Adanci, tot mai adanci, tunelurile - dark, dark Were the Tunnels

Traducerea: Antuza Genescu

Lui Greel ii era frica.

Statea in bezna calda si deasa de dupa cotitura, cu trupul firav lipit de bara stranie de metal care strabatea podeaua tunelului. Tinea ochii inchisi. Se caznea sa stea perfect nemiscat.

Era inarmat. In pumnul drept, inclestat, strangea o sulita scurta, cu tepuse, dar nu-i alunga deloc teama.

Strabatuse cale lunga, foarte lunga. Urcase mai sus si ajunsese mai departe decat oricare alt cercetas al Oamenilor de multe generatii incoace. Isi croise drum cu greu prin Nivelurile Periculoase, in care creaturile-vierme ii vanau necontenit pe Oameni. O pandise si-o omorase pe cartita ucigasa incandescenta din Tunelurile Mijlocii, care stateau sa se surpe. Serpuise prin zeci de culoare fara harta si fara nume, care pareau atat de inguste, incat de-abia se putea strecura un om prin ele.

Iar acum patrunsese pana in Tunelurile Stravechi, maretele tuneluri si coridoare legendare, din care, se povestea, iesisera Oamenii cu un milion de ani in urma. Nu era las. Indraznea sa strabata pasaje in care omul nu mai pusese piciorul de sute de ani.

Se temea, dar nu se rusina. Un bun cercetas stie cand sa se teama. Iar Greel era unul foarte bun. Asa ca statea in liniste pe intuneric, strangea sulita in pumn si se gandea.

Incetul cu incetul, frica incepu sa-l paraseasca. Prinse curaj si deschise ochii. Apoi ii inchise imediat la loc.

In fata, tunelul era cuprins de flacari.

Nu mai vazuse foc pana atunci, desi auzise de multe ori de el in povesti. Fierbinte. Si stralucitor, atat de stralucitor, ca te usturau ochii. Pe aceia care-l priveau indelung ii pastea orbirea.

Asa ca ramase cu ochii inchisi. Un cercetas are nevoie de ochi. Nu putea lasa focul din fata lui sa-l orbeasca.

Aici in spate, in bezna de dupa cotitura, ardea chiar foarte tare. Te dureau ochii daca te uitai cum se agata flacarile de zidurile curbate, dar durerea era suportabila.

Mai devreme insa, cand vazuse focul prima data, nu actionase deloc intelept. Se tarase inainte, cu ochi mijiti, spre cotitura zidului. Atinsese focul de pe piatra. Apoi, ca un prost, se uitase dincolo de curba.

Si acum il usturau ochii. Nu aruncase decat o privire inainte de a se rasuci si de-a se furisa in liniste in locul unde zacea acum. Ii fusese destul. Dincolo de curba, focul ardea mai puternic, mult mai puternic decat si-ar fi putut el inchipui. Il zarea chiar si prin ochii inchisi, doua puncte saltarete si dureroase, de o stralucire nemaipomenita. Nu voiau sa dispara. Focul ii ranise partial ochii, isi zise.

Totusi, cand pusese mana pe el acolo sus, pe perete, nu semanase cu cel din povesti. Simtise piatra rece si putin umeda, ca toate pietrele. Focul era fierbinte, spuneau povestile. Insa cel de pe piatra nu-l arsese.

Atunci nu era foc, hotari Greel. Ce era, nu stia. Nu putea sa fie foc, daca nu te ardea.

Se foi usor pe loc. Cat se poate de incet, intinse bratul in bezna si-l atinse pe H’ssig.

Fratele-de-spirit se afla la cativa metri, langa una dintre celelalte bare de metal. Il mangaie cu mintea si-l simti vibrand la atingerea lui. Gandurile si senzatiile li se amestecara fara cuvinte.

Si lui ii era frica. Marele sobolan vanator nu avea ochi. Simtul mirosului ii era insa mult mai dezvoltat decat al lui, iar in tunel plutea un miros straniu. Si de auzit, tot H’ssig auzea mai bine. Cu ajutorul urechilor lui, Greel deslusi din nou zgomotele neobisnuite, starnite de focul care nu era foc.

Deschise iarasi ochii. Nu deodata, ci treptat, de data asta. Se uita pe sub pleoapele intredeschise. Gaurile lasate de foc in privirea lui erau tot acolo, dar mai estompate. Iar flacara mai slaba, care se deplasa de-a lungul zidului curbat al tunelului, era suportabila daca nu se uita direct in ea.

Totusi, nu mai putea inainta. Dar nici inapoi nu avea voie sa se tarasca. Era cercetas. Avea o datorie de indeplinit.

Intinse din nou bratul spre H’ssig. Sobolanul vanator il insotea de la nastere. Nu-l dezamagise niciodata. N-o sa-l dezamageasca nici acum. Nu avea ochi care sa-l doara, dar urechile si nasul lui ii vor spune lui Greel ceea ce trebuie sa stie despre lucrul de dupa curba.

H’ssig mai mult simti decat auzi ordinul. incet de tot, incepu sa se tarasca spre foc.

— O comoara!

Glasul lui Ciffonetto vibra de admiratie. Stratul de grasime protectoare de pe fata nu reusea sa-i ascunda zambetul larg.

Von der Stadt arata neincrezator. Nu doar chipul, ci tot corpul sau emana indoiala. Amandoi barbatii erau imbracati la fel, in salopete gri fara nici o forma, tesute din panza metalica grea. Dar nu puteau fi confundati. Von der Stadt avea abilitatea unica de a-si manifesta indoiala in timp ce ramanea absolut nemiscat.

Cand se misca sau vorbea, sentimentul razbatea mai puternic. Asa se intampla si acum.

— Halal comoara, comenta el, simplu.

Suficient sa-l irite pe Ciffonetto, care se incrunta usor spre tovarasul sau mai bine facut.

— Eu vorbesc serios, ii zise.

Raza lanternei grele despica intunericul dens si se deplasa in sus si in jos pe unul dintre stalpii mancati de rugina care se intindeau de pe peron pana la tavan.

— Uita-te acolo, il indemna.

Celalalt il asculta. Plin de indoiala.

— Il vad. Unde-i comoara?

Ciffonetto misca in continuare lanterna in sus si in jos.

— Asta-i comoara. Tot locul asta e o mareata descoperire istorica. Am stiut eu ca aici trebuie sa cautam. Le-am spus si lor.

— Ce-i asa grozav la un stalp de otel? intreba Von der Stadt, maturandu-l si el cu lanterna.

— Gradul de conservare, raspunse Ciffonetto, apropiindu-se. Deasupra solului e numai zgura radioactiva, chiar si acum. Dar aici jos avem niste artefacte splendide. Ne vor ajuta sa ne formam o imagine mult mai clara despre cum arata vechea civilizatie inaintea dezastrului.

— Stim cum arata vechea civilizatie inaintea dezastrului. Avem benzi, carti, filme, de toate. O sumedenie de marturii. Razboiul nici macar n-a ajuns pe Luna.

— Da, da, insa aici e altceva. E realitate, rosti si mangaie afectuos stalpul cu degetele inmanusate. Uita-te la el.

Von der Stadt veni mai aproape. Zari litere gravate in metal. Mai degraba scrijelite. Nu prea adanc, dar se puteau deslusi, desi mai greu.

Ciffonetto zambi din nou. Celalalt se arata sceptic.

— Rodney o iubeste pe Wanda, citi el, in cele din urma si scutura din cap. La naiba, Cliff, gasesti rahaturi din astea in orice closet public din Luna City.

Tovarasul sau dadu ochii peste cap.

— Daca am gasi cea mai veche pictura rupestra din lume, tu tot ai zice ca nu-i decat cel mai prost desen al unui bivol.

Urmari conturul literelor cu degetele mainii libere.

— Nu pricepi? E vechi. E istorie. E ramasita unei civilizatii si a unei natiuni si a unei planete care au pierit cu aproape jumatate de mileniu in urma.

Von der Stadt nu replica, dar se manifesta mai departe plin de indoiala. Flutura lanterna.

— Mai sunt din astia, daca asa ceva cauti, vorbi el si fixa raza pe un stalp aflat la cativa metri distanta.

De data asta, Ciffonetto citi inscriptia:

— „Pocaiti-va, de nu, o sa pieriti”, rosti si zambi, dupa ce raza lanternei lui se incrucisa cu a camaradului sau. Cuvintele profetului, scrise pe zidurile metroului, adauga incet, chicotind.

— Halal profet, se incrunta Von der Stadt. Cred c-au avut o religie tare sucita.

— Hristoase! N-o lua si tu intocmai. Era un citat. Un poet de la mijlocul secolului al douazecilea, pe nume Simon. A scris vorbele astea numai cu cincizeci de ani inaintea dezastrului.

Von der Stadt nu se arata interesat. Se indeparta nerabdator, plimband neglijent lanterna printre ruinele negre ca smoala din vechea statie de metrou.

— E zapuseala aici, se planse.

— Sus e si mai si, spuse tovarasul lui, deja pierdut in lectura altei inscriptii.

— Dar nu-i aceeasi, veni riposta.

Ciffonetto nu catadicsi sa-i raspunda.

— E cea mai mare descoperire a expeditiei, zise el intr-un sfarsit, ridicand privirea de pe inscriptie. Trebuie sa facem fotografii. Si sa-i aducem si pe ceilalti. Ne pierdem vremea la suprafata.

— Si-o sa gasim mai multe aici? se auzi intrebarea, plina de indoiala, desigur.

Confirma dand din cap.

— Pai eu ce tot spun? Suprafata e acoperita cu gips. E inca un iad radioactiv acolo sus, dupa atatea secole. Daca a supravietuit ceva, a supravietuit sub pamant. Acolo trebuie sa cautam. Ar trebui sa ne despartim si sa exploram tot sistemul de tuneluri, grai si misca bratul intr-un gest cuprinzator.

— Tu si cu Nagel v-ati tot certat pe seama expeditiei. Tot drumul de la Luna City. Se vede ca nu prea ti-a priit.

— Doctorul e un prost, zise Ciffonetto precaut.

— Nu cred. Sunt soldat, nu om de stiinta, dar i-am ascultat parerea si mi se pare logica. Toate lucrurile de aici, de jos, sunt nemaipomenite, dar nu asa ceva cauta el. Nu dupa ele a fost trimisa expeditia pe Pamant.

— Stiu, stiu, cauta urme de viata. Viata umana, mai ales. Asa ca trimite fluturasi in fiecare zi, tot mai departe. Si pana acum nu s-a ales decat cu cateva specii de insecte si o mana de pasari mutante.

Von der Stadt scutura din umeri.

— Daca s-ar uita aici, ar gasi ce cauta, continua celalalt. Nu-si da seama cat de adanc sapau orasele inainte de razboi. Pe sub picioarele noastre trec kilometri intregi de tuneluri. Nivel dupa nivel. Acolo ar trebui sa fie supravietuitorii, daca mai traieste vreunul.

— Tu ce crezi?

— Pai, dupa razboi, singurii care ar fi scapat cu viata ar fi fost cei din adaposturile de la mare adancime. Sau cei din tunelurile de sub orase. Radioactivitatea i-ar fi impiedicat sa iasa la suprafata ani de zile. La naiba, nici acum nu gasesti nimic interesant deasupra. Ar fi fost prinsi in capcana acolo jos. S-ar fi adaptat. Dupa cateva generatii, nici n-ar mai fi vrut sa urce.

Dar Von der Stadt nu-i mai dadea atentie si nici nu-l mai asculta. Se deplasase pana la marginea peronului si acum se holba la sine. Statu asa un minut, doua, apoi lua o hotarare. Indesa lanterna la curea si incepu sa coboare.

— Hai, spuse el. Sa-i cautam pe supravietuitorii astia ai tai.

H’ssig avansa lipit de bara de metal. Il ajuta sa se ascunda si tinea focul la distanta, asa ca se misca intr-un spatiu ingust si aproape intunecat. Strangand in brate bara cu toata puterea, se tari fara zgomot de-a lungul curbei, apoi se opri.

Greel explora cu ajutorul lui: cerceta cu urechile lui si mirosea cu nasul lui de sobolan. Focul vorbea.

Adulmeca doua mirosuri, asemanatoare, dar nu identice. Si distinse doua glasuri. Ca si cum ar fi fost doua focuri. Obiectele stralucitoare care-i arsesera ochii erau un fel de fiinte.

Asculta. Sunetele percepute atat de clar erau cuvinte. Un soi de limba. Era sigur. Stia sa faca diferenta intre racnetele si maraitul animalelor si tiparele vorbirii articulate.

Referat: Enigma Otiliei de George Calinescu - studiul operei si titlul Referat: Programul “Daciei Literare”. Literatura pasoptista

Creaturile de foc glasuiau intr-o limba necunoscuta. Sunetele nu insemnau pentru el nici cat pentru H’ssig, care i le transmitea.

Se concentra asupra mirosului. Era nou, nu-l mai simtise altadata. Parca aducea cu cel de om, desi n-avea cum, isi zise. Un miros asemanator. Si cuvinte. Oare creaturile de foc sa fie oameni? Ar insemna sa fie foarte deosebite de Oameni. Dar povestile pomeneau de cei din vremuri de odinioara, cu puteri si forme ciudate. Nu cumva sunt creaturile astea asa ceva? Aici, in Tunelurile Stravechi, unde legendele spuneau ca Batranii ii creasera pe Oameni, traiau asemenea fiinte?

Da.

Incepu sa se foiasca. Se misca incet, ridicandu-se in pozitia ghemuit ca sa priveasca prin ochii intredeschisi curba din fata. Un pocnet infundat il intoarse pe H’ssig la loc sigur din tunelul inspaimantator aflat dincolo de ea.

Nu exista decat o singura cale prin care sa poata afla, isi zise Greel. Tremurand, porni sa exploreze precaut cu mintea.

Von der Stadt se adaptase la gravitatia Pamantului mult mai rapid decat Ciffonetto. Ajunse repede pe fundul tunelului si astepta nerabdator sa coboare si camaradul lui de pe peron.

Acesta sari ultimii cativa zeci de centimetri si ateriza cu o bufnitura. Cerceta peronul cu priviri ingrijorate.

— Sper ca mai pot sa urc inapoi, spuse el.

— Tu ai vrut sa explorezi toate tunelurile, veni raspunsul, insotit de o ridicatura din umeri.

— Da, admise, luandu-si ochii de la peron, ca sa priveasca de jur imprejur. Si inca mai vreau. Aici, in tunelurile astea, se afla raspunsurile pe care le cautam.

— Sau asa afirma teoria ta.

Von der Stadt se uita in ambele directii, alese una la intamplare si porni inainte, luminandu-si pasii cu lanterna. Ciffonetto veni imediat in spatele lui.

Intrara intr-un tunel lung, drept si pustiu.

— Spune-mi, rosti Von de Stadt dintr-odata, in timp ce mergeau, sa zicem ca supravietuitorii tai au apucat sfarsitul razboiului ascunsi in adaposturi. N-ar fi fost obligati sa iasa la suprafata in cele din urma? Vreau sa spun, cum ar putea cineva sa traiasca aici? intreba si se uita in jur cu dezgust evident.

— Ai luat lectii de la Nagel? se ratoi tovarasul lui. Am auzit intrebarea de atatea ori, ca mi s-a acrit de ea. Recunosc ca ar fi greu sa traiesti aici, dar nu imposibil. La inceput, ar avea acces la cantitati mari de hrana conservata. Multa mancare se pastra in subsoluri. Ajungeai la ea prin tuneluri. Mai tarziu, puteau sa-si cultive hrana. Exista plante care cresc fara lumina. Si, pe langa ele, insecte si animale plicticoase, imi inchipui.

— Un regim pe baza de ganganii si ciuperci. Nu mi se pare prea sanatos.

Cel interpelat se opri brusc, fara a catadicsi sa comenteze.

— Uita-te acolo, zise, aratand cu lanterna.

Lumina tresalta pe o spartura zimtata din zidul tunelului. Parca sfaramase cineva piatra cu multa vreme in urma.

Von der Stadt lumina si el zona ca sa se vada mai bine. Din spartura cobora un culoar. Agitat, Ciffonetto se indrepta spre el.

— Ce naiba mai zici de asta? intreba el, ranjind si vari capul si lanterna in pasajul primitiv, dar le scoase repede. Nu-i nimic pe-aici. Se inchide dupa cativa metri. Totusi, imi confirma spusele.

Celalalt se arata oarecum tulburat. Mana libera ii aluneca spre pistolul din tocul lateral.

— Nu stiu, rosti el.

— Nu, nu stii, continua celalalt triumfator. Nici Nagel nu stie. Aici jos au locuit oameni. Poate inca mai locuiesc. Trebuie sa organizam o explorare mai serioasa a intregului sistem subteran.

Se intrerupse, amintindu-si de argumentul tovarasului sau din urma cu cateva clipe.

— Cat priveste ganganiile si ciupercile tale, oamenii se pot obisnui sa manance multe lucruri. Se adapteaza. Daca au reusit sa supravietuiasca razboiului - si culoarul asta dovedeste ca au reusit -, atunci au supravietuit si urmarilor lui, fac pariu.

— Poate. Nu pricep de ce esti asa de nerabdator sa descoperi supravietuitori. Vreau sa zic, expeditia e importanta si mareata si toate cele. Trebuie sa reluam zborurile in cosmos, iar locul acesta e numai bun ca sa ne testam echipamentul. Si presupun ca savantii tai vor lua cu ei niste exponate reusite pentru muzee. Dar oameni? Ce altceva ne-a adus Pamantul, in afara de Marea Foamete?

Primi un zambet ingaduitor.

— Tocmai din cauza Marii Foamete vrem sa-i gasim acum pe oameni.

Facu o pauza.

— Acum avem destule cu care sa-l atragem pe Nagel. Hai sa ne intoarcem, spuse si porni in directia din care venisera, apoi continua. Marea Foamete a fost o consecinta inevitabila a razboiului de pe Pamant. Cand n-au mai sosit provizii, a disparut orice posibilitate de a-i tine pe toti in viata pe colonia lunara. Nouazeci la suta au murit de foame. Luna ar fi putut deveni autonoma, dar numai daca avea o populatie foarte scazuta. Asta s-a intamplat. Populatia s-a adaptat. Dar noi am reciclat aerul si apa si am cultivat hrana in rezervoare hidroponice. Ne-am luptat, am supravietuit. Si am inceput sa reconstruim. Dar am si pierdut mult. Prea multi oameni au murit. Fondul nostru genetic era foarte redus si nu prea divers. Colonia n-a avut diversitate rasiala nici la inceputuri. Asta nu ne-a ajutat. De fapt, populatia a continuat sa scada multa vreme dupa ce am beneficiat de resursele necesare pentru a sustine mai multi indivizi. Ideea consangvinizarii n-a mers. Acum, numarul locuitorilor creste din nou, dar incet. Stagnam. Ne-a luat aproape cinci secole sa reluam calatoriile spatiale. Si inca n-am reprodus multe dintre lucrurile existente pe Pamant inaintea dezastrului. Von der Stadt se incrunta.

— „Stagnam” e un cuvant cam aspru, remarca el. Eu cred ca ne-am descurcat foarte bine.

Ciffonetto ignora comentariul fluturand din lanterna.

— Foarte bine, dar nu destul de bine. Nu ne ducem nicaieri. Am facut al naibii de putine schimbari si nici prea multe idei noi nu ne-au venit. Avem nevoie de perspective proaspete, de rezerve genetice proaspete. Avem nevoie de stimulare prin contactul cu o cultura straina. Supravietuitorii ne-ar oferi asa ceva. Prin cate a trecut Pamantul, si ei trebuie sa se fi schimbat cumva. In plus, ei ar fi dovada ca viata umana mai poate lua avant aici. E un aspect crucial, daca vrem sa stabilim o colonie.

Adauga ultima idee mai mult ca un gand intarziat, dar Von der Stadt o aproba. Inclina afirmativ din cap cu o figura grava.

Ajunsesera din nou la statie. Ciffonetto porni direct spre peron.

— Hai sa ne intoarcem la baza. De-abia astept sa vad cum ii cade fata lui Nagel cand ii spun ce-am descoperit.

Erau oameni.

Greel era aproape convins. Aveau o structura curioasa a mintii, dar era umana. Ii placea sa sondeze mintea altora. Cunostea senzatia aspra, vaga a mintii de animal, umbrele obscene care alcatuiau gandurile creaturilor-vierme. Si cunostea mintile oamenilor.

Asta erau.

Straniu, totusi. Mintile se impreuneaza intr-o adevarata comunicare numai cu un frate-de-spirit. Dar intotdeauna exista o comuniune intre ele. Intunecata si de nepatruns, plina de nori, arome, izuri si sentimente. Dar o comuniune.

Acum, nu avu loc nici o comuniune. Mintea lui comunica parca cu un animal inferior. Nu percepea nici o reactie. Oamenii si fratii-de-spirit ii raspundeau; animalele, nu.

Acesti oameni nu-i raspundeau. Acesti oameni-foc ciudati aveau minti paralizate si schiloade.

In bezna din tunel, Greel se ridica din pozitia ghemuit. Focul disparuse brusc de pe zid. Oamenii plecau, se departau de el in josul tunelului. Focul se departa odata cu ei.

Avansa prudent, cu H’ssig alaturi si cu sulita in mana. Mintile nu se puteau impreuna la distante prea mari. Trebuia sa le tina aproape. Trebuia sa afle mai multe. Era cercetas. Avea o datorie de indeplinit.

Mintea lui se furisa afara inca o data, sa simta parfumul altora. Trebuia sa fie sigur.

Gandurile lor frematau in jurul lui haotic, intr-un vartej strapuns de dare luminoase si sentimente si idei saltarete, pe jumatate vizibile. Prinse cate ceva. Recunoscu ceva. Apoi ii veni o idee.

Gusta prelung si adanc din mintile lor si invata din ele. Dar parca tot cu mintea unui animal se impreuna. Nu era perceput. Nu obtinea nici o reactie.

Ei se departau mereu, gandurile li se disipau, iar impreunarea mintilor devenea tot mai dificila. Greel avansa. Sovai cand ajunse la curba. Dar stia ca trebuie sa continue. Era cercetas.

Se lasa la pamant, miji ochii si se deplasa de-a lungul curbei in patru labe.

Cand trecu de ea, se opri cu rasuflarea taiata. Se afla intr-un coridor larg, o pestera imensa cu tavan boltit si pilastri uriasi, inalti pana la cer. Pasajul sclipea de lumina, o lumina bizara, agresiva, atotstapanitoare.

Era un loc de legenda. Coridorul Batranilor. Acesta trebuia sa fie. Nu mai vazuse niciodata o incapere atat de mare. Dintre toti Oamenii, el se aventurase cel mai departe si urcase cel mai sus. Nu se vedeau oamenii, dar focul lor dansa la gura tunelului din capatul celalalt al coridorului. Intens, dar suportabil. Disparusera dupa alta cotitura. Isi dadu seama ca se uita numai la reflexia slaba a focului. Cata vreme nu se uita direct la el, era in siguranta.

Patrunse in coridor, cercetasul din el strigandu-i sa escaladeze zidul si sa cerceteze incaperea de deasupra, din care se inaltau pilastri. Nu. Oamenii-foc erau mai importanti. Iar in coridor se putea intoarce alta data.

H’ssig se freca de piciorul lui. Cobori bratul si mangaie linistitor blana moale a sobolanului. Fratele-de-spirit ii simtea zbaterea gandurilor.

Oameni, da, era convins. Si afla mai multe. Gandurile lor nu erau ale acestora, dar erau ganduri umane si pe unele chiar le intelegea. Unul dintre ei ardea, ardea sa gaseasca alti oameni. Ii cauta pe Oameni, isi zise Greel.

Acest lucru il stia. Era cercetas si putea patrunde in mintea altora. Nu facea greseli. Dar ce anume trebuia sa faca - asta nu stia.

Ii cautau pe Oameni. Poate era un lucru bun. Cand se gandise prima oara la el, vibrase de bucurie. Oamenii-foc semanau cu Batranii din legende. Daca ii cautau pe Oameni, atunci ii va conduce la ei. O sa fie rasplatit regeste, o sa fie slavit, iar povestile o sa-i duca numele din generatie in generatie.

Mai mult decat atat, era datoria lui. De la ultimele generatii incoace, lucrurile nu prea mergeau bine pentru Oameni. Vremea binelui se incheiase odata cu sosirea creaturilor-vierme, care-i gonisera dintr-un tunel intr-altul. Si acum, sub picioarele lui, se mai dadeau lupte in Nivelurile Periculoase si in tunelurile Oamenilor.

Iar Greel stia ca pierdeau.

Incet. Dar sigur. Creaturile-vierme erau noi pentru ei. Mai mult decat animale, dar mai putin, mult mai putin decat oameni. Nu aveau nevoie de tuneluri. Pandeau chiar si prin pamant si nu erau nicaieri in siguranta.

Oamenii ripostau. Cei care patrundeau in mintea altora simteau creaturile-vierme pe care sulitele le ucideau, iar sobolanii le sfasiau in bucatele. Dar creaturile-vierme fugeau intotdeauna inapoi in pamant. Si erau multe, multe, iar ei foarte putini.

Insa acesti oameni noi, acesti oameni-foc, puteau schimba rezultatul razboiului. Legendele spuneau ca Batranii luptasera folosind focul si arme nestiute, iar acestia traiau in foc. Ar putea veni in ajutorul Oamenilor. Le-ar putea da arme puternice ca sa alunge creaturile-vierme in bezna din care au venit.

Dar.

Dar acestia nu erau chiar oameni. Aveau mintile paralizate, iar gandurile lor, in cea mai mare parte, ii erau straine. Nu prindea decat franturi din ele. Nu le putea cunoaste la fel ca pe ale Oamenilor, cand isi impreunau mintile.

I-ar putea conduce la ei. Stia drumul. Inapoi si in jos, o cotitura aici, inca una dincolo. Prin Tunelurile din Mijloc si prin Nivelurile Periculoase.

Dar daca-i conducea si pe urma se dovedeau dusmani? Daca se intorceau impotriva Oamenilor cu focul lor? Se temea de ce-ar putea face.

Fara el, nu-i vor gasi niciodata, era convins. Numai el, din atatea generatii, ajunsese atat de departe. Si numai furisandu-se si patrunzand in alte minti si cu H’ssig alaturi. Ei n-ar fi gasit niciodata drumurile pe care venise el, tunelurile acelea serpuitoare care duceau adanc, adanc in pamant.

Asa ca erau in siguranta daca el nu facea nimic, dar atunci crea-turile-vierme ar castiga, in cele din urma. Ar dura, poate, generatii la rand. Si n-ar rezista.

Trebuia sa ia o hotarare. Nici unul dintre cei care patrundeau in mintea altora nu putea strabate nici macar o mica parte din distanta care-l separa pe el de tunelurile Oamenilor. El singur trebuia sa hotarasca.

Si va trebui sa hotarasca repede. Pentru ca, isi dadu seama ingrozit, oamenii-foc se intorceau. Le percepea gandurile stranii tot mai puternic, iar lumina din coridor se intensifica.

Sovai, apoi porni incet inapoi catre tunelul din care venise.

— Stai putin, spuse Von der Stadt cand tovarasul lui urcase deja un sfert de zid. Hai sa vedem ce e si in directia opusa.

Ciffonetto intoarse capul stangaci sa-l priveasca, renunta cand vazu ca nu poate, apoi sari jos. Paru nemultumit.

— Ar trebui sa ne intoarcem. Am vazut destul.

— Tu ai vrut sa exploram si locul asta de aici, ii raspunse celalalt scuturand din umeri. Asa ca hai sa facem o treaba ca lumea. Poate ca nu ne mai despart decat cativa metri de inca una dintre descoperirile tale marete.

— Bine, accepta Ciffonetto, scotandu-si lanterna din curea, unde o varase cand incercase sa se urce pe zid. Poate ai dreptate. Ar fi trist sa-l aducem pe Nagel aici si sa dea el peste ceva ce noua ne-a scapat.

Von der Stadt il aproba din cap. Razele lanternelor se impletira si cei doi pornira repede catre gura adanca si intunecoasa a tunelului.

Se apropiau. Frica si nehotararea i se invalmaseau printre ganduri. Se lipi de zid. Se dadu inapoi, repede si fara zgomot. Trebuie sa stea departe de foc pana hotaraste ce sa faca.

Insa dupa primul colt, tunelul se intindea lung si drept. Greel se misca repede. Dar nu destul de repede. Si, imprudent, avu ochii larg deschisi cand focul aparu dintr-odata, izbitor.

Il usturau ochii. Chitai de durere si se azvarli la pamant. Focul nu voia sa plece. Il vedea cum danseaza, schimband inspaimantator culorile, chiar prin pleoapele lasate.

Se forta sa se controleze. Se afla inca la distanta de ei. Avea inca arma. Intinse mana spre H’ssig, langa el. Sobolanul fara ochi il va ajuta din nou sa vada.

Cu ochii tot inchisi, incepu sa se tarasca inapoi, departe de foc. H’ssig ramase pe loc.

— Ce naiba a fost asta?

Intrebarea soptita a lui Von der Stadt atarna in aer o clipa.

Impietri chiar pe locul in care cotise. Langa el, Ciffonetto intepenise si el la auzul zgomotului. Omul de stiinta paru nedumerit.

— Nu stiu. Ceva ciudat. Mi s-a parut ca-i un animal care sufera. Un fel de tipat. Dar parca cine tipa se straduia sa nu fie auzit.

Plimba lanterna incolo si incoace, desenand fasii de lumina pe catifeaua intunericului, dar nu zari nimic. Von der Stadt o indrepta pe a lui drept in fata, fara sa se miste.

— Nu-mi place, zise el, cuprins de indoiala. S-o fi gasind cineva acolo, jos, dar nu inseamna ca e si prietenos.

Muta lanterna in stanga si scoase pistolul.

— Hai sa vedem, adauga el.

Ciffonetto se incrunta, dar nu mai zise nimic. Isi vazura de drum mai departe.

Erau mari si se miscau repede. Coplesit de disperare, Greel isi dadu seama ca-l vor prinde. Hotarasera deja in locul lui.

Dar poate ca asa trebuia sa se intample. Erau oameni. Asemenea Batranilor. Ii vor ajuta pe Oameni in lupta impotriva creaturilor-vierme. Va incepe o noua era. Vremea fricii va trece. Groaza se va stinge. Gloria straveche de care vorbesc povestile se va intoarce si Oamenii vor construi, inca o data, culoare largi si tuneluri solide.

Da. Hotarasera in locul lui, dar luasera hotararea cea buna. Singura. Omul trebuie sa se intalneasca cu omul si amandoi vor tine piept creaturilor-vierme.

Tinu ochii inchisi, dar se ridica in picioare.

Si incepu sa vorbeasca.

Se oprira din nou, cu picioarele in aer. De data asta nu mai auzira un tipat inabusit, ci un sunet moale, un fel de suierat, prea clar sa-l confunde cu altceva.

Cele doua lanterne fluturara in toate partile pret de cateva secunde. Una dintre ele intepeni. Cealalta sovai, apoi impietri si ea.

Impreuna, dadura la iveala un iaz luminos la capatul indepartat al tunelului. Si in mijlocul lui statea ce?

— Dumnezeule, vorbi Von der Stadt. Cliff, spune-mi repede ce e, inainte sa trag.

— Nu trage. Nu se misca.

— Dar ce e?

— Nu stiu.

Glasul savantului tremura straniu, nesigur.

Fiinta din iazul de lumina era scunda, nu cu mult peste un metru. Scunda si dezgustatoare. Aducea vag cu un om, dar avea membre disproportionate, maini si picioare strambe, grotesti. Iar pielea, pielea avea un aspect scarbos, de larva.

Cel mai urat era insa capul. Mare, mult prea mare fata de corp, cu toate acestea, nasul si gura de-abia se ghiceau. Parca nu avea decat ochi. Doi ochi mari, imensi, hidosi, ascunsi acum sub pleoapele de piele alba ca moartea.

Von der Stadt inmarmurise, dar pe Ciffonetto infatisarea creaturii il zgudui. Totusi el vorbi cel dintai:

— Priveste, rosti cu glas incet. Uita-te in palma ei. Cred cred ca-i o unealta.

Tacere. Lunga, apasatoare. Apoi din nou vocea lui Ciffonetto, ragusita:

— Cred ca e un om.

Greel ardea.

Il atacase focul. Ochii il dureau si inchisi. Stia ce oroare il pandea daca i-ar fi deschis. Il atacase focul. Pielea il gadila si-l durea. Din ce in ce mai tare.

Totusi, ramase neclintit. Era cercetas. Avea o datorie de indeplinit. Rabda, in timp ce mintea lui se impreuna cu a celor doi.

Si acolo, in mintea lor, descoperi teama, dar o teama controlata, isi vazu propria imagine prin ochii lor, distorsionata, incetosata. Gusta groaza si repulsia care se razboiau intr-unul dintre ei. Si repulsia pura care-l tulbura pe celalalt.

Se infurie, dar se stapani. Trebuie sa ajunga la ei. Trebuie sa-i conduca la Oameni. Erau orbi si schiloditi si nu-si puteau infrana sentimentele, dar daca ar intelege, ar ajuta. Da.

Nu se clinti. Astepta. Il ustura pielea, dar astepta.

— Aia, vorbi Von der Stadt. Chestia aia e un om?

Ciffonetto dadu afirmativ din cap.

— Trebuie sa fie. Are unelte. A vorbit.

Avu o scurta ezitare.

— Dar Doamne, nu mi-am inchipuit niciodata asa ceva. Tunelurile. Bezna. De sute de ani, numai bezna. Nu mi-ar fi trecut prin cap. Atata evolutie in asa de putin timp.

— Un om? isi exprima Von der Stadt iarasi indoiala. Esti nebun. Nici un om nu poate ajunge asa.

Celalalt nici nu-l auzi.

— Ar fi trebuit sa-mi dau seama, bolborosi. Ar fi trebuit sa banuiesc. Radiatiile, bineinteles. Accelereaza mutatiile. Durata de viata mai scurta, probabil. Ai avut dreptate. Oamenii nu pot trai cu ganganii si ciuperci. Nu oamenii ca noi. Asa ca s-au adaptat. S-au adaptat la intuneric si la tuneluri. A tresari. Ochii, continua el, apoi stinse lanterna si peretii parca se inclinara spre ei. Probabil ca sunt sensibili. Ii facem rau. Abate-ti lanterna.

Tovarasul lui ii arunca o privire piezisa.

— E destul de intuneric si asa.

Dar il asculta. Raza de lumina isi schimba directia.

— Istorie, spuse Ciffonetto. Un moment care va dainui prin

Nu apuca sa-si termine propozitia. Von der Stadt era tensionat, cu nervii la limita. Cand muta lanterna de pe fiinta din tunel, surprinse o miscare scurta prin intuneric. O deplasa inainte si inapoi, vazu din nou miscarea si fixa raza pe sine.

Anterior, fusese gata sa traga, dar ezitase, pentru ca fiinta care aducea a om statuse nemiscata, dubioasa.

Aceasta de acum nu statea pe loc. Chitaia si misuna. Si nici nu era necunoscuta.

De data asta, nu mai ezita.

Se auzi un racnet, urma o licarire. Apoi inca una.

— L-am nimerit. Un afurisit de sobolan.

Si Greel tipa.

Dupa usturimea insuportabila, urmase o clipa de usurare. Dar numai una. Pe urma, brusc, il cotropi suferinta. Val dupa val dupa val. Il ravasi, ii strivi gandurile despre oamenii-foc, le strivi teama din mintea lui, ii strivi mania.

H’ssig era mort. Fratele-de-spirit murise.

Oamenii-foc il omorasera.

Urla de furie amestecata cu durere. Tasni in fata si ridica sulita.

Deschise ochii. O scanteiere scurta, apoi iarasi durere si orbire.

Dar scanteierea ii fu de ajuns. Lovi. O data si inca o data. Salbatic, turbat, lovitura dupa lovitura, intepatura dupa intepatura.

Pe urma, din nou, universul se inrosi de durere si auzi a doua oara zgomotul care adusese moartea lui H’ssig. Se pomeni trantit la pamant si deschise ochii. Foc, era foc peste tot.

Dar nu tinu mult. Numai putin. Imediat lumea se intuneca la loc pentru Greel al Oamenilor.

Pistolul inca fumega. Mana tot nu se misca. Dar Von der Stadt, cu gura cascata, se holba cand la creatura care explodase in tunel, cand la sangele care i se scurgea pe uniforma.

Dupa aceea scapa arma si-si duse mainile in jurul stomacului, in jurul ranilor. Ridica degetele pline de sange si se uita mirat la ele, apoi la Ciffonetto.

— Sobolanul, ii spuse cu durere in voce. N-am facut decat sa impusc un sobolan. Urmarea creatura. De ce, Cliff

Se prabusi. Cazu cu un bufnet. Lanterna clipi de cateva ori si se stinse.

Bajbaiala prelunga in bezna. In cele din urma, lanterna celuilalt se aprinse si savantul, palid ca moartea, ingenunche langa tovarasul sau.

— Von, rosti el, scuturandu-l de uniforma. Esti teafar? Rupse materialul si vazu carnea sfasiata.

— Nici macar nu l-am vazut venind, bolborosea Von der Stadt. Am abatut lanterna, cum mi-ai zis. De ce? N-aveam de gand sa-l impusc. Nu daca era om. Am impuscat un sobolan. Un nenorocit de sobolan. Il urmarea.

Paralizat, Ciffonetto inclina afirmativ din cap.

— N-a fost vina ta. Probabil ca l-ai speriat. Dar acum ai nevoie de ingrijire. Te-a ranit grav. Crezi ca poti sa ajungi pana in tabara?

Nu mai astepta raspunsul. Vari bratul sub al lui, il ridica in picioare si incepu sa-l care in jos prin tunel, rugandu-se sa ajunga la peron.

— N-am facut decat sa impusc un sobolan, repeta intruna Von der Stadt, cu glas uluit.

— Nu te ingrijora. N-are importanta. O sa gasim alti oameni. O sa scotocim in tot sistemul metroului daca va fi nevoie. O sa-i gasim.

— Numai un sobolan. Numai un sobolan.

Ajunsera pe peron. Il lasa la pamant.

— Nu pot sa urc si sa te car si pe tine. Va trebui sa te las aici. Ma duc dupa ajutor.

Se indrepta de spate si-si agata lanterna de curea.

— Numai un sobolan, repeta Von der Stadt.

— Calmeaza-te. Chiar daca n-o sa-i gasim, n-am pierdut nimic. Sunt, evident, niste suboameni. Poate au fost ca noi, candva. Dar acum nu mai sunt. Au degenerat. Oricum, n-am avea ce invata de la ei.

Dar celalalt nu mai asculta si nu mai auzea nimic. Statea pur si simplu proptit de perete, cu bratele stranse in jurul stomacului, simtind cum i se scurge sangele printre degete, bolborosind la nesfarsit aceleasi cuvinte.

Ciffonetto se intoarse cu fata la perete. Cativa metri, pana la peron, apoi liftul vechi si ruginit, ruinele din subsol si lumina zilei. Trebuia sa se grabeasca. Von der Stadt nu avea sa reziste mult.

Apuca piatra, se trase in sus si se agata de zid disperat, cu mana libera pipaind dupa un punct de sprijin. Inca un efort, mai sus.

Aproape ca ajunse, aproape ca atinse peronul, cand muschii lui de creatura lunara, flasci, cedara. Un spasm brusc si mana ii aluneca. Cealalta nu reusi sa-i sustina greutatea.

Cazu. Pe lanterna.

Intunericul nu era cel cu care se obisnuise, ci mai dens, mai de nepatruns. Isi stapani urletul.

Cand incerca sa se ridice, ii dadu drumul. Nu numai lanterna se sparse in cazatura.

Ecoul urletului rasuna repetat in tunelul lung si negru, pe care nu-l vedea. Trecu multa vreme pana se stinse. Cand, in cele din urma, nu-l mai auzi, urla inca o data. Si inca o data.

Intr-un sfarsit, ragusit, se opri.

— Von, intreba el, Von, ma auzi?

Nu primi nici un raspuns. Repeta intrebarea. Sa vorbeasca. Trebuie sa vorbeasca intruna, ca sa nu-si piarda mintile. In bezna din jur, ghici miscari usoare la cativa metri de el.

Von der Stadt chicoti, cu mintea ratacita in capatul celalalt al infinitului.

— N-a fost decat un sobolan. Un sobolan.

Tacere. Apoi glasul moale al lui Ciffonetto:

— Da, Von, da.

— N-a fost decat un sobolan.

— N-a fost decat un sobolan.

— N-a fost decat un sobolan.

[Originally published in „Vertex” Dec. 1973]