungase pe fiica mea inapoi la Londra. Desi nu am staruit niciodata prea mult asupra subiectului mortii lui Keiko, el nu mi se parea niciodata prea indepartat, ci plana asupra noastra ori de cate ori stateam de vorba.

Keiko, spre deosebire de Niki, era japoneza suta la suta, iar ziarele s-au grabit sa exploateze acest fapt. Englezilor le place ideea asta a lor cum ca rasa noastra are un instinct al sinuciderii, ca si cum alte explicatii nici nu ar mai fi necesare. Prin urmare, asta a fost tot ceea ce au scris: ca era japoneza si ca se spanzurase in camera ei.

In aceeasi seara ma uitam pe fereastra la intunericul de afara, cand am auzit-o pe Niki spunand in spatele meu:

— La ce te gandesti acum, mama?

Statea lungita pe canapea, cu o carte ieftina pe genunchi.

— Ma gandeam la o persoana pe care o stiam pe vremuri. O femeie pe care am cunoscut-o odinioara.

— Pe care ai cunoscut-o pe cand.

Inainte sa vii in Anglia?

— Am cunoscut-o cand locuiam la Nagasaki, daca asta vrei sa spui.

Continua sa ma urmareasca, asa ca am adaugat:

— Cu mult timp in urma. Cu mult inainte sa-l fi intalnit pe tatal tau.

A parut satisfacuta de raspuns si, dupa ce a facut un comentariu vag, s-a intors la cartea ei. Niki este un copil plin de afectiune din multe puncte de vedere. Nu venise doar ca sa vada cat de afectata fusesem de vestea mortii lui Keiko. Venise in numele unei misiuni. In ultimii ani isi asumase menirea de a studia cu admiratie anumite aspecte din trecutul meu, iar acum era pregatita sa-mi spuna ca lucrurile nu se schimbasera, ca nu trebuie sa regret in nici un fel solutiile pe care le alesesem odinioara. Pe scurt, ca sa ma asigure inca o data ca nu eram raspunzatoare de moartea lui Keiko.

Nu am cine stie ce tragere de inima sa ma opresc acum asupra lui Keiko. Mi-ar aduce prea putina mangaiere. Vorbesc aici despre ea doar pentru ca acelea au fost imprejurarile din preajma vizitei lui Niki din aprilie si chiar in timpul vizitei, dupa atata amar de vreme, mi-am adus iar aminte de Sachiko. Pe Sachiko nu am cunoscut-o niciodata foarte bine. De fapt prietenia noastra nu a insemnat decat cateva saptamani dintr-o vara, acum foarte multi ani.

Ce fusese mai greu trecuse deja. Soldatii americani erau prezenti in numar mai mare ca oricand – in Coreea aveau loc lupte – dar la Nagasaki, dupa ce se intamplase mai inainte, se instalasera zile de pace si de liniste. Iar in lumea aceea batea un vant de schimbare.

Sotul meu si cu mine locuiam intr-un cartier din zona rasariteana a orasului, unde se ajungea dupa o scurta calatorie cu tramvaiul luat din centru. In apropiere curgea un rau si aflasem ca inainte de razboi pe malul lui fusese un satuc. Dar apoi cazuse bomba si nu mai ramasesera decat niste ruine carbonizate. Incepuse reconstructia si in scurt timp se inaltasera patru cladiri din beton, fiecare de vreo patruzeci de apartamente. Din cele patru, blocul nostru se construise ultimul, marcand si incetarea programului de reconstructie. Intre noi si rau se intindea un spatiu viran, pogoane de noroi uscat si de santuri. Multa lume se plangea ca reprezinta un pericol pentru sanatate. E drept, sistemul de drenaj era infect. In tot cursul anului gropile se umpleau de balti, iar in lunile de vara tantarii deveneau de nesuportat. Din cand in cand isi faceau aparitia functionari care faceau masuratori sau isi luau notite, dar lunile incepeau din nou sa treaca, una dupa cealalta, fara sa se intample nimic.

Locatarii se asemanau cu noi in multe privinte: erau cupluri tinere, cu soti angajati pe posturi bune la firme aflate in plina expansiune. Multe dintre apartamente apartineau firmelor, care le inchiriau amploaiatilor pe chirii generoase. Toate apartamentele erau identice: podelele acoperite cu tatami, iar baile si bucatariile proiectate dupa tipicul occidental. Desi erau mici si destul de greu de mentinut la o temperatura suportabila in lunile fierbinti, sentimentul general al locatarilor parea sa fie unul de multumire. Cu toate acestea, imi amintesc acel inconfundabil aer de provizorat al cartierului, ca si cum am fi asteptat cu totii momentul in care ne vom permite sa ne mutam intr-un loc mai de soi.

Doar o casa din lemn supravietuise atat devastarilor razboiului, cat si buldozerelor guvernamentale. O vedeam de la fereastra noastra cum statea solitara la capatul imensului teren viran, practic pe marginea raului. Era acel gen de casa pe care-l vezi adesea la tara, cu un acoperis cu tigle coborand pana aproape de pamant.

Adesea, in clipele mele de ragaz, o priveam indelung.

Judecand dupa interesul pe care-l starnise sosirea lui Sachiko, nu eram singura care se uita la casa aceea. S-a discutat mult despre cei doi barbati care au fost vazuti muncind acolo intr-o buna zi: or fi sau nu muncitori platiti de guvern? Mai tarziu s-a zvonit ca o femeie si fetita ei locuiau acolo si chiar le-am vazut in mai multe randuri croindu-si drum peste terenul plin de gropi.

Era spre inceputul verii – pe atunci eu ma aflam in cea de-a treia sau a patra luna de sarcina – cand am urmarit pentru prima oara cu privirea masina americana mare, alba si veche hurducandu-se prin hartoapele maidanului si luand-o in directia apei. Se insera, iar soarele care apunea dincolo de casa isi trimitea ultimele raze spre caroseria ei.

Pe urma, intr-o dupa-amiaza, am auzit doua femei discutand in statia de tramvai despre persoana care se mutase in casa parasita de langa rau. Una turuia cum incercase ea sa-i vorbeasca femeii respective de dimineata si cum aceasta i-o retezase cat se poate de scurt. Cealalta era de acord ca necunoscuta parea neprietenoasa – probabil din mandrie. Dupa parerea lor, trebuie sa fi avut cel putin treizeci de ani, deoarece copilul avea pe putin zece.

Prima spunea ca straina vorbea cu accent de Tokyo si ca nu era in nici un caz din Nagasaki. Au discutat o vreme despre „prietenul ei american”, apoi cealalta si-a amintit brusc cat de neprietenoasa se aratase fata de ea in acea dimineata.

Nu am nici o indoiala ca printre femeile care mi-erau atunci vecine existau si din cele care suferisera si aveau amintiri triste si crude. Dar vazandu-le zi de zi ocupate pana peste cap cu ingrijirea sotilor si copiilor, imi venea greu sa cred asta – ca vietile lor ar adaposti tragediile si cosmarurile razboiului. Nu am avut niciodata intentia sa par neprietenoasa, dar e la fel de adevarat ca nici nu ma straduisem catusi de putin sa par altfel, in acel moment inca imi mai doream sa fiu lasata in pace.

Deci am urmarit cu interes conversatia celor doua despre Sachiko. Mi-aduc foarte bine aminte de dupa-amiaza aceea din statia de tramvai. Era una din primele zile cu soare dupa sezonul ploios din iunie, iar petele umede de pe peretii de caramida si beton din jur incepusera sa se usuce. Ne aflam pe un pod de cale ferata, iar de o parte a sinelor, la poalele dealului, se vedea o ingramadire de acoperisuri, ca si cum casele acelea nu incetau sa se rostogoleasca pe panta. Dincolo, ceva mai departe, se aflau blocurile noastre, inaltandu-se ca patru stalpi de beton. Am avut atunci un sentiment de simpatie pentru Sachiko si am simtit ca inteleg ceva din acea distanta fata de semeni pe care i-o remarcasem si eu, vazand-o din departare.

In vara aceea urma sa devenim prietene si, cel putin pentru o vreme, aveam sa ma bucur de increderea ei. Acum nu mai sunt foarte sigura cum ne-am intalnit prima oara. Mi-aduc aminte cum intr-o dupa-amiaza i-am vazut silueta inaintea mea, pe poteca dintre blocuri. M-am grabit sa o ajung din urma, dar Sachiko mergea si ea cu pasi hotarati. In momentul respectiv ne stiam deja dupa nume – tin minte ca am strigat-o cand am reusit sa ma apropii.

Sachiko s-a intors si m-a asteptat.

— S-a intamplat ceva? M-a intrebat ea.

— Sunt bucuroasa ca te-am gasit, i-am raspuns eu, aproape gafaind. Fiica ta se batea cand am iesit eu din bloc. In spate, langa santuri.

— Se batea?

— Cu alti doi copii. Unul era baiat. Se bateau destul de rau.

— Inteleg.

Sachiko a pornit din nou la drum.

Mi-am potrivit pasul cu al ei.

— Nu vreau sa te alarmez, am insistat eu, dar se bateau destul de rau. De fapt cred ca am vazut o taietura pe obrazul fiicei tale.

— Inteleg.

— Se intampla in spate, la marginea terenului viran.

— Si crezi ca se mai bat si acum? S-a interesat ea, continuand sa urce panta.

— Pai, nu. Fiica ta a rupt-o la fuga.

Sachiko m-a masurat cu privirea, zambind.

— Nu esti obisnuita sa vezi copii batandu-se?

— Banuiesc ca toti copiii obisnuiesc sa se bata. Dar m-am gandit sa-ti spun totusi.

Si mai e ceva: nu cred ca se ducea spre scoala. Ceilalti si-au vazut de treaba, au pornit-o spre scoala, in schimb ea a luat-o spre rau.

Sachiko nu mi-a raspuns si a continuat sa urce.

— Apropo, am continuat eu, de mai mult timp am vrut sa-ti spun asta. Stii, ti-am vazut fiica de mai multe ori in ultima vreme. Ma intreb daca nu cumva chiuleste din cand in cand.

Poteca se bifurca in varful dealului.

Sachiko s-a oprit si s-a intors spre mine.

— E foarte dragut din partea ta ca esti atat de grijulie, Etsuko, mi s-a adresat ea. Foarte dragut. Sunt convinsa ca vei fi o mama minunata.

Pana atunci banuisem – la fel ca si femeile din statia de tramvai – ca Sachiko ar avea in jur de treizeci de ani. Insa probabil ca silueta ei tinereasca era inselatoare, caci obrajii o tradau. Ma masura cu un aer usor amuzat, iar ceva anume din expresia ei m-a facut sa rad de mine insami.

— Iti sunt recunoscatoare ca ti-ai dat silinta sa ma gasesti. Dar, dupa cum vezi, acum sunt ocupata. Trebuie sa ma duc la Nagasaki.

— Inteleg. Am considerat ca ar fi mai nimerit sa vin si sa-ti spun, asta-i tot.

Cateva clipe a continuat sa se uite la mine cu aerul ei amuzat. Apoi a spus:

— Cat de amabila esti! Acum te rog sa ma scuzi. Trebuie sa ajung la oras.

S-a inclinat, apoi s-a indepartat pe poteca, urcand in directia statiei de tramvai.

— Numai din cauza ca avea o zgarietura pe obraz, am repetat eu, ridicand putin vocea. Iar raul este destul de primejdios prin unele locuri. Am considerat ca e mai bine sa vin si sa-ti spun.

S-a intors si m-a cercetat inca o data.

— Daca nu ai nimic mai important de facut, Etsuko, ar fi bine daca ai putea sa te ingrijesti astazi de fiica mea. Ma intorc de-abia dupa-amiaza. Sunt sigura ca o sa te intelegi minunat cu ea.

— Nu am nimic impotriva, daca asa doresti. Dupa parerea mea, fata e prea mica sa fie lasata singura o zi intreaga.

— Ce draguta esti, a repetat Sachiko si, zambind, m-a asigurat din nou: Da, sunt convinsa ca vei fi o mama extraordinara.

Dupa ce m-am despartit de Sachiko, am coborat poteca si am intrat in cartier.

Curand am ajuns in fata blocului nostru, cu fata spre intinsul teren viran. Nevazand nici tipenie de om, ma pregateam sa ma duc in casa, cand am zarit o miscare chiar langa malul raului. Probabil ca Mariko statuse pana atunci ghemuita, caci acum desluseam cat se poate de limpede dincolo de hartoape silueta ei firava. La inceput am avut impulsul sa las totul balta si sa ma intorc la gospodaria mea. Dar am pornit in directia fetei, ocolind cu grija santurile.

Din cate imi aduc aminte, a fost prima ocazie cand am stat de vorba cu Mariko.

Mai mult ca sigur, purtarea ei din dimineata aceea nu avea nimic asa de neobisnuit, pentru ca, in ultima instanta, pentru copil eu eram o straina si avea tot dreptul sa fie suspicioasa. Iar daca in momentul respectiv am avut un straniu sentiment de neliniste, probabil ca nu era vorba decat de o simpla reactie la felul ei de a se purta.

In dimineata aceea, dupa sezonul ploios, care se terminase cu cateva saptamani in urma, raul era inca umflat si curgea repede.

Malul se inclina abrupt inainte de a ajunge la marginea apei, iar noroiul de la capatul pantei, acolo unde se oprise fetita, arata vizibil mai umed. Mariko purta o rochie simpla de bumbac, lunga pana la genunchi, iar parul ei taiat scurt ii dadea un aer baietos. Si-a ridicat privirea, fara sa zambeasca, spre locul unde stateam, pe taluzul noroios.

— Buna, i-am zis. Tocmai am vorbit cu mama ta. Trebuie sa fii Mariko-san.

Fetita continua sa se uite la mine, fara sa scoata nici un cuvant. Ceea ce mi se paruse mai devreme o zgarietura nu era decat o dara de glod de pe obrazul ei.

— Nu ar trebui sa fii la scoala?

A ramas tacuta pret de o clipa. Apoi mi-a spus:

— Eu nu merg la scoala.

— Dar toti copiii trebuie sa mearga la scoala. Tie nu-ti place la scoala?

— Eu nu merg la scoala.

— Dar mama ta nu te-a trimis la o scoala de aici?

Mariko nu mi-a raspuns. In schimb s-a indepartat cu un pas.

— Ai grija! Am prevenit-o eu. Sa nu cazi in apa. E foarte alunecos.

A continuat sa ma fixeze din fundul rapei. Pantofii ei mici zaceau in namol, alaturi de ea. Picioarele goale, ca si pantofii, ii erau pline de glod.

— Tocmai am stat de vorba cu mama ta, i-am spus eu, zambindu-i linistitor.

Ti-a dat voie sa o astepti la mine acasa.

Stau chiar in apropiere, in cladirea de colo. Daca vii, ai sa gusti din prajiturile pe care le-am facut ieri. Esti de acord, Mariko-san? Si vei putea sa-mi povestesti despre tine.

Mariko a continuat sa ma cerceteze cu atentie. Apoi, fara sa-si ia ochii de la mine, s-a aplecat si si-a ridicat pantofii.

La inceput am interpretat gestul ei ca pe un semn ca dorea sa ma urmeze. Pe urma, cum ea continua sa se holbeze la mine, mi-am dat seama ca-si pregatise pantofii ca s-o rupa la fuga.

— Nu-ti fac nici un rau, i-am zis, razand nervos. Sunt prietena cu mama ta.

Din cate mi-aduc aminte, asta a fost tot ceea ce s-a intamplat intre noi in acea dimineata. Nu doream catusi de putin sa sperii si mai rau copilul si foarte curand m-am rasucit pe calcaie si am pornit inapoi peste terenul viran. E adevarat, reactia fetei ma rascolise intru catva. In perioada aceea asemenea nimicuri erau in stare sa trezeasca in mine tot soiul de presimtiri in legatura cu nasterea. Mi-am zis totusi ca episodul este nesemnificativ si ca, in orice caz, voi avea alte prilejuri sa ma imprietenesc cu ea chiar in urmatoarele zile. Dar nu am mai vorbit cu Mariko decat doua saptamani mai tarziu, intr-o dupa-amiaza.

Nu mai intrasem niciodata in casa lor si am fost destul de surprinsa de invitatia lui Sachiko. De fapt simtisem de la bun inceput ca facea asta cu o intentie precisa si, dupa cum s-a dovedit, nu ma inselasem.

Casa era ingrijita, dar mi-aduc aminte ca lasa impresia de saracie lucie. Grinzile de lemn care sustineau acoperisul aratau vechi si subrede, iar peste tot staruia un iz jilav. Peretii glisanti erau dati in laturi, ca sa permita soarelui sa patrunda pe veranda. Cu toate acestea locul ramanea umbrit.

Mariko statea intinsa in coltul cel mai ferit de lumina soarelui. Am distins ceva care se misca alaturi de ea, iar cand m-am apropiat, am vazut o pisica mare incovrigata pe tatami.

— Buna, Mariko-san, i-am zis. Nu-ti aduci aminte de mine?

A incetat sa mai mangaie pisica si si-a ridicat privirile.

— Ne-am intalnit acum cateva zile, am continuat eu. Nu ti-aduci aminte? Erai pe malul raului.

Fetita nu lasa sa se vada ca m-ar recunoaste. S-a uitat la mine o vreme, apoi a inceput sa mangaie din nou pisica. In spatele meu o auzeam pe Sachiko pregatind ceaiul pe primusul din mijlocul incaperii.

Ma pregateam sa ma apropii de ea, cand Mariko a spus deodata:

— O sa aiba pui.

— Serios? Vai, ce dragut!

— Vrei si tu un pisoi?

— Foarte amabil din partea ta, Marikosan. Vom vedea. Dar sunt sigura ca se vor gasi pentru toti niste camine bune.

— De ce nu iei un pisoi? Femeia cealalta a promis ca va lua unul.

— Vom vedea, Mariko-san. Despre care alta doamna e vorba?

— Cealalta femeie. Femeia de dincolo de rau. Ea mi-a zis ca va lua unul.

— Dar eu nu cred ca locuieste cineva acolo, Mariko-san. Dincolo de rau nu exista decat padure.

— Mi-a promis ca ma duce la ea acasa.

Locuieste dincolo de rau. Nu m-am dus cu ea.

Am cercetat copilul timp de o secunda.

Apoi mi-a venit in minte un gand si am inceput sa rad.

— Dar e vorba de mine, Mariko-san!

Nu ti-aduci aminte? Te-am invitat la mine acasa cand mama ta era plecata in oras.

Mariko si-a ridicat din nou privirile.

— Nu tu. Cealalta femeie. Cea de dincolo de rau. A fost aici aseara. Cand era mama plecata.

— Aseara? Cand mama ta era plecata?

— Mi-a spus ca ma duce la ea acasa, dar nu m-am dus cu ea. Pentru ca era intuneric. A zis ca putem lua felinarul cu noi – si a facut un gest spre felinarul atarnat pe un perete – dar nu m-am dus cu ea. Pentru ca era intuneric.

In spatele meu Sachiko se ridicase in picioare si-si studia fiica. Mariko a ramas tacuta, apoi s-a intors si a inceput sa-si mangaie din nou pisica.

— Hai sa iesim pe veranda, mi-a sugerat Sachiko, punand pe o tava cele necesare pentru servirea ceaiului. Afara e mai racoare.

Am facut asa cum propusese Sachiko, lasand-o pe Mariko in coltul ei. Desi de pe acea veranda raul ramanea ascuns privirilor, vedeam locul unde pamantul cobora brusc, iar glodul, fiind aproape de apa, devenea mai umed. Sachiko s-a asezat pe o perna si a inceput sa toarne ceaiul.

— Pisicile vagaboande misuna peste tot, a inceput ea. Eu nu sunt asa de optimista in ceea ce-i priveste pe pisoi.

— Da, sunt foarte multe pisici vagaboande, am intarit eu. Mai mare rusinea.

Dar Mariko si-a gasit pisica tot pe undeva pe aici?

— Nu, am adus-o cu noi. Eu, personal, as fi preferat sa o lasam, dar Mariko nici nu a vrut sa auda.

— Ati adus-o tocmai de la Tokyo?

— O, nu! Locuim la Nagasaki de aproape un an. De cealalta parte a orasului.

— O, adevarat? Nu am stiut. Si ati stat acolo la. la niste prieteni?

Sachiko s-a oprit din turnat si m-a masurat, tinand ceainicul cu ambele maini.

Am citit in privirea ei aceeasi unda de amuzament pe care o vazusem si cu cateva zile mai inainte.

— Mi-e teama ca gresesti, Etsuko, mi-a spus ea intr-un tarziu, incepand sa umple iar cestile. Stateam in casa unchiului meu.

— Crede-ma, nu voiam decat.

— Da, sigur ca da. Nu avem motiv sa ne simtim stanjenite, nu-i asa? Te rog sa ma scuzi, Etsuko, nu am vrut sa te necajesc. De fapt doream sa-ti cer ceva. Un mic serviciu.

Sachiko incepuse sa toarne ceai si in ceasca sa, parand sa adopte in acelasi timp o atitudine mai serioasa. Apoi a lasat jos ceainicul si m-a privit, spunand:

— Stii, Etsuko, anumite planuri pe care mi le-am facut nu au mers asa cum imi doream. Prin urmare, m-am trezit stramtorata. Nu am nevoie de multi bani, ma intelegi. Doar de o suma modica.

— Inteleg foarte bine, i-am raspuns, coborand vocea. Imi inchipui ca-ti vine foarte greu. Si-apoi trebuie sa tii cont si de Mariko-san.

— Etsuko, pot sa-ti cer un serviciu?

— Am ceva pus deoparte, i-am raspuns aproape in soapta si m-am inclinat. As fi bucuroasa sa-ti pot fi de ajutor.

Spre surprinderea mea, Sachiko a izbucnit in ras.

— Esti cat se poate de amabila. Dar de fapt nu ma gandeam sa imprumut bani de la tine. Aveam altceva in minte. Acum cateva zile mi-ai vorbit despre o prietena de-a ta care are o patiserie.

— Te referi la doamna Fujiwara?

— Spuneai ca s-ar putea sa aiba nevoie de o vanzatoare. O slujba cat de neinsemnata mi-ar fi de mare ajutor.

— Bine, am rostit eu, oarecum neincrezatoare. Pot sa ma interesez, daca doresti.

— Ar fi cat se poate de amabil din partea ta, m-a asigurat ea. Dar nu pari foarte convinsa, Etsuko.

— Nu-i vorba de asta. O voi intreba cu primul prilej. Numai ca ma intrebam – si aici mi-am coborat din nou glasul – cine va avea grija de fiica ta in timpul zilei?

— De Mariko? Poate sa dea si ea o mana de ajutor la local. Poate sa fie utila.

— Sunt sigura. Dar, vezi tu, nu stiu ce va dori doamna Fujiwara. La urma urmei, in timpul zilei Mariko ar trebui sa fie de fapt la scoala.

— Etsuko, te asigur ca Mariko nu va constitui in nici un caz o problema. Pe urma, scolile se inchid oricum saptamana viitoare. Iar eu voi avea grija ca ea sa nu stea in calea nimanui. In privinta asta poti sa fii absolut linistita.

M-am inclinat iarasi.

— Am sa o intreb cu primul prilej.

— Iti sunt recunoscatoare. De fapt as vrea sa te rog sa te intalnesti cu prietena ta in urmatoarele cateva zile, mi-a mai spus ea, sorbind din ceasca.

— O sa incerc.

— Esti foarte draguta.

Am ramas tacute cateva clipe. Ceva mai devreme imi atrasese atentia ceainicul lui Sachiko. Mi se paruse un obiect minunat. Era confectionat din portelan fin, translucid. Ceasca pe care o tineam in mana era din acelasi material delicat.

Cum stateam si ne beam ceaiul, am fost frapata – si nu pentru prima oara – de contrastul ciudat dintre serviciul de ceai, saracia casutei si terenul gloduros de sub veranda. Cand mi-am ridicat privirile, am descoperit ca Sachiko ma studiase tot timpul.

— Sunt obisnuita cu portelanuri de calitate, Etsuko. Vezi tu, eu nu am trait mereu ca aici, mi-a marturisit ea, uitandu-se in jur. Bineinteles, nu-mi pasa de lipsa de confort. Dar cand e vorba de anumite lucruri, sunt inca foarte pretentioasa.

M-am inclinat, fara sa spun nimic.

Sachiko a inceput sa-si studieze si ea ceasca de ceai. A examinat-o mai multa vreme, rasucind-o cu grija intre degete.

Apoi, brusc, a rupt tacerea:

— Mai exact, am furat acest serviciu de ceai. Cu toate acestea, nu cred ca unchiului meu ii va lipsi prea mult.

Am masurat-o din priviri, oarecum surprinsa. Sachiko a asezat ceasca inaintea ei si a alungat niste muste.

— Ai locuit in casa unchiului tau?

A inclinat incetisor din cap si mi-a raspuns:

— O casa extrem de frumoasa. Cu un iaz in gradina. Cat se poate de diferita de ambianta de aici.

O clipa am aruncat amandoua o privire in jur. Mariko statea intinsa in coltul ei, exact asa cum o lasasem, cu spatele intors spre noi. Parea ca-i vorbeste incet pisicii.

— N-am stiut, am inceput eu dupa o vreme, ca dincolo de rau locuieste cineva.

Sachiko s-a intors si a scrutat copacii de pe malul indepartat.

— Nu, nici eu n-am vazut pe nimeni acolo, mi-a confirmat ea.

— Nimeni, in afara de persoana care se ocupa de Mariko. Ea spunea ca vine de undeva de acolo.

— Nu am pe nimeni la copil, Etsuko.

Nu cunosc pe nimeni aici.

— Mariko imi povestea despre o doamna.

— Te rog sa nu-i dai nici o atentie.

— Vrei sa spui ca inventeaza totul?

O secunda Sachiko a parut sa cumpaneasca.

— Da, pur si simplu inventeaza.

— Ei, presupun ca multi copii fac asa ceva.

— Cand vei fi mama, Etsuko, a raspuns ea, zambind, va trebui sa te obisnuiesti cu lucruri din astea.

Apoi conversatia s-a indreptat spre alte subiecte. Erau primele zile ale prieteniei noastre si discutam mai ales despre lucruri marunte. De-abia cateva saptamani mai tarziu, intr-o dimineata, am auzit-o din nou pe Mariko pomenind de o femeie care se apropiase de ea.

Capitolul 2 in zilele acelea, ori de cate ori ma intorceam in districtul Nakagawa, simteam inca trezindu-se in mine sentimente amestecate, de tristete si de bucurie. Este o zona muntoasa si, cum urcam pe strazile abrupte si inguste dintre palcurile de case, ma cuprindea de fiecare data o profunda senzatie ca pierdusem ceva. Desi nu era vorba de un loc pe care sa-l vizitez sub impulsul unei clipe, nu reuseam sa stau multa vreme departe de el.

Vizitele la doamna Fujiwara imi inspirau aceleasi sentimente amestecate, deoarece aceasta – o femeie binevoitoare, al carei par incepuse deja sa incarunteasca – facuse parte dintre cele mai apropiate prietene ale mamei mele. Patiseria ei era situata pe o straduta agitata. Clientii puteau sa manance pe terasa betonata, cu mese si scaune de lemn, sub o copertina.

Avea dever mare cu functionarii in timpul pauzelor de pranz si, iarasi, cand acestia se indreptau spre casa, dar in celelalte perioade ale zilei clientela era destul de rara.

Aveam o strangere de inima in dupaamiaza aceea, pentru ca faceam prima vizita la local de cand Sachiko incepuse sa lucreze acolo. Eram ingrijorata din pricina amandurora, mai ales ca nu stiam cat de mult isi dorise doamna Fujiwara o vanzatoare. Era o zi fierbinte si strada misuna de lume. Am fost bucuroasa ca pot intra la umbra.

Doamna Fujiwara s-a aratat incantata de vizita. M-a invitat la o masa si s-a dus sa aduca niste ceai. In dupa-amiaza aceea avea putini clienti – poate chiar deloc, nu-mi mai aduc aminte – iar Sachiko nu se vedea nicaieri. La intoarcerea doamnei Fujiwara, am intrebat-o:

— Cum se descurca prietena mea? Face fata cum se cuvine?

— Prietena ta? A zis ea, aruncand o privire peste umar spre intrarea in bucatarie. Curata creveti. Cred ca o sa apara curand.

Apoi, ca si cum s-ar fi razgandit, s-a ridicat si s-a apropiat cativa pasi de usa bucatariei.

— Sachiko-san! A strigat ea. A venit Etsuko.

Am auzit o voce raspunzand dinauntru.

Asezandu-se din nou, doamna Fujiwara s-a aplecat, a intins o mana si m-a atins pe pantece.

— A inceput sa se vada. De acum trebuie sa ai multa grija.

— Oricum, nu fac mare lucru, am asigurat-o eu. Duc o viata foarte comoda.

— Foarte bine. Mi-aduc aminte de prima mea nastere. A fost un cutremur din cele mari. Pe-atunci il purtam in pantece pe Kazuo. Cu toate astea, a iesit perfect sanatos. Incearca sa nu-ti faci prea multe griji, Etsuko.

— Ma straduiesc.

Am aruncat o privire in directia bucatariei.

— Se descurca bine aici prietena mea?

Doamna Fujiwara mi-a urmarit privirea. Apoi s-a intors catre mine si mi-a zis:

— Asa nadajduiesc. Sunteti prietene bune, nu?

— Da. Nu mi-am gasit prea multe prietene acolo unde locuiesc. Sunt foarte bucuroasa ca am intalnit-o pe Sachiko.

— Da, a fost un noroc. Etsuko, astazi arati destul de obosita, a murmurat ea dupa ce m-a cercetat cu atentie mai multe secunde.

— Cred ca sunt obosita cu adevarat, am ras eu. Asa e si normal, presupun.

— Da, sigur ca da. Vreau sa zic ca arati putin. Nefericita, a insistat doamna Fujiwara, continuand sa ma scruteze.

— Nefericita? Nu ma simt deloc nefericita. Sunt doar putin obosita, dar, altfel, nu am fost asa de fericita de cand ma stiu.

— Asta-i foarte bine. Acum trebuie sa te gandesti la lucruri frumoase. La copilul tau. Si la viitor.

— Da, asa voi face. Gandul la copil ma inveseleste mereu.

— Bine.

A dat din cap aprobator, continuand sa ma priveasca.

— Starea de spirit este lucrul cel mai important. Oricata grija are o mama de latura fizica, e neaparata nevoie de o stare de spirit pozitiva ca sa poata creste un copil.

— Ei, de-abia astept si eu sa am prilejul! Am raspuns, razand.

Un zgomot mi-a atras atentia spre bucatarie, dar Sachiko inca nu se vedea.

— In fiecare saptamana intalnesc o tanara, a continuat doamna Fujiwara. Cred ca e insarcinata in luna a sasea sau a saptea. O vad de fiecare data cand merg la cimitir. Nu am vorbit niciodata cu ea, dar arata nemaipomenit de trista cum sta acolo impreuna cu sotul ei. E o adevarata rusine ca o fata insarcinata si sotul ei sa-si petreaca duminicile gandindu-se la cei morti! Inteleg ca vor sa-si exprime durerea si totusi consider ca este o rusine.

Ar face mai bine sa se gandeasca la viitor.

— Probabil ii vine greu sa uite.

— Cred ca ai dreptate. Mi-e mila de ea. Dar ar trebui sa priveasca inainte. Nu asa aduci un copil pe lume – mergand la cimitir in fiecare saptamana.

— Poate ca nu.

— Cimitirele nu sunt locuri potrivite pentru oamenii tineri. Kazuo vine uneori cu mine, dar eu nu insist niciodata. Asosit si pentru el vremea sa nu se mai uite inapoi.

— Ce mai face Kazuo? Am intrebat. Se descurca bine cu slujba lui?

— Foarte bine. Asteapta sa fie avansat luna viitoare. Dar ar trebui sa acorde atentie si altor lucruri. Nu va fi vesnic tanar.

Chiar in clipa aceea privirile mi-au fost atrase de o silueta micuta ce statea afara, in soare, printre trecatorii grabiti.

— Ia te uita, aia nu-i Mariko? Am exclamat eu.

Doamna Fujiwara s-a rasucit in scaun.

— Mariko-san! A strigat ea. Unde-ai fost?

Mariko a mai ramas o clipa in strada.

Apoi a pasit in umbra terasei, a trecut incet pe langa noi si s-a asezat la o masa goala din apropiere.

Doamna Fujiwara a urmarit-o, apoi mi-a aruncat o privire nelinistita. A parut gata sa spuna ceva, dar pe urma s-a ridicat si s-a apropiat de fetita. Cu toate ca si-a coborat mult vocea, am reusit totusi sa aud.

— Unde-ai fost, Mariko-san? Nu trebuie sa mai dispari asa. Mama ta este foarte suparata pe tine.

Mariko isi studia degetele, fara sa-si ridice ochii la doamna Fujiwara.

— Si, Mariko-san, te rog sa nu mai vorbesti niciodata asa cu clientii! Nu stii ca e foarte necivilizat? Mama ta este foarte suparata pe tine.

Mariko isi cerceta in continuare mainile, in spatele ei, Sachiko si-a facut aparitia in cadrul usii de la bucatarie. Mi-aduc aminte ca, vazand-o pe Sachiko in dimineata respectiva, am fost iarasi frapata de impresia ca era cu adevarat mai batrana decat crezusem la inceput. Cu parul ei lung ascuns de o basma, ridurile din jurul ochilor si al gurii pareau, nu stiu de ce, si mai pronuntate.

— Lat-o si pe maica-ta, a spus doamna Fujiwara. Presupun ca este manioasa foc pe tine.

Fetita a ramas asezata pe scaun, cu spatele la maica-sa. Sachiko i-a aruncat o privire rapida, apoi s-a intors spre mine cu un zambet larg.

— Ce mai faci, Etsuko? M-a intampinat ea cu o plecaciune eleganta. Ce surpriza placuta sa te vedem aici!

La celalalt capat al terasei doua femei in haine de birou se asezasera la o masa.

Doamna Fujiwara a facut un semn in directia lor, apoi i s-a adresat din nou lui Mariko.

— De ce nu te duci putin in bucatarie?

I-a soptit ea. Mama ta o sa-ti arate ce ai de facut. E foarte usor. Sunt sigura ca o fetita desteapta ca tine se va descurca.

Mariko nu a dat nici un semn ca ar fl auzit. Doamna Fujiwara si-a ridicat privirile spre Sachiko si, pentru o secunda, am avut impresia ca intre ele exista o raceala.

Apoi doamna Fujiwara s-a indreptat spre clientele ei. Parea sa le cunoasca, pentru ca, in timp ce traversa terasa, le-a adresat un salut familiar.

Sachiko s-a apropiat si s-a asezat pe marginea mesei mele.

— E foarte caid in bucatarie, mi-a marturisit ea.

— Cum te descurci aici?

— Cum ma descurc? Ei bine, Etsuko, cert este ca munca intr-o patiserie mi se pare o experienta amuzanta. Trebuie sa-ti spun ca nu mi-am imaginat niciodata ca voi ajunge sa curat mesele intr-un asemenea loc. Cu toate astea, a ras ea grabit, mi se pare foarte amuzant.

— Inteleg. Si Mariko. Ea se acomodeaza?

— O, Mariko n-o duce rau! Mi-a raspuns Sachiko. Bineinteles, uneori este destul de agitata. Dar nici n-ai cum sa te astepti la altceva in conditiile astea. Eregretabil, Etsuko, dar, stii, fiica mea nu pare sa aiba simtul umorului, asa ca mine.

Ei nu i se pare la fel de amuzant aici.

Sachiko a zambit si s-a uitat iarasi in directia lui Mariko. Apoi s-a ridicat, s-a dus la ea si a intrebat-o calma:

— E adevarat ce mi-a spus doamna Fujiwara despre tine?

Fetita n-a scos nici un cuvant.

— Mi-a spus ca te-ai purtat din nou necivilizat cu clientii. E adevarat?

Mariko nu i-a raspuns nici de data asta.

— E adevarat? Mariko, te rog sa raspunzi cand ti se vorbeste!

— Femeia a aparut iarasi, a murmurat Mariko. Aseara. Cat erai plecata.

Sachiko si-a masurat fiica pret de cateva secunde. Apoi i-a zis:

— Cred ca acum ai face bine sa intri.

Haide, o sa-ti arat ce ai de facut.

— A venit din nou aseara. A zis ca o sa ma ia la ea acasa.

— Haide, Mariko, intra in bucatarie si asteapta-ma acolo!

— O sa-mi arate unde locuieste ea.

— Mariko, du-te inauntru!

De cealalta parte a terasei doamna Fujiwara si cele doua femei radeau in hohote. Mariko isi cerceta in continuare palmele. Sachiko i-a intors spatele si a revenit la masa mea.

— Te rog sa ma scuzi un moment, Etsuko, dar am lasat ceva pe foc. Ma intorc imediat.

Apoi, coborand vocea, a adaugat:

— Nici nu te poti astepta ca un asemenea loc sa-i starneasca entuziasmul, nu?

A zambit si a pornit spre bucatarie. In usa s-a intors iarasi spre fiica ei:

— Haide, Mariko, vino inauntru.

Mariko nu s-a clintit. Sachiko a ridicat din umeri si a disparut in bucatarie.

Cam in aceeasi perioada, la inceputul verii, ne-a vizitat Ogata-san pentru prima oara de cand se mutase din Nagasaki, adica de pe la inceputul anului. El era tatal sotului meu si ar putea sa para ciudat ca in mintea mea el a ramas mereu Ogata-san, chiar si atunci cand acesta a devenit si propriul meu nume. Dar il cunosteam drept Ogata-san de atata vreme – chiar cu mult inainte sa-l fi cunoscut pe Jiro – si nu m-am putut obisnui sa-i spun „tata”.

Ogata-san si sotul meu nu prea semanau. Cand ma gandesc acum la Jiro, vad un barbat scund si indesat, cu o expresie incruntata. Sotul meu era intotdeauna pretentios in ceea ce priveste infatisarea lui si chiar si acasa purta de obicei camasa si cravata. II vad acum asa cum l-am vazut in atatea randuri: in salonul nostru, asezat pe tatami si aplecat asupra micului dejun sau a cinei. Mi-amintesc ca avea aceeasi tendinta sa se aplece inainte ca si boxerii, indiferent ca statea in picioare sau mergea. Dimpotriva, tatal lui tinea intotdeauna umerii bine trasi spre spate si avea un stil relaxat si generos. In vara aceea, cand a venit sa ne viziteze, Ogata-san se bucura inca de o sanatate perfecta, etaland fizicul solid si energia unui barbat cu mult mai tanar.

Mi-aduc aminte de dimineata cand a pomenit pentru prima oara de Shigeo Matsuda. Se afla la noi de mai multe zile si, din cate se parea, considera ca mica noastra incapere patrata era suficient de confortabila pentru un sejur prelungit.

Era o dimineata stralucitoare si tocmai ne terminam tustrei masa, inainte ca Jiro sa plece la birou.

— Intrunirea aceea a absolventilor scolii tale are loc diseara, nu? I s-a adresat el lui Jiro.

— Nu, maine seara.

— Te intalnesti cu Shigeo Matsuda?

— Cu Shigeo? Nu, ma indoiesc. De obicei nu participa la asemenea evenimente, imi pare rau ca trebuie sa plec si sa te las, tata. As prefera sa nu ma arat acolo, dar asta ar putea sa fie considerata o ofensa.

— Nu-ti face griji. Etsuko-san se va ingriji de mine cat se poate de bine. Iar aceste evenimente sunt importante.

— Mi-as lua niste zile libere, dar exact acum suntem foarte ocupati. Dupa cum spuneam, comanda asta a aparut la birou exact in ziua cand ai sosit tu. O adevarata pacoste.

— Catusi de putin, i-a raspuns taica-sau. Inteleg foarte bine. A trecut foarte putin timp de cand alergam si eu la munca. Nu sunt chiar asa de batran, stii?

— Nu, sigur ca nu.

Am continuat sa mancam in tacere.

Apoi Ogata-san a zis:

— Prin urmare, nu crezi ca o sa te intalnesti cu Shigeo Matsuda. Dar te vezi cu el din cand in cand?

— Nu foarte des. De cand am crescut, ne-am vazut fiecare de ale noastre.

— Da, asa se intampla. Fiecare copil isi alege drumul sau propriu si ii vine din ce in ce mai greu sa tina legatura cu ceilalti. De aceea si sunt asa de importante reuniunile astea. Nu trebuie sa ne grabim asa de tare sa ne uitam vechile prietenii.

Si, din cand in cand, nu-i rau sa arunci o privire in trecut. Te ajuta sa vezi lucrurile in lumina lor reala. Da, consider ca trebuie neaparat sa participi maine la intrunire.

— Poate ca tata se va mai afla la noi si duminica, a spus sotul meu. Sper ca vom iesi undeva impreuna.

— Da, putem face asta. Mi se pare o idee splendida. Dar daca trebuie sa muncesti, renuntam, nici o problema.

— Nu, cred ca duminica pot sa-mi iau liber. Imi pare rau ca sunt atat de ocupat in perioada asta.

— I-ati invitat maine si pe unii dintre fostii vostri profesori? S-a interesat Ogata-san.

— Din cate stiu eu, nu.

— E pacat ca profesorii nu sunt chemati mai des cu asemenea prilejuri. Pe mine ma invitau uneori. Iar cand eram mai tanar, noi aveam intotdeauna grija sa ne chemam profesorii. Dupa parerea mea, asa se cuvine. Pentru profesor este o ocazie sa vada roadele muncii sale, iar pentru elevi sa-si exprime recunostinta fata de dansul. Sunt de parere ca s-ar cuveni sa fie de fata si profesorii.

— Da, poate ca asa e corect.

— Barbatii din zilele noastre uita atat de usor cui isi datoreaza educatia.

— Da, ai foarte multa dreptate.

Sotul meu a terminat de mancat si si-a lasat jos betigasele. I-am turnat niste ceai.

— Mai deunazi mi s-a intamplat o ciudatenie, a spus Ogata-san. Privind retrospectiv, mi se pare chiar amuzant. Ma aflam la biblioteca din Nagasaki si am dat peste o revista. O revista a profesorilor. Nu auzisem de existenta ei. Pe vremea mea nu era asa ceva. Citind-o, ai sentimentul ca in zilele noastre toti profesorii din Japonia sunt comunisti.

— Din cate se pare, comunismul castiga teren in intreaga tara, a spus sotul meu.

— Prietenul tau Shigeo Matsuda scria si el in gazeta. Imagineaza-ti ce surprins am fost cand mi-am descoperit numele mentionat in articolul lui. Dupa parerea mea, nimic nu ma indreptateste sa fiu vrednic de atata atentie.

— Sunt sigura ca foarte multi din Nagasaki isi aduc aminte de tata, am intervenit eu.

— Mi s-a parut un fapt cu totul iesit din comun. Vorbea despre doctorul Endo, despre mine si despre iesirea noastra la pensie. Daca l-am inteles bine, dorea sa spuna ca breasla profesorilor ar trebui sa fie bucuroasa ca a scapat de noi. De fapt a mers pana acolo incat a sugerat ca ar fi fost mai bine sa fim demisi la sfarsitul razboiului. Cu totul iesit din comun.

— Esti sigur ca este acelasi Shigeo Matsuda? A intrebat Jiro.

— Este acelasi. De la Liceul Kuriyama.

Cu totul iesit din comun. Mi-aduc aminte cand venea la noi acasa, sa se joace cu tine. Maica-ta il rasfata. Am intrebat-o pe bibliotecara daca pot cumpara un exemplar, iar ea mi-a promis ca va comanda un numar, special pentru mine. Am sa ti-l arat si tie.

— Mi se pare un gest complet lipsit de loialitate, am intervenit eu.

— Am fost extraordinar de surprins, a spus Ogata-san, intorcandu-se spre mine.

Si chiar eu am fost cel care l-a prezentat directorului de la Kuriyama.

Jiro si-a baut ceaiul si apoi s-a sters la gura cu servetul.

— Este cu totul regretabil. Dupa cum spuneam, nu l-am vazut de mult pe Shigeo.

Imi pare rau, tata, dar acum trebuie sa plec, altfel intarzii.

— Ei, sigur ca da. Spor la lucru.

Jiro s-a oprit in antreu ca sa-si incalte pantofii.

— Cineva ajuns la nivelul dumitale, tata, trebuie sa se astepte si la putina critica, i-am zis eu. Mi se pare un lucru normal.

— Desigur, a acceptat el, izbucnind in ras. Nu, Etsuko, nu are rost sa-ti faci o problema din asta. Nici pe mine nu m-a preocupat. Mi-a venit in minte numai din cauza ca Jiro urmeaza sa participe la reuniunea lor. Ma intreb daca Endo o fi citit articolul.

— Iti urez o zi buna, tata. Voi incerca sa ma intorc ceva mai devreme daca voi putea.

— Prostii! Nu are rost sa te agiti.

Munca ta este mai importanta.

Ceva mai tarziu in acea dimineata Ogata-san a iesit de la el din camera imbracat in haina si cu cravata.

— Iesi in oras, tata?

— M-am gandit sa-i fac o vizita doctorului Endo.

— Doctorului Endo?

— Da, m-am gandit sa vad cum o mai duce.

— Dar nu vei pleca inainte sa mancam de pranz, nu?

— M-am gandit sa plec cat mai devreme, a zis el, uitandu-se la ceas. Endo locuieste acum la mica distanta de Nagasaki. Trebuie sa iau un tren.

— Bine, atunci hai sa-ti pregatesc niste sandvisuri. Nu dureaza mai mult de un minut.

— Vai, iti multumesc, Etsuko! In acest caz o sa astept putin. De fapt chiar speram ca imi vei propune sa-mi pregatesti niste sandvisuri.

— Si de ce nu mi-ai spus? L-am dojenit eu, ridicandu-ma. Nu vei obtine intotdeauna ceea ce-ti doresti facand asemenea aluzii, tata.

— Dar am stiut sigur ca ai sa ma intelegi perfect, Etsuko. Am incredere in tine.

M-am dus in bucatarie, m-am incaltat cu niste sandale si am coborat pe podeaua acoperita cu placi de gresie. Peste doar cateva minute peretele glisant a alunecat intr-o parte si a aparut Ogata-san. S-a asezat in prag si s-a uitat la mine cum faceam treaba.

— Ce imi pregatesti acolo?

— Mai nimic. Niste resturi de aseara.

Daca as fi stiut din vreme ca pleci, aveai parte de ceva mai ales.

— Cu toate astea, sunt sigur ca vei reusi sa prepari ceva foarte gustos. Ce faci cu oul acela? Asta nu a ramas de aseara, asa-i?

— Adaug si o omleta. Esti nemaipomenit de norocos, tata! M-ai prins intr-o dispozitie generoasa.

— O omleta. Trebuie sa ma inveti si pe mine cum se prepara. E greu?

— Extrem de greu. In acest stadiu n-ai nici o sansa sa inveti.

— Dar doresc cu tot dinadinsul sa invat.

Si ce vrei sa spui cu „in acest stadiu”?

Sunt inca suficient de tanar ca sa mai invat multe lucruri.

— Chiar intentionezi sa devii un bun bucatar, tata?

— Nu-i nimic de ras. Odata cu trecerea anilor, am invatat sa apreciez gatitul. Este o adevarata arta, sunt convins. La fel de nobila ca pictura sau poezia. Nu se bucura de aceeasi apreciere numai din motiv ca produsul ei dispare atat de repede.

— Insista cu pictura, tata! Iti iese mult mai bine.

— Pictura, a oftat el. Nu-mi mai da aceleasi satisfactii ca pe vremuri. Nu, cred ca trebuie sa pregatesc omleta la fel de bine ca tine, Etsuko. Trebuie sa-mi arati neaparat inainte sa ma intorc la Fukuoka.

— N-ai mai fi de parere ca reprezinta chiar o asemenea arta dupa ce vei deprinde cum se face. Ma gandesc ca femeile ar trebui sa tina toate astea in secret.

A ras incet, ca pentru sine, apoi a continuat sa ma urmareasca liniste.

— Ce speri sa fie, Etsuko? A intrebat el intr-un tarziu. Baiat sau fata?

— Mi-e absolut indiferent. Daca e baiat, ii vom putea pune numele tau.

— Serios? Asta-i o promisiune?

— Daca ma gandesc mai bine, nu stiu.

Uitasem numele tau mic, tata. Seiji. Un nume cat se poate de urat.

— Din cauza ca ma consideri pe mine urat, Etsuko. Mi-amintesc ca o clasa de-a mea a decis ca seman cu un hipopotam.

Dar nu trebuie sa te lasi amagita de asemenea capcane exterioare.

— E-adevarat. Ei, va trebui sa vedem si care e parerea lui Jiro.

— Da.

— Dar ar fi o bucurie ca fiul meu sa primeasca numele tau, tata.

— As fi foarte fericit, a zambit el, facand o mica plecaciune, insa stiu cat este de enervant cand rudele insista ca un copil sa le mosteneasca numele. Mi-aduc aminte de momentul cand nevasta-mea si cu mine discutam cum sa-l numim pe Jiro.

Eu doream sa-i dau numele unui unchi de-al meu, dar ea nu era de acord cu obiceiul asta de a boteza odraslele dupa rude.

Desigur, pana la urma a fost cum a vrut ea.

Keiko se lasa cu greu urnita dintr-ale ei.

— Keiko mi se pare un nume frumos.

Daca e fata, poate ca-i vom spune Keiko.

— Nu trebuie sa te grabesti cu asemenea promisiuni. Un batran domn va fi cat se poate de dezamagit daca nu le vei respecta.

— Imi pare rau. Pur si simplu gandeam cu voce tare.

— Si-apoi, Etsuko, sunt sigur ca mai exista si alte persoane dupa care ai prefera sa-ti numesti copiii. Persoane de care ai fost mai apropiata.

— Poate ca ai dreptate. Dar daca este baiat, as vrea sa-ti poarte numele. Odinioara ai fost pentru mine ca un tata.

— Si acum nu mai sunt?

— Sigur ca da. Dar acum este altceva.

— Jiro este un sot bun, sper.

— Desigur. Sunt cat se poate de fericita.

— Iar copilul te va face si mai fericita.

— Da. Nici n-ar fi putut sa apara intr-un moment mai potrivit. Acum ne-am aranjat foarte bine aici, iar munca lui Jiro merge minunat. E momentul ideal sa se intample si asta.

— Deci esti fericita?

— Da, foarte fericita.

— Bine. Si eu sunt fericit pentru fericirea voastra.

— Uite, totul e gata.

I-am intins cutia lacuita cu gustarea.

— A, da, resturile, a comentat el cu o plecaciune actoriceasca, ridicand putin capacul cutiei. Dar arata incantator.

Cand m-am intors in salon, Ogata-san isi punea pantofii in antreu.

— Spune-mi, Etsuko, m-a intrebat el fara sa-si ridice privirile de la sireturi, l-ai cunoscut pe acest Shigeo Matsuda?

— L-am vazut o data sau de doua ori.

Obisnuia sa vina in vizita la noi dupa ce ne-am casatorit.

— Dar el si Jiro nu mai sunt foarte apropiati?

— Nu. Ne trimitem carti postale cu salutari, dar cam atat.

— Ii voi propune lui Jiro sa-i scrie prietenului sau. Shigeo trebuie sa-si ceara scuze. Altfel ma voi vedea silit sa insist ca Jiro sa nu mai aiba de-a face cu tanarul acela.

— Inteleg.

— M-am gandit sa-i vorbesc despre asta mai devreme, la micul dejun. Dar apoi mi-am dat seama ca asemenea discutii trebuie lasate pentru seara.

— Cred ca ai dreptate.

Inainte sa plece, Ogata-san mi-a multumit inca o data pentru gustare.

Dupa cum s-a dovedit, nu a pus subiectul pe tapet in seara respectiva. Cand s-au intors, amandoi aratau obositi si si-au petrecut mai toata vremea citind ziarele si discutand foarte putin. Iar Ogata-san a adus vorba de doctorul Endo o singura data. Asta s-a intamplat in timpul cinei, cajid a spus simplu:

— Endo arata bine. Dar ii lipseste munca. Daca stai sa te gandesti, a trait doar pentru asta.

In pat, inainte de a adormi, i-am zis lui Jiro:

— Sper ca tata este multumit de felul in care l-am primit.

— La ce altceva s-ar putea astepta?

Mi-a raspuns sotul meu. Daca iti faci atatea griji, de ce nu iesi cu el undeva?

— Vei lucra si sambata dupa-amiaza?

— Cum mi-as putea permite sa nu lucrez? Si asa am ramas in urma. S-a intamplat sa aleaga sa ma viziteze in momentul cel mai dificil. Pur si simplu nu am ce face.

— Totusi duminica putem iesi, nu-i asa?

Am sentimentul ca atunci nu am primit nici un raspuns, desi am ramas cu ochii atintiti in intuneric, asteptand. Jiro era mai mereu foarte obosit dupa o zi de munca si nu avea chef de conversatie.

In orice caz, se pare ca-mi faceam griji zadarnic pentru Ogata-san, deoarece vizita lui din vara aceea s-a dovedit una dintre cele mai indelungate. Imi amintesc ca se mai afla inca la noi atunci, seara, cand Sachiko a batut la usa apartamentului.

Purta o rochie pe care nu i-o mai vazusem pana atunci, iar in jurul umerilor avea infasurat un sal. Fata ii fusese machiata cu grija, dar o suvita subtire de par se desprinsese si-i atarna peste obraz.

— Te rog sa ma ierti ca te deranjez, Etsuko, mi-a spus ea, zambind. Voiam sa stiu daca nu cumva, accidental, Mariko e aici.

— Mariko? Cum asa? Nu.

— Ei, n-are importanta. Ai vazut-o cumva?

— Ma tem ca nu. Ai pierdut-o?

— Nu are nici un rost sa te nelinistesti, mi-a zis ea razand. Nu era in casa cand m-am intors eu, asta-i tot. Sunt sigura ca o s-o gasesc repede.

Discutam in fata intrarii si mi-am dat seama ca Jiro si Ogata-san ne priveau.

Am prezentat-o pe Sachiko si au facut cu totii plecaciuni.

— Asta-i ingrijorator, a spus Ogata-san.

Poate ca ar fi mai bine sa sunam imediat la politie.

— Nu-i nevoie de asa ceva, l-a asigurat Sachiko. Sunt sigura ca o s-o gasesc.

— Dar poate ca e mai sigur sa dai totusi si un telefon.

— Nu cred, a refuzat Sachiko cu o vaga nuanta de iritare in glas. Nu e nevoie.

Sunt sigura ca o s-o gasesc.

— Am sa te ajut si eu sa o cauti, i-am zis, incepand sa-mi imbrac haina.

Sotul meu mi-a aruncat o privire dezaprobatoare. A fost la un pas sa vorbeasca, dar apoi s-a oprit. In cele din urma a spus totusi:

— Acum e aproape intuneric.

— Etsuko, chiar nu e nevoie sa facem atata caz! M-a asigurat Sachiko. Dar daca ai putea veni cu mine un minut, ti-as fi cat se poate de recunoscatoare.

— Ai grija, Etsuko! A intervenit Ogatasan. Si telefonati la politie daca nu gasiti repede copilul!

Am coborat pe scari. Afara mai era cald, iar dincolo de terenul viran soarele coborase foarte mult, proiectand un fascicul de raze peste santurile noroioase.

— Te-ai uitat in jurul cartierului? Am intrebat-o eu.

— Nu, nu inca.

— Atunci hai sa cautam, am indemnat-o, pornind iute la drum. Mariko are prieteni la care sa poata merge in vizita?

— Nu cred. Vorbesc serios, Etsuko, mi-a spus Sachiko, razand si punandu-si o mana pe bratul meu. Nu ai de ce sa fii atat de alarmata. Nu avea ce sa i se intample. De fapt, Etsuko, am trecut pe la tine ca sa-ti dau o veste. Stii, pana la urma s-au lamurit in sfarsit toate. Peste cateva zile plecam in America.

— In America?

Poate pentru ca Sachiko isi pusese mana pe bratul meu, poate din cauza surprizei, dar m-am oprit in loc.

— Da, in America. Nu ma indoiesc ca ai auzit de America.

Parea incantata de mirarea mea. Cartierul nostru era o intindere de pavaj din beton, intrerupt cand si cand de copaci tineri si subtiri, plantati odata cu blocurile.

Deasupra aparusera lumini la aproape toate ferestrele.

— Nu vrei sa ma mai intrebi si altceva? Nu vrei sa ma intrebi de ce plec?

Si cu cine plec?

— Sunt foarte bucuroasa – daca asta ti-ai dorit. Dar cred ca e mai bine sa o gasim intai pe Mariko.

— Etsuko, trebuie sa intelegi! Nu-mi este rusine de nimic! Nu vreau sa ascund nimic de nimeni! Te rog sa ma intrebi orice vrei tu! Nu mi-este rusine.

— Eu ma gandeam ca mai bine o gasim intai pe fiica ta. De vorba putem sta si mai tarziu.

— Foarte bine, Etsuko, a chicotit ea.

Haide sa o gasim pe Mariko mai intai.

Am cercetat locurile de joaca si am dat ocol fiecarui bloc. Nu peste mult timp ne-am trezit inapoi, in locul de unde porniseram.

Atunci am vazut doua femei care stateau de vorba langa intrarea principala a unei cladiri.

— Poate ca doamnele de acolo ne pot ajuta, am sugerat eu.

Sachiko nu s-a clintit din loc. A aruncat o privire in directia lor, apoi mi-a raspuns:

— Ma indoiesc.

— Dar poate ca au vazut-o. Poate ca au vazut-o pe fiica ta.

Sachiko le masura in continuare pe cele doua femei. Apoi a ras scurt si a ridicat din umeri.

— Foarte bine, a consimtit ea. Hai sa le oferim un subiect de barfa. Nu-mi pasa.

Ne-am apropiat de ele si Sachiko le-a intrebat politicoasa si calma ceea ce o interesa. Au schimbat priviri ingrijorate, dar niciuna dintre ele nu o vazuse pe micuta. Sachiko le-a asigurat ca nu au nici un motiv de panica si ne-am indepartat.

— Sunt convinsa ca asta le-a facut fericite, mi-a marturisit ea. Acum au ceva de forfecat.

— Parerea mea este ca nu aveau nici un gand rau. Amandoua aratau sincer ingrijorate.

— Esti foarte draguta, Etsuko, dar nu e cazul sa ma convingi pe mine de asemenea lucruri. Vezi, nu m-a interesat niciodata ce cred oamenii de acest fel, iar acum nici atata.

Ne-am oprit. Am aruncat o privire in jur, apoi spre ferestrele apartamentelor.

— Unde ar mai putea fi?

— Vezi tu, Etsuko, mie nu mi-e rusine de nimic. Nu vreau sa ascund nimic de tine.

Sau de femeile acelea, daca-i vorba pe-asa.

— Cred ca ar trebui sa cercetam pe langa rau.

— Pe langa rau? A, pe acolo m-am uitat si eu!

— Dar pe malul celalalt? Poate ca a traversat de cealalta parte.

— Ma indoiesc, Etsuko. De fapt, daca o cunosc cat de cat pe flica-mea, chiar in acest moment se afla la noi in casa – probabil foarte multumita ca a reusit sa ne dea atata bataie de cap.

— Bine, hai sa mergem sa vedem.

Cand ne-am intors la marginea terenului viran, soarele disparea dincolo de rau, conturand siluetele salciilor de-a lungul malului.

— Nu-i nevoie sa vii cu mine, mi-a zis Sachiko. O gasesc eu imediat.

— Ba nu, vin si eu cu tine!

— Prea bine. Haide atunci.

Am pornit spre casa. Imi venea destul de greu sa ma deplasez prin hartoape cu sandalele pe care le purtam.

— Cat timp ai lipsit? Am intrebat-o.

Sachiko se afla cu un pas sau doi inaintea mea. La inceput nu mi-a raspuns, iar eu mi-am inchipuit ca nu ma auzise.

— Cat timp ai lipsit? Am repetat.

— O, nu multa vreme!

— Cat timp? O jumatate de ora? Mai mult?

— Trei sau patru ore, cred.

— Inteleg.

Ne-am continuat drumul, traversand pamantul noroios si straduindu-ne sa ocolim baltoacele.

— Poate ca ar fi bine sa aruncam o privire si dincolo, pentru orice eventualitate, am zis eu cand ne-am apropiat de casa.

— In padure? Fiica mea nu s-ar duce acolo. Hai sa cautam in casa. Nu e cazul sa fii atat de ingrijorata, Etsuko.

A ras din nou, dar oarecum nesigura pe ea. Neavand electricitate, casa era cufundata in intuneric. Am asteptat la usa, in vreme ce Sachiko a pasit pe tatami.

A strigat-o pe fiica ei si a tras peretii glisanti care desparteau cele doua camere mai mici de langa cea principala. Eu am stat si am ascultat cum se misca incolo si incoace in intuneric. Apoi s-a intors la intrare.

— Poate ca ai dreptate, a recunoscut ea. Am face bine sa ne uitam si pe celalalt mal.

De-a lungul apei aerul era plin de insecte. Mergeam in tacere in directia podetului de lemn din aval. Dincolo de el, pe malul opus, se intindea padurea despre care vorbise Sachiko mai devreme.

Tocmai traversam podetul cand Sachiko s-a intors spre mine si mi-a zis repede:

— Pana la urma am intrat intr-un bar.

Aveam de gand sa mergem la cinematograf, la un film cu Gary Cooper, dar coada era prea mare. Orasul se aglomerase si peste tot misunau betivi. Pana la urma ne-am dus la un bar si ne-au dat un separeu doar pentru noi.

— Inteleg.

— Presupun ca tu nu intri prin baruri, nu-i asa, Etsuko?

— Nu, nu intru.

Treceam pentru prima oara de cealalta parte a raului. Simteam sub talpi pamantul moale, aproape mlastinos. Poate ca nu este decat o simpla inchipuire de-a mea, dar acolo, pe mal, am simtit ca m-a trecut un fior rece de neliniste, un sentiment asemanator unei premonitii, care m-a impins sa pornesc cu vigoare renascuta spre intunericul arborilor dinaintea noastra.

Sachiko m-a oprit in loc, apucandu-ma de mana. Urmandu-i privirea, am vazut putin mai incolo, langa mal, ceva asemanator unei legaturi de haine zacand in iarba, foarte aproape de marginea apei.

Se distingea cu greu in intuneric si arata ca un simplu obiect, doar ceva mai intunecat. Primul meu impuls a fost sa o iau la fuga intr-acolo. Apoi mi-am dat seama ca Sachiko ramasese pe loc si se uita cat se poate de linistita.

— Ce este? Am intrebat eu prosteste.

— E Mariko, mi-a raspuns ea calma.

Iar cand s-a intors spre mine, avea o cautatura stranie in ochi.

Capitolul 3

E posibil ca aceste evenimente sa-si fi pierdut claritatea odata cu trecerea vremii, ca ele sa nu se fi petrecut exact asa cum imi aduc eu aminte acum. Dar n-am putut uita acea vraja lugubra ce parea sa ne fl legat pe amandoua, cum stateam in intunericul tot mai adanc si priveam spre forma ciudata de pe malul raului. Apoi vraja s-a rupt si am luat-o amandoua la fuga. Apropiindu-ne, am vazut-o pe Mariko zacand incovrigata pe o parte, cu genunchii indoiti si spatele intors spre noi. Sachiko ajunsese la locul respectiv putin inaintea mea – eu neputand sa alerg asa repede din cauza sarcinii – si cand am sosit langa ea, se aplecase deja asupra copilului. Ochii lui Mariko erau deschisi si la inceput am crezut ca e moarta. Dar pe urma am constatat ca se misca si si-a indreptat spre noi privirea ei ciudat de goala.

Sachiko s-a lasat intr-un genunchi si a ridicat capul copilului. Mariko se uita in continuare in gol.

— Mariko-san, te simti bine? Am zis eu cu respiratia intretaiata.

Nu mi-a raspuns. Si Sachiko tacea si-si examina fiica, rasucind-o in brate ca pe o papusa firagila, dar insensibila. Am remarcat sangele de pe maneca lui Sachiko, apoi mi-am dat seama ca era al lui Mariko.

— Mai bine chemam pe cineva in ajutor, am spus eu.

— Nu-i nimic grav, mi-a replicat Sachiko.

S-a julit putin. Uite, nu-i decat o taietura minuscula.

Mariko zacuse intr-o baltoaca si o bucata din rochita ei scurta era inmuiata in apa intunecata. Sangele provenea dintr-o rana de pe coapsa.

— Ce s-a intamplat? A intrebat-o Sachiko. Ce ti s-a intamplat?

Mariko isi privea in continuare mama, fara sa scoata nici un sunet.

— Probabil este socata, am zis eu. Poate ca ar fi mai bine sa n-o intrebi nimic deocamdata.

Sachiko a ridicat-o in picioare.

— Am fost foarte ingrijorate din pricina ta, Mariko-san!

Fetita mi-a aruncat o privire banuitoare, apoi s-a rasucit pe calcaie si a luat-o din loc. Mergea cu pasi siguri. Rana de la picior nu parea s-o jeneze cine stie ce.

Am traversat podul si-am pornit-o inapoi, in paralel cu raul. Ele mergeau inaintea mea, fara sa-si vorbeasca. Pana sa ajungem in apropierea casei, intunericul devenise deplin.

Sachiko a dus-o pe Mariko in baie. Eu am aprins focul in soba din mijlocul incaperii principale, ca sa pregatesc niste ceai.

In afara sobei, singura sursa de lumina era o lampa veche, atarnata pe perete, pe care o aprinsese Sachiko, astfel incat portiuni mari din incapere ramaneau in umbra, intr-un colt mai multi pisoi mici si negri, treziti de sosirea noastra, incepusera sa se agite. Agatandu-se in tatami, ghearele lor scoteau zgomote ce sugerau fuga.

Cand si-au facut din nou aparitia, atat mama, cat si fiica erau imbracate in chimonouri. Au intrat intr-una din micile incaperi invecinate, iar eu am continuat sa astept o vreme. Sunetul vocii lui Sachiko ajungea pana la mine prin paravanul subtire.

In fine, Sachiko a intrat singura.

— Inca mai este foarte cald, a remarcat ea.

A traversat incaperea si a deschis peretii care dadeau spre veranda.

— Cum se simte? Am intrebat.

— Foarte bine. Taietura e un fleac.

Sachiko s-a asezat in curent, in dreptul verandei.

— Sa anuntam intamplarea la politie?

— La politie? Dar ce-am avea de anuntat? Mariko spune ca s-a catarat intr-un copac si a cazut. Asa s-a ales cu taietura.

— Deci a fost singura in seara asta?

— Da. Cu cine ar fi putut sa fie?

— Si cum ramane cu femeia aceea? Am insistat eu.

— Care femeie?

— Femeia despre care Mariko vorbeste mereu. Mai esti la fel de convinsa ca vine doar din imaginatia ei?

— Nu este cu totul imaginara, din cate cred, mi-a marturisit ea, oftand. E o persoana pe care Mariko a vazut-o o singura data. Cand era mult mai mica.

— Dar crezi ca femeia aceea ar fi putut sa vina aici in seara asta?

Sachiko incepu sa rada.

— Nu, Etsuko, e practic imposibil De altfel, femeia a murit. Crede-ma, Etsuko, toata povestea asta cu femeia nu-i decat un joc pe care Mariko il joaca atunci cand vrea sa dea bataie de cap! Eu m-am obisnuit deja.

— Dar de ce trebuie sa inventeze asemenea povesti?

— De ce? A ridicat Sachiko din umeri.

Asa le place copiilor sa faca. Cand vei deveni si tu mama, Etsuko, va trebui sa te obisnuiesti cu asta.

— Esti convinsa ca nu a fost cu nimeni asta-seara?

— Cat se poate de sigura. Imi cunosc destul de bine fiica.

O vreme s-a asternut tacerea. Tantarii bazaiau in aerul din jurul nostru. Sachiko a cascat, acoperindu-si gura cu palma.

— Asa ca asta este, Etsuko, a rupt ea tacerea. Voi pleca din Japonia foarte curand. Nu pari deloc impresionata.

— Ba sigur ca sunt. Si sunt si foarte incantata – daca asta ti-ai dorit sa faci.

Dar nu vor aparea. Diverse dificultati?

— Dificultati?

— Vreau sa spun din cauza ca te muti intr-o alta tara, cu o limba diferita si cu alte obiceiuri.

— Inteleg preocuparea ta, Etsuko. Dar nu vad de ce-as fi ingrijorata. Stii, am auzit atatea despre America, incat n-o sa mi se para o tara cu totul straina. Cat despre limba, deja o vorbesc intr-o oarecare masura. Frank-san si cu mine discutam mereu in engleza. Odata ce voi ajunge in America, am sa vorbesc curand ca o americanca. Nu vad nici un motiv pentru care sa-mi fac griji. Stiu ca ma voi descurca.

M-am inclinat usor, dar nu am scos nici un cuvant. Doi pisoi incepusera sa-si croiasca drum spre locul unde statea Sachiko.

I-a urmarit o clipa cu privirea, apoi a inceput sa rada.

— Sigur ca da, uneori am momente cand ma intreb cum se va termina toata povestea. Dar sunt intr-adevar convinsa ca o sa ma descurc, a adaugat ea, zambind.

— De fapt ma gandeam in primul rand la Mariko. Ce se va intampla cu ea?

— Mariko? O, va fi bine! Stii cum sunt copiii. Le vine cu mult mai usor sa se stabileasca intr-un mediu nou, nu-i asa?

— Si totusi pentru ea va fi o schimbare imensa. E pregatita pentru asa ceva?

Sachiko a oftat, pierzandu-si rabdarea.

— Uite ce este, Etsuko, tu ai cumva impresia ca nu am luat in considerare toate astea? Crezi ca am hotarat sa parasesc tara fara sa ma fi gandit mai inainte cu cea mai mare atentie la binele fiicei mele?

— Mi se pare normal sa acorzi cea mai mare atentie acestui gand.

— Binele fiicei mele are cea mai mare importanta pentru mine, Etsuko! Nu as lua nici o hotarare care sa-i pericliteze viitorul. Am judecat intreaga problema cu multa cumpanire si am discutat si cu Frank. Te asigur, Mariko o va duce bine.

Nu va avea nici o problema.

— Dar educatia ei, cu asta cum va ramane?

Sachiko a chicotit din nou.

— Etsuko, nu plec in jungla! In America exista chiar si scoli. Si trebuie sa intelegi ca fetita mea este un copil extrem de inteligent. Tatal ei a fost un barbat desavarsit, iar in partea mea de familie au existat persoane de cel mai inalt rang. Nu trebuie sa presupui, Etsuko, doar pentru simplul motiv ca ai vazut-o in aceste. In aceste imprejurari, ca ar fi un simplu copil de tarani.

— Desigur ca nu. Nici macar o clipa nu.

— E un copil extrem de inteligent. Tu nu ai vazut-o in adevarata ei lumina, Etsuko. Intr-un asemenea mediu te poti astepta din partea unui copil sa se poarte uneori cu stangacie. Dar daca ai fi cunoscut-o cand ne aflam in casa unchiului meu, ai fi remarcat adevaratele ei calitati. Daca i se adresa un adult, raspundea foarte limpede si inteligent si in nici un caz nu se apuca sa chicoteasca sau sa faca pe timida, cum procedeaza majoritatea copiilor. Cat despre aceste mici jocuri ale ei, nici pomeneala! Mergea la scoala si se imprietenise cu cei mai buni copii. Si aveam pentru ea un profesor particular, care o lauda uimit. Era de mirare cat de repede reusea sa recupereze.

— Sa recupereze?

— Pai, a continuat Sachiko, ridicand din umeri, din nefericire, educatia lui Mariko a fost tot timpul intrerupta. A aparut cand una, cand alta, apoi a trebuit sa ne mutam mereu dintr-un loc intr-altul. Noi am trecut prin vremuri grele, Etsuko. Daca nu ar fl fost razboiul, daca sotul meu ar mai fi trait, atunci Mariko s-ar fi bucurat de educatia cuvenita intr-o familie de rangul nostru.

— Da, am raspuns eu. Intr-adevar.

Poate ca Sachiko sesizase ceva deosebit in tonul meu. Si-a inaltat privirea si m-a scrutat, iar cand mi-a vorbit din nou, vocea ei devenise mai incordata.

— Nu as fi fost nevoita sa parasesc Tokyo, Etsuko, mi-a marturisit ea. Dar am facut-o. De dragul lui Mariko. Am batut atata cale ca sa stau in casa unchiului meu pentru ca am considerat ca asa este cel mai bine pentru ea. Nu era neaparata nevoie sa fac asta. Nu era deloc nevoie sa plec din Tokyo.

M-am inclinat. Sachiko m-a privit o secunda, apoi s-a intors si s-a uitat prin deschiderea verandei, in bezna.

— Dar apoi ai plecat si de la unchiul tau, am zis. Iar acum esti pe cale sa parasesti si Japonia.

Sachiko m-a fixat enervata.

— De ce-mi vorbesti asa, Etsuko? De ce nu-mi urezi sa-mi mearga bine? Nu cumva esti invidioasa?

— Dar iti urez tot binele. Si te asigur ca.

— Lui Mariko o sa-i mearga foarte bine in America! De ce nu vrei sa crezi? E un loc mai bun pentru cresterea unui copil.

Si acolo se va bucura de mult mai multe.

In America viata este mult mai buna pentru o femeie.

— Te asigur ca ma bucur imens pentru tine. Cat despre mine, eu sunt fericita asa cum stau lucrurile acum. Munca lui Jiro merge nemaipomenit, iar acum vom avea si un copil, exact cand ne-am dorit.

— Mariko poate sa intre in afaceri sau chiar sa se faca actrita de film. Asa e in America, Etsuko – acolo sunt posibile foarte multe lucruri. Frank spune ca si eu as putea sa intru in afaceri. Astfel de lucruri sunt posibile acolo.

— Sunt convinsa ca asa este. Numai ca eu, personal, sunt foarte fericita cu viata mea de aici.

Sachiko si-a indreptat atentia spre cei doi pisoi, care trageau cu ghearele de tatami chiar langa ea. Cateva clipe s-a asternut tacerea.

— Trebuie sa ma intorc acasa, am spus eu intr-un tarziu. Sa nu-si faca griji din cauza mea. Cand vei pleca? Am intrebat-o, ridicandu-ma in picioare, dar Sachiko nu si-a dezlipit privirile de pisoi.

— In urmatoarele cateva zile Frank va veni si ne va lua cu masina lui. Ar trebui sa fim pe vapor cam pe la sfarsitul saptamanii.

— Atunci inseamna ca nu-i vei mai da multa vreme ajutor doamnei Fujiwara.

Sachiko si-a inaltat privirile spre mine, cu un ras scurt, neincrezator.

— Etsuko, sunt pe cale sa plec in America. Nu mai am nevoie sa lucrez.

— Inteleg.

— De fapt, Etsuko, poate ca vei fi amabila sa-i comxmici chiar tu doamnei Fujiwara ce s-a intamplat cu mine. Presupun ca n-am s-o mai revad.

— Nu vrei sa-i spui chiar tu?

A oftat nervoasa.

— Etsuko, nu-ti dai seama cat de infiorator a fost pentru o persoana ca mine sa munceasca zi de zi intr-o dugheana? Dar nu m-am plans si am facut tot ceea ce mi s-a pretins. Insa acum s-a terminat si nu doresc sa mai revad locul acela.

Un pisoi se prinsese cu ghearele de maneca chimonoului lui Sachiko. L-a izbit puternic cu dosul palmei si micuta creatura a zbughit-o peste tatami.

— Asa ca te voi ruga sa-i transmiti doamnei Fujiwara complimentele mele, a continuat ea. Si cele mai bune urari pentru afacerea ei.

— Voi face cum imi spui. Acum te rog sa ma scuzi. Trebuie sa plec.

De aceasta data Sachiko s-a ridicat in picioare si m-a condus pana la iesire.

— Voi veni sa-mi iau ramas-bun inainte de plecare, m-a asigurat ea in timp ce-mi incaltam sandalele.

La inceput a parut un vis absolut inocent. Pur si simplu visasem ceva ce vazusem cu o zi mai devreme – fetita pe care o urmarisem jucandu-se in parc. Dar visul a revenit si in noaptea urmatoare. Si in ultimele cateva luni s-a tot repetat. Niki si cu mine o urmariseram pe fetita jucandu-se la leagane in dupa-amiaza in care am fost in sat. Era cea de-a treia zi a vizitei lui Niki, iar din ploaie nu mai ramasese decat o burnita. Nu iesisem din casa de mai multe zile si acum ma bucuram de aerul proaspat in vreme ce strabateam ulita intortocheata.

Niki avea tendinta sa mearga prea repede, iar bocancii ei ingusti, din piele, scartaiau la fiecare pas. Desi nu-mi venea greu sa tin pasul cu ea, as fi preferat sa mergem intr-un ritm mai lejer. S-ar fi putut spune ca Niki mai avea de invatat placerea mersului pur si simplu de dragul mersului. Nu parea sensibila nici la farmecul satului, cu toate ca ea crescuse chiar aici. I-am marturisit acest lucru in timpul plimbarii, iar ea mi-a replicat ca nu este un sat adevarat, ci doar o versiune rezidentiala, facuta spre folosul oamenilor bogati care il populau. As indrazni sa spun ca avea dreptate. Nu m-am aventurat niciodata in nord, in regiunea agricola, unde – sustinea Niki – as fi gasit adevaratul sat englezesc. Cu toate acestea pe ulitele si potecile de aici ma bucuram de o liniste si de un calm pe care invatasem sa le apreciez de-a lungul anilor.

Cand am ajuns in centrul satului, am invitat-o pe Niki la ceainaria la care merg eu uneori. Satul este mic, cu doar cateva hoteluri si magazine. Ceainaria e la un colt de strada, deasupra unei brutarii. In dupa-amiaza aceea Niki si cu mine am stat la o masa de langa fereastra si de acolo am vazut fetita care se juca in parcul alaturat. In timp ce o priveam, s-a urcat pe un leagan si le-a strigat pe cele doua femei ce sedeau pe o banca din apropiere. Era o fetita plina de veselie, imbracata intr-un impermeabil verde si cu o pereche de ghete groase.

— Sper sa te casatoresti si sa faci copii in curand, am zis. Mi-e dor de copiii mici.

— Nu stiu daca exista vreun lucru care sa-mi placa mai putin, mi-a raspuns Niki.

— Ei, cred ca esti inca foarte tanara.

— Nu are nimic de-a face cu cat de batrana sau de tanara sunt. Pur si simplu nu am chef sa ma vad cu o groaza de tanci scancind in jurul meu.

— Nu-ti face griji, Niki! Am linistit-o eu, razand. Nu insistam sa devii mama imediat. Nu era decat o fantezie trecatoare – sa fiu bunica. Nimic mai mult.

M-am gandit ca poate imi faci aceasta placere, dar nu ma grabesc.

Fetita statea in picioare pe scaunul leaganului si, desi tragea din rasputeri de lanturi, nu reusea sa obtina cine stie ce balans. Oricum, zambea si le-a strigat din nou pe femei.

— O prietena de-a mea tocmai a nascut, a inceput Niki sa povesteasca. E foarte multumita. Nu pot sa-mi dau seama de ce. I-a iesit o chestie micuta, care urla oribil.

— Ei, cel putin bine ca ea e fericita. Ce varsta are prietena ta?

— Nouasprezece ani.

— Nouasprezece? E chiar mai mica decat tine. E casatorita?

— Nu. Dar ce importanta are?

— Pai, nu cred ca ii convine.

— De ce? Numai pentru ca nu-i casatorita?

— Asta-i una. Apoi, nu are decat nouasprezece ani. Nu pot sa-mi inchipui ca i-a convenit prea tare.

— Ce importanta are daca este sau nu casatorita? Ea si l-a dorit, l-a planuit si asa mai departe.

— Asa ti-a zis ea?

— Dar, mama, o cunosc! E o prietena de-a mea. Stiu ca si l-a dorit.

Femeile s-au ridicat de pe banca. Una a strigat-o pe fetita. Aceasta a coborat din leagan si a luat-o la fuga spre ele.

— Si tatal ce zice? Am intrebat-o eu.

— Si el a fost foarte incantat. Mi-aduc aminte cand au aflat. Am iesit cu totii si am sarbatorit evenimentul.

— Dar oamenii pretind intotdeauna ca ar fi incantati. Ca in filmul acela pe care l-am vazut ieri-seara la televizor.

— Ce film?

— Probabil ca nu te-ai uitat. Citeai o revista.

— Ah, ala! O porcarie.

— Sigur ca da. Dar asta si voiam sa spun. Sunt sigura ca nimeni nu primeste vestea ca va avea un copil asa cum o fac oamenii aceia din filme.

— Sincer, mama, nu stiu cum poti sa stai si sa te uiti la asemenea prostii! Altadata nici nu te uitai la televizor. Mi-aduc aminte ca ma alungai tot timpul, pentru ca eu ma zgaiam prea mult.

— Vezi cum se inverseaza rolurile, Niki?

Am ras eu. Sunt sigura ca-mi dai un sfat foarte bun. Trebuie sa ma impiedici sa-mi pierd vremea in felul acesta.

Pe cand ne intorceam de la ceainarie, cerul s-a acoperit de nori amenintatori, iar burnita s-a intetit. Trecuseram cu putin de micuta cladire a garii, cand din spatele nostru s-a auzit o voce:

— Doamna Sheringham! Doamna Sheringham!

M-am intors si am vazut o femeie scunda, in pardesiu, grabindu-se sa ne prinda din urma.

— Am fost sigura ca dumneata esti, a gafait ea, ajungand langa noi. Ce mai faci?

A continuat apoi cu un zambet larg si vesel.

— Buna ziua, doamna Waters, i-am raspuns. Cat ma bucur sa te revad!

— Se pare ca vremea s-a stricat din nou, nu-i asa? A, buna, Keiko, a spus ea.

Atingand maneca lui Niki. Nu mi-am dat seama ca esti tu.

— Nu, m-am grabit eu sa intervin, ea este Niki.

— Niki, sigur ca da! Dumnezeule din ceruri, cum ai mai crescut, draga mea!

Din cauza asta te-am confundat. Te-ai facut mare.

— Buna ziua, doamna Waters, ii raspunse Niki, revenindu-si.

Doamna Waters locuieste nu departe de mine. Acum nu o mai vad decat rareori, dar cu mai multi ani in urma le-a dat lectii de pian ambelor mele fiice. I-a predat lui Keiko mai multi ani, iar apoi lui Niki in jur de un an, pe cand era inca un copil. Nu mi-a trebuit prea multa vreme ca sa-mi dau seama ca doamna Waters este o pianista foarte modesta, iar atitudinea ei fata de muzica in general ma iritase de nenumarate ori. De exemplu, se referea la lucrari de Chopin si Ceaikovski fara deosebire, numindu-le „melodii fermecatoare”. In schimb era o femeie atat de plina de afectiune, incat nu am avut niciodata inima sa o inlocuiesc.

— Si ce mai faci tu in ultima vreme?

A intrebat-o pe Niki.

— Eu? O, locuiesc la Londra!

— Da? Si ce faci acolo? Studiezi?

— Nu fac nimic special. Pur si simplu locuiesc.

— Ah, inteleg! Dar esti multumita, nu-i asa? Acesta e lucrul cel mai de seama.

— Da, sunt suficient de multumita.

— Acesta e lucrul cel mai de seama, nu-i asa? Si Keiko?

Doamna Waters s-a intors spre mine.

— Ce mai face Keiko?

— Keiko? A, s-a dus sa locuiasca la Manchester.

— Da? E un oras simpatic. Cel putin asa am auzit. Dar ei ii place acolo?

— Nu mai stiu nimic de ea de o vreme incoace.

— O, bine! Cand nu ai nici o veste, e semn bun. Oare Keiko mai canta la pian?

— Presupun ca da. Nu stiu nimic de ea de o vreme incoace.

Lipsa mea de entuziasm s-a facut in sfarsit remarcata si subiectul a fost parasit cu un zambet stanjenit. Aceasta insistenta a ei caracterizase toate intalnirile noastre de peste ani, de cand Keiko plecase de acasa. Nici impotrivirea mea vizibila de a discuta despre Keiko, nici faptul ca pana in dupa-amiaza aceea nu fusesem in stare sa-i spun nici macar unde se afla fiica mea nu reusisera sa lase in mintea femeii o impresie durabila. Dupa toate probabilitatile, doamna Waters va continua sa se intereseze vesela de fiica mea, Keiko, ori de cate ori se va intampla sa ne mai intalnim.

Pana sa ajungem acasa, ploua cu galeata.

— Presupun ca te-am suparat, nu-i asa? M-a intrebat Niki.

Stateam din nou in fotoliile noastre, uitandu-ne in gradina.

— De ce crezi asta?

— Ar fi trebuit sa-i spun ca ma gandesc sa ma duc la universitate sau ceva de genul asta.

— Mi-e absolut indiferent ce spui despre tine. Nu mi-e rusine cu tine.

— Nu, cred ca nu-ti este.

— In schimb, consider ca te-ai purtat cam obraznic cu ea. Nu ai placut-o niciodata prea tare pe femeia asta, asa-i?

— Pe doamna Waters? Pai, uram lectiile alea pe care mi le dadea. Erau ingrozitor de plicticoase. De obicei cadeam intr-un fel de visare si din cand in cand auzeam vocea ei subtirica spunandu-mi sa-mi pun degetul aici sau aici sau aici. Afost cumva ideea ta sa iau lectii de pian?

— In primul rand a mea. Vezi tu, odinioara am avut planuri mari cu tine.

— Imi pare rau ca sunt asa o ratata, mi-a replicat Niki, razand. Dar e doar vina ta. Nu am deloc ureche muzicala. In casa unde locuiesc exista o fata care canta la chitara. A incercat sa ma invete niste acorduri, dar nici macar asta nu am fost in stare. Cred ca doamna Waters mi-a ferecat orice cale spre muzica pentru toata viata.

— S-ar putea ca peste o vreme sa te intorci la muzica si sa apreciezi faptul ca ai luat niste lectii.

— Dar am uitat tot ce-am invatat.

— Ma indoiesc ca ai uitat totul. Nimic din ce-ai invatat la varsta aceea nu se uita definitiv.

— O pierdere de timp, in orice caz, a mormait Niki.

A ramas mai multa vreme cu privirea pierduta pe fereastra. Apoi s-a intors spre mine si mi-a zis:

— Cred ca e foarte dificil sa le povestesti oamenilor. Despre Keiko, vreau sa zic.

— Cel mai simplu este sa spui exact ceea ce-am spus. Dar m-a luat prin surprindere.

— Da, presupun ca asa s-a intamplat.

Niki a continuat sa se uite pe geam, cu privirea golita de orice expresie.

— Keiko nu a venit la inmormantarea tatei, nu-i asa? A zis apoi.

— Stii prea bine ca nu a venit. De ce mai intrebi?

— Intrebam si eu, atata doar.

— Adica vrei sa zici ca nu ai venit la inmormantarea ei pentru ca nici ea nu a venit la aceea a tatalui tau? Nu fi asa de copilaroasa, Niki!

— Nu sunt copilaroasa. Nu am spus decat ca asa s-a intamplat. Nu a facut niciodata parte din vietile noastre – sau cel putin din a mea si a tatei. Nu m-am asteptat in nici un caz sa apara la inmormantarea lui.

Nu i-am raspuns si am ramas amandoua tacute in fotoliile noastre. Niki a rupt prima tacerea:

— Mi s-a parut straniu acum. Cu doamna Waters. Ca si cum te-ar fi amuzat.

— Ce sa ma amuze?

— Sa pretinzi ca ea ar fi inca in viata.

— Nu-mi place sa-i induc in eroare pe oameni.

Poate ca ma rastisem putin, caci Niki a parut speriata.

— Nu, te cred ca nu, a zis ea cu o voce sleita.

A plouat toata noaptea, iar a doua zi – cea de-a patra a sederii lui Niki – ploua inca fara incetare.

— Te superi daca diseara schimb camera? M-a intrebat Niki. As putea sa dorm in dormitorul liber.

Eram in bucatarie si spalam vasele dupa micul dejun.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

— Dormitorul liber? Am ras eu. Acum toate dormitoarele sunt libere. Nu, nu vad nici un motiv pentru care sa nu poti dormi acolo. Nu-ti mai place vechea ta camera?

— Mi se pare putin ciudat sa dorm acolo.

— E nedrept, Niki. Speram sa-ti dea si acum senzatia ca este camera ta.

— Asta da, chiar o am! S-a grabit ea sa-mi raspunda. Nu e vorba ca nu mi-ar placea.

A ramas tacuta, continuand sa stearga niste cutite cu un servet de ceai. Intr-un tarziu a continuat:

— Pricina este cealalta camera. A ei.

Imi transmite un sentiment straniu camera aceea, chiar vizavi de a mea.

Am lasat treaba pe care o faceam in clipa aceea si am masurat-o cu severitate.

— Mama, nu e vina mea ca nu ma pot controla. Am un sentiment straniu cand ma gandesc la camera aceea, vizavi de a mea.

— Muta-te in care camera vrei tu, sigur ca da, i-am zis cu raceala. Dar va trebui sa-ti pregatesti singura noul pat.

Chiar daca ma prefacusem suparata de pretentia lui Niki de a-si schimba camera, nu aveam nici cea mai mica intentie sa stau in calea dorintei ei, pentru ca si eu avusesem un sentiment de tulburare in legatura cu acea camera de vizavi. Din multe puncte de vedere, este cea mai placuta incapere din toata casa, cu o splendida vedere spre livada. Dar acolo fusese multa vreme domeniul lui Keiko, pazit cu fanatism, astfel ca o vraja stranie parea sa apese asupra acelui loc chiar si la sase ani dupa ce-l parasise, o vraja a carei putere sporise si mai mult acum, cand Keiko murise.

Ultimii doi sau trei ani inainte de a ne parasi in sfarsit, Keiko se retrasese in dormitorul ei, excluzandu-ne pe toti din viata sa. Iesea de acolo arareori, desi cand si cand o auzeam bantuind prin casa dupa ce noi ne culcam. Am presupus ca-si petrecea timpul citind reviste si ascultand radioul. Nu avea prieteni, iar noua, celorlalti, ne interzisese sa patrundem la ea.

La ora mesei ii lasam farfuria in bucatarie, iar ea cobora si si-o lua, apoi se zavora la loc. Camera, dupa cate imi dadeam eu seama, era intr-un hal fara de hal. Dinaimtru venea o duhoare de parfum statut si rufe murdare, iar in ocaziile in care aruncasem cate o privire inauntru, vazusem nenumarate reviste colorate zacand pe podea, printre gramezi de haine. Am fost nevoita sa o conving sa scoata afara rufele pentru spalat, iar cel putin in aceasta privinta am ajuns la o intelegere: la fiecare cateva saptamani gaseam o geanta cu rufe murdare in fata usii ei, rufe pe care le spalam si i le dadeam inapoi. Pana la urma ne-am obisnuit cu tabieturile lui Keiko, iar atunci cand, gratie cine stie carui impuls, se aventura in salonul nostru, ne simteam cu totii foarte tensionati. Invariabil, incursiunile se terminau cu o cearta cu Niki sau cu sotul meu, dupa care Keiko se retragea din nou la ea in camera.

Nu am vazut niciodata camera lui Keiko de la Manchester, camera in care a murit.

Ar putea parea morbid din partea unei mame sa se lase purtata de asemenea ganduri, dar cand am auzit de sinuciderea ei, prima intrebare pe care mi-am pus-o, chiar inainte de a resimti socul, a fost cat statuse oare asa, acolo, pana sa fie descoperita. Traise in mijlocul propriei sale familii fara sa fie vazuta zile la rand; slaba speranta sa fl fost descoperita repede intr-un oras strain, unde nu o cunostea nimeni. Mai tarziu procurorul a afirmat ca statuse acolo „vreme de mai multe zile”.

Gazda ei fusese cea care deschisese usa, inchipuindu-si ca plecase fara sa-i achite chiria.

Ma surprindeam mereu evocand imaginea aceea – fiica mea spanzurata la ea in camera, atarnand asa zile in sir. Imaginea aceea ramanea mereu la fel de oribila, dar a incetat de mult sa mai reprezinte pentru mine ceva morbid, la fel cum se intampla si cu o rana de pe propriul tau trup. Omul poate ajunge sa se obisnuiasca si cu cele mai tulburatoare lucruri.

— Oricum, imi inchipui ca in camera libera este si mai cald, a spus Niki.

— Daca ti-e frig noaptea, Niki, poti sa dai drumul la caldura.

— Sigur ca da, a oftat ea. Nu am dormit foarte bine in ultima vreme. Cred ca visez urat, dar odata ce m-am trezit.

Niciodata nu reusesc sa-mi aduc aminte ca lumea ce.

— Si eu am avut un vis azi-noapte, i-am marturisit.

— Cred ca e din cauza linistii. Nu sunt obisnuita sa fie atat de liniste noaptea.

— Am visat-o pe fetita aceea. Cea la care ne-am uitat ieri. Fetita din parc.

— Pot sa dorm in cel mai zgomotos trafic, dar am uitat ce inseamna sa dormi in liniste.

Niki a ridicat din umeri si a dat drumul la niste tacamuri in sertar.

— Poate ca voi dormi mai bine in camera libera, a zis apoi.

Faptul ca i-am vorbit lui Niki despre vis prima oara cand l-am avut arata, poate, ca aveam inca de pe atunci indoieli in legatura cu inocenta lui. Probabil am banuit inca de la inceput – fara a sti pe deplin de ce – ca visul avea o legatura nu atat cu fetita pe care o urmarisem jucandu-se, ci cu Sachiko, de care imi amintisem doua zile mai devreme.

Capitolul 4 intr-o dupa-amiaza, cand stateam in bucatarie si pregateam cina, inainte ca sotul meu sa se intoarca de la slujba, am auzit un sunet ciudat venind din salon.

M-am oprit din ceea ce faceam si am ascultat. S-a repetat. Era un sunet de vioara, o vioara la care cineva canta foarte prost.

A continuat vreme de cateva minute, apoi a incetat.

La un moment dat, cand am intrat in salon, l-am gasit pe Ogata-san aplecat asupra tablei de sah. Soarele tarziu al dupa-amiezii se revarsa in incapere si, in pofida ventilatoarelor electrice, umiditatea pusese stapanire pe intreg apartamentul. Am deschis ferestrele ceva mai larg.

— Nu ati terminat partida ieri-seara?

Am intrebat, apropiindu-ma de el.

— Nu. Jiro a pretins ca e prea obosit.

E doar o smecherie de-a lui, din cate banuiesc. Vezi, l-am cam incoltit aici.

— Imi dau seama.

— Se bizuie pe faptul ca memoria mea e cam incetosata de-o vreme incoace. Asa ca-mi mai revad strategia.

— Esti grozav de ingenios, tata. Dar ma indoiesc ca mintea lui Jiro functioneaza atat de viclean.

— Poate ca nu. As spune ca acum tu il cunosti mai bine decat mine.

Ogata-san a mai studiat tabla cateva clipe, apoi si-a ridicat privirile si a ras.

— Probabil ti se pare amuzant. Pe Jiro il trec apele la el la serviciu, iar eu pregatesc partida, pandindu-i intoarcerea. Ma simt ca un copil mic in asteptarea tatalui.

— Ei, oricum prefer sa te ocupi cu sahul.

Recitalul tau muzical de mai devreme a fost de-a dreptul hidos.

— Cata lipsa de respect din partea ta!

Iar eu mi-am imaginat ca vei fi emotionata, Etsuko.

Vioara se afla alaturi, pe podea, pusa la locul ei, in cutie. Ogata-san m-a vazut deschizand cutia.

— Am dat cu ochii de ea sus, pe raft, mi-a explicat el. Mi-am permis sa o iau.

Nu fi ingrijorata, Etsuko! M-am purtat foarte bland cu ea.

— Nu pot fi asa de sigura. Dupa cum spui si tu, tata, de la o vreme te porti ca un copil. Numai ca un copil mic nu ajunge pana sus, la un raft, am adaugat eu, cercetand vioara.

Mi-am fixat instrumentul sub barbie.

Ogata-san ma urmarea in continuare.

— Canta-mi ceva, m-a rugat. Sunt sigur ca te pricepi mult mai bine decat mine.

— Sigur ca da. Dar a trecut foarte mult timp de cand nu am mai cantat, am adaugat eu, asezandu-mi din nou vioara pe lungimea bratului.

— Vrei sa spui ca nu ai mai exersat? Emare pacat, Etsuko. Ii erai credincioasa acestui instrument.

— Da, cred ca i-am fost odata, demult.

Dar acum aproape ca nu am mai pus mana pe vioara.

— Mare pacat, Etsuko! Si ii erai foarte credincioasa. Obisnuiai sa canti in miez de noapte si trezeai toata casa.

— Trezeam toata casa? Cand faceam asa ceva?

— Da, mi-amintesc bine. La inceput, cand te-ai mutat la noi, a explicat Ogata-san, razand. Dar nu-i cazul sa fii ingrijorata, Etsuko. Te-am iertat cu totii. Ia sa vedem, care era compozitorul pe care-l admirai asa de tare? Cumva Mendelssohn?

— E adevarat? Ii trezeam pe toti din casa?

— Stai linistita, Etsuko. Au trecut multi ani de-atunci. Canta-mi ceva din Mendelssohn.

— Dar de ce nu m-ati oprit?

— Nu s-a intamplat decat in primele cateva nopti. Si apoi nu ne deranja absolut deloc.

Am atins usor strunele. Vioara era dezacordata.

— Probabil am fost o mare povara in vremurile acelea, am murmurat eu.

— Prostii!

— Cel putin pentru restul familiei.

Poate ca ma credeau nebuna.

— N-am avut niciodata asemenea ganduri despre tine. In definitiv, pana la urma te-ai casatorit cu Jiro. Etsuko, de ajuns.

Haide sa curmam discutia asta. Canta-mi ceva.

— Cum eram in vremurile acelea, tata?

Ma purtam ca o nebuna?

— Erai foarte socata, lucru absolut de-nteles. Eram cu totii socati – cei care mai ramaseseram. Haide, Etsuko, trebuie sa uitam ce a fost. Imi pare rau ca am adus vorba.

Mi-am fixat din nou instrumentul suh barbie.

— Ah! A exclamat el. Mendelssohn!

Am ramas asa vreme de mai multe secunde, cu vioara sub barbie. Apoi am coborat-o in poala si am oftat.

— Acum nu mai pot sa cant.

— Imi pare rau, Etsuko, a spus Ogatasan cu voce solemna. Poate ca nu ar fi trebuit sa o ating.

M-am uitat la el, zambind.

— Asa, iata, copilul se simte vinovat!

— Nu m-am putut abtine. Am vazut-o acolo sus si mi-am adus aminte de zilele acelea.

— Am sa-ti cant altadata. Sa mai exersez putin.

A facut o mica plecaciune si zambetul i-a revenit in priviri.

— N-am sa uit ce mi-ai promis, Etsuko.

Si poate ca ma poti invata si pe mine putin.

— Nu pot sa te invat chiar de toate, tata. Ai zis ca vrei sa inveti sa gatesti.

— A, da. Si asta.

— Am sa-ti cant data viitoare.

— Am sa tin minte ca mi-ai promis.

In seara aceea, dupa cina, Jiro si tatal sau s-au asezat sa-si continue partida de sah. Eu am strans vasele de pe masa si apoi m-am apucat sa cos. La un moment dat, in timpul partidei lor, Ogata-san a rupt tacerea:

— Am bagat de seama ceva. Daca nu te superi, as prefera sa repet mutarea.

— Sigur ca da, a spus Jiro.

— Totusi este nedrept fata de tine. Cu atat mai mult cu cat s-ar zice ca am o pozitie mai buna decat a ta.

— Nu, nu, e-n regula! Te rog sa repeti mutarea.

— Nu te superi?

— Catusi de putin.

Au continuat sa joace in liniste.

— Jiro, a inceput Ogata-san dupa mai multe minute, tocmai ma intrebam. Ai scris deja scrisoarea aceea? Lui Shigeo Matsuda?

Mi-am ridicat privirile. Jiro parea absorbit de joc si nu i-a raspuns decat dupa ce a mutat.

— Lui Shigeo? Nu, inca nu. Am vrut sa-i scriu. Dar am fost prea ocupat in ultima vreme.

— Sigur ca da. Te inteleg foarte bine.

Doar imi venise in minte lucrul acesta, atata tot.

— In ultima vreme nu am avut decat extrem de putin timp.

— Desigur. Nu-i nici o graba. Nu vreau sa te sacai. Numai ca ma bate gandul ca ar fi nimerit sa aiba o veste de la tine cat mai repede. De acum au trecut mai multe saptamani de la aparitia articolului cu pricina.

— Da, sigur ca da. Ai perfecta dreptate.

Si-au reluat jocul. Dar dupa cateva momente de tacere Ogata-san a reluat discutia:

— Cum crezi ca va reactiona?

— Shigeo? Nu stiu. Ti-am zis, de o vreme incoace nu am prea mai tinut legatura cu el.

— A intrat in Partidul Comunist, asa spuneai?

— Nu sunt sigur. Dar, in orice caz, avea simpatii de acest fel cand ne-am intalnit ultima oara.

— Mare pacat! Dar, in definitiv, in Japonia de astazi exista o multime de lucruri care il pot abate pe un tanar din calea lui.

— Da, nu incape indoiala.

— Atat de multi tineri din ziua de azi se lasa purtati de idei si de teorii. Dar poate ca va da inapoi si-si va cere scuze.

E bine sa ti se aduca aminte la timp de obligatiile personale pe care le ai. Stii, banuiesc ca Shigeo nici macar nu a stat sa se gandeasca la ce face. Cred ca si-a scris articolul acela cu tocul intr-o mana si cartile lui despre comunism in cealalta.

Pana la urma sper sa bata in retragere.

— Foarte posibil. Dar in ultima vreme am avut atata de lucru.

— Desigur, desigur. Munca ta are intaietate. Te rog sa nu-ti faci probleme din pricina asta. Era randul meu la mutare?

Si-au continuat jocul, schimband putine vorbe. La un moment dat l-am auzit pe Ogata-san spunand:

— Faci miscarea pe care o anticipasem.

Va trebui sa fii nemaipomenit de iscusit ca sa mai scapi din stransoarea mea.

Jucau deja de multa vreme, cand s-a auzit o bataie in usa. Jiro mi-a aruncat o privire. Mi-am lasat lucrul si m-am ridicat in picioare.

Cand am deschis usa, am vazut doi barbati care zambeau si-mi faceau plecaciuni. Era tarziu si la inceput am crezut ca gresisera apartamentul. Dar apoi i-am recunoscut – erau doi colegi de-ai lui Jiro – si i-am poftit inauntru. Au ramas in prag, chicotind intre ei. Aveam in fata un omulet umflat, a carui figura arata destul de descompusa. Insotitorul lui era mai uscativ, cu tenul mai palid, ca al unui european, dar se vedea ca bause si el, caci obrajii ii luasera foc. Amandoi purtau cravate cu nodul largit si-si tineau hainele pe brat.

Jiro s-a aratat incantat sa-i vada si i-a invitat sa ia loc. Dar ei au ramas la intrare, chicotind.

— Vai, Ogata, i s-a adresat lui Jiro barbatul cu fata palida, poate ca am venit intr-un moment nepotrivit!

— Deloc. Ce faceti prin partile astea?

— Am fost sa-l vizitam pe fratele lui Murasaki. De fapt nici nu am mai ajuns pe-acasa.

— Am venit sa te deranjam, pentru ca ne e teama sa mergem acasa, a intervenit bondocul. Nu le-am spus sotiilor noastre ca vom intarzia.

— Ce figuri sunteti si voi! A ras Jiro. De ce nu va scoateti pantofii si nu intrati aici?

— Am picat intr-un moment nepotrivit, a repetat barbatul cu fata palida. Am vazut ca ai un oaspete.

Ranjind, s-a inclinat in directia lui Ogata-san.

— Este tatal meu, dar cum va pot face cunostinta cu el daca nu intrati?

Cei doi si-au scos in sfarsit pantofii si s-au asezat. Jiro i-a prezentat tatalui sau si atunci au inceput iar sa faca plecaciuni si sa chicoteasca.

— Dumneavoastra, domnilor, sunteti de la firma lui Jiro? S-a interesat Ogata-san.

— Da, sigur ca da, a raspuns bondocul.

Si e o mare onoare pentru noi, chiar daca ne face viata grea. Intre noi ii spunem fiului dumneavoastra „Faraonul”, pentru ca ne mana sa muncim ca pe niste sclavi, in vreme ce el insusi nu face nimic.

— Ce mai neghiobie! A zis sotul meu.

— Dar e adevarat. Ne da ordine la toti, de parc-am fi salahorii lui. Apoi se asaza si-si citeste ziarul.

Ogata-san a parut putin incurcat, dar, vazand veselia celorlalti, a inceput sa rada si el.

— Si aici ce mai este? A intrebat omul cu fata palida, aratand spre tabla de sah.

Vezi, am zis eu ca deranjam.

— Jucam o partida de sah, ca sa mai treaca vremea, i-a lamurit Jiro.

— Atunci continuati. Nu e cazul ca niste salahori ca noi sa intrerupa partida.

— Nu fiti prosti! Cum m-as putea concentra cu niste idioti ca voi in preajma?

Jiro a impins deoparte tabla. O piesa sau doua s-au rasturnat, dar le-a pus din nou in picioare, fara sa se uite la patratele.

— Asa deci, ati fost sa-l vedeti pe fratele lui Murasaki. Etsuko, adu niste ceai pentru domnii.

Sotul meu a spus asta cu toate ca eu ma indreptam deja catre bucatarie. Dar atunci bondocul a inceput sa fluture nebuneste din maini.

— Doamna, doamna, stati jos! Va rog!

Plecam intr-o clipa. Va rugam sa va asezati.

— Nu este nici un deranj, l-am linistit, zambind.

— Nu, doamna, va implor! A inceput el sa strige destul de tare. Nu suntem decat niste salahori, dupa cum zice si sotul dumneavoastra. Va rog sa nu va deranjati. Va rog sa va asezati.

Eram pe cale sa-i dau ascultare, cand l-am vazut pe Jiro aruncandu-mi o privire suparata.

— Cel putin veti bea un ceai impreuna cu noi, am zis. Nu e nici o problema.

— Acum, daca v-ati asezat, puteti sa stati putin, le-a spus sotul meu oaspetilor.

Oricum, vreau sa aflu si eu ceva despre fratele lui Murasaki. Este asa de nebun pe cat se spune?

— In orice caz, este o mare figura, l-a asigurat bondocul, razand. Nu am ramas catusi de putin dezamagiti. Dar ti-a povestit cineva despre sotia lui?

M-am inclinat si m-am dus in bucatarie, neobservata de nimeni. Am pregatit ceaiul si am pus pe o farfurie niste prajituri pe care le facusem tot in ziua aceea, ceva mai devreme. Auzeam hohotele din salon si glasul sotului meu printre celelalte. Unul din cei doi musafiri ii spusese din nou „Faraonul” cu voce tare. Cand m-am intors, Jiro si oaspetii sai pareau in cea mai buna dispozitie. Bondocul povestea o anecdota despre intalnirea unui ministru oarecare din cabinet cu generalul MacArthur. Am pus prajiturile langa ei, le-am turnat ceai, apoi m-am asezat langa Ogata-san. Amicii lui Jiro au mai povestit si alte istorioare despre politicieni, apoi barbatul cu fata palida s-a prefacut jignit, pentru ca tovarasul sau vorbise defaimator la adresa unui personaj pe care el il admira. Isi compusese o mina serioasa, in vreme ce toti ceilalti il necajeau.

— Apropo, Hanada, i-a zis sotul meu.

Zilele trecute am auzit la serviciu o poveste interesanta. Mi s-a spus ca in timpul ultimelor alegeri ai amenintat-o pe nevasta-ta ca o vei bate cu o crosa de golf, pentru ca refuza sa voteze cum doreai tu.

— De unde ai auzit porcaria asta?

— Din surse demne de incredere.

— E corect, a intervenit bondocul. Iar sotia ta dorea sa cheme politia si sa reclame ca a fost intimidata politic.

— Ce porcarie! Pe deasupra, eu nici nu mai am crose de golf. Le-am vandut pe toate acum un an.

— Inca mai ai crosa numarul sapte, cea cu cap metalic, l-a contrazis bondocul. Am vazut-o la tine in apartament saptamana trecuta. Poate pe aia ai folosit-o.

— Nu ai cum sa negi, Hanada, asa-i?

A insistat Jiro.

— Chestia cu crosa de golf e o prostie.

— Dar e adevarat ca nu ai reusit sa o convingi.

Barbatul cu obrajii palizi a ridicat din umeri.

— Pai, e dreptul ei personal sa voteze dupa cum are chef.

— Atunci de ce-ai amenintat-o? L-a intrebat prietenul lui.

— Incercam sa o fac sa-i vina mintea la cap, bineinteles. Sotia mea voteaza cu Yoshida doar pentru ca seamana cu unchiul ei. E tipic pentru femei. Nu inteleg politica.

Ele cred ca pot sa-i aleaga pe conducatorii tarii la fel cum isi aleg rochiile.

— Asa ca i-ai tras una cu crosa numarul sapte, a zis Jiro.

— Chiar este adevarat? A intrebat Ogata-san.

De cand ma intorsesem eu cu ceaiul, nu scosese nici un cuvant. Ceilalti trei s-au oprit din ras si omul cu fata palida l-a masurat surprins cu privirea pe Ogata-san.

— Pai, nu. Nu am lovit-o propriu-zis.

Luase o tinuta demna si a facut o plecaciune usoara in timp ce vorbea.

— Nu, nu, a continuat Ogata-san. Vreau sa spun. Sotia dumitale si dumneata.

Ati votat cu partide diferite?

— Pai, da. Ce-as fi putut sa fac? A recunoscut el, razand incurcat si ridicand din umeri.

— Imi cer scuze. N-am vrut sa ma amestec.

Ogata-san s-a inclinat pana la pamant, iar omul cu fata palida i-a raspuns la fel.

Ca la un semnal, cei trei tineri au inceput iarasi sa rada si sa discute intre ei. Au parasit subiectul politic si au vorbit despre diversi colegi din firma. Turnandu-le inca o data ceai, am observat ca prajiturile aproape disparusera, desi pusesem din belsug. Am terminat de umplut cestile, apoi m-am asezat din nou langa Ogata-san.

Oaspetii au ramas vreme de o ora. Jiro i-a condus la usa, apoi s-a instalat la locul lui, oftand.

— S-a facut tarziu, a zis el. Trebuie sa ma culc in curand.

Ogata-san a examinat tabla de sah.

— Cred ca piesele s-au deranjat putin, a comentat el. In mod sigur calul era aici si nu pe celalalt patrat.

— Foarte probabil.

— Atunci il pun aici. Suntem de acord cu asta?

— Da, da, sigur ai dreptate. Va trebui sa terminam partida altadata, tata. Trebuie neaparat sa ma culc.

— Ce-ar fi sa mai facem cateva mutari?

S-ar putea sa se termine oricum.

— Zau, as prefera sa nu facem. Ma simt foarte obosit.

— Bine.

Am pus deoparte broderia la care lucrasem mai devreme si am asteptat ca ei doi sa mearga la culcare. Dar Jiro a deschis ziarul si a inceput sa citeasca ultima pagina.

Apoi a luat ultima prajitura de pe farfurie si a mancat-o nonsalant. Dupa cateva momente Ogata-san a zis:

— Poate ca ar fi mai bine sa terminam partida acum. Nu mai dureaza decat cateva mutari.

— Tata, crede-ma, acum sunt prea obosit. Dimineata trebuie sa ma duc la lucru.

— Da, sigur ca da.

Jiro s-a intors la gazeta lui. A continuat sa manance din prajitura si am vazut mai multe firimituri cazand pe tatami.

Ogata-san a continuat sa se uite o vreme la tabla de sah.

— Mi se pare extraordinar ce spunea prietenul tau, a zis el dupa o vreme.

— Cum? Ce anume? S-a mirat Jiro, fara sa-si ridice privirea din ziar.

— Ca el si sotia lui au votat cu partide diferite. Acum cativa ani asta ar fi fost de neconceput.

— Fara indoiala.

— Se petrec niste lucruri absolut extraordinare. Asta se intelege prin democratie, din cate presupun, a oftat Ogata-san.

Lucrurile astea pe care le-am invatat cu atata nesat de la americani nu sunt intotdeauna spre binele nostru.

— Nu, intr-adevar, nu sunt.

— Uite ce se intampla. Barbatul si nevasta lui voteaza cu partide diferite.

Situatia e foarte trista daca nu te mai poti bizui pe sotia ta in asemenea probleme.

— Da, este regretabil, a mormait Jiro, continuand sa citeasca ziarul.

— Sotiile din vremurile noastre nu mai au nici un fel de simt al datoriei fata de camin. Fac ce au ele chef si voteaza cu te miri ce partid daca asa le casuna. E un fapt tipic pentru directia in care au apucat-o lucrurile in Japonia. Oamenii renunta la obligatii. Si totul e in numele democratiei.

Jiro i-a aruncat o privire scurta tatalui sau, apoi s-a intors la ziar.

— Nu incape indoiala, ai perfecta dreptate. Dar, desigur, americanii nu ne-au adus numai lucruri rele.

— Americanii nu inteleg in ruptul capului cum au stat lucrurile in Japonia. Nu au inteles nici macar o clipa. Obiceiurile lor or fi foarte bune pentru ei, dar in Japonia lucrurile stau altfel, cu totul altfel.

Ogata-san a oftat din nou.

— Disciplina, credinta – ele au tinut Japonia unita pe vremuri. Poate ca suna fantezist, dar asta-i adevarul. Oamenii erau legati intre ei de sentimentul datoriei. Fata de familie, fata de superiori, fata de tara. Iar acum avem in schimb toata vorbaria asta despre democratie.

Auzi tot mai des ca oamenii sunt egoisti, ca prefera sa uite de obligatii.

— Da, nu incape nici o indoiala ca ai dreptate.

Jiro a cascat si s-a scarpinat pe obraz.

— Sa ne gandim, de exemplu, la ceea ce s-a intamplat in profesiunea mea. Aexistat un sistem pe care l-am construit si l-am slujit vreme indelungata. Au venit americanii si l-au sfaramat, l-au sfasiat, fara ca macar sa le pese. Au hotarat ca scolile noastre sa fie ca scolile americane, iar elevii sa invete ceea ce invata elevii americani. Si japonezii au intampinat noul sistem cu bucurie. L-au intampinat cu interminabile discutii despre democratie.

A spus el, clatinand din cap. Multe lucruri frumoase au fost distruse in scolile noastre.

— Da, sunt convins ca este cat se poate de adevarat, i-a replicat Jiro, ridicandu-si inca o data privirile. Dar sunt la fel de convins ca existau niste greseli si in vechiul sistem, atat in scoli, cat si peste tot.

— Jiro, ce-i asta? Un lucru pe care l-ai citit pe undeva?

— Este pur si simplu parerea mea.

— Ai citit asta la tine in ziar? Mi-am dedicat intreaga viata educarii tinerilor.

Si apoi am fost martor la distrugerea acestei educatii de catre americani. Este nemaipomenit ce se intampla acum in scoli, felul in care sunt invatati sa se poarte copiii. Teribil. Iar foarte multe lucruri pur si simplu sunt trecute sub tacere. Stiai ca acesti copii pleaca din scoli fara sa cunoasca nimic despre istoria propriei lor patrii?

— Recunosc, asta ar putea fi un pacat.

Pe de alta parte, mi-aduc aminte din zilele de scoala de anumite ciudatenii. Cum am invatat toata povestea despre crearea Japoniei de catre zei, de exemplu. Ca noi suntem o natiune divina si suprema. Trebuia sa invatam manualul pe dinafara, cuvant cu cuvant. Unele lucruri nu sunt chiar asa o pierdere.

— Dar, Jiro, nu e chiar atat de simplu!

Se vede limpede: tu nu intelegi cum au functionat astfel de lucruri. Nu sunt nici pe departe atat de simple pe cat presupui.

Munca noastra a slujit unui tel: sa asiguram formarea insusirilor cuvenite la copii, in asa fel incat ei sa creasca avand o atitudine corecta fata de patrie si fata de semenii lor. In Japonia a existat odinioara un spirit care ne unea pe toti. Imagineaza-ti ce inseamna sa fii acum un baiat de varsta scolara. In clasa nu ti se mai spune nimic despre adevaratele valori – in afara, poate, de faptul ca trebuie sa pretinzi in mod egoist tot ceea ce-ti doresti de la viata. Copilul se duce acasa si-si gaseste parintii certandu-se, pentru ca mama refuza sa voteze cu partidul tatalui sau. In asa hal au ajuns lucrurile!

— Da, inteleg punctul tau de vedere.

Acum, tata, imi pare rau, dar trebuie sa ma duc la culcare.

— Ne-am straduit cum am stiut noi mai bine – barbatii ca Endo si ca mine.

Am facut cum am stiut noi mai bine ca tot ceea ce era bun in patria noastra sa sporeasca. O mare parte din acest bine a fost distrus.

— E mai mult decat regretabil.

Sotul meu s-a ridicat in picioare si a continuat:

— Scuza-ma, tata, dar trebuie sa dorm.

Maine ma asteapta inca o zi grea, a mai zis el, ridicandu-se in picioare.

Ogata-san si-a masurat fiul cu privirea, oarecum surprins. Apoi a facut o mica plecaciune, spunand:

— Ei, sigur ca da. Cata lipsa de consideratie din partea mea sa te tin pana la ora asta!

— Nu face nimic. Regret ca nu putem sta mai mult de vorba, dar acum trebuie sa merg neaparat la culcare.

— Ei, da, desigur.

Jiro i-a urat somn usor tatalui sau si a iesit din incapere. Cateva secunde Ogatasan s-a uitat in urma lui, asteptandu-se parca sa-l vada ca se intoarce dintr-o clipa intr-alta. Apoi mi s-a adresat cu un aer ingrijorat:

— Nu mi-am dat seama cat de tarziu este. N-am vrut sa-l tin pe Jiro pana la ora asta.

Capitolul 5

— A plecat? Si nu ti-a lasat nici un fel de mesaj la hotel?

— Pari atat de mirata, mi-a raspuns Sachiko, razand. Nu, nu mi-a lasat nimic.

A plecat ieri-dimineata. Altceva nu stiau.

Ca sa-ti spun adevarul, cumva ma asteptam sa se intample asa.

Mi-am dat seama ca inca mai tineam tava in mana. Am pus-o jos cu grija si apoi m-am asezat pe o perna, vizavi de Sachiko. In dimineata aceea adia o briza placuta.

— Ce ingrozitor! Am comentat eu. Si asteptai pregatita, cu totul impachetat.

— Pentru mine nu este ceva nou, Etsuko. La Tokyo – acolo ne-am cunoscut, intelegi – la Tokyo, spuneam, era exact la fel. Vai, nu, pentru mine nu-i nimic nou! Am invatat sa ma astept la asemenea lucruri.

— Si zici ca diseara te intorci in oras?

De una singura?

— Nu te mai uita la mine asa de socata, Etsuko! Fata de Tokyo, Nagasaki pare un orasel linistit. Daca se mai afla in Nagasaki, in seara asta il gasesc. Chiar daca si-a schimbat hotelul, nu inseamna ca si-a schimbat si obiceiurile.

— Dar mi se pare un chin. Daca vrei, mi-ar face placere sa vin si sa stau cu Mariko pana cand te intorci.

— O, ce frumos din partea ta! Mariko poate fi lasata singura oricand, dar daca esti dispusa sa-ti petreci cateva ore cu ea diseara, ar fi minunat. Sunt convinsa ca toata povestea se va rezolva de la sine, Etsuko. Vezi tu, cand ai trecut prin ce-am trecut eu, inveti sa nu te mai poticnesti in asemenea fleacuri.

— Dar daca. Vreau sa spun, ce se intampla daca a parasit definitiv Nagasaki?

— O, nu s-a dus el departe, Etsuko! In plus, daca urmarea cu adevarat sa ma paraseasca, mi-ar fi lasat macar un bilet, nu-i asa? Iti dai seama ca nu s-a dus departe. Stie ca voi veni si-l voi gasi.

Sachiko m-a privit lung, zambindu-mi.

Nu stiam ce sa-i raspund.

— Si apoi, Etsuko, a batut atata drum ca sa vina pana aici. A batut drumul tocmai pana la Nagasaki ca sa ma gaseasca in casa unchiului meu. Atata drum de la Tokyo si pana aici. De ce s-ar fi ostenit sa faca asta daca nu ar fi vrut cu adevarat sa-si tina promisiunile? Vezi tu, Etsuko, el isi doreste foarte mult sa ma duca in America. Asta doreste el. Nu s-a schimbat nimic esential. Nu-i vorba decat de o mica intarziere.

A ras scurt, iar apoi a spus:

— Uneori, vezi tu, e ca un copil mic.

— Dar ce vrea sa sugereze prietenul tau atunci cand dispare asa? Eu, una, nu inteleg.

— Nu-i nimic de inteles, Etsuko, si nici nu conteaza. Ceea ce-si doreste el cu adevarat este sa ma duca in America si sa avem acolo o viata asezata si respectabila.

Asta isi doreste el cu adevarat. Altfel de ce-ar fi batut atata cale ca sa ma gaseasca in casa unchiului meu? Vezi tu, Etsuko, nu ai motive sa fii asa de ingrijorata.

— Nu, sunt sigura ca ai dreptate.

Apoi Sachiko a parut ca vrea sa mai spuna ceva, dar s-a abtinut si si-a fixat privirea pe obiectele pentru ceai de pe tava.

— Foarte bine, Etsuko, a zis ea. Haide sa turnam ceaiul.

M-a urmarit in tacere cum puneam ceaiul in cesti. La un moment dat, cand i-am aruncat o privire rapida, mi-a zambit, ca si cum ar fi vrut sa ma incurajeze.

Dupa ce am terminat, cateva clipe s-a asternut linistea.

— Apropo, Etsuko, a inceput ea, cred ca ai discutat cu doamna Fujiwara si i-ai explicat situatia mea.

— Da. Am vazut-o alaltaieri.

— Presupun ca se intreaba ce s-a intamplat cu mine.

— I-am explicat ca ai fost chemata in America. A fost foarte intelegatoare.

— Vezi tu, Etsuko, acum sunt intr-o situatie dificila.

— Da, pot sa-mi dau seama.

— Atat in privinta finantelor, cat si a tuturor celorlalte lucruri.

— Da, inteleg, am spus, facand o mica plecaciune. Daca vrei, pot discuta din nou cu doamna Fujiwara. Sunt convinsa ca intr-un asemenea moment va fi incantata sa.

— Nu, nu, Etsuko! A ras Sachiko. Nu am nici cea mai mica dorinta sa ma intorc in patiseria aia a ei. Sper din tot sufletul sa plec cat mai curand in America. Nu e vorba decat de o mica intarziere, atata tot. Dar in acest rastimp, vezi tu, am nevoie de niste bani. Acum mi-am adus aminte, Etsuko, cum te-ai oferit tu odata sa ma ajuti in privinta asta.

Ma privea si-mi zambea bland. Am studiat-o si eu cateva momente, apoi m-am inclinat si am zis:

— Am niste economii, doar ale mele.

Nu-s cine stie ce, dar sunt bucuroasa sa te ajut cu cat pot.

Sachiko s-a inclinat gratios, apoi si-a ridicat ceasca.

— Nu, nu, nu am sa te pun in incurcatura! Nu vreau o suma anume! Asta hotarasti tu, bineinteles. Voi accepta cu recunostinta cat consideri de cuviinta. Ede la sine inteles ca imprumutul iti va fi inapoiat la timp. De asta poti sa fii sigura, Etsuko.

— Normal, am zis eu calma. Nu aveam nici o indoiala in aceasta privinta.

Sachiko a continuat sa ma priveasca, zambindu-mi. Eu m-am scuzat si am iesit din incapere.

Soarele lumina din plin dormitorul, dezvaluind toate firele de praf din aer. Am ingenuncheat langa un sir de sertare din partea de jos a sifonierului. Din ultimul am scos mai multe obiecte – albume cu fotografii, carti postale, o mapa cu acuarele pictate de mama mea – si le-am pus cu grija pe podea, alaturi de mine. Pe fundul sertarului se afla cutia neagra, lacuita. Ridicand capacul, am gasit cele cateva scrisori pe care le pastrasem fara ca sotul meu sa stie, impreuna cu doua sau trei fotografii mici. De sub ele am tras plicul in care tineam banii. Am pus cu grija totul la loc si am inchis sertarul, inainte de a iesi din incapere, am deschis sifonierul si am ales o esarfa din matase cu model discret si potrivit, cu care am legat plicul.

Cand m-am intors in salon, Sachiko isi umplea din nou ceasca. Nu si-a ridicat privirile catre mine, iar cand am pus esarfa pe podea, alaturi de ea, a continuat sa toarne ceai fara sa se uite in directia aceea. A dat din cap cand m-am asezat si a inceput sa soarba din ceasca. Numai o singura data, cand a lasat ceasca jos, a aruncat o ocheada rapida la pachetul de langa perna ei.

— Exista un lucru pe care tu pari sa nu-l intelegi, Etsuko. Vezi, mie nu-mi este rusine de nimic din ceea ce-am facut. Ai libertatea sa ma intrebi orice doresti.

— Da, sigur ca da.

— De exemplu, Etsuko, de ce nu ma intrebi niciodata despre „prietenul meu”, dupa cum insisti sa-i spui? Nu este nimic jenant in asta. Vai, Etsuko, deja ai inceput sa rosesti!

— Te asigur ca nu ma simt deloc jenata. De fapt.

— Ba te simti, Etsuko, imi dau eu bine seama!

Sachiko a izbucnit in ras, batand din palme.

— Dar de ce nu vrei sa intelegi ca nu am nimic de ascuns, ca nu exista nimic de care sa-mi fie rusine? De ce rosesti in halul asta? Numai pentru ca l-am adus in discutie pe Frank?

— Dar nu sunt jenata. Si vreau sa te asigur ca nu m-am gandit.

— De ce nu ma intrebi niciodata despre el, Etsuko? Probabil ca sunt o multime de intrebari pe care ti-ai dori sa mi le pui.

De ce nu indraznesti? In definitiv, toata lumea din vecinatate pare extrem de interesata, asa ca imi inchipui ca si tu esti la fel. Prin urmare, te rog sa nu ai retineri, intreaba-ma orice doresti.

— Te rog sa ma crezi, eu.

— Haide, Etsuko, insist! Intreaba-ma despre el. Tin neaparat s-o faci. Intreaba-ma despre el, Etsuko!

— Foarte bine, atunci.

— Da? Haide, Etsuko, intreaba!

— Foarte bine. Cum arata el, prietenul tau?

— Cum arata? A chicotit Sachiko. Asta-i tot ce te intereseaza? Ei bine, e inalt, asa cum sunt mai toti acesti straini, iar parul i s-a rarit putin. Nu este batran, ma-ntelegi. Strainii chelesc mai usor. Ai stiut asta, Etsuko? Acum intreaba-ma altceva despre el. Trebuie sa mai fie si alte lucruri pe care ti-ai dori sa le stii.

— Pai, sincer vorbind.

— Haide, Etsuko, pune intrebari! Vreau sa-mi pui intrebari.

— Dar crede-ma ca intr-adevar nu exista nimic.

— Imposibil. Trebuie sa te intereseze ceva! De ce nu vrei sa ma intrebi? Intreaba-ma despre el, Etsuko, intreaba-ma!

— Ei bine, de fapt aveam o curiozitate.

Sachiko a inghetat brusc. Isi tinuse mainile impreunate, dar si le-a coborat imediat si le-a asezat in poala.

— Eram curioasa sa stiu daca vorbeste cat de cat japoneza.

Vreme de o clipa Sachiko nu mi-a raspuns nimic. Apoi a zambit, ca si cum s-ar fi destins. Si-a ridicat din nou ceasca si a sorbit de cateva ori. Cand a inceput sa vorbeasca iar, vocea ei venea parca dintr-un vis.

— Strainii au mari necazuri cu limba noastra, a inceput ea.

A facut o pauza si a zambit ca pentru sine.

— Japoneza lui Frank e absolut ingrozitoare, prin urmare vorbim in engleza.

Tu stii engleza, Etsuko? Absolut deloc?

Vezi tu, tatal meu o vorbea foarte bine.

Avea legaturi in Europa si m-a incurajat intotdeauna sa invat limba asta. Desigur, cand m-am casatorit, am renuntat. Sotul meu mi-a interzis. Mi-a luat toate cartile de engleza. Dar nu am uitat. Cand m-am intalnit cu straini la Tokyo, mi-a revenit in memorie.

O vreme am ramas in tacere. Apoi Sachiko a oftat obosita.

— Cred ca nu mai stau decat foarte putin la tine, a spus ea.

S-a aplecat si a cules esarfa impaturita. Apoi, fara sa o cerceteze, i-a dat drumul in geanta.

— Nu mai vrei putin ceai? Am intrebat-o.

— Numai un strop, a consimtit ea, ridicand din umeri.

Am umplut iarasi cestile. Sachiko m-a urmarit cum torn, apoi mi-a zis:

— Daca te incurca – diseara adica – nu face nimic. Mariko e destul de mare ca sa poata fi lasata si singura.

— Nu-i nici un deranj. Sunt sigura ca sotul meu nu va avea nimic impotriva.

— Esti foarte draguta, Etsuko, a rostit Sachiko pe un ton egal. Ar trebui totusi sa te previn. In ultimele cateva zile fiica mea a fost intr-o dispozitie destul de capricioasa.

— Nu face nimic, am asigurat-o eu, zambind. Trebuie sa ma obisnuiesc cu copiii, indiferent de dispozitia in care sunt.

Sachiko a continuat sa-si bea incet ceaiul. Nu parea sa se grabeasca catusi de putin. Apoi a asezat ceasca si si-a cercetat cateva momente dosul mainilor.

— Stiu ca a fost ingrozitor ce s-a intamplat la Nagasaki, a zis ea intr-un tarziu. Dar si la Tokyo a fost foarte rau.

Saptamani la rand, zi dupa zi, a fost ingrozitor. Catre sfarsit traiam cu totii in tuneluri si in cladiri abandonate si peste tot nu vedeai decat daramaturi. Oricine a locuit la Tokyo a vazut lucruri neplacute.

Si Mariko nu face exceptie.

A continuat sa-si priveasca atenta dosul mainilor.

— Da, am zis eu, banuiesc ca a fost extrem de greu.

— Femeia aceea. Femeia aceea despre care ai auzit-o vorbind pe Mariko. E un lucru pe care Mariko l-a vazut la Tokyo.

A vazut multe altele la Tokyo, a vazut scene infioratoare, dar si-a adus intotdeauna aminte doar de femeia aceea.

Si-a rasucit mainile pe partea cealalta si a inceput sa-si examineze palmele pe rand, ca si cum ar fi dorit sa le compare.

— Si ce s-a intamplat cu femeia? A fost ucisa intr-un raid aerian?

— S-a sinucis. S-a spus ca si-a taiat gatul. Nu o cunoscusem. Vezi tu, intr-o dimineata Mariko a fugit. Nu-mi aduc aminte de ce. Probabil o suparase ceva.

In orice caz, a pornit-o la goana pe strazi, iar eu m-am luat dupa ea. Era foarte devreme si nu se vedea nici tipenie de om.

Mariko a intrat pe o alee, iar eu am urmat-o. La capatul aleii era un canal unde statea ingenuncheata o femeie, cu mainile in apa pana la coate. O femeie tanara si extrem de slaba. Mi-am dat seama imediat ca acolo ceva nu era in regula. Vezi tu, Etsuko, s-a intors si i-a zambit lui Mariko. Stiam ca nu e in regula ceva. La fel si Mariko, probabil, caci s-a oprit din fuga. La inceput am crezut ca femeia e oarba. Avea aerul acela. Ai fi zis ca nu vede nimic. Ei bine, si-a scos bratele din canal si ne-a aratat ce tinea sub apa. Era un bebelus. Atunci am prins-o pe Mariko de brat si am iesit de pe aleea aceea.

Am ramas tacuta, asteptand sa continue. Sachiko si-a mai turnat niste ceai.

— Asa cum spuneam, am auzit ca femeia s-a sinucis. Asta s-a intamplat cateva zile mai tarziu.

— Cati ani avea Mariko atunci?

— Cinci. Aproape sase. A mai vazut si altele la Tokyo. Dar pe femeia aceea nu a uitat-o niciodata.

— A vazut totul? A vazut si copilul?

— Da. De fapt multa vreme mi-am inchipuit ca nu intelesese ceea ce vazuse.

Nu a discutat despre asta. La momentul respectiv nici nu a parut foarte tulburata.

Nu a inceput sa vorbeasca decat dupa vreo luna. Pe atunci dormeam intr-o cladire veche. M-am sculat in miez de noapte si am vazut-o pe Mariko in picioare, uitandu-se spre cadrul usii. Nu exista nici o usa, ci doar un cadru gol, iar Mariko statea in picioare si se uita intr-acolo. Am fost cat se poate de speriata. Vezi tu, oricine putea sa intre nestanjenit. Am intrebat-o pe Mariko ce se intampla si mi-a zis ca o femeie statuse acolo si se uitase la noi.

Am intrebat-o ce femeie, iar Mariko m-a lamurit ca era femeia pe care o vazusem in acea dimineata. Ne urmarea cu privirea din cadrul usii. M-am sculat si am cercetat, insa nu era nimeni prin jur. Este foarte posibil, desigur, ca o femeie sa fi venit cu adevarat pana in cadrul usii. Nimic n-ar fi impiedicat-o sa vina pana acolo.

— Inteleg. Iar Mariko a confundat-o cu femeia pe care o vazuse atunci.

— Banuiesc ca asta s-a petrecut. In orice caz, atunci s-a declansat obsesia ei. Am sperat ca, in timp, va disparea, dar de curand a inceput sa se manifeste din nou.

Daca diseara se apuca sa vorbeasca iar de asta, te rog sa nu o bagi in seama.

— Da, inteleg.

— Stii cum fac copiii. Se joaca si la un moment dat nu mai stiu bine nici ei unde incepe si unde se termina fantezia.

— Da, cred ca de fapt nu este nimic neobisnuit in asta.

— Vezi tu, Etsuko, cand s-a nascut Mariko, lucrurile mergeau cat se poate de prost.

— Da, pot sa banuiesc. Ma pot considera foarte norocoasa. Stiu asta.

— Lucrurile mergeau cat se poate de prost. Poate ca a fost o nebunie sa ma casatoresc chiar atunci. In definitiv, oricine isi dadea seama ca va veni razboiul.

Pe de alta parte, Etsuko, atunci, in acea vreme, nimeni nu stia exact cum arata un razboi. M-am casatorit. Sotul meu facea parte dintr-o familie care se bucura de un mare respect. Nu mi-am imaginat ca un razboi poate schimba situatia atat de mult.

Sachiko a lasat ceasca jos, trecandu-si cealalta mana prin par. Apoi a zambit fugar.

— Cat despre diseara, Etsuko, fiica mea este in stare sa se distreze si singura.

Asa ca sa nu-ti bati capul prea tare.

Figura doamnei Fujiwara capata adesea un aer obosit cand discuta despre fiul ei.

— Imbatraneste, spunea ea. In curand nu va mai putea alege decat dintre fetele batrane.

Stateam pe terasa localului ei. Mai multe mese erau ocupate de functionari care-si luau pranzul.

— Bietul Kazuo-san, am zise eu, razand.

Dar inteleg ce simte. E asa de trist ce s-a intamplat cu domnisoara Michiko. Au fost logoditi multa vreme, nu?

— Trei ani. Niciodata nu am vazut rostul unor perioade de logodna atat de lungi.

Da, Michiko era o fata draguta. Sunt convinsa ca ar fi fost cea dintai care sa fie de acord cu mine: Kazuo nu ar trebui sa o jeleasca atata. Ea ar fi preferat ca el sa-si vada de viata lui.

— Si totusi trebuie sa-i vina foarte greu.

Si-a facut planuri atata vreme, pentru ca totul sa se naruie in felul acesta.

— Dar acum astea tin de trecut, a spus doamna Fujiwara. Toti am fost siliti sa renuntam la anumite lucruri. Si tu, Etsuko, dupa cum mi-aduc aminte, ai trecut printr-un moment cand aveai inima franta. Si ai reusit sa mergi mai departe.

— Da, dar eu am fost norocoasa. Atunci Ogata-san s-a purtat foarte frumos. Altfel nu stiu ce s-ar fi ales de mine.

— Da, a fost foarte bun cu tine. Si apoi tot asa ti-ai intalnit si sotul. Dar ai meritat sa te bucuri de norocul tau.

— Nici nu stiu pe unde m-as afla astazi daca Ogata-san nu mi-ar fi oferit adapost.

Si pot sa inteleg cat de greu trebuie sa fie. Pentru fiul dumneavoastra, vreau sa spun. Chiar si eu ma mai gandesc uneori la Nakamura-san. Nu ma pot stapani.

Uneori ma trezesc si uit. Imi inchipui ca ma aflu inca aici, aici, in Nakagawa.

— Ei, Etsuko, nu trebuie sa vorbesti asa!

Doamna Fujiwara m-a masurat cateva clipe din ochi, apoi a oftat.

— Dar mi se intampla si mie, a continuat ea. Asa cum spui, diminetile, imediat ce te-ai trezit din somn, te poate prinde pe negandite. De multe ori ma scol convinsa ca trebuie sa ma grabesc, ca sa pot pregati masa pentru ei toti.

S-a asternut linistea. Apoi doamna Fujiwara a inceput sa rada.

— Esti foarte rea, Etsuko. Vezi, din cauza ta vorbesc asa.

— Fac o nebunie, i-am raspuns. In orice caz, intre Nakamura-san si mine nu a fost nimic. Adica nu hotaraseram nimic.

Doamna Fujiwara a continuat sa ma cerceteze, dand din cap la cine stie ce gand al ei. Atunci s-a intamplat ca un client sa se ridice in cealalta parte a terasei, gata de plecare.

Doamna Fujiwara s-a apropiat de el.

Era un barbat tanar si elegant, in camasa cu maneca scurta. Si-au facut plecaciuni si au inceput sa converseze vesel. Omul a aruncat o remarca oarecare in timp ce-si inchidea geanta, iar doamna Fujiwara a ras din toata inima. Au facut xm nou schimb de plecaciuni, apoi tanarul s-a pierdut in forfota dupa-amiezii. Am fost bucuroasa ca intre timp am avut ragaz sa-mi stapanesc emotiile. La intoarcerea doamnei Fujiwara i-am zis:

— Plec si eu in curand. Aveti multa treaba in clipa asta.

— Stai jos si odihneste-te. De-abia ai venit. Am sa-ti aduc ceva sa mananci.

— Nu, multumesc.

— Uite ce este, Etsuko, daca nu mananci acum, inseamna ca iti amani pranzul cu cel putin inca o ora. Doar stii cat este de important pentru tine sa mananci regulat.

— Da, aveti dreptate.

Doamna Fujiwara m-a cercetat foarte atent.

— E timpul sa te bucuri de viata care se deschide inaintea ta, Etsuko. De ce esti atat de nefericita?

— Nefericita? Dar nu sunt catusi de putin nefericita.

Ea a continuat sa ma scruteze, iar eu am izbucnit intr-un ras nervos.

— Odata ce vine copilul, m-a linistit ea, vei fi fericita, crede-ma. Si vei fi o mama desavarsita, Etsuko.

— Asa sper si eu.

— Sigur ca vei fi.

— Da.

Mi-am ridicat privirile si am zambit.

Doamna Fujiwara a dat din cap, apoi s-a ridicat din nou.

In interiorul casei lui Sachiko se facuse din ce in ce mai intuneric – in incapere nu se afla decat un singur felinar – si la inceput am crezut ca Mariko se uita la o pata neagra de pe perete. Si-a intins un deget, iar forma s-a miscat putin. Doar atxmci mi-am dat seama ca este un paianjen.

— Mariko, lasa-l in pace! Nu e frumos ce faci.

Si-a dus imediat mainile la spate, dar a ramas cu ochii atintiti la paianjen.

— Am avut o pisica, mi-a spus ea. Inainte sa venim aici. Prindea paianjeni.

— Inteleg. Dar lasa-l in pace, Mariko.

— Nu este veninos.

— Nu, dar lasa-l in pace, e spurcat.

— Pisica pe care o aveam noi putea sa manance paianjeni. Ce s-ar intampla daca as manca si eu un paianjen?

— Nu stiu, Mariko.

— Mi s-ar face rau?

— Nu stiu.

M-am concentrat asupra lucrului de mana pe care il adusesem cu mine. Mariko a continuat sa se uite la paianjen. Intr-un tarziu a spus:

— Stiu de ce ai venit aici in seara asta.

— Am venit pentru ca nu e bine ca fetitele sa fie lasate de capul lor.

— E din cauza acelei femei. E din cauza ca femeia ar putea veni din nou.

— De ce nu-mi arati niste desene? Cele pe care le-am vazut adineauri mi s-au parut minunate.

Mariko nu mi-a raspuns. S-a mutat la fereastra si s-a uitat in intuneric.

— Mama ta nu intarzie mult. De ce nu vrei sa-mi mai arati niste desene?

Mariko a continuat sa se uite in intuneric. Dupa o vreme s-a intors in coltul in care statuse pana ce atentia ii fusese atrasa de paianjen.

— Cum ti-ai petrecut ziua, Mariko? Am intrebat-o eu. Ai facut vreun desen?

— M-am jucat cu Atsu si Mee-Chan.

— Foarte frumos. Si ei unde locuiesc?

Vin de la blocuri?

— El este Atsu, mi-a explicat ea, aratandu-mi unul din pisoii negri de langa ea, iar acesta este Mee-Chan.

— A, acum inteleg! Am ras eu. Ce mici si dragalasi sunt, nu? Dar tu nu te joci niciodata cu alti copii? Cu copiii din blocuri?

— Ma joc cu Atsu si cu Mee-Chan.

— Ar trebui sa incerci sa te imprietenesti si cu ceilalti copii. Sunt sigura ca toti sunt foarte simpatici.

— L-au furat pe Suji-Chan. Era pisoiul meu preferat.

— L-au furat? Vai de mine! Ma intreb de ce-au facut una ca asta?

Mariko a inceput sa mangaie un pisoi.

— L-am pierdut pe Suji-Chan.

— Poate ca ti-l vor aduce inapoi. Sunt sigura ca acei copii au facut-o in joaca.

— L-au omorat. Acum l-am pierdut pe Suji-Chan.

— Vai, ma intreb de ce au facut una ca asta!

— Am aruncat cu pietre dupa ei. Pentru ca spuneau tot felul de lucruri.

— Pai, nu e frumos sa arunci cu pietre, Mariko.

— Spuneau tot felul de lucruri. Despre mama. Am dat cu pietre in ei si atunci l-au luat pe Suji-Chan si n-au vrut sa mi-l mai dea inapoi.

— Oricum, ti-au ramas ceilalti pisoi.

Mariko a traversat din nou incaperea si s-a dus la fereastra. Era destul de inalta ca sa poata sa-si rezeme coatele de pervaz. Cateva minute s-a tot uitat in intuneric, cu obrajii aproape de geam.

— Acum vreau sa ies afara, mi-a zis ea pe neasteptate.

— Sa iesi afara? Dar e foarte tarziu, iar afara e bezna. si mama ta trebuie sa se intoarca din clipa-n clipa.

— Dar eu vreau sa ies afara.

— Ramai aici, Mariko!

A continuat sa priveasca afara. Am incercat sa-mi dau seama ce putea sa vada.

De unde stateam eu, nu se distingea decat intunericul.

— Poate ca ar trebui sa fii mai draguta cu ceilalti copii. Asa ai sa te poti imprieteni cu ei.

— Stiu de ce ti-a cerut mama sa vii aici.

— Nu te poti astepta sa-ti faci prieteni aruncand cu pietre.

— Din cauza femeii. Din cauza ca mama stie de femeie.

— Nu inteleg despre ce vorbesti, Marikosan. Povesteste-mi despre pisoii tai. Ai sa mai faci si alte desene cu ei cand mai cresc?

— Din cauza ca femeia ar putea veni din nou. De aceea te-a chemat mama.

— Nu cred ca-i asa.

— Mama a vazut-o pe femeie. A vazut-o noaptea trecuta.

M-am oprit din cusut si mi-am ridicat privirile. Mariko se intorsese de Ia fereastra si ma fixa cu o privire stranie, lipsita de orice expresie.

— Unde a vazut-o mama ta pe aceasta.

Pe aceasta persoana?

— Acolo, afara. A vazut-o acolo, afara.

De aceea te-a chemat.

Mariko s-a indepartat de fereastra si s-a intors la pisoii ei.

Pisica aparuse si ea, iar micutii se cuibarisera alaturi. Mariko s-a intins langa ei si a inceput sa le sopteasca ceva, provocandu-le o neliniste stranie.

— Mama ta trebuie sa se intoarca in curand. Ma intreb de ce intarzie atata?

Mariko a continuat sa sopteasca.

— Imi povestea despre Frank-san, am zis eu. Din cate am avut eu impresia, e un om extrem de dragut.

A incetat sa murmure si ne-am privit in ochi.

— E un om rau, mi-a raspuns Mariko-san.

— Nu e frumos din partea ta sa vorbesti asa, Mariko-san. Mama ta mi-a povestit despre el si pare un om extrem de dragut. Si sunt convinsa ca e bun cu tine, nu-i asa?

Ea s-a ridicat in picioare si s-a dus la perete. Paianjenul se afla in acelasi loc.

— Da, sunt sigura ca e un om dragut.

Se poarta frumos cu tine, nu-i asa, Mariko-san?

Mariko a intins mana. Paianjenul a pornit – destul de incet – de-a curmezisul peretelui.

— Mariko, lasa-l in pace!

— Pisica pe care o aveam la Tokyo prindea paianjeni. Aveam de gand sa o luam cu noi.

Vedeam mai bine paianjenul in noua lui pozitie. Avea picioarele groase si scurte si fiecare arunca o umbra pe peretele galben.

— Era o pisica grozava, a continuat Mariko. Urma sa o luam cu noi la Nagasaki.

— si ati luat-o?

— A disparut. Cu o zi inainte de plecare. Mama imi promisese ca pot sa o iau, dar a disparut.

— Inteleg.

A facut o miscare rapida si a apucat unul din picioarele paianjenului. Celelalte se zbateau furibund in jurul mainii ei in timp ce-l smulgea de pe perete.

— Mariko, da-i drumul! E spurcat.

Mariko si-a intors mana si paianjenul i s-a urcat in palma. Si-a adus si cealalta mana peste el, prinzandu-l ca intr-o cursa.

— Mariko, pune-l jos.

— Nu este veninos, mi-a zis, apropiindu-se de mine.

— Nu, dar e spurcat. Pune-l la locul lui, in colt.

— Totusi nu este veninos.

A ramas asa in fata mea, cu paianjenul prins intre palmele facute caus. Printr-un spatiu dintre degete am vazut un picior miscandu-se incet si ritmic.

— Pune-l inapoi la locul lui, Mariko!

— Ce s-ar intampla daca l-as manca?

Nu este veninos.

— Ti-ar fl foarte rau. Haide, Mariko, pune-l la locul lui!

Mariko si-a apropiat paianjenul de fata si si-a deschis buzele.

— Nu fi proasta, Mariko! E foarte spurcat.

Gura i s-a cascat si mai tare, apoi mainile i s-au desfacut si paianjenul mi-a aterizat aproape in poala. M-am tras inapoi.

Paianjenul a trecut in viteza peste tatami, disparand in umbrele din spatele meu.

Am avut nevoie de un timp ca sa-mi revin si cand m-am dezmeticit, Mariko disparuse.

Capitolul 6

Habar n-am cat timp am petrecut cautand-o in noaptea aceea. Dar e foarte posibil sa fi durat destul de mult, pentru ca in momentul respectiv sarcina mea era avansata si aveam grija sa evit miscarile bruste.

Dar plimbandu-ma pe malul raului, am simtit o pace stranie. In unele zone vegetatia crescuse foarte inalta. Probabil ca in noaptea respectiva purtam sandale, caci simt si acum atingerea firelor de iarba.

De jur imprejur ma invaluia zumzetul insectelor.

Incetul cu incetul, am devenit constienta de un alt zgomot, unul distinct, un fasait ca de sarpe in urma mea. Am stat sa-l ascult si intr-un tarziu am priceput: o bucata veche de franghie mi se prinsese de incheietura si o taram dupa mine prin iarba. Am desfacut-o cu grija de pe picior.

Am ridicat-o in lumina lunii, simtind umezeala si noroiul printre degete.

— Buna, Mariko, am zis, vazand-o in iarba la cativa pasi mai in fata, cu genunchii stransi la barbie.

O salcie dintre multele care cresteau pe mal se apleca asupra locului unde statea ea. Am mai facut cativa pasi pana ce am putut sa-i disting trasaturile.

— Ce-i acolo? M-a intrebat.

— Nimic. Mi s-a incolacit de picior cand mergeam.

— Dar ce este?

— Nimic, doar o bucata de franghie veche. De ce-ai iesit afara?

— Vrei un pisoi?

— Un pisoi?

— Mama spune ca nu-i putem pastra pe pisoi. Vrei unul?

— Cred ca nu.

— Dar trebuie sa le gasim foarte repede un adapost. Mama zice ca altfel trebuie sa-i inecam.

— Ar fi pacat.

— Poti sa-l iei pe Atsu.

— Mai ramane de vazut.

— De unde ai aia?

— Ti-am zis, nu-i nimic. Pur si simplu mi s-a prins de picior.

M-am apropiat inca un pas si am intrebat-o:

— De ce faci asta, Mariko?

— Ce anume?

— Chiar acum ai avut o figura ciudata.

O figura extrem de ciudata.

— Ce-i cu franghia asta?

Am urmarit-o o clipa. Pe chip i se intiparise spaima.

— Atunci nu vrei un pisoi?

— Nu, cred ca nu. Ce s-a intamplat cu tine?

Mariko s-a ridicat in picioare. Am inaintat pana la salcie. Am remarcat casa undeva la mica distanta, cu forma acoperisului ceva mai intunecata decat cerul. Am auzit pasii lui Mariko pierzandu-se in bezna.

Odata ajunsa la usa casei, am auzit-o pe Sachiko vorbind furioasa dinauntru.

Cand am intrat, amandoua s-au intors spre mine. Sachiko statea in mijlocul incaperii, iar faica-sa in fata ei. In lumina aruncata de felinar chipul lui Sachiko, machiat cu grija, te ducea cu gandul la o masca.

— Ma tem ca Mariko ti-a dat bataie de cap, m-a intampinat ea.

— Pai, a fugit afara.

— Cere-i iertare lui Etsuko-san, a zis Sachiko, prinzand-o pe Mariko de brat cu asprime.

— Vreau sa ies afara.

— Nu te misti de aici! Acum cere-ti iertare!

— Vreau sa ma duc afara.

Cu mana libera, Sachiko a plesnit-o cu putere peste fund.

— Acum cere-ti iertare!

Lacrimi mici s-au ivit in ochii fetitei.

Mi-a aruncat o privire furisa, apoi s-a intors iarasi spre maica-sa.

— De ce pleci mereu?

Sachiko si-a ridicat din nou mana, amenintatoare.

— De ce pleci mereu cu Frank-san?

— Ai de gand sa-ti ceri iertare?

— Frank-san se pisa ca un porc. E ca un porc in troaca.

Sachiko a ramas muta, tinand inca mana ridicata.

— Isi bea pisatul.

— Taci!

— Isi bea pisatul si se caca pe el in pat.

Sachiko continua sa se uite fix la ea, ramanand nemiscata.

— Isi bea pisatul.

Mariko s-a smuls din stransoare si a pornit-o spre cealalta parte a camerei, cu un aer nepasator. La intrare s-a intors si s-a uitat sfidatoare la maica-sa.

— Se pisa ca un porc, a repetat ea, apoi s-a pierdut in intuneric.

Sachiko a ramas cateva clipe cu privirea pierduta spre usa, de parca ar fi uitat ca eram si eu acolo.

— Nu ar fi bine sa mearga cineva dupa ea? Am zis dupa o vreme.

Sachiko s-a uitat la mine, putin mai linistita.

— Nu, mi-a spus ea, asezandu-se. Las-o in pace.

— Dar e foarte tarziu.

— Las-o in pace. Se va intoarce cand are ea chef.

Un ceainic fierbea pe foc de catva timp.

Sachiko l-a ridicat si a inceput sa prepare ceaiul. Am urmarit-o o vreme, apoi am intrebat-o:

— Ti-ai gasit prietenul?

— Da, Etsuko. L-am gasit, m-a asigurat ea, pregatind ceaiul, dar fara sa se uite la mine. A fost foarte dragut din partea ta ca ai venit sa stai aici in seara asta. Imi cer scuze pentru Mariko.

Am continuat s-o privesc. Apoi am intrebat-o:

— Si care sunt planurile tale de viitor?

— Planurile mele?

Sachiko a terminat de umplut ceainicul, pe urma a turnat restul apei peste flacara.

— Etsuko, ti-am spus de mai multe ori pana acum ca fericirea copilului meu e mai pretioasa decat orice altceva. Categoric, fericirea ei este pe primul loc. inainte de orice, sunt mama si nu o dama de companie careia nu-i pasa de buna-cuviinta. Sunt mama si interesele fiicei mele primeaza.

— Sigur ca da.

— Am de gand sa-i scriu unchiului meu.

O sa-l informez despre locul unde ma aflu si-i voi marturisi atat cat are dreptul sa cunoasca despre situatia mea actuala. Apoi, daca doreste, voi discuta cu el posibilitatea de a ne intoarce la el acasa.

Sachiko a prins ceainicul cu ambele maini si a inceput sa-l agite incet.

— De fapt, Etsuko, sunt cat se poate de multumita ca lucrurile au iesit asa.

Imagineaza-ti cat de tulburator ar fi fost pentru fiica mea sa se trezeasca intr-o tara plina de straini, o tara plina de americani. Si pe deasupra sa se aleaga si cu un american drept tata. Imagineaza-ti cat de derutant ar fi fost pentru ea. Ma intelegi, Etsuko? A avut oricum parte de destula dezordine in viata. Merita si ea o casa a ei. E foarte bine ca lucrurile au iesit asa.

Am murmurat ceva in chip de consimtamant.

— Copiii, Etsuko, a continuat ea, inseamna raspundere. Vei descoperi si tu asta cat se poate de repede. De fapt de asta ii este teama si lui. Se vede de la o posta. Ii este teama de Mariko. Ei bine, eu nu pot accepta, Etsuko! Fiica mea conteaza cel mai mult. E mai bine ca s-a intamplat asa.

Continua sa clatine ceainicul intre maini.

— Imi inchipui ca esti foarte nefericita, am murmurat eu dupa o vreme.

— Nefericita? A ras Sachiko. Etsuko, iti imaginezi cumva ca asemenea nimicuri ma fac nefericita? Cand eram de varsta ta, poate. Dar acum nu. Am trecut prin prea multe in ultimii ani. In orice caz, ma asteptam sa se intample ce s-a intamplat.

O, da, nu sunt catusi de putin surprinsa!

Ma asteptam. Ultima oara, la Tokyo, a fost aproape la fel. A disparut si a cheltuit toti banii nostri. I-a baut pe toti in trei zile. O mare parte din ei erau ai mei. Stii, Etsuko, ca am fost chiar si camerista intr-un hotel? Da, camerista. Dar nu m-am plans. Aproape ca aveam cat ne-ar fi trebuit si in cateva saptamani ne-am fi putut urca pe un vapor spre America. Dar atunci i-a baut pe toti. Atatea saptamani de stat in genunchi si frecat podele, iar el a baut totul in trei zile! Iar acum am dat din nou peste el, cu dama aia a lui de nimic. Cum pot eu sa pun chezasie viitorul fiicei mele in mainile unui om ca el?

Sunt mama, iar fiica mea conteaza cel mai mult.

S-a asternut iarasi tacerea. Sachiko a asezat ceainicul jos, in fata ei, continuand sa-l priveasca.

— Sper ca unchiul tau va da dovada de intelegere.

— In ceea ce-l priveste pe unchiu-meu, Etsuko, voi discuta aceasta problema cu el, mi-a raspuns Sachiko, ridicand din umeri. Vreau sa fac asta de dragul lui Mariko. Daca se va dovedi ca nu vrea sa ma ajute, atunci voi gasi o alternativa. In orice caz, nu am intentia sa insotesc cine stie ce betivan strain in America. Sunt cat se poate de fericita ca si-a gasit o dama de consumatie cu care sa bea si am convingerea ca se merita unul pe celalalt.

Iar in ceea ce ma priveste pe mine, voi face tot ce este mai bine pentru Mariko.

Asta-i hotararea mea definitiva.

O vreme Sachiko a continuat sa se uite la ceainic. Apoi a oftat si s-a ridicat in picioare. S-a apropiat de fereastra si a privit in intuneric.

— N-ar trebui sa mergem si s-o cautam?

— Nu, mi-a zis Sachiko, uitandu-se mai departe afara. Curand are sa se intoarca.

Las-o sa stea acolo daca asa vrea ea.

Acum regret atitudinea mea fata de Keiko. In definitiv, in aceasta tara, in Anglia, nu-i nimic iesit din comun ca o tanara sa-si doreasca sa plece de acasa.

Dar cand in cele din urma a plecat – acum aproape sase ani a rupt orice legatura cu mine. Se pare ca asta a fost tot ce am reusit sa obtin. Si nu mi-am putut imagina ca va disparea atat de repede, devenind total inaccesibila pentru mine. Nu ma gandeam decat ca ea, nefericita in propria-i casa, va descoperi ca lumea aceea e prea mult pentru ea. M-am opus mereu cu atata vehementa numai ca sa o protejez.

In dimineata aceea, cea de-a cincea a vizitei lui Niki, m-am desteptat in zori.

Primul lucru care mi-a venit in minte a fost ca nu se mai auzea ploaia, ca in noptile si diminetile trecute. Apoi mi-am amintit ce anume ma trezise din somn.

Am ramas sub paturi, uitandu-ma pe rand la obiectele din jurul meu, vizibile in lumina palida. Dupa cateva minute m-am linistit putin si am inchis iarasi ochii. Dar n-am mai adormit. Mi-a venit in minte gazda – gazda lui Keiko – si cum in cele din urma deschisese usa acelei camere din Manchester.

Am deschis ochii si am privit iarasi obiectele din incapere. Intr-un tarziu m-am ridicat din pat si mi-am imbracat halatul. Am pornit spre baie, avand grija sa nu o trezesc pe Niki, care dormea in camera de rezerva, alaturi. Iesind din baie, am ramas o vreme in prag. Dincolo de scara, la celalalt capat al culoarului, vedeam usa camerei lui Keiko. Era inchisa, ca de obicei. Ramanand in continuare cu privirile atintite intr-acolo, am facut cativa pasi. La un moment dat m-am pomenit chiar in fata usii. Odata ajunsa acolo, am crezut ca aud un zgomot slab, o miscare oarecare dinauntru. Am ascultat putin, dar zgomotul nu s-a repetat. Am intins mana si am deschis usa.

Camera lui Keiko arata parasita in lumina cenusie. Un pat acoperit cu o singura cuvertura, masa ei alba de toaleta, iar pe podea mai multe cutii din carton, continand acele lucruri pe care nu si le luase cu ea la Manchester. Am inaintat. Perdelele ramasesera trase si se vedea livada.

Cerul arata palid si laptos. Se parea ca n-o sa mai ploua. Sub fereastra, in iarba, doua pasari ciuguleau din niste mere cazute. Atunci am inceput sa simt frigul si m-am intors la mine in camera.

— O prietena de-a mea scrie un poem despre tine, mi-a spus Niki.

Eram in bucatarie, la micul dejun.

— Despre mine? Ce i-a venit sa faca asa ceva?

— I-am povestit despre tine si a luat hotararea sa scrie un poem. E o poeta stralucita.

— Un poem despre mine? Mi se pare o absurditate. Ce anume se poate scrie despre mine? Nici macar nu ma cunoaste.

— Tocmai ti-am spus, mama. I-am povestit despre tine. E uimitor cat de bine ii intelege pe oameni. A trecut si ea prin foarte multe.

— Inteleg. Si ce varsta are prietena asta a ta?

— Mama, ai avut intotdeauna o obsesie in legatura cu varsta oamenilor. Nu conteaza varsta unui om, conteaza doar experientele prin care a trecut. Unii oameni pot sa ajunga la o suta de ani si sa nu aiba nici un fel de experienta.

— Banuiesc ca asa este.

Am ras si m-am uitat pe fereastra. Afara incepuse sa burniteze din nou.

— I-am povestit despre tine, a continuat Niki. Despre tine si tata si despre cum ati plecat voi din Japonia. A fost cu adevarat impresionata. Si-a dat seama cam cum trebuie sa fi fost, adica in nici un caz atat de usor pe cat ar putea sa para.

Am continuat sa ma uit pe fereastra, apoi i-am zis repede:

— Sunt convinsa ca prietena ta va scrie un poem minunat.

Am luat un mar din cosul de fructe si i-am curatat coaja sub privirile ei atente.

— Atat de multe femei se lasa coplesite de copii si de soti ticalosi si duc o viata cat se poate de mizera! Dar nu reusesc sa-si stranga curaj si sa reactioneze cumva. O duc asa pana la sfarsitul zilelor.

— Inteleg. Prin urmare, esti de parere ca ar fi mai bine sa-si abandoneze copiii, nu-i asa, Niki?

— Stii ce vreau sa spun. E sfasietor cand oamenii isi irosesc vietile in felul acesta.

Nu i-am raspuns, desi fiica mea a facut o pauza, ca si cum mi-ar fi asteptat replica.

— Nu se poate sa-ti fi fost usor, mama!

Ar trebui sa fii mandra de felul cum ti-ai croit drum in viata.

Am continuat sa-mi curat marul. Dupa ce am terminat, mi-am sters degetele de servetel.

— Si prietenii mei sunt de aceeasi parere. Cei carora le-am povestit, in orice caz.

— Sunt cat se poate de flatata. Te rog sa le multumesti minunatilor tai prieteni.

— Le-am povestit si lor, asta-i tot.

— Perfect. Acum am inteles foarte bine ce-ai vrut sa-mi spui.

Poate ca m-am purtat cam dur cu Niki in dimineata aceea, dar mi s-a parut o impertinenta din partea ei sa-si inchipuie ca aveam nevoie de cuvinte de alinare in legatura cu lucrurile acelea. Apoi, ea nici nu stia prea multe din tot ceea ce se intamplase in acele ultime zile la Nagasaki.

Probabil ca si-a facut o idee din ce i-a povestit tatal ei. Dar o asemenea imagine are, inevitabil, partile ei inexacte. Caci adevarul este ca, in pofida acelor articole impresionante pe care le-a scris despre Japonia, sotul meu nu a inteles niciodata esenta culturii noastre, cu atat mai putin pe un barbat ca Jiro. Nu pretind ca mi-as aduce aminte de Jiro cu afectiune, dar el nu a fost niciodata un taranoi, cum l-a etichetat sotul meu. Jiro muncea din greu ca sa-si indeplineasca rolul in familie si se astepta de la mine sa fac acelasi lucru.

Din punctul lui de vedere, era patruns de simtul datoriei. Si in cei sapte ani cat a trait alaturi de fiica lui a fost cu adevarat un tata bun pentru ea. De oricate alte lucruri m-as fi convins in acele ultime zile, nu am pretins niciodata ca ea nu-i va simti lipsa.

Dar toate acestea au ramas ingropate in trecut, iar eu nu doresc sa le scot la lumina. Motivele pentru care am parasit Japonia erau justificate si stiu bine ca am vegheat intotdeauna cu tot sufletul asupra intereselor lui Keiko. Nu ar avea nici un rost sa le judec din nou.

Curatam de ceva vreme florile din glastrele asezate pe pervazul ferestrei cand mi-am dat seama cat de tacuta devenise Niki. Cand m-am uitat dupa ea, statea in fata caminului si privea fax dincolo de mine, in gradina. M-am intors la fereastra, incercand sa-i urmaresc privirea. In ciuda condensului de pe geam, gradina se vedea limpede. Din cate se parea, Niki fixa un loc de langa gardul viu, unde ploaia si vantul ravasisera aracii care sustineau tinerele tulpini de rosii.

— Cred ca anul acesta nu se va alege nimic de rosii, am zis eu. Le-am neglijat foarte tare.

Ma uitam inca la betele acelea cand am auzit zgomotul unui sertar care se deschide, iar cand m-am intors spre ea, Niki continua sa scotoceasca. Dupa micul dejun se hotarase sa citeasca toate articolele de ziar ale tatalui ei si-si petrecuse aproape intreaga dimineata cercetand sertarele si rafturile cu carti din casa.

O vreme m-am ocupat tot de plantele mele din ghivece – aveam multe, insirate pa tot pervazul. In spatele meu o auzeam pe Niki cotrobaind prin sertare. Apoi s-a calmat din nou, iar cand m-am uitat dupa ea, privea absenta spre gradina.

— Cred ca o sa ma duc la carasii aurii.

— Carasii aurii? M-am mirat eu.

Fara sa-mi raspunda, Niki a iesit din camera, iar peste cateva momente am vazut-0 traversand cu pasi mari gazonul.

Am sters geamul si am urmarit-o. Niki s-a oprit in coltul cel mai indepartat al gradinii, la bazinul marginit de stanci.

Le-a aruncat pestilor mancarea si apoi a ramas nemiscata, privind fix undeva in bazin. Ii vedeam chipul din profil. Parea foarte slaba si, in pofida hainelor ei la moda, inca avea un aer copilaros. O pala de vant i-a ravasit parul si m-am intrebat de ce nu-si luase cu ea un pulover.

La intoarcere s-a oprit langa tomate si, ignorand ploaia destul de deasa, a ramas sa le contemple o vreme. Apoi s-a mai apropiat cativa pasi si, cu multa grija, a inceput sa indrepte aracii. A ridicat cativa care cazusera de tot, apoi, aproape ingenunchind pe iarba uda, s-a apucat sa aranjeze plasa pe care o pusesem deasupra solului ca sa protejeze plantele de pasari.

— Iti multumesc, Niki, am intampinat-o eu la intoarcere. A fost cat se poate de dragut din partea ta.

Mi-a mormait ceva si s-a asezat pe canapea. Mi-am dat seama ca devenise foarte stanjenita.

— M-am purtat foarte neglijent cu rosiile anul acesta, am continuat eu. Totusi, asta nu are prea mare importanta, din cate-mi inchipui. Nu am ce sa fac cu atatea rosii. Anul trecut am dat o gramada familiei Morrison.

— O, Doamne, familia Morrison! Ce mai fac batranii si dragii de Morrison?

— Niki, sunt niste oameni cat se poate de draguti. Nu am inteles niciodata de ce trebuie sa-i desconsideri atat de tare.

Tu si cu Cathy ati fost odinioara cele mai bune prietene.

— A, da, Cathy! Ce mai face ea acum?

Banuiesc ca locuieste in continuare cu ai ei, nu?

— Ei bine, da. Lucreaza la o banca.

— Cat se poate de tipic.

— Mi se pare un lucru absolut rational la varsta ei. Iar Marilyn s-a maritat, stiai?

— Da? Cu cine s-a maritat?

— Nu-mi amintesc cu ce se ocupa sotul ei. L-am intalnit o data. Parea un tanar foarte placut.

— Ma astept sa fie vicar sau ceva asemanator.

— Uite ce este, Niki, nu vad de ce e nevoie sa vorbesti pe tonul asta! Familia Morrison a fost intotdeauna extrem de amabila cu noi.

— Ma enerveaza stilul in care se poarta, a spus Niki, oftand nervoasa. Imi provoaca sila. Ca si felul in care si-au crescut copiii.

— Dar nu i-ai mai vazut de ani si ani.

— I-am vazut prea des in vremea cand ma intalneam cu Cathy. Cu indivizii de genul lor nu exista nici un fel de speranta.

Banuiesc ca ar trebui sa-mi fie mila de Cathy.

— O invinovatesti pentru ca nu a plecat sa traiasca la Londra, asa ca tine?

Trebuie sa-ti spun, Niki, ca asta nu prea ilustreaza spiritul tolerant de care tu si prietenii tai sunteti atat de mandri.

— O, nu conteaza catusi de putin! Oricum nu intelegi despre ce-ti vorbesc eu acum.

Mi-a aruncat o privire si a oftat din nou.

— Nu conteaza catusi de putin, a repetat ea, uitandu-se in alta parte.

Am continuat sa o fixez pret de o clipa, in cele din urma m-am intors la glastre si mi-am continuat treaba in liniste.

— Stii ceva, Niki? I-am zis dupa o vreme. Sunt foarte multumita ca ai prieteni buni, cu care te simti bine. In definitiv, de acum trebuie sa-ti traiesti viata ta proprie. Este un lucru absolut normal.

Fiica-mea nu mi-a raspuns. Cand m-am uitat la ea, citea unul din ziarele descoperite in sertar.

— M-ar interesa sa-ti cunosc prietenii, i-am marturisit eu. Oricand esti bine-venita sa-i aduci pe oricare dintre ei aici.

Niki a scuturat din cap ca sa-si indeparteze o suvita rebela si a continuat sa citeasca. Insa, judecand dupa figura, acum era foarte concentrata.

M-am intors la plantele mele, caci stiam prea bine sa descifrez aceste semnale. Exista o anume maniera subtila – si totusi plina de un calm ostentativ – pe care Niki o adopta ori de cate ori ma arat curioasa in legatura cu viata ei de la Londra. Este felul ei de a-mi comunica faptul ca daca insist, voi regreta. Prin urmare, imaginea mea despre viata ei prezenta se bizuie in cea mai mare parte pe speculatii. In scrisorile ei, pe de alta parte – si Niki isi aduce intotdeauna aminte cand trebuie sa raspunda la o scrisoare – pomeneste de anumite lucruri la care sub nici un motiv nu ar face aluzie in conversatii. Asa am aflat, de exemplu, ca pe prietenul ei il cheama David si ca studiaza Stiintele Politice la unul dintre colegiile londoneze.

Si totusi daca as fi intrebat vreodata in timpul conversatiei cum se simte el cu sanatatea, stiam ca respectiva bariera ar fi coborat imediat, cu multa fermitate.

Aceasta pretuire aproape agresiva a intimitatii imi aduce prea bine aminte de sora ei. Caci cele doua fiice ale mele aveau cu adevarat multe in comun, cu mult mai multe decat ar fi dorit sa recunoasca vreodata sotul meu. Din punctul lui de vedere reprezentau niste fiinte perfect opuse. In plus, in privinta lui Keiko ajunsese la convingerea ca ar fi o persoana cu o fire dificila si ca puteam face extrem de putine pentru ea. De fapt, desi nu a afirmat-o niciodata direct, era de parere ca mostenise personalitatea tatalui ei. Am facut prea putin ca sa-l contrazic, convingerea lui constituind o explicatie comoda: ca Jiro era de vina si nu noi. Bineinteles, sotul meu nu a cunoscut-o pe Keiko in primii ei ani. Daca ar fi cunoscut-o, ar fi putut sa-si dea seama si singur cat de asemanatoare au fost cele doua fete in perioadele respective din primii lor ani de viata. Amandoua aveau un temperament nestapanit, amandoua erau posesive, iar daca se enervau, nu-si uitau supararea repede, ca alti copii, ci ramaneau prost dispuse tot restul zilei. Si totusi una dintre ele a devenit o tanara fericita si increzatoare in sine – am toate sperantele pentru viitorul lui Niki in vreme ce sora-sa, dupa ce cazuse intr-o stare de deprimare tot mai profunda, isi pusese capat zilelor.

Mie nu-mi vine la fel de usor ca sotului meu sa dau vina pe Natura sau, altfel spus, pe Jiro. Acum toate astea tin totusi de trecut si nu foloseste la nimic sa revin asupra lor.

— Apropo, mama, a zis Niki, tu erai azi-dimineata, nu-i asa?

— Azi-dimineata?

— Am auzit niste zgomote in zori. Chiar foarte devreme, pe la ora patru.

— Imi pare rau ca te-am deranjat. Da, eu am fost, am recunoscut, razand. Cine ti-ai imaginat ca ar putea sa fie?

Radeam mai departe, fara sa ma pot opri pe moment. Niki se holba la mine, cu ziarul ramas deschis inaintea ei.

— Ei, imi pare rau ca te-am trezit, Niki, am zis eu intr-un tarziu, reusind in cele din urma sa ma stapanesc.

— Nu face nimic. Oricum eram treaza.

S-ar parea ca de cateva zile nu prea mai reusesc sa dorm bine.

— Si asta dupa toata tevatura pe care ai facut-o cu camerele! Poate n-ar fi rau sa mergi la un medic.

— Poate am sa ma duc.

Niki s-a intors la ziarul ei. Am pus jos foarfecele cu care taiasem plantele si m-am intors spre ea:

— Stii, e ciudat. In dimineata asta am avut din nou acel vis.

— Ce vis?

— Iti povesteam ieri despre el, dar presupun ca nu erai atenta. Am visat-o din nou pe fetita aceea.

— Care fetita?

— Cea pe care am vazut-o jucandu-se zilele trecute in leagan. Cand am fost in sat si am baut cafea.

— Aha, aceea! A zis Niki, saltand din umeri, fara sa-si ridice privirile.

— Ei bine, de fapt nu este catusi de putin vorba despre fetita aceea. Asta am inteles-o de-abia azi-dimineata. Parea doar Ha fie fetita aceea, dar nu era.

Niki s-a uitat la mine. Apoi mi-a zis:

— Cred ca vrei sa spui ca este ea. Keiko.

— Keiko? Am ras eu. Ce idee stranie!

De ce-ar fi Keiko? Nu, ntjare nimic de-a face cu Keiko.

Niki, derutata, continua sa ma scruteze.

— Nu e decat o fetita pe care am cunoscut-o odinioara, i-am zis. Acum foarte multa vreme.

— Ce fetita?

— Nu ai de unde sa o cunosti. Am intalnit-o demult.

Niki a ridicat iarasi din umeri.

— In primul rand, imi vine foarte greu sa adorm. Cred ca in noaptea asta nu am dormit mai mult de patru ore.

— Asta mi se pare nelinistitor, Niki.

Mai ales la varsta ta. Ar trebui totusi sa mergi la un medic. Daca vrei, te poate consulta doctorul Ferguson.

Niki a facut unul din gesturile ei de iritare si s-a intors la articolul lui taica-sau. Am urmarit-o o clipa.

— De fapt azi-dimineata am inteles cu totul altceva, am zis eu. Altceva in legatura cu visul.

Fiica-mea a parut sa nu auda.

— Vezi tu, am insistat eu, fetita nu se afla de fapt intr-un leagan. La inceput asa am avut impresia. Dar ea nu se afla intr-un leagan.

Niki a mormait ceva si si-a vazut de citit.

Partea a Il-a Capitolul 7

Pe masura ce vara devenea mai fierbinte, terenul viran din jurul blocului nostru se facea tot mai dificil. Cea mai mare parte a pamantului era uscata si crapata, in vreme ce apa acumulata in timpul sezonului ploios ramanea in santurile si gropile mai adanci. Pamantul reprezenta un teritoriu fertil pentru insecte si mai ales un paradis al tantarilor. Locatarii apartamentelor se tot plangeau, ca de obicei, dar supararea adunata de-a lungul anilor se transforma treptat in resemnare si cinism.

In vara aceea am traversat adesea terenul ca sa ajung la casa lui Sachiko si era cu adevarat o calatorie nesuferita. Insectele mi se incurcau adesea in par, iar de-a lungul crapaturilor vedeam mereu rame si musculite. Tin bine minte acele escapade, care – la fel ca nelinistile provocate de sarcina, la fel ca vizita lui Ogata-san – fac si astazi din vara aceea o amintire de nesters, cu toate ca in multe privinte era o vara la fel ca oricare alta. Mi-am petrecut multe clipe – asa cum avea sa se intample si in urmatorii ani – privind in gol la privelistea ce se dezvaluia de la ferestrele apartamentului meu. In zilele mai senine reuseam sa vad in departare, dincolo de copacii de pe malul opus al raului, conturul palid al muntilor pe fundalul norilor.

Nu era o imagine neplacuta, iar uneori imi oferea sentimentul pretios ca ma detasez de lungile dupa-amiezi serbede petrecute in apartamentul acela.

In afara de terenul viran, se mai profilau si alte subiecte care ii preocupau pe vecini in vara aceea. Gazetele erau pline de discutii despre sfarsitul ocupatiei, iar la Tokyo politicienii nu mai pridideau cu certurile intre ei. La noi in apartamente problema era abordata destul de des, dar din conversatii nu lipsea cinismul clasic care pigmenta discutiile despre terenul viran. Cu mai multa infiorare erau intampinate stirile despre uciderea copiilor, care starneau tulburare in Nagasaki la vremea respectiva. Fusesera descoperiti mai intai un baietel si apoi o fetita, omorati in bataie. Cand aparuse si a treia victima, tot o fetita, spanzurata intr-un copac, printre mamele din vecinatate s-a starnit panica. Bineinteles, faptul ca incidentele se petrecusera de cealalta parte a orasului nu reprezenta o consolare prea mare.

Copiii apareau tot mai rar in jurul blocurilor, mai ales dupa lasarea serii.

Nu sunt sigura in ce masura aceste vesti o ingrijorau la vremea aceea pe Sachiko. Desigur, se arata mai putin inclinata sa o lase pe Mariko nepazita, dar banuiesc ca asta avea de-a face cu alte evenimente din viata ei. Primise un raspuns de la unchiul sau, care se declarase de acord sa o primeasca inapoi la el in casa, si foarte curand am remarcat o schimbare in atitudinea lui Sachiko fata de fetita ei: se arata mai rabdatoare si mai destinsa.

Sachiko lasa sa se vada ce usurare reprezenta pentru ea scrisoarea unchiului sau, iar la inceput am avut prea putine motive sa ma indoiesc ca se va intoarce in casa lui. Si totusi dupa un timp am inceput sa am banuieli in legatura cu intentiile ei.

In primul rand, la cateva zile dupa ce Sachiko primise scrisoarea, am descoperit ca inca nu-i spusese nimic lui Mariko.

Apoi, dupa cateva saptamani, nu numai ca Sachiko nu dadea semne de plecare.

Dar nici macar nu-i trimisese unchiului ei vreun raspuns.

Daca Sachiko nu ar fi fost atat de putin dispusa sa-mi vorbeasca despre menajul unchiului ei, ma indoiesc ca mi-ar fi dat prin minte sa cantaresc mai atent acest subiect. Dar lucrurile stand astfel, am devenit mai curioasa si, in pofida reticentei lui Sachiko, am reusit sa-mi fac o imagine. Se pare ca unchiul nu-i era ruda de sange, fiind inrudit cu sotul lui Sachiko, si nu-l cunoscuse inainte de a ajunge in casa lui, cu cateva luni in urma. Era bogat si, de vreme ce casa lui era neobisnuit de mare – fiica-sa si o camerista fiind singurele locatare exista suficient spatiu pentru Sachiko si copilul ei. Un lucru pe care Sachiko il pomenise nu o data era tocmai acesta: ca parti mari din casa ramaneau pustii si tacute.

Ma facea foarte curioasa acea fiica a unchiului, care s-a dovedit a fi o femeie nemaritata, cam de varsta lui Sachiko.

Sachiko nu obisnuia sa povesteasca prea multe despre verisoara ei, dar imi aduc aminte de o conversatie pe care am avut-o cam in perioada aceea. Banuiam ca intarzierea raspunsului pe care Sachiko il datora unchiului ei nu era straina de o oarecare tensiune existenta intre ea si verisoara.

Probabil ca in acea dimineata facusem o tentativa de a deschide subiectul respectiv, caci asa s-a nascut unul dintre rarele momente in care mi-a vorbit deschis despre perioada cat statuse in casa unchiului ei.

Si tin minte atat de bine acea conversatie. Era una din acele dimineti uscate si fara vant de la mijlocul lui august, iar noi stateam pe podul din varful dealului, asteptand tramvaiul care sa ne duca in oras. Nu reusesc sa-mi amintesc incotro mergeam in acea zi sau unde o lasasem pe Mariko – caci cu siguranta fetita nu ne insotea. Sachiko admira privelistea de pe pod, tinand o mana ridicata, ca sa-si fereasca fata de soare.

— Ma mira, Etsuko, mi-a zis ea, cum de-ai ajuns la o asemenea concluzie. Dimpotriva, Yasuko si cu mine eram cele mai bune prietene si astept cu mare nerabdare revederea cu ea. Zau ca nu pot sa inteleg cum de-ai ajuns la o asemenea concluzie, Etsuko.

— Imi pare rau. Trebuie sa fi inteles gresit. Dintr-un motiv sau altul, am presupus ca ai retineri sa te intorci acolo.

— Catusi de putin, Etsuko. E adevarat, cand ne-am cunoscut noi, imi doream cat mai multe schimbari. Dar o mama nu poate fi condamnata pentru ca judeca si cantareste orice posibilitate care se iveste pentru copilul ei. Gresesc? Pur si simplu s-a intamplat ca o vreme a parut sa ni se deschida o perspectiva interesanta. Dar dupa ce am cantarit-o mai profund, am respins-o. Cam asta-i tot, Etsuko. Nu ma mai intereseaza acele planuri care mi-au fost propuse. Sunt bucuroasa ca totul a luat o intorsatura fericita si astept cu nerabdare intoarcerea in casa unchiului meu. Cat despre Yasuko-san, avem cea mai mare consideratie una pentru cealalta. Nu inteleg ce anume te-a putut face sa gandesti altfel, Etsuko.

— Imi cer scuze. Pur si simplu mi-am imaginat ca te-am auzit spunand odata ceva despre o cearta.

— O cearta?

M-a scrutat o clipa, apoi pe figura i s-a asternut un zambet.

— Vai, acum inteleg la ce te referi! A zis. Nu, Etsuko, aceea nu a fost o cearta.

Nu a fost vorba decat de o ciondaneala lipsita de importanta. Ia sa ma gandesc, despre ce a fost vorba? Iti dai seama, nici macar nu-mi aduc aminte! Chiar era un fleac. A, da, asa-i, ne certam care dintre noi sa pregateasca cina. Da, exact. Vezi tu, Etsuko, obisnuiam sa facem treaba asta pe rand. Menajera pregatea masa intr-o seara, verisoara mea in urmatoarea, apoi venea randul meu. Odata menajera s-a imbolnavit, iar Yasuko si cu mine am tinut fiecare mortis sa gatim. Acum nu trebuie sa ma intelegi gresit, Etsuko! In general ne intelegeam minunat. Numai ca atunci cand stai tot timpul cu o singura persoana si nu mai vezi pe nimeni altcineva, la un moment dat ajungi sa-ti pierzi simtul proportiilor.

— Da, inteleg. Imi pare rau, este greseala mea.

— Vezi tu, Etsuko, atunci cand ai o menajera care sa faca toate maruntisurile de care e nevoie, nu-ti vine sa crezi cat de greu se scurge timpul. Yasuko si cu mine incercam sa ne ocupam timpul intr-un fel oarecare, dar de fapt nu prea aveam altceva de facut in afara de statul la discutii cat era ziua de lunga. Luni de-a randul am stat impreuna in casa aceea. Aproape ca nu vedeam niciodata pe cineva din afara.

E de mirare ca nu am ajuns cu adevarat la cearta. O cearta adevarata, vreau sa spun.

— Da, sigur ca este de mirare. E limpede ca nu te-am inteles cum se cuvine.

— Da, Etsuko, mi-e teama ca asa a fost. E o pura intamplare ca mi-am adus aminte de incident, pentru ca s-a petrecut chiar inainte de plecarea noastra, iar de atunci nu am mai vazut-o pe verisoara mea. Dar ar fi absurd sa o numim cearta, a ras ea. In fond, presupun ca si Yasuko se gandeste la asta si se amuza si ea.

Poate chiar in aceeasi dimineata am luat hotararea ca, inainte de plecarea lui Sachiko, sa facem impreuna o excursie de o zi prin imprejurimi. Si, intr-adevar, curand, intr-o dupa-amiaza fierbinte, am insotit-o pe Sachiko si pe fiica ei la Inasa.

Inasa este regiunea muntoasa de langa Nagasaki, care domina portul, renumita pentru privelistile ei minunate. Nu era foarte departe de cartierul unde locuiam noi – de fapt de la ferestrele apartamentului vedeam chiar Muntii Inasa – dar in perioada aceea iesirile de orice gen erau pentru mine o raritate, iar excursia la Inasa parea o expeditie in toata regula.

Mi-aduc aminte ca zile intregi am asteptat momentul cu bucurie. Cred ca este una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele din acele vremuri.

Am traversat apa catre Inasa cu bacul, la vremea amiezii. Zgomotele portului – bubuitul ciocanelor, tanguitul motoarelor, din cand in cand suierul profund al sirenei unui vapor – ne-au urmarit pana dincolo de apa, dar pe atunci la Nagasaki asemenea sunete nu erau considerate neplacute. Erau percepute ca niste zgomote ale renasterii si inca mai aveau capacitatea de a-ti ridica intru catva moralul.

Dupa traversare briza a inceput sa adie mai tare si zapuseala aproape ca a disparut. Zgomotele portului, purtate de vant, ajungeau la noi chiar si in curtea statiei de teleferic, unde ne asezaseram pe o banca.

Eram cu atat mai recunoscatoare vantului, caci curtea era aproape in intregime scaldata in soare: era pur si simplu o suprafata goala, pavata cu beton, care – fiind populata in ziua aceea mai ales de copii cu mamicile lor – semana cu terenul de joaca al unei scoli. Pe una din laturi, dincolo de un sir de usi turnante, se vedea o platforma din lemn, unde se opreau cabinele telefericului. Cateva clipe am ramas ca hipnotizate de imaginea telecabinelor care urcau si coborau. Una urca lin printre copaci, transformandu-se incetul cu incetul intr-un punct minuscul pe cer, in vreme ce tovarasa ei cobora, devenind din ce in ce mai mare, pana ce se oprea cu o opintire in dreptul platformei. Dintr-o ghereta din apropierea usilor turnante un barbat manuia niste parghii. Purta o sapca pe cap si ori de cate ori o telecabina ajungea jos, in siguranta, se apleca pe fereastra si glumea cu copiii adunati sa caste gura.

Cea dintai intalnire a noastra cu americanca s-a petrecut ca urmare a hotararii de a lua telecabina pana pe varful muntelui. Sachiko si fiica ei se dusesera sa cumpere biletele si cateva momente am ramas singura pe banca. Atunci am remarcat o mica ghereta in fundul curtii, unde se vindeau dulciuri si jucarii. Gandindu-ma sa iau ceva pentru Mariko, m-am ridicat si m-am indreptat intr-acolo. Inaintea mea erau doi copii care discutau aprins ce anume sa cumpere. In timp ce-i asteptam sa termine, am remarcat printre jucarii un binoclu din plastic. Micutii continuau sa sporovaiasca, iar eu am aruncat o privire in urma, peste curtea betonata. Sachiko si Mariko se aflau in continuare in apropierea usilor turnante, iar Sachiko parea sa converseze cu doua femei.

— Pot sa va ajut cu ceva, doamna?

Copiii plecasera. La ghiseu se afla un barbat tanar, imbracat intr-o uniforma eleganta de vara.

— Pot sa incerc binoclul?

— Desigur, doamna. Nu-i decat o jucarie, dar altfel functioneaza perfect.

Mi-am potrivit binoclul la ochi si am privit in directia muntelui. Instrumentul era neasteptat de performant. L-am indreptat spre curte si le-am vazut pe Sachiko si pe fiica ei. Sachiko purta un chimonou in culori deschise, legat cu o esarfa eleganta – un costum rezervat pentru ocazii speciale, banuiam eu – si facea o figura foarte buna in mijlocul multimii. Discuta in continuare cu cele doua femei, dintre care una arata ca o straina.

— Iarasi avem o zi torida, doamna, mi s-a adresat tanarul in timp ce-i intindeam banii. Urcati cu telecabina?

— Asa avem de gand.

— Privelistea este magnifica. In varf se construieste un turn de televiziune. La anul cabina va urca pana acolo, chiar pe varful muntelui.

— Va fi minunat! O zi buna.

— Va multumesc, doamna.

Mi-am croit drum prin curtea exterioara, tinand binoclul in mana. Desi atunci nu intelegeam engleza, am ghicit de la bun inceput ca straina era americanca: inalta, cu par rosu, buclat, si cu ochelari cu rame alungite. I se adresa lui Sachiko cu voce tare, iar eu am remarcat cu surprindere usurinta cu care-i raspundea Sachiko in engleza. Cealalta femeie era japoneza. Se vedea limpede ca are trasaturi mai durdulii si parea sa aiba in jur de patruzeci de ani. Langa ea se afla un baietel bondoc, de vreo opt sau noua anisori. Cand am ajuns, m-am inclinat inaintea lor, le-am urat o zi frumoasa, apoi i-am dat binoclul lui Mariko.

— E doar o jucarie, i-am zis. Dar ai sa constati cat de multe poti sa vezi cu el!

Mariko a deschis ambalajul si a examinat binoclul cu o expresie serioasa. S-a uitat prin el mai intai de jur imprejurul curtii, apoi spre munte.

— Spune „Multumesc”, Mariko, a indemnat-o Sachiko.

Mariko a continuat sa se uite prin binoclu. Apoi l-a indepartat de la ochi si si-a trecut cordonul de plastic pe dupa gat.

— Iti multumesc, Etsuko-san, a pronuntat ea, oarecum in sila.

Americanca a gesticulat spre binoclu, a zis ceva in engleza si a inceput sa rada.

Binoclul ii atrasese atentia si baietelului bondoc, care pana atunci admirase peisajul si cabina care cobora. A facut cativa pasi in directia lui Mariko, cu privirile atintite spre binoclu.

— A fost un gest foarte frumos din partea ta, Etsuko, mi-a zis Sachiko.

— E doar un fleac. O simpla jucarie.

Cabina a sosit si am trecut prin usile turnante, urcand pe platforma de scandura. Cele doua femei si baietelul bondoc erau singurii pasageri, in afara de noi Barbatul cu sapca a iesit din ghereta lui si ne-a introdus unul cate unul in cabina Interiorul arata auster si metalic. Feres tre mari si banci de-a lungul a doi pereti Telecabina a mai ramas pe platforma inca vreo cateva minute, iar baietelul bondoc a inceput sa se foiasca nerabdator.

Alaturi de mine, Mariko se uita pe fereastra, catarata cu genunchii pe banca. De pe partea noastra vedeam curtea si adunarea de mici gura-casca din fata portilor.

Mariko parea sa testeze puterea binoclului, tinandu-l la ochi o clipa, pentru a-l indeparta apoi din nou. La un moment dat s-a apropiat si baietelul bondoc si s-a urcat pe banca langa ea, in genunchi. Ovreme cei doi copii s-au ignorat reciproc.

Dupa un timp baiatul a zis:

— Vreau sa ma uit eu acum.

Si a intins mana dupa binoclu. Mariko l-a masurat cu o privire rece.

— Akira, nu se vorbeste asa! L-a mustruluit maica-sa. Roag-o frumos pe domnisoara.

Baiatul si-a lasat mana in jos si si-a atintit ochii asupra lui Mariko. Fetita i-a sustinut privirea. Apoi micutul s-a intors si s-a dus la alta fereastra.

Telecabina s-a pus in miscare, iar copiii de la portile turnante faceau cu mana de zor. M-am prins instinctiv de bara din dreptul geamului, iar americanca a icnit nervos si a inceput sa chicoteasca. Curtea se facea din ce in ce mai mica si coasta muntelui defila pe sub noi. Urcam, leganandu-ne usor. O clipa am avut impresia ca ramurile copacilor se vor lovi de ferestre, apoi dedesubt s-a deschis pe neasteptate un hau si ne-am trezit atarnand pe cer. Sachiko a ras incetisor si a facut semn spre ceva. Mariko se uita mai departe prin binoclul ei.

Telecabina si-a terminat urcusul, iar noi am iesit din ea in sir indian, cu precautie, neincrezatori c-am fi ajuns pe teren sigur. Statia de sus nu avea o curte betonata si am coborat de pe scandurile de lemn intr-o poienita. In afara barbatului in uniforma care ne-a ajutat sa coboram, nu se mai vedea nimeni in jur. in zare, printre pini, se aflau mai multe mese de lemn pentru picnic. Un gard metalic ne separa de un perete stancos. Dupa ce ne-am mai venit putin in fire, ne-am apropiat si am aruncat o privire dincolo, spre prapastie. Imediat langa noi au aparut cele doua femei si baietelul.

— Simti ca ti se taie respiratia, nu? Mi s-a adresat japoneza. Ii arat prietenei mele privelistile cele mai interesante de la noi.

Se afla pentru prima oara in Japonia.

— Inteleg. Sper ca se simte bine.

— Si eu sper. Din pacate, nu inteleg engleza atat de bine. Prietena ta o vorbeste mult mai bine decat mine.

— Da, vorbeste foarte bine.

Ne-am uitat amandoua spre Sachiko.

Ea si americanca sporovaiau din nou in engleza.

— Ce bine e sa primesti o educatie aleasa, mi-a zis femeia. Ei, sper sa aveti o zi buna!

Am facut schimb de plecaciuni, apoi femeia a gesticulat spre prietena ei din America, sugerandu-i sa porneasca mai departe.

— Te rog, vreau sa ma uit! A spus baiatul cel bondoc pe un ton suparat.

Intinsese din nou mana. Mariko l-a masurat cu privirea, la fel cum facuse mai devreme in telecabina.

— Vreau sa vad! A insistat baietelul, si mai infuriat.

— Akira, nu uita ca trebuie sa o rogi frumos pe tanara domnisoara!

— Te rog! Vreau sa vad.

Mariko a continuat sa-l studieze inca o clipa, apoi si-a scos cureaua de plastic de dupa gat si i-a intins baiatului binoclul.

Pustiul l-a ridicat la ochi si a ramas mai multa vreme privind spre hau.

— Nu este bun de nimic, a spus el intr-un tarziu, intorcandu-se spre maica-sa. Nu este nici pe departe asa de bun ca al meu.

Uita-te, mama! Nici macar nu poti sa vezi ca lumea copacii aia de-acolo. Incearca si tu.

I-a intins maica-sii instrumentiil. Mariko a vrut sa-l apuce, dar baiatul l-a smuls si i l-a oferit din nou maica-sii.

— Uita-te si tu, mama! Nu poti nici macar sa vezi copacii aia din apropiere.

— Akira, acum da-i binoclvd inapoi domnisoarei.

— Nici nu se compara cu al meu.

— Uite ce este, Akira, nu-i frumos sa zici asa ceva! Stii doar ca nu oricine e la fel de norocos ca tine.

Mariko a pus imediat mana pe binoclu si de data asta baiatul a lasat-o sa-l ia.

— Spune-i „Multumesc” domnisoarei, l-a indemnat maica-sa.

Baiatul n-a zis nimic si a luat-o din loc. Maica-sa a inceput sa rada.

— Iti multumesc foarte mult, i-a spus ea lui Mariko. Ai fost foarte amabila.

Apoi ne-a zambit pe rand, mie si lui Sachiko.

— Ce priveliste minunata, nu-i asa?

Sper sa aveti o zi buna.

Poteca era acoperita cu ace de pin si urca in zigzag pe coasta muntelui. Mergeam in pas de voie, oprindu-ne adesea sa ne odihnim. Mariko era linistita si, spre surprinderea mea, nu dadea nici un semn de proasta purtare. In schimb, in mod curios, se incapatana sa nu mearga alaturi de mama ei si de mine. Acum ramanea in urma, facandu-ne sa aruncam priviri ingrijorate peste umar, acum ne depasea in fuga si o lua inainte.

Am reintalnit-o pe americanca la o ora dupa ce coboraseram din telecabina. Ea si insotitoarea ei coborau pe poteca si, recunoscandu-ne, ne-au salutat cu bucurie.

Baiatul cel bondoc, ce venea in urma lor, nu ne-a bagat in seama. Trecand prin dreptul nostru, americanca i-a zis ceva lui Sachiko in engleza, iar cand aceasta i-a raspuns, a izbucnit in ras din toata inima.

Dadea semne ca ar fi vrut sa mai stea de vorba, dar japoneza si fiul ei nu s-au oprit.

Atunci a fluturat din mana inspre noi si si-a vazut si ea de drum.

Cand am complimentat-o pe Sachiko pentru cat de bine vorbea engleza, a ras si nu a zis nimic. Intalnirea, am remarcat eu, avusese un efect ciudat asupra ei. Devenise tacuta si mergea alaturi de mine, adancita in ganduri. Apoi, dupa ce Mariko a trecut din nou in fiiga inaintea noastra, mi-a spus:

— Tatal meu era un om foarte respectat, Etsuko. Foarte-foarte respectat. Dar legaturile lui cu strainatatea au fost la un pas sa provoace retragerea cererii in casatorie pe care o primisem.

A zambit vag, clatinand din cap.

— Ce ciudat, Etsuko! A adaugat. Acum toate astea mi se par dintr-o alta lume.

— Da, am zis eu. Lucrurile s-au schimbat atat de mult!

Poteca facea o cotitura abrupta si apoi incepea sa urce din nou. Am ajuns dincolo de limita zonei unde cresteau copaci si ne-am trezit deodata sub uriasa cupola a cerului. Mai sus, inaintea noastra, Mariko ne striga ceva si arata cu degetul. Apoi s-a grabit sa porneasca mai departe.

— Pe tatal meu il vedeam destul de rar. Era mai tot timpul in strainatate, in America si in Europa. Cand eram tanara, visam ca intr-o buna zi voi ajunge in America si ca acolo voi deveni actrita de film. Mama radea de mine. Dar tata imi spunea ca daca invat engleza suficient de bine, voi reusi cu usurinta sa intru in afaceri. Imi placea sa invat engleza.

Mariko s-a oprit pe ceea ce parea a fi un platou. Ne-a strigat iarasi ceva.

— Mi-aduc aminte, a continuat Sachiko, cum odata tatal meu mi-a adus o carte din America, o versiune in limba engleza din O colinda de Craciun. Si asa am ajuns la un soi de ambitie, Etsuko. Doream sa invat engleza suficient de bine ca sa pot citi cartea aceea. Din nefericire, nu am mai avut ocazia. Cand m-am maritat, sotul meu mi-a interzis sa continui sa invat engleza. De fapt m-a silit sa arunc cartea.

— Mare pacat!

— Asa era sotul meu, Etsuko. Foarte sever si foarte nationalist. Nu a fost niciodata un om prea delicat. Dar provenea dintr-o familie extrem de distinsa, iar parintii mei au considerat ca este o partida foarte buna. Nu am protestat cand mi-a interzis sa mai invat engleza. In definitiv, oricum parea sa nu mai aiba nici un rost.

Am ajuns langa Mariko. Acolo, in vecinatatea potecii, era o portiune patrata de teren, marginita de mai multi bolovani uriasi, dincolo de care incepea prapastia.

Trunchiul gros al unui arbore prabusit fusese transformat intr-o banca, avand partea de sus netezita si indreptata. Sachiko si cu mine ne-am asezat, ca sa ne tragem sufletul.

— Nu te apropia prea tare de margine, Mariko! A strigat Sachiko.

Fetita ajunsese la bolovani si scruta privelistea prin binoclu.

Ma simteam oarecum in nesiguranta stand atat de aproape de gura prapastiei.

La mare distanta sub noi se vedea portul, piesa diforma, uitata in apa, a cine stie carui mecanism. Dincolo, pe malul celalalt, se inalta sirul de dealuri care te purtau spre Nagasaki. Taramul de la poalele lor era plin de case si blocuri. In zare, in dreapta noastra, portul se deschidea la mare.

Am ramas acolo o vreme, recapatandu-ne puterile si bucurandu-ne de adierea vantului.

— N-ai zice ca s-a intamplat vreodata ceva aici, nu? Totul pare atat de plin de viata! Dar toata zona asta de la picioarele noastre – am facut semn cu mana spre privelistea din vale – toata zona asta a fost distrusa cand a cazut bomba. Si acum uita-te la ea!

Sachiko a dat din cap, apoi s-a intors spre mine, zambind.

— Ce vesela esti astazi, Etsuko!

— E nemaipomenit ca am venit aici.

Astazi am hotarat sa fiu optimista. Vreau sa am un viitor fericit. Doamna Fujiwara imi aduce mereu aminte cat de important este sa privesc mereu inainte. Si are dreptate. Daca oamenii nu ar proceda astfel, atunci toate astea, am repetat, uitandu-ma roata in jur, toate astea ar fi in continuare o mare de ruine.

Sachiko mi-a zambit din nou.

— Da, asa e cum spui tu, Etsuko. Ar fi o mare de ruine.

A continuat sa se uite si ea catva timp in vale.

— Apropo, Etsuko, a zis apoi, prietena ta, doamna Fujiwara. Presupun ca si-a pierdut familia in razboi.

Am dat din cap ca da.

— A avut cinci copii. Iar sotul ei era un om de vaza in Nagasaki. Cand a cazut bomba, au murit toti, cu exceptia fiului ei mai mare. Trebuie sa fi fost o lovitura crunta pentru ea, dar a mers mai departe.

— Da, mi-am inchipuit ca s-a intamplat ceva de felul asta. Si a avut intotdeauna patiseria aceea?

— Nu, bineinteles ca nu. Sotul ei era un om de vaza. Asta s-a petrecut de-abia mai apoi, cand a pierdut totul. Ori de cate ori o vad, imi spun ca trebuie sa fiu asa ca ea, ca trebuie sa privesc mereu spre viitor. Pentru ca pe ansamblu a pierdut mai mult decat mine. Si uita-te la mine acum! Sunt pe cale sa am propria mea familie.

— Da. Cata dreptate ai!

Vantul ii deranjase parul pieptanat cu grija. Si-a trecut mana prin suvite, apoi a respirat adanc.

— Cata dreptate ai, Etsuko! N-ar mai trebui sa ne uitam mereu inapoi, spre trecut. Razboiul mi-a distrus multe lucruri, dar inca o am pe fiica mea. Asa cum spui tu, trebuie sa privim mereu inainte.

— Stii, i-am marturisit eu, de-abia in ultimele cateva zile m-am gandit cu toata seriozitatea cum va fi. Sa ai un copil, vreau sa spun. Nu-mi mai este nici pe jumatate la fel de frica. De acum inainte ma voi bucura de ceea ce urmeaza sa se intample. De acum inainte voi fi optimista.

— Asa si trebuie sa fii, Etsuko. In definitiv, ai multe lucruri de care sa te bucuri.

Dupa cum vei descoperi curand, faptul ca vei deveni mama face cu adevarat ca viata sa merite traita. Ce daca traiul e putin plicticos in casa unchiului meu? Nu-mi doresc decat ceea ce e mai bine pentru fiica mea. Ii vom aduce pe cei mai buni profesori particulari si va recupera cat ai clipi materia cu care a ramas in urma la scoala. Dupa cum spui tu, Etsuko, trebuie sa privim mereu inainte.

— Sunt bucuroasa ca si tu gandesti astfel. Ar trebui de fapt sa fim amandoua recunoscatoare. Chiar daca am pierdut atatea in razboi, ne-au mai ramas multe lucruri bune la care ne putem astepta.

— Da, Etsuko. Avem atatea lucruri de care ne mai putem bucura.

Mariko s-a apropiat si s-a oprit inaintea noastra. Probabil ca auzise o parte din conversatie, caci mi-a zis:

— Vom locui din nou cu Yasuko-san.

Ti-a spus mama?

— Da. Te bucuri ca te intorci acolo, Mariko-san?

— Poate ca asa vom putea pastra pisoii, mi-a raspuns fetita. Acasa la Yasuko-san e loc cat poftesti.

— Asta mai ramane de vazut, Mariko, a intervenit Sachiko.

Mariko i-a aruncat o privire maica-sii, apoi a murmurat:

— Dar lui Yasuko-san ii plac pisicile.

Si, oricum, Maru a fost pisica lui Yasukosan inainte sa o luam noi. Asa ca si pisoii sunt tot ai ei.

— Da, Mariko, dar mai ramane de vazut.

Mai ramane de vazut ce are de zis tatal lui Yasuko-san.

Fetita i-a aruncat o cautatura morocanoasa, apoi s-a intors din nou catre mine.

— Poate ca vom putea totusi sa-i tinem, mi-a explicat ea cu o expresie serioasa.

Spre sfarsitul dupa-amiezii ne-am intors in poienita de langa statia de telecabina.

Ne mai ramasesera niste biscuiti si ceva ciocolata in pachetelele pe care le luaseram cu noi si ne-am asezat la o masuta, ca sa luam o gustare. La marginea poienitei o mana de oameni se adunasera langa gardul metalic, in asteptarea telecabinei care avea sa-i duca jos, la poalele muntelui.

Stateam la masa de mai multa vreme, cand o voce ne-a atras atentia. Americanca traversa poiana surazatoare, cu pasi mari. Fara cel mai mic semn de sfiala, s-a asezat la noi la masa, ne-a zambit pe rand fiecareia, apoi i s-a adresat lui Sachiko in engleza. Din cate presupun, era bucuroasa ca nu mai trebuia sa comunice exclusiv prin gesturi. Privind in jur, am vazut-o in apropiere si pe japoneza imbracandu-si baiatul cu o jacheta. Ea parea mai putin entuziasta de compania noastra, dar in cele din urma s-a apropiat de masa, zambind. S-a asezat vizavi de mine, iar atunci cand fiul ei a luat loc alaturi de ea, mi-am dat seama cat de tare semanau, avand aceleasi trasaturi durdulii. Asemanarea cea mai evidenta era faptul ca obrajii carnosi le atarnau, amintind de falcile unor buldogi. In tot acest rastimp americanca nu s-a intrerupt nici o clipa din conversatia ei zgomotoasa cu Sachiko.

La aparitia strainilor Mariko si-a deschis caietul si a inceput sa deseneze. Dupa ce imi adresase cateva cuvinte de politete, femeia cea durdulie s-a intors catre fetita.

— Te-ai distrat bine? A intrebat-o pe Mariko. E foarte frumos aici, la inaltime, nu-i asa?

Mariko si-a vazut de desenul ei, fara sa-si ridice privirile. Dar asta n-a deranjat-o catusi de putin pe femeie.

— Ce desenezi acolo? Arata foarte frumos.

De aceasta data Mariko s-a oprit si i-a aruncat o cautatura rece.

— Foarte frumos. Putem sa vedem si noi?

Femeia a intins mana si a luat caietul.

— Vezi ce frumos, Akira? Nu-i asa ca-i o domnisoara foarte inteligenta?

Baiatul s-a aplecat peste masa, ca sa vada mai bine. A cercetat desenul cu interes, dar n-a scos nici un cuvant.

— Sunt cu adevarat foarte frumoase, a comentat femeia, rasfoind pagina dupa pagina. Le-ai facut pe toate chiar astazi?

Mariko a ramas tacuta o clipa, apoi a raspuns:

— Creioanele sunt noi. Le-am cumparat azi-dimineata. E mai greu sa desenezi cu creioane noi.

— Inteleg. Da, creioanele noi sunt mai dure, nu? Si Akira deseneaza, nu-i asa, Akira?

— Desenatul e un fleac, a spus baiatul.

— Nu ti se par frumoase desenele acestea, Akira?

— Acela de acolo nu-mi place, a intervenit Mariko, aratand spre pagina deschisa.

Creioanele nu erau suficient de tocite. Cel de pe pagina urmatoare e mai bun.

— O, da! Acesta-i minunat!

— L-am facut jos, in port, a explicat Mariko. Insa acolo era zgomotos si inabusitor, asa ca m-am grabit.

— Dar e foarte bun. Iti place sa desenezi?

— Da.

Sachiko si americanca se uitau acum si ele la caietul cu desene. Americanca a aratat desenul si a pronuntat tare de mai multe ori termenul japonez pentru „splendid”.

— Si aici ce este? A continuat femeia cu obraji durdulii. Un fluture! Trebuie sa-ti fi venit foarte greu sa-l desenezi atat de bine. Banuiesc ca n-a stat nemiscat prea multa vreme.

— Mi l-am amintit, i-a raspuns Mariko.

Vazusem unul si ceva mai devreme.

Femeia a dat din cap, apoi i s-a adresat lui Sachiko:

— Cat de inteligenta este fiica dumneavoastra! Cred ca e un lucru demn de lauda atunci cand un copil isi foloseste memoria si imaginatia. Foarte multi copii de varsta ei nu fac altceva decat sa copieze de prin carti.

— Da, i-a raspuns Sachiko, cred ca aveti dreptate.

Am fost destul de surprinsa de tonul ei distant, pentru ca pana atunci conversase cu americanca in maniera cea mai indatoritoare. Baietelul cel bondoc s-a aplecat si mai mult peste masa, punandu-si degetul pe pagina.

— Vapoarele astea sunt prea mari, a zis el. Daca asta-i un copac, atunci vapoarele ar trebui sa fie cu mult mai mici.

Maica-sa a cantarit afirmatia lui, apoi a zis:

— Da, poate ca da. Dar desenul ramane oricum minunat. Nu esti de aceeasi parere, Akira?

— Vapoarele sunt cu mult prea mari, a repetat baiatul.

Femeia a izbucnit in ras si i s-a adresat lui Sachiko:

— Trebuie sa-l scuzati pe Akira. Vedeti, el studiaza desenul cu un distins profesor, prin urmare are mult mai mult discernamant fata de lucrurile acestea decat majoritatea copiilor de varsta lui. Fiica dumneavoastra are un profesor de desen?

— Nu, nu are.

Din nou tonul lui Sachiko devenise, neindoielnic, rece. Dar femeia nu parea sa remarce nimic.

— Nu-i deloc o idee rea, a continuat ea.

La inceput sotul meu a fost impotriva.

Era de parere ca lui Akira ii sunt de ajuns meditatiile la matematica si la fizica. Dar eu consider ca si desenul este important.

Un copil trebuie sa-si dezvolte imaginatia de la o varsta cat mai frageda. Toti profesorii de la scoala sunt de acord cu mine.

Dar cel mai bine se descurca la matematica. Consider ca matematica este extrem de importanta, nu credeti?

— Da, intr-adevar, a consimtit Sachiko.

Sunt sigura ca este cat se poate de utila.

— Matematica ascute mintea copiilor.

Veti descoperi ca toti copiii buni la matematica sunt buni la mai toate celelalte materii. Sotul meu si cu mine ne-am inteles de la inceput sa luam un meditator la matematica. Si s-a dovedit ca a meritat din toate punctele de vedere. Anul trecut Akira era mereu al treilea sau al patrulea la el in clasa, dar anul acesta a fost primul de la inceput si pana la sfarsit.

— Matematica e usoara, a hotarat baiatul. Stii tabla inmultirii cu noua? A intrebat-o el pe Mariko.

Maica-sa a inceput iarasi sa rada:

— Cred ca micuta domnisoara este si ea foarte inteligenta. In orice caz, desenele ei arata ca promite mult.

— Matematica e usoara, a repetat baiatul. Iar tabla inmultirii cu noua e chiar un fleac.

— Da, Akira stie acum toata tabla inmultirii. Cei mai multi copii de varsta lui nu o stiu decat pana la inmultirea cu trei sau cu patru. Akira, cat fac noua ori cinci?

— Noua ori cinci – patruzeci si cinci!

— Si noua ori noua?

— Noua ori noua – optzeci si unu!

Americanca a intrebat-o ceva pe Sachiko, iar cand aceasta i-a facut semn ca da, a batut din palme si a repetat din nou cuvantul „splendid”.

— Fiica dumneavoastra pare extrem de dotata, i-a spus femeia cu obraji durdulii, ii place la scoala? Lui Akira ii place aproape orice materie. In afara de matematica si desen, se descurca foarte bine si la geografie. Prietena mea a fost foarte surprinsa sa descopere ca Akira cunoaste numele tuturor oraselor mari din America. Nu-i asa, Suzie-san?

Femeia s-a intors spre prietena ei si a pronuntat mai multe cuvinte sovaielnice in engleza. Americanca a parut sa nu inteleaga nimic, dar a zambit aprobator in directia baiatului.

— Dar matematica ramane materia preferata a lui Akira. Nu-i asa, Akira?

— Matematica e usoara!

— Si ce materie ii place cel mai mult domnisoarei? S-a interesat femeia, intorcandu-se spre Mariko.

Mariko s-a gandit bine, apoi a raspuns:

— Si mie imi place matematica.

— Si tie iti place matematica. Minunat!

— Atunci cat fac noua ori sase? A intrebat-o suparat baiatul.

— Ce frumos e cand copiii discuta despre invatatura, nu? A intervenit maica-sa.

— Haide, cat fac noua ori sase?

— Ce vrea sa se faca Akira cand va fi mare? Am intervenit.

— Akira, spune-i doamnei ce vrei sa te faci.

— Director general la Mitsubishi Corporation!

— Firma tatalui sau, a explicat maica-sa. Akira e de pe acum cat se poate de hotarat.

— Da, inteleg, am raspuns eu, zambind. Minunat.

— Dar tatal tau unde lucreaza? A intrebat-o baiatul pe Mariko.

— Ei, Akira, nu fi asa de curios. Nu-i frumos, i-a recomandat maica-sa, apoi i-a vorbit din nou lui Sachiko: O multime de baieti de varsta lui inca mai spun ca vor sa se faca politisti sau pompieri. Dar Akira si-a dorit dintotdeauna sa munceasca la Mitsubishi.

— Tatal tau unde lucreaza? A insistat baiatul.

De aceasta data maica-sa, in loc sa intervina, s-a uitat in directia lui Mariko, ce astepta.

— Este ingrijitor de animale la gradina zoologica, a raspuns Mariko.

Pentru o clipa s-a asternut tacerea. In mod curios, raspunsul a parut sa-l umileasca pe baiat, care s-a rezemat de spatarul bancii cu o expresie morocanoasa.

Apoi maica-sa a inganat, oarecum nesigura pe ea:

— Ce meserie interesanta! Si noua ne plac foarte mult animalele. Gradina zoologica a sotului se afla in apropiere?

Inainte ca Sachiko sa poata raspunde, Mariko a coborat cu zgomot de pe banca.

Fara sa scoata un cuvant, s-a indepartat de noi, pornind spre un palc de copaci din apropiere. Am insotit-o cu totii cu privirile.

— E copilul dumneavoastra cel mai mare? A intrebat-o femeia pe Sachiko.

— Nu am altii.

— Ah, inteleg! De fapt nu-i deloc un lucru rau. In acest fel un copil poate sa fie mai independent. Si, dupa parerea mea, poate sa munceasca si mai mult. La noi e o diferenta de sase ani intre el si cel mare, a explicat ea, punandu-si mana pe capul baiatului.

Americanca a scos o exclamatie puternica si a batut din palme. Mariko tocmai incepuse sa se catare hotarata pe ramurile unui copac. Femeia cea durdulie s-a rasucit si i-a aruncat fetitei priviri pline de ingrijorare.

— Fiica dumneavoastra e un adevarat baietoi, a comentat ea.

Americanca a repetat cu veselie cuvantul „baietoi”, batand iarasi din palme.

— E oare in siguranta? A intrebat femeia cea durdulie. Nu cumva sa cada!

Sachiko a zambit si deodata a parut sa se comporte cu mai multa caldura fata de ea.

— Nu vi se pare normal ca un copil sa se catare in copaci?

Femeia continua sa priveasca, plina de neliniste.

— Sunteti convinsa ca este in siguranta? Daca se rupe o craca? A zis ea.

Sachiko i-a raspuns, razand:

— Sunt sigura ca fiica mea stie ce face.

In orice caz, va multumesc pentru grija dumneavoastra. Sunteti cat se poate de amabila.

I-a adresat femeii o plecaciune eleganta.

Americanca i-a zis ceva lui Sachiko si au inceput sa converseze din nou in engleza.

Femeia cu obraji durdulii a renuntat sa se mai uite in directia copacilor.

— Va rog sa nu considerati un gest necuviincios din partea mea, mi-a zis ea, punandu-si mana pe bratul meu, dar n-am putut sa nu remarc. Este prima dumneavoastra sarcina?

— Da, am recunoscut eu, razand. Il asteptam in toamna.

— Splendid. Si sotul dumneavoastra lucreaza si el tot intr-o gradina zoologica?

— O, nu! Munceste la o firma de electronice.

— Chiar asa?

Femeia a inceput sa-mi dea niste sfaturi in legatura cu ingrijirea copiilor. Intre timp am vazut peste umarul ei cum baiatul parasea masa si se indrepta spre copacul in care se urcase Mariko.

— Se pare ca este o idee excelenta sa lasi copilul sa asculte cat mai multa muzica buna, a continuat femeia. Sunt convinsa ca are o foarte mare influenta. Printre primele lucruri pe care le aude copilul trebuie sa fie si sunetul muzicii de calitate.

— Da, si mie imi place foarte mult muzica.

Baiatul statea la baza copacului si privea in sus, spre Mariko, cu o expresie de uimire pe chip.

— Fiul nostru mai mare nu are ureche muzicala la fel de buna ca Akira, mi-a povestit femeia. Sotul meu sustine ca asta s-a intamplat din cauza ca nu a ascultat suficienta muzica buna pe cand era bebelus si tind sa cred ca are dreptate. In zilele acelea la radio se transmitea mai mult muzica militara. Sunt convinsa ca nu i-a facut prea bine.

Pe cand femeia continua sa-mi vorbeasca, l-am vazut pe baiat incercand sa descopere pe trunchiul copacului un loc mai sigur unde sa puna piciorul. Mariko venise si ea mai jos si, din cate se parea, ii dadea sfaturi. Alaturi de mine americanca radea in gura mare, pronuntand din cand in cand cate un cuvant in japoneza. In cele din urma baiatul a reusit sa se ridice deasupra pamantului. Statea cu un picior infipt intr-o scobitura si se tinea cu ambele maini de o craca. Desi nu se saltase decat cativa centimetri, parea stapanit de o mare tensiune. E greu de zis daca gestul a fost comis dinadins sau nu, cert este ca la coborare Mariko a calcat cu toata greutatea peste degetele baiatului.

Acesta a tras un tipat si s-a prabusit greoi.

Speriata, mama lui s-a intors de indata.

Sachiko si americanca, care nu vazusera incidentul, si-au indreptat si ele privirile spre micutul prabusit. Acesta zacea pe o rana si urla. Maica-sa a luat-o la fuga spre el si, ingenunchind, a inceput sa-i pipaie piciorul. Baiatul continua sa urle.

De cealalta parte a poienitei pasagerii care asteptau telecabina se uitau spre noi.

Dupa vreun minut baiatul s-a apropiat suspinand de masa noastra, sprijinit de maica-sa.

— Cataratul in copaci este foarte primejdios, a comentat enervata femeia.

— N-a cazut de sus, am asigurat-o eu.

De fapt nici nu se urcase in copac.

— Putea sa-si franga vreun os. Dupa mine, copiii n-ar trebui lasati sa se urce in copaci. E o mare prostie.

— M-a lovit cu piciorul, suspina baiatul. M-a lovit ca sa ma arunce jos din copac. A incercat sa ma ucida.

— Te-a lovit cu piciorul? Fetita te-a lovit?

Am vazut-o pe Sachiko aruncandu-i o privire fiicei sale, care ajunsese iarasi in varful arborelui.

— A incercat sa ma omoare.

— Fetita te-a lovit?

— Fiul dumneavoastra a alunecat, atata tot, am intrerupt-o eu cu repeziciune. Am vazut tot ce s-a intamplat. Practic, a cazut de la o distanta infima.

— M-a lovit. A incercat sa ma omoare.

Femeia s-a intors la randul ei, uitandu-se spre copac.

— A alunecat, atata tot, am repetat eu.

— N-ar trebui sa faci asemenea lucruri prostesti, Akira, l-a certat femeia, suparata. E foarte periculos sa te catari in copaci.

— A incercat sa ma ucida.

— Nu trebuie sa te urci in copaci.

Baiatul continua sa suspine.

In orasele din Japonia proprietarii de restaurante, de ceainarii si magazine par cu totii sa-si doreasca lasarea cat mai grabnica a intunericului cu mult mai mult decat in Anglia. Cu destul timp inainte ca lumina zilei sa paleasca, in ferestre apar felinare si deasupra intrarilor se aprind neoane cu numele firmelor. Nagasaki era deja scaldat in culorile noptii cand am ajuns noi inapoi. Am plecat din Inasa in amurg si am mancat in restaurantul magazinului universal Hamaya. Dupa aceea, in dorinta de a prelungi cat mai mult ziua respectiva, ne-am pomenit plimbandu-ne pe strazi laterale, fara sa ne grabim deloc sa ajungem la statia terminala a tramvaiului. In zilele acelea, din cate imi aduc aminte, era moda ca tinerele cupluri sa se tina de mana in public – un lucru pe care Jiro si cu mine nu l-am facut niciodata – si in plimbarea noastra am vazut multi tineri asa, cautand locuri de distractie. Cum se intampla adesea in serile de vara, cerul se colorase intr-un purpuriu palid.

Pe tarabe se vindea peste, iar la acel moment al serii, cand multe barci de pescari se intorceau in port, vedeai adesea barbati care-si croiau calea pe strazile aglomerate, purtand pe umeri cosuri grele, indesate cu peste proaspat. Pe una dintre aceste strazi laturalnice, pline de gunoaie si de oameni care se plimbau fara tinta, am intalnit o taraba cu kujibiki. De vreme ce nu am avut niciodata obiceiul sa practic kujibiki, iar aici, in Anglia, nici nu exista ceva echivalent – cu exceptia tombolelor – as fi putut foarte bine sa uit de existenta unui asemenea lucru in lipsa amintirii acelei seri.

Am ramas in spatele gloatei si am privit. O femeie tinea ridicat un baiat de vreo doi sau trei ani. Sus, pe platforma, un barbat cu o batista legata in jurul capului s-a aplecat cu vasul pana cand copilul a putut sa-si vare mana inauntru. Baietelul a reusit sa extraga un bilet, dar parea sa nu stie ce are de facut cu el. Il tinea in mana, uitandu-se in gol, la fetele amuzate din jur. Barbatul cu batista s-a aplecat si mai mult si i-a aruncat copilului o remarca oarecare, provocand rasul curiosilor. In cele din urma maica-sa l-a lasat jos, i-a luat hartiuta din mana si i-a intins-o barbatului. Cu biletul respectiv se castiga un ruj de buze, pe care femeia l-a acceptat razand.

Mariko se ridicase pe varfuri, incercand sa distinga premiile expuse in spatele tarabei. Pe neasteptate, s-a intors spre Sachiko si i-a zis:

— Vreau sa cumpar un bilet.

— Sunt mai degraba bani irositi, Mariko.

— Vreau sa cumpar un bilet, a insistat ea intr-o maniera stranie si precipitata.

Vreau sa incerc kujihiki.

— Poftim, Mariko-san, i-am zis eu, oferindu-i o moneda.

S-a intors spre mine, putin surprinsa.

Apoi a luat moneda si a pornit hotarata, facandu-si loc cu coatele.

Multa lume isi incerca norocul. O femeie a castigat o acadea, un barbat intre doua varste o minge din cauciuc. Apoi a venit randul lui Mariko.

— Haide, mica mea printesa! A indemnat-o omul, clatinand incet vasul. Inchide ochii si concentreaza-te asupra ursului urias de colo.

— Nu vreau ursul, i-a replicat Mariko.

Omul s-a strambat, iar curiosii au inceput sa rada.

— Nu vrei ursul ala mare si imblanit?

Foarte bine, foarte bine, micuta mea printesa, atunci ce-ti doresti?

Mariko a aratat cu degetul spre partea din spate a dughenei:

— Cosul acela.

— Cosul?

Omul a ridicat din umeri.

— Foarte bine, printesa mea, inchide bine ochii si concentreaza-te asupra cosului. Esti gata?

Mariko a castigat cu biletul ei o glastra de flori. S-a intors in locul unde o asteptam si mi-a intins premiul.

— Nu-l vrei? Am intrebat-o. Doar tu l-ai castigat.

— Eu doream cosul. De-acum pisoii au nevoie de un cos al lor.

— Ei, nu face nimic.

Mariko s-a intors spre maica-sa si i-a zis:

— Vreau sa mai incerc o data.

— S-a facut tarziu, a oftat Sachiko.

— Vreau sa mai incerc. Numai o data.

Si-a croit din nou drum pana la platforma. Asteptand-o, Sachiko s-a intors spre mine si mi-a zis:

— E ciudat, dar aveam o cu totul alta impresie despre ea. Despre prietena ta, doamna Fujiwara, vreau sa spun.

— Oh?

Sachiko si-a inaltat capul, incercand sa distinga ceva peste multimea de curiosi.

— Nu, Etsuko, a intarit ea, mi-e teama ca nu am vazut-o niciodata in felul in care o vezi tu. Prietena ta mi-a lasat impresia unei femei pentru care in viata asta nu a mai ramas nimic.

— Dar nu-i adevarat! Am asigurat-o eu.

— Da? Si ce bucurie mai asteapta, Etsuko? Pentru ce mai traieste?

— Are localul ei. Nu-i cine stie ce, dar pentru ea inseamna foarte mult.

— Localul ei?

— Si il are pe fiul ei. Fiul ei face o cariera cat se poate de promitatoare.

Sachiko a aruncat din nou o privire spre taraba.

— Da, poate ca ai dreptate, a acceptat ea cu un zambet obosit. I-a ramas fiul.

De data aceasta Mariko a castigat un creion si s-a intors la noi cu o fata lunga.

Am dat sa pornim, dar Mariko ramasese cu privirile atintite spre taraba kujibiki.

— Haide, a zis Sachiko. Etsuko-san trebuie sa ajunga acasa.

— Vreau sa incerc inca o data. Doar o i singura data!

Sachiko a oftat sacaita, apoi s-a uitat la mine. Am ridicat din umeri si am zambit.

— Foarte bine, a acceptat Sachiko. Mai incearca o data.

Oamenii castigau premii unul dupa altul.

O tanara a primit o trusa de farduri in aplauzele multimii satisfacute de potriveala. Vazand-o pe Mariko aparand pentru a treia oara, barbatul s-a strambat din nou in stilul lui amuzant.

— Ei, mica mea printesa, te-ai intors!

Inca-ti mai doresti cosul? N-ai prefera ursul acela mare si imblanit?

Mariko n-a zis nimic, asteptand ca vasul sa coboare. Cand si-a ales biletul, omul l-a cercetat atent, apoi s-a uitat in urma lui, unde erau expuse premiile. A studiat inca o data biletul, apoi a dat in sfarsit din cap.

— Nu ai luat cosul. In schimb, ai castigat un mare premiu!

S-au starnit rasete si aplauze din toate partile. Omul s-a dus in spatele tarabei si s-a intors cu ceea ce parea a fi o cutie mare de lemn.

— Mama ta poate sa-si tina legumele in ea! A anuntat el, mai mult pentru multime decat pentru Mariko, ridicand o clipa premiul.

Alaturi de mine Sachiko a izbucnit in ras si a aplaudat si ea. S-a format un culoar prin care i s-a permis lui Mariko sa treaca cu premiul ei.

Cand am iesit din multime, Sachiko inca mai radea. A ras atat de mult, incat in ochi i-au aparut lacrimi mici. Si le-a sters si s-a uitat la cutie.

— Ce obiect straniu, a comentat ea, intinzandu-mi-l.

Avea dimensiunile unei cutii pentru mandarine si era neasteptat de usoara.

Lemnul era bine lustruit, dar nelacuit, iar pe una din laturi se gaseau doua panouri glisante din plasa de sarma.

— S-ar putea sa se dovedeasca utila, am zis eu, deschizand una din fante.

— Am castigat un mare premiu, ne-a anuntat Mariko.

— Da, ai dat lovitura, i-a raspuns Sachiko.

— Odata am castigat un chimonou, mi-a destainuit Mariko. La Tokyo am castigat odata un chimonou.

— Ei bine, ai castigat din nou.

— Etsuko, vrei sa-mi iei tu geanta, ca sa pot cara obiectul acesta pana acasa?

— Am castigat un mare premiu, a repetat Mariko.

— Da, ai fost mare, a laudat-o maica-sa, zambind.

Ne-am indepartat de taraba kujibiki.

Strada era presarata cu ziare si tot felul de alte gunoaie aruncate pe jos.

— Pisoii ar putea sa locuiasca aici, nu-i asa? A spus Mariko. Am putea sa punem inauntru niste carpe si sa le facem o casuta.

Sachiko s-a uitat neincrezatoare la cutia din bratele ei.

— Nu sunt foarte convinsa ca le va placea atat de mult.

— Ar fi o casuta foarte potrivita pentru ei. Atunci cand mergem la Yasuko-san, putem sa-i ducem in adapostul lor de-acolo.

Sachiko a zambit obosita.

— Putem, mama, nu-i asa? Putem sa-i ducem acolo, inauntru.

— Da, cred ca se poate, a consimtit Sachiko. Da, foarte bine. Ii vom transporta in cutie.

— Inseamna ca putem pastra pisoii?

— Da, putem pastra pisoii. Sunt sigura ca tatal lui Yasuko-san nu va avea nimic impotriva.

Mariko a luat-o putin la fuga inaintea noastra, apoi ne-a asteptat s-o ajungem din urma.

— Atunci nu mai trebuie sa le gasim niste camine noi?

— Nu, deocamdata nu. Ne mutam acasa la Yasuko-san si pastram pisoii.

— Deci nu mai trebuie sa le gasim stapani. Ii putem pastra pe toti. Putem sa-i ducem in cutie, nu-i asa, mama?

— Da, a asigurat-o Sachiko.

Apoi si-a lasat capul pe spate si a inceput iar sa rada.

Ma surprind adesea aducandu-mi aminte de chipul lui Mariko asa cum l-am vazut in seara aceea in tramvai, in drum spre casa.

Se uita pe fereastra, cu fruntea lipita de sticla. Avea o fata baietoasa, surprinsa in luminile multicolore ale orasului agitat de dincolo de geam. A ramas tacuta tot drumul, iar Sachiko si cu mine am conversat foarte putin.

— Oare sotul tau se va supara pe tine?

M-a intrebat ea la un moment dat.

— Se prea poate, i-am raspuns, zambind. Dar l-am prevenit de ieri ca s-ar putea sa intarzii.

— A fost o zi placuta.

— Da. Lui Jiro nu-i ramane decat sa astepte si sa se enerveze. M-am bucurat foarte mult de ziua de astazi.

— Ar trebui sa mai iesim in excursii, Etsuko.

— Da, ar trebui.

— Te rog sa nu uiti sa ma vizitezi dupa ce ma mut.

— Da, nu voi uita.

Dupa aceea s-a asternut iarasi linistea.

Dar ceva mai tarziu, tocmai cand tramvaiul incetinea ca sa opreasca intr-o statie, am simtit-o pe Sachiko tresarind pe neasteptate. Se uita de-a lungul vagonului, spre locul unde doua sau trei persoane se adunasera in apropierea usii. O femeie ce statea in picioare o privea fix pe Mariko.

Avea in jur de treizeci de ani si o figura trasa, cu o expresie obosita. E foarte posibil sa se fi uitat la Mariko cat se poate de nevinovat, iar daca nu ar fi existat reactia lui Sachiko, ma indoiesc c-as fi banuit ceva. Intre timp Mariko privea mai departe pe fereastra, fara sa aiba habar de prezenta femeii.

Remarcand ca Sachiko o fixeaza, femeia s-a intors cu spatele si cand tramvaiul s-a oprit, a coborat.

— O cunosteai pe persoana aceea? Am intrebat-o eu calma.

— Nu. Am confundat-o, mi-a raspuns Sachiko, razand.

— Ai confundat-o cu altcineva?

— Doar pentru o clipa. De fapt nici macar nu exista vreo asemanare.

A ras iarasi, apoi s-a uitat afara, ca sa vada unde ajunseseram.

Capitolul 8

Privind retrospectiv, inteleg cat se poate de limpede de ce a ramas Ogata-san la noi atat de mult timp in vara aceea. Cunoscandu-si bine fiul, i-a inteles, probabil, strategia in privinta articolului publicat in revista de Shigeo Matsuda. Sotul meu astepta pur si simplu ca Ogata-san sa se intoarca acasa, la Fukuoka, si intreaga afacere sa fie data uitarii. Era de acord ca un asemenea atac la adresa bunului nume al familiei trebuia contracarat ferm, ca problema il privea si pe el tot atat de mult ca si pe tatal sau si ca ii va scrie fostului coleg de scoala de indata ce va avea vreme. Acum, cu perspectiva pe care ti-o ofera distanta in timp, imi dau seama ca era modul tipic in care Jiro prefera sa evite orice confruntare penibila. Daca nu ar fi abordat intr-o maniera aproape identica o alta criza peste niste ani, poate ca nu as fi plecat niciodata din Nagasaki.

Dar nu vreau sa amintesc despre asta decat in treacat, pentru ca a venit vorba.

Am relatat ceva mai devreme unele detalii din seara in care cei doi colegi beti ai sotului meu au venit si au intrerupt partida de sah dintre Jiro si Ogata-san.

In seara respectiva, pregatindu-ma de culcare, am simtit un imbold puternic sa-i vorbesc lui Jiro despre Shigeo Matsuda si intreaga problema legata de el. Nu doream ca Jiro sa scrie o astfel de scrisoare impotriva vointei lui si aveam sentimentul tot mai acut ca trebuia neaparat sa-i explice limpede tatalui sau pozitia sa. Dar s-a intamplat ca in seara aceea sa ma abtin – ca de obicei, de altfel. Pe de o parte sotul meu ar fi considerat ca nu este treaba mea sa fac comentarii pe subiectul respectiv. Apoi la ora aceea tarzie Jiro era mereu obosit si orice incercare de a aborda un subiect avea darul sa-l enerveze. Si, in orice caz, natura relatiei noastre nu permitea niciodata o discutie deschisa despre asemenea lucruri.

Toata ziua ce a urmat Ogata-san a ramas in casa, studiind la nesfarsit partida de sah care – dupa cum mi-a zis el – fusese intrerupta intr-un moment crucial cu o zi in urma. Apoi, seara, cam la o ora sau doua dupa ce terminaseram cina, a scos din nou la iveala tabla de sah si a inceput sa studieze inca o data pozitia pieselor.

La un moment dat si-a ridicat privirile si i s-a adresat sotului meu:

— Asa, Jiro. Prin urmare maine este ziua cea mare.

Jiro si-a ridicat ochii din ziar si a zambit scurt.

— Nu are rost sa facem caz de asta, a comentat el.

— Nici vorba. Pentru tine este o zi mare.

Desigur, trebuie neaparat sa te straduiesti cat poti mai mult pentru firma, dar, dupa parerea mea, acesta este un triumf in sine, indiferent de rezultatul de maine.

Sa ti se ofere prilejul sa reprezinti firma la un asemenea nivel inca de la inceputul carierei nu mi se pare ceva obisnuit nici macar in zilele noastre.

Jiro a ridicat din umeri:

— Presupun ca ai dreptate. Desigur, chiar daca maine va merge exceptional de bine, nu inseamna neaparat ca voi fi avansat. Dar cred ca directorul trebuie sa fie destul de multumit de eforturile depuse de mine anul acesta.

— In orice caz, sunt convins ca are mare incredere in tine. Si cum crezi ca se vor desfasura lucrurile maine?

— Sper ca toate vor merge struna. In stadiul acesta toate partile implicate trebuie sa coopereze. Mai degraba e vorba de pregatirea adevaratelor negocieri de la toamna. Acum nu e ceva chiar atat de deosebit.

— Ei, atunci nu ne ramane decat sa asteptam si sa vedem cum va iesi. Iar acum, Jiro, ce-ar fi sa incheiem partida?

Dureaza de trei zile.

— A, da, partida. Desigur. Tata, intelege ca, indiferent cat de mult succes voi avea maine, asta nu constituie o garantie ca voi fi avansat.

— Desigur ca nu, Jiro. Inteleg si eu lucrurile astea. Si eu am parcurs o cariera din care nu a lipsit concurenta. Stiu prea bine cum este. Uneori sunt preferati altii, cu care nu ar merita sa fii comparat sub nici un motiv. Dar nu trebuie sa te lasi abatut din calea ta de lucruri de acest fel.

Prin perseverenta, in final vei triumfa. Si acum ce-ai zice sa incheiem partida noastra?

Sotul meu a aruncat o privire spre tabla de sah, dar nu a facut nici un gest care sa-l apropie de ea.

— Din cate mi-amintesc, esti la un pas de victorie, a spus el.

— Pai, te afli intr-o pozitie dificila, dar exista o cale de scapare. Numai sa reusesti sa o descoperi. Ti-aduci aminte, Jiro, cand te-am invatat jocul acesta, cum te avertizam mereu sa nu scoti turnurile la bataie prea devreme? Si acum faci aceeasi greseala. Vezi?

— Turnurile, da. Cum spui tu.

— Si, intamplator, Jiro, sunt de parere ca nu-ti calculezi mutarile in avans. Gresesc? Iti mai amintesti cat m-am chinuit sa te fac sa gandesti cu cel putin trei miscari in avans? Dar sunt de parere ca nu ai procedat asa cum te-am invatat.

— Trei miscari in avans? Ei, nu, nu am procedat asa. Nu pot pretinde ca sunt un maestru, asa ca tine, tata. Oricum, putem considera ca ai castigat.

— Adevarul, Jiro, este ca s-a vazut cat de colo inca de la inceputul partidei ca nu-ti gandesti mutarile. De cate ori ti-am spus? Un bun jucator de sah trebuie sa gandeasca in avans cel putin trei mutari – asta in cel mai rau caz.

— Da, probabil ca asa este.

— De exemplu, de ce ai mutat calul aici? Jiro, poftim, nici macar nu te uiti.

Poti sa-ti mai aduci aminte de ce ai mutat aici?

Jiro a aruncat o privire in directia tablei.

— Sa fiu sincer, nu-mi aduc aminte, a recunoscut el. Probabil ca la momentul respectiv aveam un motiv suficient de bun.

— Un motiv suficient de bun? Ce absurditate, Jiro! Primele cateva mutari au fost calculate dinainte. Mi-am dat seama, in momentul acela aveai o strategie. Dar de indata ce ti-am dejucat intentiile, ai renuntat. Ai inceput sa joci fara sa gandesti in perspectiva. Nu-ti amintesti ce-ti spuneam pe vremuri? Sahul inseamna mentinerea unor strategii coerente. Inseamna sa nu renunti atunci cand inamicul iti distruge un plan, ci sa concepi imediat unul nou. O partida nu este castigata sau pierduta atunci cand regele a fost prins in sfarsit intr-un colt. Soarta unei partide este pecetluita atunci cand un jucator renunta sa mai elaboreze vreo strategie. Cand soldatii sai sunt risipiti cu totii, cand nu mai au o cauza comuna si se misca haotic, atunci e pierduta o partida.

— Foarte bine, tata, recunosc. Am pierdut. Acum poate ar fi mai bine sa uitam de partida asta.

Ogata-san mi-a aruncat o privire, apoi s-a intors iar la Jiro:

— Cum poti sa spui asa ceva? Am studiat astazi tabla de joc cat se poate de atent si am constatat ca exista cel putin trei cai distincte prin care poti scapa.

Sotul meu a lasat ziarul jos si a zis:

— Larta-ma daca gresesc, dar cred ca ai spus-o tu insuti: jucatorul care nu poate mentine o strategie coerenta este inevitabil pierdut. Ei bine, dupa cum ai scos in evidenta de atatea ori, eu nu am gandit in avans mai mult de o singura mutare, prin urmare nu are nici un rost sa mergem mai departe. Si acum te rog sa ma ierti, dar as vrea sa termin de citit articolul.

— Cum asa, Jiro? Acesta-i pur si simplu defetism! Jocul este departe de a fi pierdut, tocmai ti-am zis. Acum ar trebui sa-ti elaborezi apararea, ca sa supravietuiesti si sa te lupti din nou cu mine. Jiro, ai avut mereu in tine o tendinta spre defetism inca de cand erai mic. Sperasem ca am reusit sa ti-o elimin, dar iata ca, dupa atata vreme, a iesit din nou la iveala.

— Larta-ma, dar nu-mi dau seama ce legatura are asta cu defetismul. In definitiv, nu-i decat un joc.

— S-ar putea sa nu fie decat un joc.

Dar un tata ajunge sa-si cunoasca foarte bine fiul. Un tata poate sa recunoasca foarte bine aceste trasaturi nedorite atunci cand apar. Nu-i nici pe departe o calitate de care sa fiu mandru ca o ai, Jiro. Ai renuntat de indata ce prima ta strategie s-a prabusit. Iar acum, cand ai fost silit sa te retragi in defensiva, te-ai suparat si nu mai vrei sa continui partida. Ce sa-ti spun! Tot asa te purtai si cand aveai noua ani.

— Tata, toate astea sunt niste prostii!

Am lucruri mai bune de facut decat sa stau toata ziua si sa ma gandesc la sah.

Jiro vorbise destul de tare si pentru cateva momente Ogata-san a parut oarecum derutat.

— La tine poate ca merge foarte bine, tata, a continuat sotul meu. Ai toata ziua la dispozitie ca sa-ti gandesti strategiile si schemele. Dar eu, personal, am lucruri mai bune de facut cu timpul meu.

Acestea fiind zise, Jiro s-a concentrat asupra ziarului. Taica-sau a ramas cu privirile atintite asupra lui, cu mirarea zugravita pe chip. In cele din urma Ogata-san a inceput sa rada.

— Haide, Jiro! A spus el. Tipam unul la celalalt de parca am fi doua pescarese.

A ras din nou, continuand:

— Exact ca doua pescarese.

Jiro nu i-a dat atentie.

— Haide, Jiro, haide sa nu ne mai certam. Daca nu vrei sa terminam partida, nu face nimic.

Sotul meu continua sa nu dea nici un semn c-ar fi auzit ceva. Ogata-san a ras iarasi, spunand:

— Foarte bine. E partida ta. Nu mai jucam. Dar lasa-ma sa-ti arat cum ai fi putut scapa de la ananghie. Exista trei lucruri pe care ai fi putut sa le faci. Primul este si cel mai simplu, iar eu nu as fi avut cum sa-ti replic. Uite, Jiro, uite aici! Uite, Jiro, vreau sa-ti arat ceva!

Jiro continua sa-si ignore tatal. Parea cu totul absorbit de lectura lui. A intors pagina si a mers mai departe cu cititul. Ogata-san a dat din cap ca pentru sine, chicotind.

— Exact asa facea si cand era copil, a comentat el. Cand lucrurile nu-i ies cum ar vrea el, se bosumfla si nu-l mai scoti din ale lui.

S-a uitat spre locul unde stateam eu si a zambit destul de ciudat. Apoi i s-a adresat din nou fiului lui:

— Jiro, uite ce e! Lasa-ma sa-ti arat cel putin miscarea asta. E cat se poate de simpla.

Pe neasteptate, sotul meu a aruncat ziarul pe podea si a facut o miscare in directia tatalui sau. In mod clar, intentia lui era sa rastoarne tabla de sah si toate piesele de pe ea. Dar s-a miscat cu stangacie si, inainte sa apuce s-o faca, a rasturnat cu piciorul ceainicul de langa el.

Vasul s-a rostogolit pe o parte, capacul a cazut cu zgomot si ceaiul s-a varsat cu iuteala pe suprafata rogojinii. Nefiindu-i clar ce se intamplase, Jiro s-a rasucit in loc si s-a uitat la baltoaca de langa el.

Apoi s-a intors din nou si s-a holbat la tabla de sah. Imaginea pieselor ramase netulburate pe locurile lor a parut sa-l infurie si mai tare, caci pret de o clipa am fost convinsa ca va face o noua incercare sa le doboare. Dar in cele din urma s-a ridicat in picioare, si-a insfacat ziarul si a parasit incaperea fara sa scoata un cuvant.

M-am dus repede in locul unde se varsase ceaiul. O parte din lichid incepuse sa fie absorbit de perna pe care sezuse Jiro.

Am indepartat-o si am inceput sa o frec cu un colt al sortului meu.

— Exact ca pe vremuri, a pronuntat Ogata-san cu un zambet pierit. Copiii devin adulti, dar nu se schimba prea mult.

M-am dus in bucatarie si am gasit o carpa. Cand m-am intors, Ogata-san statea tot in pozitia in care il lasasem, cu acelasi zambet pe chip. Se uita la baltoaca de pe tatami si parea profund adancit in ganduri. Parea atat de vrajit de acea pata de ceai, incat am ezitat o clipa inainte de a ingenunchea ca sa o sterg.

— Nu trebuie sa te necajesti din pricina asta, Etsuko, a zis el intr-un tarziu.

Nu este un lucru pe care sa-l bagi in seama.

— Nu, i-am raspims, continuand sa sterg.

— Ei, ma gandesc sa mergem si noi la culcare. E bine sa te culci devreme din cand in cand.

— Da.

— Nu trebuie sa te superi pentru asta, Etsuko. Ai sa vezi, pana maine Jiro va uita totul. Imi aduc aminte foarte bine de izbucnirile lui. Ba as putea spune chiar ca mica scena de mai inainte m-a facut nostalgic. Imi aduce aminte teribil de vremea cand era copil. Da, e suficient ca sa devii nostalgic.

Dar eu stergeam in continuare.

— Uite ce este, Etsuko, nu-i un lucru pentru care sa te superi.

Nu am mai avut nici un schimb de cuvinte cu sotul meu pana a doua zi, la micul dejun. A mancat uitandu-se din cand in cand la ziarul de dimineata, pe care i-l pusesem alaturi de farfurie. Nu a scos decat cateva vorbe si nu a comentat faptul ca taica-sau nu-si facuse inca aparitia.

Cat despre mine, am ascultat cu atentie daca nu cumva venea vreun zgomot din camera lui Ogata-san, dar nu am auzit nimic.

— Sper sa-ti mearga bine astazi, am zis, rupand tacerea.

Sotul meu a ridicat din umeri.

— Nu merita sa ne agitam pentru atata lucru, a zis el, ridicandu-si privirile spre mine. Astazi as fl vrut sa-mi pun cravata din matase neagra, dar cred ca ai facut ceva cu ea. As prefera sa nu-mi umbli prin cravate.

— Cea neagra, din matase? E atarnata in dulap, impreuna cu celelalte cravate ale tale.

— Dar acum nu era la locul ei. As prefera sa nu mai umbli la ele tot timpul.

— Cea neagra trebuie sa fae acolo, impreuna cu celelalte, i-am raspuns eu. Am calcat-o alaltaieri, pentru ca am stiut ca vei avea nevoie de ea astazi, si sunt convinsa ca am pus-o la loc. Esti sigur ca nu era acolo?

A oftat sacait si s-a intors la ziarul lui.

— Nu conteaza, m-a asigurat el. E buna si asta.

A continuat sa manance in liniste. Intre timp Ogata-san tot nu dadea nici un semn si la un moment dat m-am ridicat si m-am dus sa ascult la usa lui. Neauzind nici un zgomot dupa mai multe secunde, eram pe cale sa deschid. Dar sotul meu s-a intors spre mine si mi-a zis, tragandu-si ceasca in fata:

— Ce faci acolo? Nu am toata dimineata la dispozitie, stii?

M-am asezat la loc, am strans vasele pe care le folosise si i-am mai turnat niste ceai. L-a sorbit in graba, uitandu-se peste prima pagina a ziarului.

— E o zi importanta pentru noi, am zis. Sper ca va merge bine.

— Nu e cazul sa ne agitam atat, mi-a raspuns el, fara sa-si ridice privirea.

Cu toate acestea, inainte sa iasa din casa, Jiro s-a studiat cu atentie in oglinda din antreu, aranjandu-si cravata si cercetandu-si obrazul, ca sa se asigure ca se barbierise cum se cuvine. Dupa plecarea lui m-am dus din nou la usa lui Ogata-san si am ascultat. Liniste totala.

— Tata? Am soptit eu.

— A, Etsuko, am auzit vocea lui Ogatasan. Am stiut eu ca nu ma vei lasa sa lenevesc.

Oarecum linistita, m-am dus in bucatarie sa pregatesc o cana de ceai proaspat, apoi am pus masa pentru Ogata-san. Cand s-a asezat, a remarcat in treacat:

— Presupun ca Jiro a plecat deja.

— O, da, a plecat de mult! Eram pe cale sa arunc mancarea ta, tata. M-am gandit ca esti mult prea lenes ca sa te mai scoli pana la pranz.

— Vai, nu fi rea, Etsuko! Cand vei ajunge la varsta mea, iti va placea si tie sa te odihnesti din cand in cand. Si-apoi aici, la voi, ma simt ca in vacanta.

— Foarte bine. Atunci presupun ca macar de data asta, tata poate fi iertat pentru ca a fost atat de lenes.

— Nu voi mai avea prilejul sa lenevesc asa odata ce voi ajunge la Fukuoka, a zis el, punand mana pe betisoare. Cred ca a sosit timpul sa ma intorc cat de curand acasa, a oftat el.

— Sa te intorci acasa? Dar nu-i nici o graba, tata.

— Ba da, trebuie sa o pornesc la drum nu peste multa vreme. Am o multime de treburi de care sa ma ocup.

— Treburi? Ce fel de treburi?

— Ei bine, pentru inceput e nevoie sa confectionez niste panouri noi pentru veranda. Si pe urma stancile artificiale. Nici macar nu am inceput treaba. Pietrele au fost aduse de mai multe luni si zac inca in gradina, asteptandu-ma.

A oftat si a inceput sa manance, lamentandu-se:

— Sunt convins ca acasa nu voi mai avea ocazia sa trandavesc.

— Dar nu ai de ce sa pleci asa de repede, tata! Stancile tale pot sa mai astepte putin.

— Esti foarte amabila, Etsuko. Dar de acum nu mai am vreme. Stii, ii astept din nou pe fiica mea si pe sotul ei la toamna si vreau neaparat sa termin treaba inainte de sosirea lor. Acum un an si acum doi ani au venit sa ma viziteze toamna. Banuiesc ca vor dori sa vina din nou si anul acesta.

— Inteleg.

— Da, sunt sigur ca vor dori sa ma viziteze din nou la toamna. E vremea cea mai potrivita pentru sotul lui Kikuko. Iar Kakuko imi spune in fiecare scrisoare cat de curioasa e sa vada casa mea cea noua.

Ogata-san a dat din cap ca pentru sine, apoi a continuat sa manance din castronul lui. L-am urmarit o vreme in tacere, apoi i-am zis:

— Cat de credincioasa iti este fiica ta, Kikuko-san, tata! E o cale atat de lunga de la Osaka pana la tine! Trebuie sa-i fie foarte dor.

— Cred ca simte nevoia sa scape de socrul ei din cand in cand. Altfel nu-mi explic de ce tine mortis sa bata tot drumul asta.

— Esti nedrept, tata. Sunt sigura ca-i este dor de tine. Ma vad silita sa te parasc.

Ogata-san a inceput sa rada.

— Dar e adevarat, a zis apoi. Batranul Watanabe domneste asupra lor ca un vechi dictator militar. Ori de cate ori vin la mine, povestesc tot timpul cat de insuportabil a devenit. Personal, il agreez pe batran, dar nu se poate tagadui ca n-ar fi un adevarat tiran. Presupun ca le-ar placea si lor sa aiba un loc cum este acesta, Etsuko, un apartament numai al lor. Nu-i rau ca tinerii casatoriti sa locuiasca departe de parinti.

Din ce in ce mai multe cupluri procedeaza asa. Tinerii nu mai vor sa fie vesnic condusi de batrani tiranici.

Ogata-san si-a amintit brusc de mancarea din castronul sau si s-a pornit sa manance grabit. Dupa ce a terminat, s-a ridicat si s-a apropiat de fereastra. A ramas o clipa acolo, cu spatele la mine, admirand privelistea. Apoi a mai deschis-o putin, ca sa patrunda mai mult aer, si a respirat adanc.

— Esti multumit de noua ta casa, tata?

L-am intrebat.

— De casa mea? Da, sigur ca da. Mai e insa nevoie de ceva munca pe ici, pe colo, dupa cum spuneam. Dar e mult mai adunata. Casa de la Nagasaki era prea mare pentru un om singur si in varsta.

Continua sa se uite pe fereastra. In lumina cruda a diminetii nu puteam distinge din silueta lui decat un contur cetos.

— Dar era o casa frumoasa casa cea veche, i-am zis. Si acum ma opresc sa o admir daca am drum in partea aceea. De fapt am trecut pe langa ea saptamana trecuta, cand ma intorceam de la doamna Fujiwara.

Am crezut ca nu ma auzise, pentru ca a continuat sa admire privelistea in tacere.

Dar dupa cateva secunde a zis:

— Si cum arata casa cea veche?

— O, aproape neschimbata! Noii ei locatari au adoptat-o exact asa cum ai lasat-o tu.

— Ce se intampla cu azaleele, Etsuko?

M-a intrebat, intorcandu-se putin spre mine. Mai existau azaleele din poarta?

Lumina ma impiedica sa-i vad clar figura, dar, judecand dupa voce, am presupus ca zambea.

— Azaleele?

— Ei, presupun ca nu exista nici un motiv pentru care sa-ti amintesti, mi-a raspuns el, intorcandu-se spre fereastra si intinzandu-si bratele. Le-am plantat in poarta chiar in ziua aceea. Ziua in care s-a luat hotararea definitiva.

— Ziua in care s-a luat ce hotarare definitiva?

— Ca tu si cu Jiro va veti casatori. Dar nu ti-am povestit niciodata despre azalee, prin urmare nu am nici o justificare sa ma astept sa-ti aduci aminte de ele.

— Ai plantat niste azalee pentru mine?

Foarte fi”umos ca te-ai gandit la asa ceva!

Dar nu, nu-mi aduc aminte sa-mi fi vorbit vreodata de ele.

— Etsuko, dar tocmai tu mi le-ai cerut!

M-a asigurat el, intorcandu-se iarasi catre mine. De fapt chiar mi-ai ordonat sa le plantez la poarta.

— Cum? Am ras eu. Cum adica ti-am ordonat?

— Da, exact asa, mi-ai ordonat. Ca si cum as fl fost un gradinar angajat. Nu ti-aduci aminte? Tocmai cand am crezut ca totul fusese in sfarsit stabilit si ca urma sa devii nora mea, mi-ai spus ca mai este un lucru. Ca nu ai locui intr-o casa fara azalee la poarta. Si ca daca nu plantez azalee chiar atunci, intregul aranjament cade.

Prin urmare, ce-mi ramanea de facut?

I M-am dus si am plantat imediat azaleele.

I – Acum, ca mi-ai povestit, am zis eu

1 zambind, cred ca mi-am adus si eu aminte ceva. Dar mi se pare absurd, tata. Eu nu te-am obligat niciodata sa o faci.

— Ba da, Etsuko, asa a fost. Mi-ai spus I ca nu ai locui intr-o casa fara azalee la poarta.

S-a indepartat de fereastra si s-a asezat din nou vizavi de mine.

— Da, Etsuko, a continuat el. Ca si r cum as fi fost un gradinar angajat.

Am ras amandoi si am inceput sa torn ceaiul.

— Azaleele au fost mereu florile mele preferate, stii? I-am marturisit eu.

— Da, asa mi-ai zis si atunci.

Am terminat sa umplu cestile si am ramas tacuti cateva clipe, urmarind aburul care se inalta.

— Iar atunci eu nu aveam nici cea mai mica idee, am zis. Despre planurile lui Jiro, vreau sa zic.

— Nu.

M-am aplecat si i-am pus o farfurie cu fursecuri langa ceasca. Ogata-san le-a privit cu un zambet. In cele din urma a rupt tacerea:

— Azaleele au facut flori minunate. Dar pana atunci, desigur, voi erati deja mutati.

Si nu este deloc rau ca tinerele perechi sa locuiasca de capul lor. Uita-te la Kikuko si la sotul ei. Ar fi incantati sa aiba un loc numai al lor, dar batranul Watanabe nici nu vrea sa auda. Ce mai tiran batran e si el!

— Daca ma gandesc mai bine, erau azalee la poarta cand am trecut pe acolo saptamana trecuta. Probabil ca noii locatari au aceleasi gusturi ca si mine. Azaleele sunt un element esential pentru porti.

— Sunt bucuros ca au ramas acolo.

Ogata-san a sorbit din ceasca, apoi a oftat si mi-a zis, surazand:

— Ce mai tiran e si batranul Watanabe!

Nu mult dupa ce am terminat micul dejun, Ogata-san mi-a propus sa dam o raita prin Nagasaki, „asa cum fac turistii”.

Dupa cum s-a exprimat el. Am fost imediat de acord si am luat un tramvai pana in centru. Din cate mi-aduc aminte, am petrecut o vreme intr-o galerie de arta, iar apoi, cu putin inaintea pranzului, am mers sa vizitam monumentul inchinat pacii, construit in marele parc public, nu departe de centrul orasului.

Toata lumea stia de „Parcul Pacii” – nu am aflat niciodata daca aceasta era denumirea lui oficiala – si, intr-adevar, in pofida zgomotelor facute de copii si de pasari, o atmosfera solemna staruia asupra vastei intinderi verzi. Podoabele obisnuite, cum sunt tufisurile si fantanile, erau reduse la minimum, rezultatul fiind o imagine austera. Pajistea neteda, cerul larg al verii si monumentul insusi – o statuie alba si masiva, ridicata in amintirea celor ucisi de bomba atomica – dominau imprejurimile.

Statuia amintea de un zeu grec musculos, ce sta cu ambele brate intinse. Cu cel drept arata spre cerul de unde cazuse bomba, iar cu celalalt, intins spre stanga, personajul stavilea, probabil, fortele raului. Isi tinea ochii inchisi, in rugaciune.

Am avut intotdeauna sentimentul ca statuia era o prezenta destul de stinghera si nu fusesem vreodata capabila sa o asociez cu ceea ce se petrecuse in ziua in care cazuse bomba si in zilele teribile care urmasera. De la distanta figura respectiva era aproape comica, amintind de un agent de circulatie. Pentru mine nu ramanea decat o statuie oarecare si, cu toate ca majoritatea oamenilor din Nagasaki pareau sa o aprecieze ca pe o luare de pozitie, banuiesc totusi ca sentimentul general era foarte asemanator cu al meu.

Iar astazi, daca se intampla sa-mi amintesc de statuia aceea mare si alba de la Nagasaki, in minte imi vine in primul rand vizita mea in Parcul Pacii impreuna cu Ogata-san din dimineata aceea si apoi intamplarea cu cartea lui postala.

— Pe o carte postala nu mai arata la fel de impresionant, a zis Ogata-san, inaltand spre ochi vederea cu statuia, pe care tocmai o cumparase.

In clipa aceea ne aflam cam la vreo cincizeci de metri de monument.

— Am tot vrut sa trimit o carte postala, mi-a explicat el. De acum e posibil sa ma intorc foarte repede la Fukuoka, dar consider ca merita totusi sa o trimit.

Etsuko, nu ai cumva un stilou la tine?

Poate ca ar fi mai bine sa o expediez chiar acum, altfel s-ar putea sa uit.

Am gasit un stilou in poseta si ne-am asezat pe o banca din apropiere. Curand am remarcat ca ramasese cu privirea in gol, fixand cartea postala nescrisa, cu stiloul pregatit. O data sau de doua ori l-am surprins contempland statuia, ca si cum ar fi fost in cautarea inspiratiei. Intr-un tarziu l-am intrebat:

— O trimiti unei prietene din Fukuoka?

— Ei, nu-i decat o cunostinta!

— Ai un aer foarte vinovat, i-am marturisit. Ma intrebam cui oare ii scrii.

Ogata-san m-a privit plin de mirare.

Apoi a izbucnit in hohote de ras.

— Vinovat? Esti convinsa?

— Da, foarte vinovat. Ma intreb ce faci cand nu te observa nimeni.

Ogata-san continua sa rada in gura mare. Radea atat de tare, ca zgaltaia banca.

Apoi s-a mai potolit putin si mi-a zis:

— Foarte bine, Etsuko. M-ai prins. M-ai prins scriind pentru girlfriend a mea, a folosit el termenul englezesc. M-ai prins in flagrant delict, a recunoscut, incepand din nou sa rada.

— Intotdeaxina am banuit ca duci o viata fermecatoare la Fukuoka.

— Da, Etsuko, a chicotit el, o viata fermecatoare!

Apoi a respirat adanc si si-a concentrat din nou atentia asupra cartii lui postale.

— Habar n-am ce sa scriu. Poate ca as putea sa o trimit pur si simplu asa, nescrisa. In definitiv, nu am vrut decat sa-i arat monumentul. Dar si asa poate sa para prea banal.

— Ei bine, tata, nu pot sa-ti dau nici un sfat daca nu-mi dezvalui cine este aceasta misterioasa doamna.

— Aceasta misterioasa doamna, Etsuko, tine un mic restaurant la Fukuoka. E foarte aproape de casa mea, prin urmare ma duc acolo la cina. Discut cu ea uneori. E o femeie foarte placuta si i-am promis ca-i voi trimite o vedere cu Monumentul Pacii.

Mi-e teama ca altceva nu am de marturisit.

— Inteleg, tata. Dar curiozitatea mea nu a fost inca potolita.

— E o batrana doamna cat se poate de placuta, dar dupa o vreme devine obositoare. Daca sunt singurul ei client, ramane langa mine si-mi vorbeste tot timpul cat dureaza masa. Din nefericire, nu exista in vecinatate multe alte locuri potrivite unde sa pot manca. Stii, Etsuko, daca m-ai invata sa gatesc, dupa cum mi-ai promis, atunci n-as mai fi silit sa o suport.

— Ar fi lipsit de sens, i-am raspuns eu, razand. N-ai sa deprinzi niciodata acest mestesug.

— Prostii! De fapt te temi sa nu te intrec. E un gest cat se poate de egoist din partea ta, Etsuko. Acum hai sa ne gandim, a zis el, uitandu-se din nou la ilustrata. Ce-as putea sa-i transmit batranei doamne?

— Ti-o amintesti pe doamna Fujiwara?

Acum are o patiserie. Langa fosta ta casa.

— Da, am auzit si eu. Mare pacat!

Cineva de rangul ei a ajuns sa faca negustorie intr-o dugheana.

— Dar pe ea o amuza. Ii ofera prilejul sa faca totusi ceva. De multe ori ma intreaba de tine.

— Mare pacat! A repetat el. Sotul ei a fost un barbat distins. Am avut un respect deosebit pentru el. Iar acum ea tine o patiserie. Extraordinar! A hotarat el, clatinand din cap cu gravitate. As merge sa-i prezint omagiile mele, dar cred ca pentru ea ar fi destul de penibil. Din cauza situatiei in care a ajuns, vreau sa spun.

— Tata, ea nu se rusineaza ca tine o dugheana. Dimpotriva, e mandra. Spune ca si-a dorit dintotdeauna sa conduca o afacere, indiferent cat de neinsemnata.

Cred ca ar fi incantata daca i-ai face o vizita.

— Localul ei se afla in Nakagawa, zici?

— Da, destul de aproape de vechea ta casa.

Ogata-san a parut sa cantareasca o vreme aceasta informatie. Apoi s-a intors spre mine si mi-a zis:

— Foarte bine atunci, Etsuko. Sa mergem sa-i facem o vizita.

A mazgalit ceva in graba pe ilustrata si mi-a inapoiat stiloul.

— Adica vrei sa mergem chiar acum, tata?

Hotararea lui brusca ma luase prin surprindere.

— Da. De ce nu?

— Foarte bine. Cred ca ne va oferi un pranz.

— Da, probabil. Dar nu as vrea nicidecum sa o fac pe buna doamna sa se simta prost.

— Va fi incantata sa ne ofere un pranz.

Ogata-san a dat din cap si a ramas tacut cateva clipe. Apoi mi-a marturisit cu oarecare prudenta:

— Pentru tot ca veni vorba, Etsuko.

Aveam de gand de o vreme sa dau o raita prin Nakagawa. Vreau sa-i fac o vizita unei anumite persoane de acolo.

— Da?

— Ma intreb daca il gasim acasa la ora asta.

— Cui anume vrei sa-i faci vizita, tata?

— Lui Shigeo. Shigeo Matsuda. De mai multa vreme ma bate gandul sa-i fac o vizita. Poate ca mananca acasa la pranz si in acest caz am noroc si-l gasesc. As prefera asa in loc sa-l deranjez la el la scoala.

Cateva minute Ogata-san a contemplat statuia, cu o expresie destul de mirata pe chip. Am pastrat tacerea, uitandu-ma la vederea pe care o tot sucea in maini. Apoi, pe neasteptate, si-a lovit genunchii cu palmele si s-a ridicat.

— Prea bine, Etsuko! A zis el. Haide sa pornim la drum. Mai intai incercam sa dam de Shigeo, apoi putem sa-i facem o vizita si doamnei Fujiwara.

La ora amiezii ne-am suit in tramvaiul spre Nakagawa. Vagonul era sufocant de aglomerat, iar strazile din jur se umplusera cu hoarde de functionari iesiti in pauza de pranz. Dar cand ne-am indepartat de centrul orasului, numarul pasagerilor a mai scazut, iar cand tramvaiul a ajuns la capat, in Nakagawa, nu mai ramasese decat o mana de oameni.

Dupa ce a coborat, Ogata-san a facut o pauza, mangaindu-se pe barbie. Greu de spus daca savura clipa intoarcerii in cartierul lui sau pur si simplu incerca sa-si aduca aminte drumul spre casa lui Shigeo Matsuda. Stateam pe o platforma de beton, inconjurata de mai multe vagoane de tramvai goale. Deasupra capetelor noastre un labirint de sarme negre taia vazduhul.

Soarele dogorea cu o putere considerabila, facand ca suprafetele vopsite sa straluceasca puternic.

— Ce zapuseala, a remarcat Ogata-san, stergandu-si fruntea.

Apoi a pornit la drum, conducandu-ma spre un sir de case care incepea de cealalta parte a depoului de tramvaie.

Cartierul nu se schimbase prea mult cu trecerea anilor. Pe masura ce inaintam, ulitele inguste o coteau mereu, suind si coborand. Casele, multe dintre ele inca familiare pentru mine, se inaltau oriunde o permitea terenul in panta. Unele stateau catarate pe coaste, in pozitii precare, altele inghesuite in cele mai neasteptate cotloane.

La balcoane atarnau paturi si rufe. Ne-am vazut de drum, trecand pe langa locuinte grandioase, fara sa ne apropiem de vechea casa a lui Ogata-san sau de cea in care statusem odinioara impreuna cu parintii mei. De fapt mi-a trecut prin minte ca Ogata-san alesese poate dinadins un drum ocolit.

Ma indoiesc ca am mers mai mult de zece sau cincisprezece minute, dar am obosit teribil din pricina soarelui si a terenului accidentat. La un moment dat ne-am oprit la jumatatea unei poteci abrupte si Ogata-san m-a invitat la adapostul unui copac umbros de pe marginea trotuarului.

Apoi mi-a aratat vizavi o casa veche si frumoasa, cu acoperisul coborand in pante largi, acoperite cu tigle, dupa modelul traditional.

— Aici este casa lui Shigeo, mi-a zis el.

L-am cunoscut destul de bine pe tatal sau.

Din cate stiu eu, maica-sa inca traieste si locuiesc impreuna.

Apoi Ogata-san a inceput sa se mangaie pe barbie, asa cum facuse si cand coborase din tramvai. Am ramas asa, fara sa spun nimic.

— E destul de probabil sa nu fie acasa, a zis Ogata-san. Poate ca-si petrece pauza de masa in cancelarie, alaturi de colegii sai.

Am continuat sa astept in liniste. Ogatasan a ramas langa mine, cu privirea indreptata spre casa. In cele din urma a zis:

— Etsuko, ce distanta e de aici pana la doamna Fujiwara? Ai idee?

— Nu e decat cale de cateva minute.

— Cred c-ar fi mai bine s-o pornesti tu inainte si sa ne intalnim acolo. Mi se pare cea mai buna solutie.

— Perfect, daca asa vrei tu.

— Se pare ca de fapt a fost o hotarare cat se poate de nesocotita din partea mea.

— Doar nu sunt invalida, tata!

A ras scurt, apoi s-a uitat din nou in directia casei.

— Consider ca asa ar fi cel mai bine, a repetat el. Ia-o tu inainte.

— Perfect.

— Nu cred sa dureze prea mult. De fapt, a aruncat el inca o privire in directia casei, de fapt de ce nu astepti pana sun la poarta? Daca vezi ca am intrat, atunci iti poti continua drumul spre doamna Fujiwara. A fost cat se poate de nesocotit din partea mea sa te aduc aici.

— E in regula, tata. Acum asculta-ma cu atentie, altfel nu vei nimeri niciodata localul. Iti amintesti unde era cabinetul chirurgului?

Dar Ogata-san nu ma mai asculta. De cealalta parte a drumului poarta de la intrare se deschisese si in prag aparuse un tanar zvelt, cu ochelari. Era imbracat in camasa si vesta si tinea sub brat o servieta mica. Clipea des in lumina orbitoare. Apoi s-a aplecat asupra servietei si a inceput sa cotrobaie prin ea. Shigeo Matsuda arata mai zvelt si mai tanar decat imi aduceam eu aminte. Si doar il intalnisem de cateva ori pana atunci.

Capitolul 9

Shigeo Matsuda si-a inchis catarama servietei, apoi, aruncand o privire distrata in jur, a traversat agale. S-a uitat o clipa in directia noastra, dar, nerecunoscandu-ne, si-a vazut de drum.

Ogata-san l-a urmarit cum trece pe langa noi. Apoi, dupa ce tanarul strabatuse cativa metri in vale, l-a strigat:

— Ah, Shigeo!

Shigeo Matsuda s-a oprit in loc si s-a intors. S-a apropiat cu un aer mirat.

— Ce mai faci, Shigeo?

Tanarul ne-a masurat prin ochelari, apoi a izbucnit vesel:

— Ia te uita, Ogata-san! E o surpriza la care nu ma asteptam!

S-a inclinat si a intins mana.

— Ce surpriza nemaipomenita! Si Etsuko-san! Ce mai faci? Sunt bucuros sa te revad.

Am facut schimb de plecaciuni si el ne-a strans mana amandurora. Apoi i s-a adresat lui Ogata-san:

— Aveati cumva de gand sa-mi faceti o vizita? Din pacate, pauza mea de pranz aproape s-a terminat.

A aruncat o privire la ceas.

— Dar am putea sa intram pentru cateva minute, a adaugat el.

— Nu, nu! S-a grabit sa-i raspunda Ogata-san. Nu vrem sa intarzii la munca.

S-a intamplat sa fim in trecere pe aici, iar eu mi-am adus aminte de tine. Tocmai ii aratam lui Etsuko casa ta.

— Va rog! Mai am la dispozitie cateva minute. Lasati-ma sa va ofer macar o ceasca de ceai. Astazi e o zi inabusitoare.

— Nu, nu, trebuie sa te intorci la lucru!

Cei doi barbati au ramas sa se masoare din priviri cateva clipe.

— Si cum mai merge, Shigeo? S-a interesat Ogata-san. Ce mai e nou pe la scoala?

— A, ca intotdeauna! Stiti cum este.

Si dumneata, Ogata-san, sper ca te bucuri cum se cuvine de pensie. N-am avut habar ca te afli la Nagasaki. In ultima vreme n-am mai luat legatura cu Jiro.

Apoi Shigeo s-a intors spre mine si mi-a zis:

— M-am tot gandit sa-i scriu, insa de ajuns nu am ajuns sa o fac.

I-am zambit si am rostit ceva banal si politicos. Apoi barbatii au inceput din nou sa se masoare din priviri.

— Arati cat se poate de bine, Ogatasan, a zis Shigeo Matsuda. Te simti bine la Fukuoka?

— Da, este un oras frumos. De fapt e orasul meu natal.

— Adevarat?

Si s-a asternut iar tacerea.

— Nu vrem sa te tinem din drum. Daca te grabesti, este absolut de inteles, a zis intr-un tarziu Ogata-san.

— Nu, nu! Mai am cateva minute la dispozitie. Ce pacat ca nu ati trecut pe aici ceva mai devreme! Poate ca doresti sa-mi faci o vizita inainte de a pleca de la Nagasaki.

— Da, am sa incerc. Dar am de facut o multime de alte vizite.

— Da, inteleg foarte bine.

— Si mama ta se simte bine?

— Da, e bine, multumesc.

A urmat o noua pauza.

— Ma bucur ca totul merge bine, a rupt Ogata-san tacerea. Da, s-a intamplat sa fim in trecere pe aici si-i spuneam lui Etsuko-san ca locuiesti pe strada asta.

De fapt tocmai imi aminteam cum veneai si te jucai cu Jiro cand erati mici.

Shigeo Matsuda a inceput sa rada, comentand:

— Cum zboara timpul, nu?

— Da, la fel ii ziceam si eu lui Etsuko.

De fapt tocmai aveam de gand sa-i povestesc o intamplare curioasa. Mi-am amintit-o cand am dat cu ochii de casa ta. Oantamplare curioasa.

— Da?

— Da. Mi-am amintit-o cand ti-am vazut casa, asta-i tot. Stii, acum vreo cateva zile am citit ceva. Un articol intr-un jurnal.

Noua gazeta pedagogica, asa cred ca se chema.

Tanarul a ramas o secunda tacut, apoi si-a trecut greutatea de pe un picior pe celalalt si si-a pus servieta pe pavaj.

— Inteleg, a spus el.

— Am fost destul de surprins cand am dat peste el. Ca sa fiu cinstit, am fost de-a dreptul uimit.

— Da, asa mi-am inchipuit si eu ca se va intampla.

— Mi se pare un fapt cu totul iesit din comun, Shigeo. Cu totul iesit din comun.

Shigeo Matsuda a respirat adanc si si-a atintit privirile in pamant. A dat din cap, fara sa zica nimic.

— Acum cateva zile am vrut sa vin la tine si sa stam de vorba, a continuat Ogata-san. Dar apoi mi-a iesit din minte, bineinteles. Shigeo, te rog sa-mi spui cinstit, crezi macar un singur cuvant din ceea ce-ai scris? Explica-mi ce anume te-a impins sa scrii asemenea lucruri. Explica-mi, Shigeo, si apoi pot sa ma intorc acasa, la Fukuoka, cu sufletul linistit. In momentul de fata sunt cat se poate de consternat.

Shigeo Matsuda impingea cu varful pantofului o pietricica. In cele din urma a oftat, si-a ridicat ochii catre Ogata-san si si-a potrivit ochelarii.

— Multe lucruri s-au schimbat in ultimii ani, a inceput el.

— Pai, sigur ca s-au schimbat. Asta imi dau si eu seama. Ce fel de raspuns este acesta, Shigeo?

— Lasa-ma sa explic, Ogata-san.

A facut o noua pauza si a privit iar spre caldaram. S-a scarpinat cateva secunde dupa ureche.

— Vezi dumneata, a zis apoi, trebuie sa intelegi. Multe lucruri s-au schimbat intre timp. Si se schimba in continuare.

Suntem intr-o era cu totul noua fata de vremurile acelea cand. Cand dumneata erai o personalitate influenta.

— Dar, Shigeo, ce-are a face una cu alta? Lucrurile se pot schimba, dar de ce ar fi nevoie de un asemenea articol? Am facut eu oare vreodata un lucru care sa te jigneasca?

— Nu. Niciodata. Sau cel putin nu pe mine personal.

— Mi-am inchipuit eu ca nu. Iti mai aduci aminte de ziua cand te-am prezentat directorului de la scoala ta? Nu a trecut chiar asa de multa vreme de atunci, nu? Sau poate ca si atunci o fi fost o alta era?

— Ogata-san, i-a replicat Shigeo Matsuda cu vocea mai ridicata si cu o atitudine noua, autoritara, Ogata-san, as fi preferat sa vii cu o ora mai devreme. Asa poate ca as fi avut ragazul sa-ti explic mai amanuntit. Nu avem timp sa discutam acum intreaga chestiune. Dar permite-mi sa-ti spun doar atat: da, am crezut tot ceea ce am scris in articolul acela si cred si acum.

Pe vremea dumitale copiilor din Japonia li s-au bagat in cap niste lucruri infioratoare. Au fost invatati minciuni dintre cele mai periculoase. Si lucrul cel mai rau dintre toate e ca au fost invatati sa nu vada, sa nu puna intrebari. De aceea a fost aruncata tara in cel mai teribil dezastru din intreaga ei istorie.

— Chiar daca am pierdut razboiul, l-a intrerupt Ogata-san, nu e un motiv sa maimutarim felul de a fi al inamicului.

Am pierdut razboiul pentru ca nu am avut suficiente tunuri si tancuri, nu din cauza ca oamenii nostri ar fi fost lasi, nu pentru ca societatea noastra ar fi fost superficiala.

Nu ai nici cea mai mica idee, Shigeo, cat de aprig au muncit oamenii ca mine si ca doctorul Endo, pe care l-ai insultat in acelasi stil in articolul tau. Eram profund legati de patria noastra si am muncit din rasputeri pentru ca adevaratele valori sa fie pastrate si transmise mai departe.

— Nu ma indoiesc. Nu ma indoiesc ca erati sinceri si munceati din greu. Nu am pus asta sub semnul intrebarii nici macar o clipa. Dar s-a intamplat ca energiile voastre au fost risipite intr-o directie gresita, intr-o directie rea. Voi nu ati avut de unde sa o stiti, dar mi-e teama ca e purul adevar. Din fericire, toate astea tin acum de trecut.

— E nemaipomenit, Shigeo! Tu chiar crezi ceea ce spui? Cine te-a invatat sa declari asa ceva?

— Ogata-san, fii sincer cu tine insuti, in adancul inimii dumitale trebuie sa stii si dumneata ca tot ce afirm este adevarat.

Si, ca sa fim cinstiti, nu ar trebui sa fii blamat pentru ca nu intelegi adevaratele consecinte ale actiunilor dumitale. Prea putini oameni si-au dat seama la momentul respectiv incotro ne indreptam si au fost aruncati in inchisori pentru ca au spus ceea ce gandeau. Dar acum sunt liberi si ei ne vor conduce spre un nou inceput.

— Un nou inceput? Ce prostii mai sunt si astea?

— Acum trebuie sa-mi vad de drum.

Imi pare rau ca nu putem sta de vorba mai pe larg.

— Ce inseamna asta, Shigeo? Cum de poti rosti asemenea lucruri? Mi-este limpede ca nu ai habar cat efort si devotament au pus in opera lor oameni ca doctorul Endo! Pe atunci nu erai decat un baietel.

De unde sa stii tu care era situatia? De unde sa stii tu ce am sacrificat si ce am realizat noi?

— Adevarul este ca, intamplator, cunosc anumite aspecte ale carierei dumitale. De exemplu, concedierea si apoi inchiderea celor cinci profesori de la Nishizaka. In aprilie 1938, daca nu ma insel. Dar acum oamenii aceia sunt liberi si ne vor ajuta sa pregatim un nou inceput. Iar acum va rog sa ma scuzati.

Shigeo si-a ridicat servieta si ne-a facut pe rand cate o plecaciune.

— Complimentele mele lui Jiro, a adaugat el, apoi s-a rasucit pe calcaie si s-a indepartat.

Ogata-san l-a petrecut din priviri pe tanarul care cobora panta pana ce a disparut. A ramas in acelasi loc mai multe secunde, fara sa scoata vreun cuvant. Apoi, cand s-a intors catre mine, i-am zarit licarul din priviri.

— Cat de siguri pe ei sunt tinerii! Mi-a zis el. Cred ca tot asa am fost si eu pe vremuri. Foarte convins de parerile mele.

— Tata, poate ca acum ar fi bine sa mergem in vizita la doamna Fujiwara. Evremea pranzului.

— Ei, desigur, Etsuko! E foarte urat din partea mea ca te oblig sa stai aici pe o asemenea caldura! Da, haide sa mergem sa o vizitam pe doamna cea buna.

Sunt foarte bucuros de aceasta revedere.

Am coborat dealul, apoi am traversat un pod de lemn peste un rau cu albia ingusta. Dedesubtul nostru copiii se jucau de-a lungul malului. Unii tineau in mana undite. La un moment dat i-am zis lui Ogata-san:

— Ce mai prostii spunea!

— Cine? Te referi la Shigeo?

— Prostii rautacioase. Nu cred ca ar trebui sa le dai nici cea mai mica atentie, tata.

Ogata-San a zambit, insa nu mi-a raspuns.

Dupa cum se intampla mereu la ora respectiva, zona comerciala a cartierului iera plina de lume. Patrunzand in curtea patiseriei acoperita cu un umbrar, am constatat cu bucurie ca erau multe mese ocupate de clienti. Doamna Fujiwara a traversat terasa de indata ce ne-a vazut.

— Ia te uita! Ogata-san! A exclamat ea, recunoscandu-l de la bun inceput. Ce minunat sa te revad. A trecut atata amar de vreme, asa-i?

— Intr-adevar, a trecut mult amar de vreme, a spus Ogata-san, raspunzand la plecaciunea doamnei Fujiwara. Da, mult amar de vreme.

Am fost mirata de caldura cu care se salutau, caci, din cate stiam eu, Ogata-san si doamna Fujiwara nu avusesera niciodata relatii prea stranse. Au avut un schimb aparent nesfarsit de plecaciuni, apoi doamna Fujiwara a pornit sa ne aduca ceva de mancare.

S-a intors repede cu doua castroane aburinde, cerandu-si scuze ca nu are ceva mai de soi pentru noi. Ogata-san s-a inclinat in semn de pretuire si a inceput sa manance.

— Am crezut ca m-ai uitat de mult, doamna Fujivsrara, a remarcat el cu un zambet. Intr-adevar, a trecut atata amar de vreme!

— Sunt incantata ca ne intalnim astfel, i-a replicat doamna Fujiwara, asezandu-se pe marginea bancutei mele. Etsuko mi-a spus ca locuiesti la Fukuoka. Am vizitat Fukuoka in mai multe randuri si mi s-a parut un oras minunat. Nu?

— Da, intr-adevar. Fukuoka este orasul meu natal.

— Orasul natal? Dar ai locuit si ai muncit aici atatia ani, Ogata-san! Nu am fi indreptatiti sa te consideram de-al nostru, din Nagasaki?

Ogata-san a suras si si-a lasat capul pe o parte.

— Omul poate sa munceasca si sa contribuie cu activitatea lui intr-un loc anume, dar la sfarsitul sfarsitului, a spus el, ridicand din umeri si zambind trist, la sfarsitul sfarsitului tot isi doreste sa se intoarca in locurile unde a copilarit.

Doamna Fujiwara a dat din cap in semn de intelegere. Apoi i-a zis:

— Ogata-san, tocmai mi-am adus aminte de zilele cand erai director la scoala lui Suichi. Se temea teribil de tine.

— Da, mi-aduc foarte bine aminte de Suichi al tau, i-a replicat Ogata-san, razand.

Un baietel cat se poate de inteligent. Cat se poate de inteligent.

— Chiar iti mai aduci aminte de el, Ogata-san?

— Sigur ca-mi aduc aminte de Suichi.

Muncea din greu. Un copil foarte bun.

— Da, era un copil foarte bun.

Ogata-san a aratat cu betigasele spre castron, spunand:

— Are un gust nemaipomenit.

— Nici vorba. Imi pare rau ca nu va pot oferi ceva mai de soi.

— Nu, este cu adevarat un deliciu.

— Ia sa vedem, a continuat doamna Fujiwara. Exista pe atunci o invatatoare care se purta extrem de amabil cu Suichi.

Oare cum o chema? Suzuki, asa cred ca-i zicea, domnisoara Suzuki. Ai idee ce s-a mai intamplat cu ea, Ogata-san?

— Domnisoara Suzuki? A, da, imi aduc aminte bine de ea! Dar, din pacate, nu am habar pe unde s-o mai afla acum.

— Se purta foarte frumos cu Suichi. Si mai era un alt profesor, pe nume Kuroda.

Un tanar deosebit.

— Kuroda. A clatinat usor din cap Ogata-san. A, da, Kuroda! Imi amintesc si de el. Un profesor minunat.

— Da, un tanar care lasa o impresie deosebita. Sotul meu a fost de-a dreptul impresionat. Stii ce s-a ales de el?

— Kuroda.

Ogata-san clatina mai departe din cap, ca pentru sine. O raza de soare se asternuse peste figura lui, luminandu-i puzderia de riduri din jurul ochilor.

— Kuroda. Ia sa vedem. L-am intalnit odata, din intamplare. Sa fi fost pe la inceputul razboiului. Presupun ca a plecat pe front. De atunci nu am mai auzit nimic de el. Da, era un profesor excelent.

Despre foarte multi dintre cei de atunci nu mai stiu absolut nimic.

Cineva a strigat-o pe doamna Fujiwara si am urmarit-o traversand in graba terasa spre masa clientului ei. A zabovit acolo cateva clipe, facand plecaciuni, apoi a luat niste vase de pe masa si a disparut in bucatarie.

Ogata-san a ramas cu privirile atintite spre ea, apoi a clatinat din cap.

— Ce pacat sa o vezi ajunsa in starea asta! Mi-a zis el cu vocea coborata.

Nu i-am raspuns nimic, ci am continuat sa mananc. Apoi Ogata-san s-a aplecat peste masa si m-a intrebat:

— Etsuko, cum ziceai ca-l cheama pe faul ei? Cel ramas in viata, vreau sa zic.

— Kazuo, i-am soptit eu.

A dat din cap si si-a indreptat iar atentia spre castronul lui cu mancare. Doamna Fujiwara s-a intors dupa cateva clipe.

— Cat de rau imi pare ca nu va pot oferi ceva mai bun!

— Nici pomeneala! A asigurat-o Ogatasan. E o mancare delicioasa. Si ce mai face Kazuo-san?

— Face bine. Este sanatos si-i place slujba lui.

— Excelent! Etsuko mi-a zis ca lucreaza la o fabrica de automobile.

— Da, si se descurca foarte bine acolo, in plus, il bate iarasi gandul sa se casatoreasca.

— Serios?

— Odata spunea ca nu se va mai recasatori niciodata, dar acum a inceput sa-si faca din nou planuri de viitor. Inca nu are pe nimeni anume in gand, dar cel putin a inceput sa-si faca planuri.

— Asta mi se pare o dovada de intelepciune, a asigurat-o Ogata-san. Pai, este inca un barbat tanar, nu?

— Desigur. Are intreaga viata inaintea lui.

— Bineinteles. Are intreaga viata inainte.

Trebuie sa-i gasesti o pereche tanara si draguta, doamna Fujiwara!

— Sa nu crezi ca nu am incercat, i-a replicat ea, razand. Dar tinerele sunt cu totul altfel in zilele noastre. Mi se pare de-a dreptul uimitor cat de mult s-au schimbat lucrurile intr-un rastimp atat de scurt.

— Intr-adevar, ai multa dreptate. Tinerele din zilele noastre sunt toate niste indaratnice. Si nu discuta decat despre masini de spalat si rochii americane. Nici Etsuko nu face exceptie.

— Nici vorba de asa ceva, tata!

Doamna Fujiwara a ras iarasi, apoi a adaugat:

— Mi-aduc aminte ca atunci cand am auzit pentru prima oara de o masina de spalat, nu mi-am imaginat cum si-ar putea dori cineva un asemenea obiect. Sa arunci atatia bani cand ai doua maini zdravene, cu care poti munci! Dar sunt convinsa ca Etsuko nu va fi de acord cu mine.

Eram pe cale sa-i dau un raspuns, dar Ogata-san mi-a luat-o inainte:

— Lasa-ma sa-ti povestesc ce am auzit acum cateva zile. Din partea unui barbat.

De fapt este vorba de un coleg de-al lui Jiro. Din cate se pare, la ultimele alegeri sotia lui nu a fost de acord cu partidul pe care dorea el sa-l aleaga. El a trebuit sa o bata, dar sotia lui tot nu s-a lasat. Asa ca pana la urma au votat pentru partide diferite. Ai fi putut sa-ti imaginezi una ca asta pe vremuri? De neinchipuit!

Doamna Fujiwara a clatinat din cap.

— De o vreme toate s-au schimbat, a oftat ea. Dar din cate am auzit de la Etsuko, lui Jiro-san ii merge cat se poate de bine. Imi inchipui ca esti mandru de el, Ogata-san.

— Da, s-ar zice ca baiatul se descurca foarte bine. De fapt chiar astazi isi reprezinta firma la o intalnire foarte importanta. Din cate se pare, se gandesc sa-l promoveze din nou.

— Minunat!

— Ultima oara a fost avansat acum un an. Imi inchipui ca sefii au o parere exceptionala despre el.

— Minunat! Probabil ca esti foarte mandru de el.

— E muncitor si hotarat. Asa a fost de mic. Mi-aduc aminte ca atunci cand era copil si toti parintii nu stiau cum sa-si mai indemne odraslele sa studieze cu mai multa sarguinta, eu eram nevoit sa-i spun mereu sa se joace mai mult, ca nu-i face bine sa trudeasca atat.

Doamna Fujiviara a zambit si a clatinat din cap:

— Da, si Kazuo este foarte muncitor.

De multe ori citeste la dosarele lui pana in miez de noapte. Ii tot spun sa nu mai lucreze chiar asa de mult, dar nici nu vrea sa auda.

— Nu, niciodata nu asculta. Desi trebuie sa recunosc ca si eu eram cam tot asa. Atunci cand crezi in ceea ce faci, nu-ti vine sa irosesti timpul. Sotia mea imi repeta mereu sa nu ma mai omor atat, dar nu am tinut cont de sfatul ei.

— Da, exact asa este si Kazuo. Insa daca se casatoreste din nou, va trebui sa se schimbe.

— Nu te baza pe asta, i-a replicat Ogatasan, razand si asezand frumos betigasele deasupra farfuriei sale. Ei, a fost o masa exceptionala!

— Nici vorba! Imi pare rau ca nu v-am putut oferi ceva mai deosebit. Vreti sa va mai aduc o portie?

— As fi incantat sa o primesc daca mai ai. De-o vreme-ncoace trebuie sa profit atunci cand am la dispozitie o mancare atat de buna, ma-ntelegi.

— Atat de buna! Nici vorba! A zis din nou doamna Fujiwara, ridicandu-se in picioare.

Nu mult dupa ce am ajuns acasa, s-a intors si Jiro – cam cu o ora mai devreme decat de obicei. L-a salutat vesel pe taica-sau – uitand, din cate se pare, de criza lui din seara trecuta – si apoi a disparut in baie. S-a intors ceva mai tarziu, imbracat intr-un chimonou si fredonand incet o melodie. S-a asezat pe o perna si a inceput sa-si stearga parul cu un prosop.

— Ei, cum a mers? S-a interesat Ogata-san.

— Ce anume? A, intalnirea aceea, vrei sa spui? Nu a iesit rau. Nu a iesit rau deloc.

Eram pe punctul de a pleca spre bucatarie, dar m-am oprit in usa, asteptand sa aud ce mai avea de zis Jiro. Iar tatal lui a continuat sa-l priveasca. Dar Jiro si-a sters parul cateva clipe, fara sa se uite spre vreunul dintre noi.

— De fapt, a reluat el in cele din urma, cred ca m-am descurcat foarte bine. L-am convins pe reprezentantul lor sa semneze o intelegere. Nu chiar un contract, dar practic are aceeasi valoare. Seful meu a fost destul de surprins. In mod obisnuit nu-si asuma asemenea obligatii. Mi-a zis sa-mi iau liber restul zilei.

— Ei, iata niste vesti minunate! A spus Ogata-san, apoi a inceput sa rada.

S-a uitat spre mine, apoi din nou spre fiul sau.

— Niste vesti minunate!

— Felicitari, i-am zis sotului meu, zambind. Ma bucur foarte mult.

Jiro si-a ridicat privirile, de parca atunci m-ar fi vazut pentru prima oara.

— Ce-ai ramas asa acolo? M-a intrebat. Nu m-ar deranja sa primesc niste ceai, stii?

A lasat prosopul jos si a inceput sa se pieptene.

In seara aceea am pregatit o masa mai deosebita, ca sa sarbatorim succesul lui Jiro. Nici in timpul cinei, nici in restul serii Ogata-san nu a adus vorba despre intalnirea lui cu Shigeo Matsuda. Iar tocmai cand incepeam sa mancam, a pronuntat cat se poate de brusc:

— Ei bine, Jiro, maine va voi parasi.

Jiro si-a ridicat privirile si a spus:

— Ne parasesti? Vai, ce pacat! Oricum, sper ca te-ai simtit bine aici.

— Da, m-am odihnit foarte bine. De fapt am ramas la voi ceva mai mult decat planuisem.

— A fost o placere pentru noi, tata, l-a asigurat Jiro. Nu-i nevoie sa te grabesti, te asigur.

— Iti multumesc, dar trebuie sa ma intorc la mine acasa. Sunt cateva lucruri de care trebuie sa ma ocup.

— Te rog sa vii sa ne vizitezi oricand iti vine la indemana.

— Tata, am intervenit eu, trebuie sa vii sa vezi copilul cand se va naste.

— Poate ca la Anul Nou, mi-a raspuns Ogata-san, zambind. Poate atunci. Dar mai devreme n-am sa te deranjez, Etsuko.

Vei avea destule pe cap. Nu trebuie sa te mai ingrijesti si de mine.

— Ce pacat ca m-ai prins intr-o perioada in care am fost asa de ocupat! A spus sotul meu. Data viitoare poate ca nu voi fi la fel de aglomerat si vom putea sa stam de vorba mai multa vreme.

— Nu-ti face griji, Jiro. Nimic nu mi-a facut mai multa placere decat sa vad devotamentul tau fata de munca.

— Acum afacerea a reusit, in sfarsit, a spus Jiro. Voi avea ceva mai mult timp.

Pacat ca trebuie sa pleci! Tocmai ma gandeam sa-mi iau si eu cateva zile libere.

Dar asta este situatia. Nu avem ce-i face.

— Tata, am intervenit eu, intrerupandu-l, daca Jiro isi ia cateva zile libere, nu poti sa mai stai inca o saptamana?

Sotul meu s-a oprit din mestecat, fara sa-si ridice privirile.

— E o propunere tentanta, dar consider ca a sosit vremea sa ma intorc la mine acasa.

Jiro a inceput din nou sa manance, inganand:

— Ce pacat.

— Da, trebuie neaparat sa inchei lucrarile la veranda inainte de sosirea lui Kikuko si a sotului ei. Sunt sigur ca vor dori sa vina la toamna.

Jiro nu i-a raspuns si o vreme am mancat in tacere. Apoi Ogata-san a zis, razand putin straniu:

— Apoi, nu pot sa stau aici si sa ma gandesc toata ziua la sah.

Jiro a dat din cap, fara sa spuna nimic.

Ogata-san a suras din nou, apoi ne-am continuat o vreme cina in liniste.

— Bei sake in ultima vreme, tata? A intrebat Jiro intr-un tarziu.

— Sake? Iau uneori cate o inghititura.

Destul de rar.

— De vreme ce aceasta este ultima ta seara cu noi, poate ca n-ar strica un strop de sake.

Ogata-san a parut sa cantareasca ideea.

Apoi a zis, zambind:

— Nu e nevoie sa facem atata caz pentru un om batran ca mine. Dar voi bea o ceasca impreuna cu voi in cinstea viitorului tau stralucit.

Jiro mi-a facut un semn. M-am dus la dulap si am adus o sticla si doua cesti.

— Intotdeauna am stiut ca vei ajunge departe, a spus Ogata-san. De cand te stiu, ai promis mult.

— Ceea ce s-a petrecut astazi nu-mi garanteaza ca voi fi avansat. Dar presupun ca eforturile mele de acum nu vor fi zadarnice.

— Nu, asa va fi! A intarit Ogata-san.

Sunt convins ca nu vor fi zadarnice.

Au urmarit amandoi in tacere cum turnam bautura. Apoi Ogata-san si-a lasat betigasele jos si a ridicat ceasca.

— Pentru viitorul tau, Jiro, a spus el.

Sotul meu si-a ridicat si el ceasca, inca mestecand mancarea.

— Si pentru al tau, tata, a raspuns el.

Memoria nu-i un lucru pe care sa te poti bizui, din cate am vazut eu. Adesea este puternic influentata de circumstantele in care iti reamintesti si asta e valabil si pentru amintirile mele adunate aici.

De exemplu, ma simt tentata sa ma conving ca in dupa-amiaza aceea am avut o premonitie, ca imaginea neplacuta care a patruns in gandurile mele in ziua respectiva a fost ceva absolut diferit – mult mai intens si mai viu – fata de numeroasele visuri cu ochii deschisi care se strecoara in imaginatia omului in orele lungi si pustii.

Se prea poate sa nu fi fost vorba de un lucru atat de evident. Tragedia micutei gasite atarnand de un copac provocase un adevarat soc in sanul comunitatii – unul cu mult mai mare decat crimele comise de curand in randurile copiilor – iar eu nu eram in mod cert unica tulburata de asemenea imagini. Era sfarsitul dupa-amiezii, la o zi sau doua dupa excursia la Inasa. Eu ma luasem cu niste treburi prin casa si chiar atunci, din intamplare, m-am uitat pe fereastra. Terenul viran de langa bloc probabil ca se nivelase mult de cand vazusem prima oara masina aceea americana mare, care acum il traversa fara vreo dificultate deosebita. A continuat sa se apropie, apoi s-a hurducat peste suprafata acoperita cu beton de sub fereastra mea. Stralucirea de pe parbriz m-a impiedicat sa vad limpede, dar am avut senzatia clara ca soferul nu era singur. Masina si-a continuat drumul pana dincolo de coltul blocului, iesind din raza mea vizuala.

Banuiesc ca intamplarea a avut loc tocmai atunci, in clipa in care ma uitam spre casa, intr-o stare de spirit oarecum confuza.

Aparent fara sa o fi provocat, imaginea aceea infioratoare mi s-a strecurat in gand si m-am indepartat de la fereastra cu un sentiment de tulburare. M-am intors la munca mea, incercand sa-mi alung imaginea din minte, dar au trecut mai multe minute inainte sa reusesc sa ma gandesc la reaparitia acelei masini mari si albe.

Cam peste o ora am zarit silueta traversand terenul viran, in directia casei.

Mi-am dus palma streasina la ochi ca sa vad mai limpede. Era o femeie uscativa, care inainta cu pasi rari si prudenti. S-a oprit si a ramas o vreme in fata casei, apoi a disparut sub acoperisul povarnit.

Am continuat sa ma uit pe fereastra, dar n-a urmat nimic. Dupa toate probabilitatile, femeia intrase inauntru.

Cateva momente am ramas pe loc, nestiind ce sa fac. Apoi mi-am incaltat sandalele si am plecat. Afara era cel mai fierbinte moment al zilei si cei cativa metri de hartoape pareau nesfarsiti. Am obosit intr-un asemenea hal, incat, intr-adevar, cand am ajuns aproape de casa, uitasem de ce am plecat. A fost aproape un soc sa aud voci inauntru. Una din ele ii apartinea lui Mariko. Pe cealalta nu o recunosteam. M-am apropiat si mai mult de intrare, dar nu am reusit sa disting cuvintele. Am ramas mai multe secunde pe loc, nestiind ce s-ar cuveni sa fac. Apoi am crapat putin usa si am strigat. Vocile s-au oprit. Am mai asteptat o clipa si apoi am intrat.

Capitolul 10

Dupa stralucirea zilei de afara, interiorul casei parea racoros si intunecat. Ici si colo raze timide de soare patrundeau prin fante minuscule, luminand petice mici de pe tatami. Mirosul de lemn ud parea mai puternic ca niciodata.

Am avut nevoie de o secunda ca sa incep sa vad. Pe tatami sedea o femeie batrana, iar Mariko statea inaintea ei.

Cand si-a intors fata catre mine, batrana si-a miscat capul cu grija, vrand parca sa nu-si pricinuiasca vreun rau la gat. Figura ei uscativa avea o paloare de creta, iar la inceput chiar m-am speriat. Parea sa aiba in jur de saptezeci de ani, desi fragilitatea gatului si a umerilor ei ar fi putut la fel de bine sa fie provocate de boala, nu numai de batranete. Purta un chimonou de culoare intunecata si sobra, ca de doliu. Ochii femeii erau usor umbriti si ma urmareau fara nici o tresarire.

— Buna ziua, mi s-a adresat ea intr-un tarziu.

M-am inclinat usor si i-am raspuns cu o formula oarecare. Cateva clipe ne-am masurat din priviri, incurcate, una pe cealalta.

— Esti o vecina de aici? A intrebat batrana, pronuntand cuvintele domol.

— Da, am zis. O prietena.

A continuat sa ma fixeze un timp, apoi m-a intrebat:

— Ai idee unde a plecat locatara? Alasat copilul asta de capul lui.

Fetita se apropiase mult de straina. La intrebarea ei, Mariko m-a scrutat cu atentie.

— Nu, nu am idee, am marturisit eu.

— Ciudat, mi-a replicat femeia. Nici copilul nu pare sa stie. Ma intreb unde ar putea fi. Nu pot sa raman mult.

Ne-am privit iarasi vreme de cateva clipe.

— Vii de departe? Am intrebat.

— De departe. Te rog sa ma scuzi pentru hainele pe care le port. Tocmai am luat parte la o inmormantare.

— Inteleg, am spus eu, facand o noua plecaciune.

— O imprejurare trista, a continuat batrana, dand din cap ca pentru sine. Un fost coleg de-al tatalui meu. Tatal meu este prea bolnav ca sa mai iasa din casa.

M-a trimis sa transmit eu condoleante. Oamprejurare cat se poate de trista.

S-a uitat de jur imprejur prin casa, miscandu-si capul cu aceeasi precautie.

— Nu ai nici o idee unde ar putea fi?

A mai zis apoi.

— Nu, ma tem ca nu.

— Nu pot astepta prea mult. Tatal meu va fi ingrijorat.

— Pot sa-i transmit vreun mesaj?

Batrana nu mi-a raspuns o vreme. Apoi mi s-a adresat astfel:

— Daca esti amabila, spune-i, te rog, ca am trecut pe aici si am intrebat de ea.

Sunt o ruda. Numele meu este Yasuko Kawada.

— Yasuko-san? Am repetat eu, straduindu-ma sa-mi ascund surprinderea.

Esti Yasuko-san, verisoara lui Sachiko?

Batrana s-a inclinat, iar in umeri i s-a ghicit un tremur usor.

— Te-as ruga sa-i spui ca am fost aici si am intrebat de ea. Nu ai idee unde s-ar putea afla?

Am intarit inca o data ca nu stiam nimic. Femeia a prins sa dea iar din cap ca pentru sine.

— Nagasaki arata cu totul altfel acum, a comentat ea. In dupa-amiaza asta aproape ca nu am recunoscut orasul.

— Da, cred ca s-a schimbat foarte mult.

Dar dumneata nu locuiesti la Nagasaki?

— Locuim la Nagasaki de foarte multi ani. S-a schimbat extrem de mult, dupa cum spui si dumneata. Au aparut cladiri noi, chiar si strazi noi. Ultima oara cred ca am iesit in oras in primavara. Chiar si de atunci si pana acum au aparut cladiri noi.

Sunt sigura ca asta-primavara nu erau acolo. Daca stau sa ma gandesc, si atunci tot la o inmormantare m-am dus. Da, era inmormantarea lui Yamashita-san. Inmormantarile care au loc primavara par cu atat mai triste – intru catva. Esti o vecina, spuneai? In acest caz sunt foarte incantata sa te cunosc.

Fata a prins sa-i tremure si mi-am dat seama ca zambea. Ochii i se ingustasera foarte mult, iar colturile gurii ii coborau in loc sa urce. Nu ma simteam in largul meu asa, stand in usa, dar nici nu ma indemnam sa intru pe tatami.

— Si eu sunt foarte incantata sa te intalnesc, i-am raspuns. Sachiko vorbeste adesea despre dumneata.

— Vorbeste despre mine?

Femeia a parut sa cantareasca informatia.

— O asteptam sa vina sa locuiasca din nou la noi. Cu tatal meu si cu mine. Poate ca ti-a povestit.

— Da, mi-a povestit.

— O asteptam de acum trei saptamani, insa zadarnic.

— De acum trei saptamani? Ei, banuiesc ca este vorba de o neintelegere oarecare.

Din cate stiu eu, se pregateste sa plece dintr-o zi intr-alta.

Batrana a masurat iarasi din priviri intreaga casa.

— Mare pacat ca n-am gasit-o! Dar mi-a facut cu adevarat placere sa te cunosc.

Poate ca vei fi amabila sa-i transmiti un mesaj, a mai facut ea o plecaciune, apoi a continuat sa ma masoare din priviri.

— Desigur.

Batrana a ramas tacuta un timp.

Intr-un tarziu a spus:

— Am avut o usoara neintelegere – ea si cu mine. Poate ti-a vorbit chiar si despre asta. Nu a fost vorba decat de o simpla neintelegere, nimic mai mult. Spre surprinderea mea, a doua zi am descoperit ca isi impachetase lucrurile si plecase. Am fost cu adevarat surprinsa. Nu intentionasem sa o jignesc. Tata sustine ca eu sunt de vina. Nu am vrut sa o jignesc, a repetat ea dupa o scurta pauza.

Nu-mi trecuse prin minte pana atunci ca unchiul si verisoara lui Sachiko nu aveau stiinta de iubitul ei american. M-am inclinat iarasi, nestiind ce-as fi putut raspunde.

— Trebuie sa-ti marturisesc ca mi-a lipsit mult, a continuat batrana. Si de Mariko-san mi-a fost dor. Compania lor imi facea placere si a fost o prostie din partea mea sa-mi ies din fire si sa spun lucrurile pe care le-am spus.

A facut o noua pauza, s-a intors spre Mariko, apoi mi s-a adresat iarasi:

— Si tatalui meu ii este dor de ele, in felul sau. Judeca dupa zgomot, intelegi?

Isi da seama cat de tacuta este casa acum.

Ieri-dimineata l-am gasit treaz si mi-a zis ca ii aminteste de un mormant. Exact de un mormant. Asa s-a exprimat. Tatalui meu i-ar face foarte bine ca ele sa se intoarca. Poate ca Sachiko are sa o faca – de dragul lui.

— Fii convinsa ca-i voi transmite gandurile tale lui Sachiko, am asigurat-o eu.

— Dar ar fi si spre binele ei, a subliniat batrana. In definitiv, nu este indicat ca o femeie sa ramana lipsita de calauzirea unui barbat. Dintr-o asemenea situatie nu poate iesi nimic bun. Tatal meu e bolnav, dar viata lui nu este in primejdie. Ar trebui ca Sachiko sa se intoarca acum – spre binele ei, daca nu din alte considerente.

Batrana a inceput sa dezlege o bocceluta aflata in apropierea ei.

— Am hotarat sa aduc si astea, mi-a explicat ea. Nu sunt decat niste veste impletite de mine, nimic mai mult. Dar sunt din lana fina. Aveam de gand sa le ofer cadou la intoarcerea lui Sachiko, dar am preferat sa le aduc cu mine astazi. Mai intai am impletit o vesta pentru Mariko, apoi mi-a dat prin cap ca as putea foarte bine sa tricotez una si pentru maica-sa.

A ridicat o vesta, apoi s-a uitat spre fetita. A zambit, iar colturile gurii i-au coborat din nou.

— Arata splendid, am spus eu. Cred ca ti-a luat mult timp.

— Este lana din cea mai fina, a repetat femeia. Acum trebuie sa plec, a spus ea, infasurand din nou esarfa in jurul vestelor si legand-o apoi cu atentie. Tatal meu o sa-si faca griji.

S-a ridicat in picioare si a coborat de pe tatami. Am ajutat-o sa-si incalte sandalele de lemn. Mariko se apropiase si ea, iar batrana a atins-o usor cu mana pe crestet.

— Sa nu uiti sa-i transmiti mamei tale cele ce ti-am spus, Mariko-san. Cat despre pisoi, nu trebuie sa-ti faci griji. Avem destul loc in casa pentru toti.

— Vom sosi curand, a promis Mariko.

Am sa-i spun mamei.

Femeia a zambit din nou. Apoi s-a intors spre mine si a facut o plecaciune.

— Sunt incantata ca am facut cunostinta. Nu mai pot zabovi. Intelegi, tatal meu nu se simte prea bine.

— Ah, tu esti, Etsuko! M-a intampinat Sachiko in seara aceea, cand m-am intors in casa ei.

Apoi a ras si a adaugat:

— De ce pari atat de surprinsa? Doar nu te asteptai sa raman aici o vesnicie, nu?

Obiecte de imbracaminte, paturi si nenumarate alte lucruri zaceau risipite pe tatami. Am dat un raspuns oarecare si m-am asezat intr-un loc in care sa nu incurc. Pe podea, langa mine, am remarcat doua chimonouri splendide, pe care nu le vazusem niciodata purtate de Sachiko.

Am mai observat in mijlocul camerei, impachetat intr-o cutie de carton, delicatul serviciu de ceai din portelan alb.

Sachiko deschisese larg usile, lasand ultimele raze de lumina sa patrunda in casa. In ciuda acestui fapt, intunericul se instala rapid, iar reflexele apusului de dincolo de veranda ajungeau cu greu in coltul indepartat in care Mariko statea tacuta, urmarind miscarile mamei sale.

Alaturi de ea doi pisoi se luptau in joaca.

Fetita il tinea in brate pe cel de-al treilea.

— Imi inchipui ca ai aflat de la Mariko, m-am adresat eu lui Sachiko. Ai primit o vizita ceva mai devreme. Verisoara ta a fost aici.

— Da, mi-a spus Mariko, mi-a raspuns Sachiko, impachetand mai departe lucruri in cufar.

— Pleci maine dimineata?

— Da, mi-a replicat ea cu o unda de nerabdare in glas.

Apoi a oftat si si-a ridicat privirile.

— Da, Etsuko, plecam maine dimineata.

A impaturit o hainuta oarecare si a varat-o intr-un colt al cufarului.

— Ai o groaza de bagaje, am spus eu intr-un tarziu. Cum ai sa reusesti sa cari totul?

O vreme Sachiko nu mi-a raspuns. Apoi a rupt tacerea, continuand sa-si aranjeze bagajul:

— Stii prea bine, Etsuko. Vom pune totul in masina.

Am ramas tacuta. Ea a respirat adanc, dupa care s-a uitat spre mine.

— Ei bine, plecam din Nagasaki, Etsuko.

Vreau sa te asigur ca eram ferm hotarata sa vin ca sa-mi iau ramas-bun de la tine de indata ce terminam cu impachetatul.

Nu as fi plecat fara sa-ti multumesc. Ai fost atat de draguta cu mine! Apropo, in ceea ce priveste imprumutul, iti va fi inapoiat prin posta. Te rog sa nu-ti faci nici o grija in legatura cu asta.

Si a inceput iarasi sa impacheteze lucrurile.

— Si unde anume te duci? M-am interesat eu.

— La Kobe. In sfarsit am luat o hotarare definitiva.

— La Kobe?

— Da, Etsuko, la Kobe. Si apoi in America. Frank a aranjat totul. Nu te bucuri pentru mine?

Mi-a zambit in fuga, apoi s-a intors din nou. Am continuat sa o privesc. Si Mariko ii urmarea fiecare gest. Pisoiul din bratele ei se zbatea, vrand sa li se alature fratilor sai de pe tatami, dar fetita continua sa-Itina strans. Alaturi, chiar in colt, am vazut cutia pentru legume pe care o castigase la taraba de kujihiki. Din cate se putea constata, Mariko transformase cutia intr-o casuta pentru pisoi.

— Ah, Etsuko, voiam sa-ti spun ca va trebui sa renunt la gramada aceea de lucruri! N-aveam habar ca se vor strange atatea. Unele sunt de calitate destul de buna. Te rog sa te folosesti de ele daca vrei. Bineinteles, nu as vrea sa te jignesc.

Doar ca unele sunt intr-adevar de calitate.

— Si cum ramane cu unchiul? Si cu verisoara ta?

— Unchiul? A ridicat ea din umeri.

Foarte frumos din partea lui ca m-a invitat sa stau in caminul sau. Dar mi-e teama ca acum am cu totul alte planuri.

Nici nu ai idee, Etsuko, cat de usurata voi fi cand voi parasi acest loc! Sper sa nu mai am parte niciodata de o asemenea mizerie.

Zicand acestea, mi-a aruncat din nou o privire si a zambit.

— Stiu perfect la ce te gandesti. Te asigur ca gresesti, Etsuko. De data asta nu ma pacaleste. Maine va fi aici dis-de-dimineata cu masina lui. Nu te bucuri pentru mine?

Sachiko a privit roata bagajele presarate prin toata camera si a oftat. Pe urma, calcand peste o gramada de haine, a ingenuncheat langa cutia care continea serviciul de ceai si a inceput sa o umple cu suluri de lana.

— Ai luat o hotarare? A intrebat Mariko pe neasteptate.

— Acum nu putem sta de vorba despre asta, Mariko, i-a raspuns maica-sa. Acum sunt ocupata.

— Dar mi-ai promis ca-i pot pastra. Ai uitat?

Sachiko a scuturat usor cutia de carton. Piesele de portelan se loveau inca intre ele. S-a uitat in jur, a gasit o bucata de panza si a inceput sa o sfasie in bucati.

— Mi-ai promis ca-i pot pastra, a insistat Mariko.

— Mariko, te rog sa te gandesti o clipa la situatia noastra. Cum am putea lua cu noi toate creaturile astea?

— Dar mi-ai promis ca-i pot pastra.

Sachiko a oftat si a parut sa cumpaneasca o vreme. Si-a coborat privirile spre serviciul de ceai, cu bucatile de panza in mana.

— Asa a fost, mama. Nu ti-aduci aminte? Ai zis ca pot.

Sachiko s-a uitat la fiica ei, apoi la pisoi.

— Acum lucrurile stau altfel, a zis ea pe un ton obosit, dupa care a parut coplesita de un val de furie si a aruncat bucatile de panza. Cum de te poti gandi tot timpul numai la creaturile astea, Mariko? Cum sa le luam cu noi? Nu, va trebui sa-i lasam aici!

— Dar mi-ai promis ca-i pot pastra.

— Nu poti sa te gandesti si la altceva?

A suierat Sachiko, scrutandu-si cu severitate fiica. Esti destul de mare ca sa-ti dai seama ca mai exista si alte lucruri pe lume in afara acestor animalute murdare.

Trebuie sa te maturizezi si tu putin. Nu-i admisibil sa faci mereu asemenea crize de atasament sentimental. Nu sunt. Nu sunt decat niste animale, nu-ti dai seama?

Nu intelegi atata lucru, copile? Nu intelegi?

Mariko o privea fix.

— Daca vrei, Mariko-san, am intervenit eu, pot sa vin si sa-i hranesc din cand in cand. Cu vremea, isi vor gasi noi stapani. Nu ai de ce sa fii ingrijorata.

Fetita s-a intors catre mine, explicandu-mi:

— Mama mi-a promis ca pot pastra pisoii.

— Nu mai fi asa copilaroasa! A intervenit aspru Sachiko. Vrei cu tot dinadinsul sa te porti penibil, asa cum faci intotdeauna! Ce conteaza fiintele alea mici si murdare?

S-a ridicat in picioare si s-a apropiat de coltul lui Mariko. Pisoii de pe tatami s-au tras inapoi. Sachiko i-a masurat de la inaltime, apoi a respirat adanc. A rasturnat cutia de legume pe o parte, in asa fel incat panourile din impletitura de sarma sa stea cu fata in sus, dupa care s-a aplecat si a pus pisoii inauntru, unul cate unul.

Apoi s-a intors spre fiica ei, care il tinea in brate pe cel de-al treilea.

— Da-mi-l! I-a poruncit Sachiko.

Dar Mariko strangea in continuare pisoiul la piept. Sachiko s-a apropiat de ea si a intins mana. Mariko s-a intors, privind spre mine.

— El este Atsu, a spus ea. Vrei sa-l vezi, Etsuko-san? El este Atsu.

— Da-mi pisoiul, Mariko! A spus Sachiko.

Nu intelegi ca-i doar un animal? De ce nu poti intelege atata lucru, Mariko? Chiar esti prea mica? Nu-i copilasul tau, e un simplu animal, la fel ca un sobolan sau ca un sarpe. Si acum da-mi-l!

Mariko si-a inaltat privirile spre mama ei. Apoi a coborat incet pisoiul si l-a lasat sa cada pe tatami, in fata ei. Cand Sachiko l-a ridicat, pisoiul a prins sa se zbata.

Sachiko l-a varat in cutia de legume si a inchis usita de sarma.

— Stai aici, i-a zis faica-sii, luand cutia in brate.

Apoi, trecand pe langa mine, mi-a aruncat:

— E atat de stupid! Nu sunt decat niste animale! Ce importanta are?

Mariko s-a ridicat, parand gata sa-si urmeze mama. Sachiko s-a intors in prag si i-a repetat:

— Fa asa cum ti se spune! Ramai aici!

Cateva clipe Mariko a ramas pe marginea saltelei, uitandu-se la cadrul usii prin care disparuse maica-sa.

— Asteapt-o aici pe mama, Mariko-san, am sfatuit-o.

Fetita s-a intors spre mine si m-a privit lung. In clipa urmatoare s-a facut si ea nevazuta.

Cateva minute am ramas nemiscata.

Apoi m-am ridicat in picioare si mi-am incaltat sandalele. Am vazut-o din usa pe Sachiko la malul apei. Cutia se afla la picioarele ei. Din cate se parea, nu remarcase prezenta fiica-sii la doar cativa pasi in spate, exact in punctul unde malul se povarnea abrupt. Am parasit casa, apropiindu-ma de Mariko.

— Hai sa ne intoarcem, Mariko-san, am indemnat-o eu cu blandete.

Ochii micutei au ramas atintiti asupra maica-sii, iar chipul ii era lipsit de orice expresie. Jos, in fata noastra, Sachiko a ingenuncheat cu precautie pe mal, apoi a tras cutia mai aproape de ea.

— Haide sa intram, am repetat eu, dar fetita m-a ignorat in continuare.

Am parasit-o si am coborat panta noroioasa, indreptandu-ma spre locul unde ingenunchease Sachiko. Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre copacii de pe celalalt mal, iar trestiile aruncau umbre lungi pe terenul namolos din jur. Sachiko gasise un petic de iarba pe care sa se lase in genunchi, dar si firele verzi erau naclaite de glod.

— Nu putem sa-i lasam in libertate?

Am zis eu incet. Nu se stie niciodata. Poate ca si-i va dori cineva.

Sachiko se uita in cutia de legume prin ochiurile plasei de sarma. A deschis o usita, a scos un pisoi si a inchis cutia la loc. Aapucat pisoiul cu ambele maini, l-a cercetat o vreme, apoi si-a ridicat privirile spre mine.

— E un animal si nimic mai mult, Etsuko. Asta-i tot.

L-a scufundat in apa si l-a tinut acolo mai multe secxinde, privind valurelele iscate, cu ambele maini sub oglinda apei. Purta un chimonou usor, de vara, iar colturile fiecarei maneci atingeau apa.

Apoi, pentru prima oara, fara sa-si scoata mainile din apa, Sachiko a aruncat o privire peste umar in directia fiicei ei. Manata de instinct, i-am urmarit privirea si o fractiune de secunda ne-am uitat amandoua la Mariko. Fetita statea in varful pantei, urmarind scena cu aceeasi expresie goala.

Vazand chipul mamei sale, si-a miscat foarte putin capul, apoi a ramas absolut nemiscata, cu mainile la spate.

Sachiko si-a scos mainile din apa si a cercetat pisoiul pe care il tinea inca in palme. Si l-a apropiat de fata, iar apa a inceput sa i se scurga pe incheieturi si pe brate.

— Traieste inca, a zis ea obosita, apoi mi s-a adresat direct: Uita-te la apa asta, Etsuko. Ce murdara este!

Cu un aer dezgustat, a pus pisoiul ud inapoi, in cutie, inchizand-o la loc.

— Cat se lupta creaturile astea sa supravietuiasca! A mormait ea, aratandu-mi zgarieturile de pe brate.

Nu stiu cum, dar pana si parul i se udase. O picatura, apoi inca una s-au scurs din suvita subtire care-i atarna pe obraz.

Sachiko si-a gasit o pozitie mai buna, apoi a impins cutia de legume la marginea apei. Cutia s-a rostogolit si s-a oprit in valuri. Ca sa-i impiedice plutirea, Sachiko s-a aplecat si a apasat-o in jos. Apa s-a ridicat aproape pana la jumatatea plasei de sarma. Sachiko a continuat s-o apese, pentru ca apoi sa o impinga cu ambele maini. Cutia a pornit, putin in deriva, spre mijlocul raului, s-a saltat, iar apoi s-a scufundat si mai mult. Sachiko s-a ridicat in picioare si amandoua am ramas asa, privind-o fix. Cutia a continuat sa pluteasca, pe urma a fost prinsa in curentul principal si a luat-o la vale ceva mai repede.

O miscare surprinsa cu coada ochiului m-a facut sa ma intorc. Mariko fugise cativa metri in paralel cu marginea raului, pana intr-un punct unde malul patrundea in apa. A ramas acolo, urmarind trecerea cutiei. Pe chip nu i se putea citi nimic.

Cutia s-a impotmolit in niste trestii, s-a eliberat si si-a continuat calatoria. Mariko a luat-o din nou la fuga. Apoi s-a oprit iar, privind neincetat cutia. De aceasta data deasupra apei nu se mai vedea decat un colt din ea.

— Apa asta este neinchipuit de murdara, a spus Sachiko.

S-a sters, si-a stors manecile rand pe rand, si-a curatat noroiul de pe genunchi si m-a poftit:

— Hai sa intram in casa, Etsuko! Insectele astea devin de nesuportat.

— N-ar fi mai bine sa ne ducem dupa Mariko? Curand se va lasa intunericul.

Sachiko s-a intors si a strigat-o pe faica-sa. Intre timp Mariko se indepartase la vreo cincizeci de metri, uitandu-se in continuare in apa. Parea ca n-aude, iar Sachiko a ridicat din umeri.

— Se intoarce ea si singura, a spus.

Acum trebuie sa termin de impachetat inainte sa se intunece de tot.

A pornit sa urce panta, indreptandu-se catre casa.

Ajunsa acasa, Sachiko a aprins lampa si a atarnat-o de o barna de lemn, la mica inaltime.

— Nu fi ingrijorata, Etsuko, a zis ea.

Se va intoarce curand.

Si-a croit drum printre diversele obiecte risipite pe tatami si s-a asezat, ca si mai devreme, in fata usilor deschise. In spatele ei se vedea cerul palid si indepartat.

Sachiko a inceput sa impacheteze din nou. Eu m-am instalat la celalalt capat al camerei.

— Si care sunt planurile tale acum?

Am intrebat. Ce vei face la Kobe?

— Totul e aranjat, Etsuko, mi-a raspuns ea, fara sa se uite spre mine. Nu-i cazul sa-ti faci griji. Frank s-a ocupat de toate.

— Dar de ce la Kobe?

— Are prieteni acolo. La baza americana. I s-a incredintat o slujba pe o nava de transport, iar in scurt timp va ajunge in America. Apoi ne va trimite suma de bani necesara ca sa putem sa mergem la el. S-a ocupat de toate amanuntele.

— Vrei sa spui ca va pleca din Japonia fara tine?

Sachiko a izbucnit in ras.

— Trebuie sa ai rabdare, Etsuko! Odata ajuns in America, va putea sa munceasca si sa-mi trimita bani. E de departe cea mai logica solutie. In definitiv, ii va veni mult mai usor sa-si gaseasca de lucru cand va ajunge in America. Pe mine nu ma deranjeaza sa astept putin.

— Inteleg.

— S-a ocupat de toate amanuntele, Etsuko. Ne-a gasit un loc in care sa stam la Kobe si ne-a aranjat sa putem calatori cu vaporul la aproape jumatate din pretul obisnuit, a oftat ea. Nici nu-ti dai seama ce bucuroasa sunt ca pot pleca din locul acesta.

Sachiko continua sa-si faca bagajul.

Lumina palida de afara cadea pe o jumatate a chipului ei, in timp ce mainile si manecile ii erau scaldate de razele lampii.

Efectul era straniu.

— Si crezi ca vei avea mult de asteptat la Kobe?

— Sunt dispusa sa am rabdare, mi-a raspuns ea, ridicand din umeri. Trebuie sa am rabdare.

Nu puteam distinge in lumina slaba ce anume impacheta. Parea sa-i dea de furca, pentru ca tot desfacea si strangea la loc.

— In orice caz, Etsuko, a continuat ea, de ce si-ar fi batut atata capul daca nu ar fi absolut sincer? De ce si-ar fi batut atata capul cu mine? Uneori am senzatia ca te indoiesti prea tare, Etsuko. Ar trebui sa fii fericita pentru fericirea mea. Lucrurile merg in sfarsit bine.

— Da, desigur. Sunt foarte fericita pentru tine.

— Zau, Etsuko, ar fi necinstit sa incep sa ma indoiesc de el dupa ce si-a dat atata osteneala. Cat se poate de necinstit.

— Da.

— Iar Mariko va fi mai fericita acolo.

Pentru o fetita America este un loc mult mai bun in care sa creasca. Acolo poate sa faca tot felul de lucruri. Poate sa intre in afaceri. Sau poate sa studieze pictura la colegiu si sa devina artist plastic. Toate aceste lucruri sunt cu mult mai la indemana in America, Etsuko. Japonia nu este locul potrivit pentru o fata. Ce perspective o asteapta aici?

Nu i-am raspuns nimic. Sachiko si-a ridicat privirile catre mine si a ras incet.

— Incearca sa zambesti, Etsuko. Pana la urma lucrurile vor lua o intorsatura favorabila.

— Da, sunt sigura ca asa se va intampla.

— Bineinteles ca asa se va intampla.

— Da. '

Sachiko a continuat sa impacheteze alte cateva minute. Apoi mainile ei s-au oprit in loc si ea s-a uitat dincolo de mine, in cealalta parte a incaperii, iar straniul joc de lumini si umbre ramase in continuare pe fata ei.

— Imi inchipui ca ma consideri o proasta, mi-a zis ea calma. Nu-i asa, Etsuko?

Am privit-o fix, putin surprinsa.

— Si eu stiu ca s-ar putea sa nu vedem niciodata America. Si chiar daca am ajunge acolo, stiu cat de greu va fi totul. Iti inchipui ca nu sunt constienta de asta?

Nu i-am raspuns, iar privirile noastre au continuat sa se infrunte.

— Si ce-i cu asta? A continuat Sachiko.

Ce importanta are? De ce nu m-as duce la Kobe? In definitiv, ce am de pierdut, Etsuko? Nu am ce cauta in casa unchiului meu. Acolo nu exista decat niste camere pustii, nimic mai mult. As putea sa zac acolo, intr-o camera, pana la adanci batraneti. In afara de asta, nu as avea nimic de facut. Niste camere pustii si-atat.

Asta intelegi si tu, Etsuko.

— Dar Mariko, am spus, cum ramane cu Mariko?

— Mariko? Se va descurca foarte bine.

Nu va avea incotro.

Sachiko ma scruta mai departe in amurgul intunecat, cu jumatate de fata in umbra. Apoi imi zise:

— Iti inchipui ca eu ma consider o mama adevarata, fie doar si pentru o clipa?

Am ramas tacuta. Apoi, pe neasteptate, Sachiko a izbucnit in ras.

— De ce-om vorbi noi despre asemenea lucruri? A exclamat ea, apucandu-se din nou de treaba. Totul se va aranja asa cum trebuie, te asigur. Am sa-ti scriu dupa ce ajung in America. Poate ca intr-o buna zi chiar vei veni sa ne vizitezi acolo, Etsuko.

Si poti sa-l iei cu tine si pe copilul tau.

— Da, desigur.

— Poate ca atunci vei avea mai multi copii.

— Da, am raspuns, zambind stanjenita.

Nu se stie niciodata.

Sachiko a oftat si si-a ridicat ambele maini.

— Sunt atatea de impachetat! A murmurat ea. Va trebui sa las aici o parte din lucruri.

Am urmarit-o o vreme cum trebaluieste si intr-un tarziu i-am zis:

— Daca vrei, pot sa ma duc sa o caut pe Mariko. S-a facut foarte tarziu.

— Ar fi o truda prea mare pentru tine, Etsuko. Voi termina de impachetat si daca nu se intoarce pana atunci, mergem si o cautam impreuna.

— Ma descurc si singura. Ma duc sa vad daca o gasesc. E aproape intuneric.

Sachiko m-a privit si a ridicat din umeri.

— Ai face bine sa iei si lampa cu tine, a zis. De-a lungul malului e foarte alunecos.

M-am ridicat si am luat lampa agatata de grinda. Pe cand ma apropiam de usa, umbrele au prins sa danseze pe peretii casei. Iesind, am privit in urma, la Sachiko.

Nu i-am distins decat silueta asezata inaintea usilor deschise, iar cerul aproape capatase deja intensitatea noptii.

M-am indreptat spre malul raului, cu insectele roind in jurul felinarului. Din cand in cand mai patrundea cate una si inauntru si atunci trebuia sa ma opresc si sa tin lampa nemiscata pana ce reusea sa-si croiasca drum sa iasa.

Dupa o vreme inaintea mea s-a ivit micul podet de lemn. In timp ce-l traversam, m-am oprit o clipa ca sa ma uit la cerul de seara. Din cate mi-aduc aminte, pe acea punte m-a coplesit un straniu sentiment de liniste. Am ramas acolo cateva minute, aplecandu-ma peste balustrada si ascultand zgomotele raului de sub mine.

Cand m-am intors in sfarsit, am zarit propria-mi umbra, aruncata de felinar, intinzandu-se peste traversele de lemn ale podului.

— Ce faci aici? Am intrebat eu, caci micuta Mariko se afla chiar inaintea mea, ghemuita langa balustrada din partea opusa.

M-am apropiat pana ce am reusit sa o vad mai limpede in lumina lampii. Isi privea palmele si nu zicea nimic.

— Ce se petrece cu tine? De ce stai asa aici?

Ganganiile faceau roi in jurul lampii.

Am pus-o jos, in fata mea, iar chipul copilului s-a luminat mai bine. Dupa o lunga tacere, a zis:

— Nu vreau sa plec. Nu vreau sa plec maine.

— Dar are sa-ti placa! Am spus eu, oftand. Oricui ii este putin teama de necunoscut. Are sa-ti placa acolo.

— Nu vreau sa plec. Si nu-mi place de el. E ca un porc.

— Nu e frumos sa vorbesti asa, i-am replicat eu suparata.

Ne-am privit cateva clipe, apoi fetita si-a indreptat iarasi ochii spre mainile ei.

— Nu e frumos sa vorbesti asa, i-am repetat eu pe un ton mai calm. El tine mult la tine si iti va fi ca un nou tata.

Totul va fi bine, crede-ma!

Mariko nu mi-a raspuns nimic.

— In orice caz, am oftat eu iarasi, daca nu-ti place acolo, putem sa ne intoarcem oricand.

De aceasta data m-a privit intrebatoare.

— Da, iti promit. Daca nu-ti place acolo, ne intoarcem drept acasa. Dar trebuie sa incercam si sa vedem daca ne place. Si sunt sigura ca o sa ne placa.

Fetita m-a studiat cu atentie.

— De ce tii aia? M-a intrebat ea.

— Asta? Pur si simplu mi s-a prins in sanda, asta-i tot.

— Si de ce o tii?

— Ti-am zis. Mi s-a prins in jurul piciorului. Ce ti s-a intamplat? Am ras eu. De ce te uiti asa la mine? Nu am de gand sa-ti fac nici un rau.

Fara sa-si dezlipeasca privirile de pe mine, Mariko s-a ridicat incet in picioare.

— Ce se intampla cu tine? Am zis.

Copila a rupt-o la fuga, iar pasii ei au starnit un zgomot ca de toba pe scandurile de lemn. S-a oprit la capatul podului si m-a studiat banuitoare. I-am zambit si am ridicat felinarul de la pamant. Copila a rupt-o din nou la fuga.

O jumatate de luna se ivise deasupra apei si eu am ramas pe loc mai multa vreme, contempland-o in liniste. La un moment dat, in bezna din jur, am avut impresia ca o vad pe Mariko alergand de-a lungul malului, spre casa.

Capitolul 11

La inceput am fost convinsa ca a trecut cineva pe langa patul meu si a iesit din camera, inchizand usa cu grija. Apoi m-am trezit de-a binelea si mi-am dat seama cat de absurda era o asemenea idee.

Am ramas intinsa, ascultand zgomotele din jur. Era limpede: o auzisem pe Niki din camera de alaturi. De cand venise, se tot plangea ca nu poate sa doarma bine. Sau poate ca nu fusese vorba de absolut nici un zgomot, ci ma trezisem eu iarasi in zori, din obisnuinta.

De afara venea ciripit de pasarele, dar camera ramasese cufundata in intuneric.

Dupa cateva minute m-am ridicat si mi-am gasit halatul. Cand am deschis usa, lumina de afara mi se paru foarte palida.

Am iesit din dormitor si, aproape din reflex, am aruncat o privire spre capatul coridorului, spre usa lui Keiko.

Apoi, doar pentru o clipa, am fost convinsa ca aud un zgomot din interiorul camerei lui Keiko, un zgomot limpede, invaluit in ciripitul pasarelelor. Am ramas nemiscata, ascultand, apoi m-am apropiat de usa aceea. Am auzit alte sunete si mi-am dat seama ca veneau de fapt de la parter, din bucatarie. Dupa o clipa de sovaiala, am inceput sa cobor treptele.

Niki iesea din bucatarie si cand m-a vazut, a tresarit.

— Vai, mama, m-ai speriat tare de tot!

In lumina mohorata din vestibul ii vedeam silueta subtire, invaluita intr-un halat de o culoare stearsa, tinand o ceasca in ambele maini.

— Imi pare rau, Niki. Mi-am zis ca poate a patruns un hot in casa.

Fiica mea a incercat sa-si traga sufletul, respirand adanc, dar parea inca socata.

— Nu am reusit sa dorm prea bine.

Pana la urma m-am gandit sa-mi fac o cafea, a spus ea intr-un tarziu.

— Ce ora este acum?

— In jur de cinci, cred.

A intrat in salon, lasandu-ma la capatul scarii. M-am dus in bucatarie sa-mi pregatesc si eu niste cafea, apoi m-am gandit sa-i tin companie. Niki trasese perdelele din salon si se asezase calare pe un scaun cu spatar, privind in gol spre gradina.

Zorii cenusii ii luminau trasaturile.

— Crezi ca va ploua iarasi? Am intrebat eu.

Ea a ridicat din umeri si a continuat sa se uite pe fereastra. M-am asezat langa camin si am privit-o. In cele din urma a oftat plictisita si mi-a zis:

— Se pare ca nu prea pot dormi ca lumea. Mereu am cosmaruri.

— Asta e ingrijorator, Niki. La varsta ta n-ar trebui sa ai nici un fel de probleme cu somnul.

Nu mi-a raspuns nimic, ci a continuat sa se uite la gradina.

— Ce fel de cosmaruri ai? M-am interesat eu.

— E, niste cosmaruri.

— Cosmaruri legate de ce anume, Niki?

— Cosmaruri si atat, mi-a raspuns, brusc enervata. Ce conteaza despre ce anume sunt?

A urmat un moment de tacere, dupa care mi s-a adresat, fara sa se intoarca spre mine:

— Ma gandesc ca tata ar fi trebuit sa aiba ceva mai multa grija de ea, nu crezi?

O ignora mai tot timpul. Nu mi se pare cinstit.

Am asteptat sa vad daca mai adauga ceva. Apoi am spus:

— Ei bine, intr-un fel e de inteles. In definitiv, nu era tatal ei adevarat.

— Dar nu mi se pare cinstit.

Din cate imi dadeam eu seama, afara se luminase bine de ziua. O pasare singuratica tipa nu departe de fereastra.

— Tatal tau era uneori cam idealist. In zilele acelea, intelegi tu, credea cu adevarat ca va reusi sa-i asigure un trai fericit aici.

Niki a ridicat din umeri. Am urmarit-o putin, apoi am spus:

— Vezi tu, Niki, eu am stiut tot timpul ca nu va fi fericita aici. Si totusi am hotarat sa o aduc.

Fiica mea a parut sa cantareasca bine cele auzite.

— Nu fi proasta! Mi-a zis, intorcandu-se catre mine. De unde sa fi stiut? Ai facut tot ce ai putut pentru ea. Esti ultimul om pe care l-ar putea invinovati cineva.

Am ramas tacuta. Fata ei, lipsita de orice fard, arata foarte tanara.

— In orice caz, a continuat Niki, uneori trebuie sa-ti asumi niste riscuri. Tu ai procedat absolut corect. Nu poti sa stai pasiva, urmarind cum ti se iroseste viata.

Am lasat jos ceasca de cafea, pe care pana atunci o tinusem in mana, si m-am uitat dincolo de ea, in gradina. Nu se vedea nici un semn de ploaie, iar cerul arata mai limpede decat in alte dimineti.

— Ar fi fost o prostie imensa, a reluat Niki, daca ai fi acceptat totul exact asa cum ti se oferea si ai fi ramas acolo unde erai. Cel putin tu ai facut un efort.

— Fie cum spui tu. Si acum hai sa nu mai vorbim despre asta.

— E o prostie enorma sa-ti lasi viata sa se iroseasca, asa cum fac cei mai multi.

— Hai sa nu mai vorbim despre asta, am repetat ceva mai hotarata. Nu are nici un rost sa recapitulam acum intreaga poveste.

Fiica mea s-a intors din nou spre geam.

Am ramas tacuta o vreme, apoi m-am ridicat si m-am apropiat de ea.

— Din cate se pare, astazi e o dimineata mult mai buna, am zis. Poate ca va iesi soarele. Daca apare, putem sa mergem la plimbare, Niki. Ne-ar face foarte bine.

— Probabil, a mormait ea.

Cand am plecat din salon, fiica mea statea in continuare calare pe scaunul ei, cu barbia sprijinita intr-o mana, privind in gol pe fereastra.

In clipa in care a sunat telefonul, Niki si cu mine tocmai ne terminam micul dejun in bucatarie. In ultimele cateva zile sunase de atatea ori pentru ea, incat parea cel mai normal lucru sa se duca si sa raspunda. Dar s-a intors abia dupa ce cafeaua se racise.

— Prietenii tai? Am intrebat-o.

A dat din cap, apoi s-a dus sa aprinda focul sub ibric.

— De fapt, mama, va trebui sa ma intorc in dupa-amiaza asta. E vreo problema?

Statea in picioare, cu o mana pe manerul ibricului si cu cealalta in sold.

— Sigur ca nu-i nici o problema. A fost o mare placere pentru mine sa fim impreuna, Niki.

— Voi veni sa te vizitez curand. Dar acum, din pacate, trebuie neaparat sa ma intorc la mine.

— Nu-i nevoie sa te scuzi. E foarte important sa ai si tu viata ta.

Apoi ea si-a vazut de cafea. Ferestrele de deasupra chiuvetei se aburisera putin, dar afara stralucea soarele. Niki si-a turnat in ceasca si s-a asezat la masa.

— Apropo, mama, o tii minte pe prietena mea, cea despre care iti vorbeam?

Cea care scrie un poem despre tine?

— Desigur, prietena ta, i-am raspuns eu, zambind.

— Isi dorea sa-i duc o fotografie sau ceva de genul asta. Cu Nagasaki. Ai asa ceva? Vreo carte postala veche?

— Cred ca pot sa-ti gasesc ceva. Ce absurditate! Am ras eu. Ce poate sa scrie despre mine?

— E o poeta foarte buna. A trecut prin multe, intelegi. De asta i-am si povestit despre tine.

— Sunt convinsa ca va compune un poem minunat, Niki.

— N-am nevoie decat de o carte postala veche sau orice obiect de acest gen. Doar ca sa-si poata da seama cum era acolo.

— Pai, Niki, eu nu sunt asa de sigura.

Trebuie sa arate cum arata totul, nu-i asa?

— Intelegi ce vreau sa spun.

Am ras din nou si i-am promis ca voi cauta ceva mai tarziu.

Niki isi pusese unt pe o felie de paine prajita, dar acum incerca sa indeparteze o parte din el. Fiica mea a fost slaba inca din copilarie, iar ideea c-ar fi preocupata sa nu se ingrase m-a amuzat. Am studiat-o o clipa.

— Cu toate acestea, am zis apoi, imi pare rau ca pleci astazi. Aveam de gand sa-ti propun sa mergem diseara la cinematograf.

— La cinematograf? Ei, ce ruleaza?

— Nu mai stiu ce fel de filme ruleaza acum. Speram ca tu sa stii mai multe.

— Daca stau sa ma gandesc, mama, a trecut o vesnicie de cand n-am mai fost impreuna la un film, nu? Adica de cand eram mica.

Niki a inceput sa zambeasca, redevenind pentru o clipa copilul de altadata. Apoi si-a lasat cutitul jos si s-a uitat la ceasca.

— Nici eu nu merg prea des la cinematograf, mi-a marturisit ea. La Londra ai avea tot timpul foarte multe filme de vazut, dar de fapt nu prea iesim.

— Oricum, daca preferi, exista si teatrul. Cu autobuzul ajungi acum chiar pana la teatru. Nu stiu ce piesa se joaca, dar am putea afla. Nu cumva ziarul local e chiar acolo, in spatele tau?

— Vai, mama, nu-ti bate capul! Nu prea are rost.

— Mi se pare ca uneori au piese foarte reusite. Din cele moderne. De altfel, scrie in ziar.

— Nu prea are rost, mama. Oricum trebuie sa ma intorc chiar astazi. Mi-ar face placere sa mai stau, dar trebuie neaparat sa ma intorc.

— Desigur, Niki. Nu-i nevoie sa-ti ceri scuze, i-am zambit eu peste masa. Pentru ca tot veni vorba, eu sunt extrem de multumita ca ai prieteni buni, cu care iti face placere sa fii impreuna. Si poti oricand sa-l aduci aici pe oricare dintre ei.

— Da, mama. Iti multumesc.

Camera de oaspeti, cea pe care o folosise Niki, era mica, austera si scaldata in razele soarelui din acea dimineata.

— Crezi ca ii va folosi prietenei tale?

Am intrebat-o din usa.

Niki isi pregatea valiza, asezata pe pat, si a aruncat o privire fugara spre calendarul pe care-l gasisem.

— E minunat, a zis ea.

Am intrat in camera. De la fereastra se vedea livada de dedesubt, cu sirurile ordonate de copaci tineri si subtiri. Calendarul pe care-l aveam in mana avusese initial cate o imagine pentru fiecare luna, dar fusesera rupte toate, cu exceptia ultimei. Am privit o clipa fotografia ramasa.

— Nu-mi da ceva pretios, mi-a zis Niki.

Si daca nu gasesti nimic, zau ca nu conteaza.

Am ras si am asezat fotografia pe pat, in mijlocul celorlalte lucruri ale ei.

— Nu-i decat un calendar vechi, nimic mai mult. Habar n-am de ce l-am pastrat.

Niki si-a indepartat o suvita rebela, apoi a continuat sa impacheteze.

— Imi inchipui ca pentru moment planuiesti sa ramai in continuare la Londra, am zis eu intr-un tarziu.

— Pai, sunt destul de multumita acolo, mi-a raspuns ea, ridicand din umeri.

— Te rog sa le transmiti cele mai bune urari ale mele prietenilor tai.

— Foarte bine, asa voi face.

— Inclusiv lui David. Asa il cheama, nu?

A ridicat iarasi din umeri, dar nu a zis nimic. Isi adusese trei perechi de bocanci, iar acum se chinuia sa le introduca pe toate in valiza.

— Presupun ca nu planuiesti inca sa te casatoresti, Niki.

— De ce m-as casatori?

— Intrebam si eu.

— De ce m-as casatori? Ce rost ar mai avea si asta?

— Planuiesti pur si simplu. Sa traiesti mai departe la Londra, nu?

— Pai, de ce m-as casatori? Mi se pare o mare prostie, mama, a continuat ea, impaturind calendarul si asezandu-l in bagaj. Atatea femei sufera pur si simplu de spalarea creierului. Isi inchipuie ca viata inseamna sa te casatoresti si sa torni o droaie de copii.

Am continuat sa o privesc. Apoi i-am zis:

— Pana la urma, Niki, nici nu inseamna mult mai mult de atat.

— Doamne, mama, exista o multime de lucruri pe care le-as putea face! Nu vreau sa ma vad intepenita intr-un loc, cu un barbat si o hoarda de copii urlatori. Dar ce ti-a venit asa, deodata, sa discuti despre asta?

Capacul valizei refuza sa se inchida si Niki a inceput sa-l apese nervoasa.

— Nu faceam decat sa ma intreb ce planuri ai, Niki, i-am replicat eu, razand.

Nu-i cazul sa te superi asa. Mi se pare normal sa faci exact asa cum poftesti.

A deschis din nou capacul si a mai aranjat putin lucrurile.

— Nu, Niki, nu-i cazul sa te superi.

Apoi ea a reusit sa inchida valiza.

— Dumnezeu stie de ce am carat atatea! A bombanit ca pentru sine.

— Ce le spui oamenilor, mama? M-a intrebat Niki. Ce le spui atunci cand se intereseaza unde sunt?

Fiica mea hotarase ca nu are de ce sa plece inainte de pranz si iesiseram la plimbare prin livada din spatele casei.

Soarele mai stralucea inca, dar in aer se lasase racoarea. I-am aruncat o privire mirata.

— Pur si simplu le spun ca locuiesti la Londra, Niki. Nu-i adevarat?

— Ba da. Dar nu se intereseaza ce anume fac? Ca batrana doamna Waters zilele trecute?

— Da, uneori intreaba. Le spun ca locuiesti cu prietenii tai. Zau, Niki, nu-mi inchipuiam ca te preocupa ce anume gandesc oamenii despre tine.

— Nu ma preocupa.

Am continuat sa mergem incet. In multe locuri pamantul devenise mlastinos.

— Imi inchipui ca nu-ti convine foarte tare, nu-i asa, mama?

— Ce anume sa-mi convina?

— Cum stau lucrurile cu mine. Nu-ti place ca m-am mutat de la tine. Cu David si asa mai departe.

Am ajuns la capatul livezii. Niki a traversat un drumeag sinuos, trecand de cealalta parte, spre niste porti de lemn. Am urmat-o. Terenul acoperit cu iarba se intindea pana departe, urcand domol. In partea cea mai de sus, pe creasta, cresteau doi sicomori subtiri, ale caror siluete se desenau pe cer.

— Nu-mi e rusine cu tine, Niki. Trebuie sa traiesti asa cum consideri tu ca este cel mai potrivit.

Fiica mea contempla campul.

— Aici aveau cai, nu-i asa? A intrebat ea, sprijinindu-si bratele de poarta.

M-am uitat si eu, dar nu se vedea nici un cal.

— Stii, e straniu, am zis eu. Mi-aduc aminte cum, cand m-am casatorit prima oara, am avut o gramada de discutii pentru ca sotul meu nu voia sa locuim impreuna cu tatal lui. Vezi tu, in zilele acelea in Japonia era un lucru cat se poate de normal. Existau o multime de discutii in legatura cu asta.

— Pun pariu ca te-ai simtit usurata, mi-a spus Niki, fara sa-si abata privirile.

— Usurata? De ce?

— Pentru ca nu ai fost silita sa locuiesti impreuna cu tatal lui.

— Dimpotriva, Niki. As fi fost fericita daca ar fi trait impreuna cu noi. Apoi, el era vaduv. Vechiul obicei japonez nu-i un lucru deloc rau.

— Asta o spui acum, bineinteles. Dar pun pariu ca atunci nu gandeai chiar la fel.

— Niki, tu chiar nu intelegi! Tineam foarte mult la socrul meu.

I-am aruncat o privire, apoi am cedat si am inceput sa rad.

— Poate ca ai dreptate. Poate ca am simtit o usurare ca nu a venit sa locuiasca la noi. Acum nu-mi mai aduc aminte.

M-am aplecat in fata si am atins partea de sus a portii de lemn. Pe degete mi-a ramas putina umezeala. Mi-am dat seama ca Niki se uita la mine si i-am intins mana, aratandu-i:

— Inca se mai face bruma.

— Te mai gandesti si acum la Japonia, mama?

— Cred ca da, i-am marturisit, privind in zare. Mi-au ramas multe amintiri.

Doi ponei isi facusera aparitia langa sicomori. Cateva clipe au stat absolut nemiscati, unul langa celalalt, in lumina soarelui.

— Calendarul pe care ti l-am dat azi-dimineata, i-am zis eu, prezinta o imagine a portului din Nagasaki. Atunci mi-am amintit si de o excursie de o zi pe care am facut-o acolo. Muntii de deasupra portului sunt nemaipomenit de frumosi.

Poneii au pornit-o incet si au disparut dincolo de copaci.

— Si ce anume a fost atat de deosebit?

M-a intrebat Niki.

— Cum deosebit?

— In ziua aceea petrecuta langa port.

— O, nu a fost nimic deosebit! Doar ca mi-am adus aminte de ea, atata tot. Keiko era fericita in ziua aceea. Am urcat cu telecabina.

Am ras si m-am intors catre Niki.

— Nu, ziua aceea nu a avut nimic deosebit. Nu ramane decat o amintire placuta, nimic mai mult.

Fiica mea a oftat.

— Ce linistit e aici! A spus ea. Nu-mi aminteam sa fie atat de liniste.

— Da, in comparatie cu Londra, sigur ca pare linistit.

— Banuiesc ca uneori poate sa para plicticos daca esti singur.

— Dar eu ma bucur de liniste, Niki. Si am considerat intotdeauna ca locul acesta e definitoriu pentru Anglia.

M-am intors din nou, admirand privelistea livezii din spatele nostru.

— Pomii acestia nu existau cand am venit. Nu era decat campul, iar de aici se vedea casa. Cand m-a adus tatal tau, Niki, imi amintesc cat de tipic englezesc mi se parea totul. Pajistile si, de asemenea, casa.

Era intocmai asa cum imi imaginasem eu Anglia si asta ma multumea profund.

Niki a respirat adanc si s-a indepartat de poarta.

— Hai sa ne intoarcem, a propus ea. In curand trebuie sa plec.

In vreme ce traversam livada, cerul a parut sa se intunece din nou.

— Ma gandeam acum o vreme sa vand casa, am rupt eu tacerea.

— Sa o vinzi?

— Da, si sa ma mut intr-una mai mica.

E doar o simpla idee.

— Vrei sa vinzi casa? A exclamat fiica mea, aruncandu-mi o privire ingrijorata.

Este o casa foarte frumoasa.

— Dar acum a ramas prea mare.

— E atat de frumoasa, mama! Ar fi pacat.

— Cred ca ai dreptate. Nu era decat o idee, Niki, nimic mai mult.

Mi-ar fi facut placere sa o conduc pana la gara – care nu este decat la cateva minute distanta dar ideea a parut sa o puna in incurcatura. A plecat imediat dupa pranz, cu un aer ciudat de sfios, ca si cum m-ar fi parasit fara consimtamantul meu.

Dupa-amiaza se arata cenusie si vantoasa, iar eu am ramas in pragul usii in timp ce ea strabatea aleea. Era imbracata cu aceleasi haine stramte in care sosise, iar greutatea valizei o obliga sa schioapete putin.

Cand a ajuns la poarta, Niki s-a uitat inapoi si a parut surprinsa sa ma mai vada stand afara. I-am zambit si i-am facut semn cu mana.

SFARSIT