Jurnalul unui animal de companie de Ciprian Mitoceanu

Sint animal de companie . Este bine?! . Este rau?! . Si una, si alta, dar, gindind la rece, cei mai multi semeni de-ai mei si-ar schimba bucurosi locul cu al meu. In fine, cred ca si eu, daca m-as balaci in cocinile lor, tot la fel as gindi. L-as invidia pe cel care poarta lesa scumpa, impodobita cu cristale si diamante sintetice . As simti nevoia sa-i scot ochii celui care face baie la fiecare sfirsit de saptamina, baie adevarata, nu dizgratioasa spalatura cu apa murdara din furtunul sub presiune, care te curata de jegul mai gros, dar ceea ce ramine tot nu se poate numi curatenie. Da, baie adevarata, cu sampon si sapun. A trecut multa, multa vreme de atunci, dar inca mai simt pe spate impunsatura jetului de apa. E ca si cum ai incasa o lovitura de bita, una zdravana de tot, dar care, desi doare ingrozitor, nu te pune la pamint. Am facut si eu astfel de bai si acum, dupa ce am petrecut nenumarati ani in calitate de animal de companie, nu m-as mai intoarce la baia cu jetul sub presiune nici daca ar trebui sa mor de nu o fac. Dizgratios si traumatizant, ma lipsesc bucuros de asa placere. Destul de tirziu am inteles ca presiunea jetului era in mod voluntar reglata la limita suportabilului deoarece astfel puteau fi indepartati parazitii din piele. Ce sint aia? Paraziti . Substanta activa din zgarda de la git ma protejeaza impotriva unor astfel de neajunsuri. E adevarat, la inceput antiparazitarul imi provoca o alergie care se manifesta prin stranut repetat si pete rosii care imi provocau usturimi infioratoare, dar, dupa o vizita la un individ in halat care se exprima intr-un mod ciudat, toate problemele au disparut. Baie saptaminala si piele lipsita de paraziti, da, hai, invidiati-ma .  

Si masa . Cine nu ma invidiaza pentru traiul meu imbelsugat? In fiecare zi maninc de trei ori iar de Sarbatori si cind stapinii primesc vizitatori am dreptul si la portie suplimentara: toate resturile care cad de pe masa stapinilor. Nu este minunat? Aproape in fiecare zi, am si de unde alege, cine mai poate face asta? In locul resturilor delicioase, ceilalti primesc numai un terci lipsit de gust, de cele mai multe ori prea fierbinte, care-ti umple gura cu pustule apoase ce nu se vindeca niciodata. Oricine stie ca e mai bine si pentru stomac, si pentru gura, si pentru piele sa-l lasi sa se racoreasca un pic, dar cine are timp de asa ceva? Toti cei din tarc sint prea flaminzi sa mai astepte. Lupta pentru hrana incepe din clipa in care ingrijitorul, mereu acelasi individ urias, dotat cu halat verde si manusi de cauciuc vinetiu, rastoarna galeata cu terci in troaca lunga care se intinde de la un perete la celalalt. Terci de porumb, ovaz sau griu, terci de soia sau (sper din inima sa nu fie adevarat dar am auzit eu ceva . ) faina din oasele inaintasilor nostri. Putinele ciolane ramase dupa trecerea prin Abator sint aruncate intr-un concasor cu dinti de otel si transformate intr-o pulbere care nu e deloc hranitoare, in schimb contine foarte mult calciu.

 Se compara amestecul din galeata cu ce imi cade mie zi de zi? . Nu . Bucatele de ciocolata, piine prajita si alune, fructe mici, cu seminte pe care nu le poti vedea cu ochiul liber, dar care sint atit de gustoase . Daca ar fi dupa mine, nu as minca nimic altceva in afara de fructe. Sint fragede si zemoase, numai bune de molfait. Din pacate, nu e dupa mine; e dupa cum vor stapinii. Ei inca nu pot intelege de ce nu maninc niciodata carne, carne de prima calitate, suculenta si tot timpul servita intr-un sos argintiu. Carne fripta sau fiarta . Lor li se pare asa de buna . Mie nu. STIU de unde provine carnea. Stiu prea bine . EU NU O SA MANINC NICIODATA CARNE. NICIODATA! .

 M-am nascut intr-o ferma, acolo unde, impreuna cu alti semeni de-ai mei, asteptam sa devenim mari. Destul de repede am aflat ca nimeni nu-si dorea sa devina mare. Ma rog . e un fel de a spune. Fiecare vrea sa devina mare, dar, in cazul celor de la ferma, era de dorit ca acel moment sa vina cit mai tirziu, peste o mie de ani daca este posibil. 

Ingramaditi in tarcuri suprapopulate care aveau la un capat un adapost de scindura negeluita, iar la celalalt troaca de care am pomenit, viata nu era din cale-afara de vesela. Soarele patrundea printr-o fereastra minuscula si multa vreme am crezut ca aceea este Poarta Universului. Nimeni nu s-a obosit sa-mi explice cum este cu fenomenul Rasaritului de Soare dar, foarte probabil, nimeni nu stia.

 Timpul trece greu cind nu ai prea multe de facut, cind nu ai nimic altceva de facut decit sa dormi pe scinduri umede si puturoase si sa te indopi din terciul fierbinte. Mai exact, nu poti face nimic altceva . Intr-un tarc mult prea strimt pentru nevoile minime de spatiu ale unui singur individ se ingramadeau si cite saptezeci de exemplare. Scinduri murdare de dejectii si urina, caramizi lunecoase si mucegaite. Peste tot cite cineva dispus sa te calce pe picioare, sau sa te calce pe burta, pe cap, daca te-ai gindit sa te odihnesti pe unde nu trebuie .

 Si, ca si cum n-ar fi fost destul, toata suflarea din tarcuri traia sub povara Abatorului. Abatorul, macelaria gigantica unde se sfirsea scurtul si anevoiosul nostru drum prin lume. Toti stiau de existenta Abatorului si despre ceea ce se petrece acolo. De unde? Nu am aflat niciodata, nu am pasit in viata mea pragul nici unui abator, dar, cu toace acestea, ma indoiesc ca atrocitatile descrise de semenii mei si puse in seama Abatorului s-ar petrece altfel decit mi-au fost descrise in anii petrecuti in tarc. Asomarea cu o lovitura de ciocan in cap, Injunghierea si Singerarea, Jupuirea si Transarea . Brr! . Mi se face pielea de gaina numai cind ma gindesc. Nu stiu exact ce inseamna fiecare dintre ele dar, in orice caz, nimic nu este de bine.

 N-am prins niciodata o Triere, eveniment funest care precede Abatorul si operatiunile dinauntrul lui; Orasul are nevoie de carne, de carne proaspata, si prin urmare, in ferme, Trierile se tin lant. Cica veneau citiva insi in salopete singerii, dotati si cu filtre pentru bacterii, ceea ce-i facea sa arate ca si cum ar fi facut parte dintr-o alta specie decit cea a stapinilor. Ei erau Sortatorii. Te urmareau prin niste ochelari fumurii, speciali, care le afisa pe un display interior tot felul de date. Virsta, greutate, strat de grasime, stare de sanatate . Toate aceste date despre tine ajungeau la cunostinta Sortatorului care decidea daca erai bun sau nu pentru Abator. Cei care indeplineau conditiile cerute de Sortatori erau marcati cu o picatura de vopsea albastra, aruncata de un soi de pistol de genul celor cu care se joaca pustii Stapinilor. Nimic mai mult. Nici macar nu durea, dar picatura de culoarea cerului avea implicatii mult mai groaznice decit se poate banui.

 Dupa plecarea Sortatorilor, ingrijitorul care avea in primire tarcul ii culegea pe Marcati si ii aseza intr-o cusca inghesuita care, in mai putin de o ora, pleca spre Abator. Din cind in cind, cite unul dintre noi disparea fara ca prin zona sa se fi aratat Sortatorii, ceea ce-i nedumerea pe nestiutori. Se pare ca cei de la Ferma aveau nevoile lor de proteine si lipide. Se hraneau fara sa mai ceara parerea Sortatorilor, fara sa mai treaca hrana prin aprecierea ochelarilor fumurii.

 Nu am prins nici o Triere, poate si din cauza ca tarcul in care locuiam era populat cu tineret mult prea lipsit de substanta pentru a face interesul Sortatorilor. Faptul ca nu i-am vazut nu inseamna ca Sortatorii nu au trecut niciodata pe la respectivul tarc. Mai devreme sau mai tirziu Sortatorii vin, nici o Ferma nu-si propune sa intretina populatia dintr-un tarc doar pentru distractie. Nu am vazut picior de Sortator in viata mea si pot spune ca am avut noroc. Asta pentru ca, in locul Sortatorilor, tarcul in care ma aflam a fost vizitat de o familie. O familie in regula. Mama, tata si doi copii, baiat si fata. I-au vizitat pe cei de la Ferma, o vizita de prietenie, probabil, dupa care copiii au dorit sa vada si tarcurile. Si dorinta li s-a indeplinit.

 Au nimerit exact in timpul mesei si au fost grozav de surprinsi sa constate ce ingramadeala, ce tipete si incaierari poate stirni un pumn de terci aruncat in copaia de metal. Niciodata nu ni se dadea mincare pe saturate deoarece excesul de hrana stimula depunerea depozitelor de grasime pe oase, lucru pe care nu-l apreciau nici Sortatorii, si nici clientii. Si lupta pentru hrana stimula dezvoltarea muschilor, a carnii cu aspect si gust comercial.

 Ce i-o fi placut fetei la mine? Era o roscata cu ochi verzi si patrunzatori, mie mi se parea de-a dreptul uriasa, privind-o de jos in sus, dar pe linga parintii ei, ale caror capete aproape ca atingeau tavanul, era de-a dreptul delicata si plapinda. In tarc erau destui dintre care putea alege, mult mai de soi decit mine. De vina sa fi fost ochii, verzi ca si ai ei?

 Buna mea Stapina, cea care m-a scos din Iadul Fermei si al tarcului, m-a scapat de teroarea Sortatorilor si Abatorului, a inceput sa urle si sa ma stringa la piept. Avea o piele care mirosea foarte frumos, niciodata nu mai simtisem o asa desfatare olfactiva dar, de asemenea, nici nu ma mai simtisem la fel de inspaimintat. Nu-mi dadeam seama ce se dorea de la mine si nici nu indrazneam sa fac vreo miscare, sa fiu scapat de la inaltimea la care eram tinut nu putea sa insemne decit un drum la Abator fara interventia Sortatorilor.

Tatal ei, si mai urias, a incercat sa ma ia din bratele fetitei, dar aceasta nu mi-a dat drumul decit intr-un tirziu, cind partida fusese decisa in favoarea ei. Uriasul, miriind nu prea multumit, m-a apucat cu doua degete de pielea de pe spate, partea cea mai sensibila de care dispun. A fost ingrozitor, mi-a fost intinsa pielea atit de tare incit am crezut ca voi sari din ea, dar nu am scos un cuvint. Desi nu intelegeam exact ce anume discuta membrii familiei de Stapini, stiam ca fetita vrea sa ma ia cu ei. Inca nu stiam ce anume poate insemna asta, dar pe atunci nu intrevedeam soarta mai cumplita decit sfirsitul in ghearele Abatorului.

Dupa ce uriasul Stapin m-a cercetat si a dat multumit din cap, am fost ambalat intr-un sac de hirtie si, citeva ore mai tirziu, mi-am cunoscut noua casa. O menajera, mare cit o stinca si la fel de delicata, m-a imbaiat si apoi mi s-a dat voie sa dorm intr-o cutie de sub patul Stapinei Daikkaa.

O soarta fericita, nu? . In loc sa ajung la Abator sau pe masa celor de la Ferma, am devenit animal de companie. Nu e chiar ciudat, vecinii, au si ei un animal de companie din aceeasi specie, desi altii prefera pisicile uriase sau sopirlele din aceeasi categorie. Dar e bine . Drept rasplata pentru faptul ca am fost scapat de la Ferma trebuie sa-mi distrez Stapina si pe ursuzul ei frate, care nu pierde nici o ocazie sa-mi aminteasca de tigaia in care o sa ma puna la prajit atunci cind o sa-i vina cheful de o bucatica buna si grasa. Poate ca o va face, intr-o buna zi, mai bine zis o zi a dracului de ghinionista pentru mine, dar pina atunci incerc sa ma bucur de ragazul pe care mi l-a lasat.

Am invatat sa ma joc cu mingea, Stapina foloseste niste mingi uriase si grele, dar, daca ma opintesc cum trebuie, pot sa le arunc foarte departe. Cercul e si el foarte amuzant, aproape ca nu ma satur aruncindu-l . Si cite si mai cite . Cea mai mare parte a zilei o petrecem in parc, impreuna cu prietenele si prietenii Stapinei. Uneori mai incasez cite un ghiont sau cite un sut, dar ma fac ca nu observ. Doare al dracului de tare, mai ales cind ma apuca de piele, incercind sa ma ridice; citeodata mai mirii si ma fac ca vreau sa zgirii sau sa musc, dar niciodata nu am facut-o si nici nu o voi face; muscatura noastra poate transmite o multime de boli si Stapinii ii eutanasiaza pe cei agresivi.

Seara ma culc tot sub patul Stapinei, imi place la nebunie sa ma intind printre lucrurile ei. Iubesc tot ce este al Stapinei, chiar si pantofii ei de sport, care miros a transpiratie acra tot timpul. In fond ea mi-a salvat viata .

E chiar bine de trait ca animal de companie, dar cit o sa tina asta? Nu prea multi au sansa sa schimbe Abatorul cu confortul unei case tihnite si, prin urmare, daca as suferi un accident grav sau Stapina s-ar plictisi de mine si si-ar dori un alt animal de companie, mai tinar si mai viguros, ce pot sa fac? Ce altceva ma asteapta decit Abatorul? Sau lada de gunoi?

Proiect: Eugen Lovinescu. (1881-1943) Document online: Protagonisti ai fantasticului

Stapinii Cei Mari, parintii Stapinei mele, vorbesc despre faptul ca ea trebuie sa plece mai departe la scoala; copilaria ei se cam apropie de sfirsit si trebuie sa-si desavirseasca educatia intr-o institutie aflata departe de casa. Ce o sa se intimple atunci cu mine?

 E greu de crezut ca Stapinul, fratele mai mic al Stapinei, isi va face timp si pentru mine; nu am nevoie de prea multe, pot fi si ignorat, daca altfel nu se poate, cer doar sa fiu lasat in pace si sa nu cunosc niciodata Abatorul. Sa nu cunosc ororile Fermei, privirea scrutatoare a Sortatorilor, sa nu cunosc foamea si setea . . Cam multe temeri pot trace prin capul unui animal de companie, nu?

A, si mai am si unele sperante . Acum citeva zile am auzit-o pe Stapina ca doreste sa-mi faca rost de o pereche, asta ca o compensatie pentru faptul ca a refuzat sa ma sterilizeze in tinerete. Cica i-ar placea sa vada cum ne crestem urmasii si, de ce nu?, poate c-o sa-si deschida si o mica ferma, ceva mai incolo . Acest lucru este permis, chiar incurajat de lege. Nu ma prea vad in postura unui animal de prasila dar, daca aceasta este vrerea Stapinilor, o voi face. Imi iubesc modul de viata; evident, mi-as dori sa-mi impart drepturile cu Stapinii, dar de vreme ce ei nu schiteaza nici un gest in aceasta directie, eu n-o pot face. Nu stiu ce-mi rezerva viitorul si nici daca as sti n-as putea face nimic pentru a-l schimba. Sa fug de acasa?! . Ar fi o idee . Da . Deocamdata insa prefer sa joc rolul unui cuminte si supus animal de casa. Si chestia aia cu imperecherea . Am inteles de la stapini ca poate fi a naibii de placuta .

Da, da . Cam asta e tot ce pot sa spun despre viata mea trecuta. Caci a trecut ceva vreme, dar asta nu inseamna ca nu pot evalua totul la timpul prezent. Numai amintirea unor clipe foarte placute, a unei apuse fericiri, ma ajuta sa-mi infrunt nefericirile prezente. Sint sigur ca trecuta fericire n-o sa mai revina niciodata, nu, asa ceva este imposibil. Imposibil! .  

Totul mergea atit de bine, totul era perfect. In casa se vorbea din ce in ce mai mult despre o partenera de viata pentru mine, o partenera alaturi de care sa formez o pereche si cu care sa ma imperechez, da, strasnic joc de cuvinte. Visam zi si noapte la imperechere, mai ales noaptea, cind dormeam singur, in culcusul meu de sub patul Stapinei .

Dar micul meu univers perfect a fost distrus fara veste. Fara sa mi se dea cel mai mic avertisment. De, trebuia sa-mi dau seama de asta, nimeni nu se oboseste sa dea explicatii unui animal de companie, mai ales ca provine dintr-unul crescut pentru consum.

Stapina Daikkaa a trebuit sa plece la scoala aia despre care vorbeau mereu parintii ei. Bine, in mod normal, asta ar fi trebuit sa se intimple peste vreo citiva ani. Din pacate, s-au intimplat niste chestii — n-a binevoit nimeni sa-mi explice in amanunt despre ce anume era vorba — si buna mea stapina, cea care-mi facea toate poftele, ma alinta si chiar dorea sa-mi faca rost de o pereche numai a mea, a trebuit sa plece la scoala aia, scoala care mi-a ruinat tihna.

A plecat intr-o dimineata, plingind de sarea camasa pe ea. N-a uitat sa ma sarute de despartire, sa-mi aranjeze inca o data fundita si sa-si intrebe mama daca mi-a improspatat rezerva de deparazitant din zgarda. As fi dorit sa ma ia cu ea, acolo la scoala pe care incepusem s-o urasc inca din clipa in care aflasem de existenta ei, desi habar n-aveam ce putea insemna „scoala”. Poate ca si Stapina ar fi dorit sa ma ia cu ea, dar se pare ca nu putea sa faca chiar tot ce isi dorea. Reguli de Stapini .

Stapina a plecat, nu mi s-a mai dat voie sa intru in camera ei, sa ma ascund printre lucrurile ei, sa ma joc cu mingea sau sa ma odihnesc pe pernuta mea speciala. Mi s-a facut culcus intr-o cutie, aruncata sub scara. Responsabil de soarta mea a devenit fratele mai mic al Stapinei Daikkaa, mucosul si nesuferitul Agirdop. Viata mea a cunoscut o rapida si iremediabila inrautatire.

Lui Agirdop, cu ochii lui verzi, aproape lipiti unul de altul, si gura lui strimba, plina de dinti asimetrici, ii placea la nebunie sa se joace cu mine, numai ca eu nu agream deloc atentia cu care ma coplesea mezinul familiei. Ajunsesem sa regret zilele petrecute la Ferma, si cind spun asta nu este nici un fel de exagerare. Pot spune ca Agirdop era nebun de-a binelea. Cite chestii n-a inventat pentru a-mi face viata grea .

Cel mai rau dintre toate era curentul electric. Cred ca stiti cum e cu curentul asta . Da, e necesar, e peste tot, fara el lucrurile se misca incet, cel mai adesea deloc . Toata lumea ii lauda virtutile, se infioreaza la gindul ca s-ar putea sa se supere si sa-si epuizeze forta aia a lui . Pe mine curentul electric m-a facut sa plec de acasa.

Doi electrozi, doar de atit avea nevoie Agirdop pentru a ma face sa simt chinurile iadului. Vi s-a intimplat sa va electrocutati? Accidental, desigur, nu cred ca exista cineva pe lumea asta care sa-si doreasca sa se electrocuteze voluntar.

Socul resimtit atunci cind energia scapata de sub control iti intra in organism . Scuturaturile violente, care te fac sa pierzi controlul asupra sfincterelor. Dintii care-ti clantanesc in gura, gata sa crape. Si durerile de ochi .

La inceput se multumea sa-si prinda electrozii de blidul meu de hrana, o troaca de inox. Apoi isi strecura uneltele de tortura in asternutul meu saracacios, le lasa inadins aruncate pe acolo pe unde obisnuiam sa trec. Ma pindea . Il simteam de fiecare data, ascuns pe undeva, rinjind cu gura lui rea si plina de dinti stricati, cu ochii lui verzi iesiti din orbite, gata sa soarba fiecare strop din suferinta pe care mi-o provoca. Statea ascuns si nu iesea a iveala decit in clipa in care corpul imi era zguduit de socurile electrice. Ceea ce pentru mine era un adevarat iad, pentru Stapinul meu nu era decit o nevinovata distractie. Iar Stapinii, parintii lui, nu dadeau prea mare atentie acestei distractii a odraslei. I-au spus doar de citeva ori sa nu ma mai chinuie, si atit. Ar fi putut sa-i arunce blestematii de electrozi la gunoi, dar nu au facut-o. De ce s-o faca? Nu eram decit un amarit de animal de companie, mai exact un animal de Ferma, crescut indeobste pentru a fi sacrificat si mincat, transformat intr-un dobitoc de casa . Oricind se puteau intoarce la Ferma sa-si ia altul.

Am cedat in clipa in care micul tiran a dus lucrurile prea departe. Fara veste, m-a insfacat din culcusul meu, mult mai neprimitor de cind stapina Daikkaa plecase de acasa. M-a insfacat de dupa cap, in ciuda faptului ca ma zbateam si incercam sa-i scap, si m-a dus in gradina din spatele casei. Acolo, linga un copac, asteptau electrozii, uneltele diavolului, cu cozile lor rosii serpuind prin iarba.

Mi-am dat imediat seama ce voia sa faca. Voia sa ma lege de un copac si sa ma electrocuteze. Se saturase sa ma supuna la descarcari electrice „intimplatoare”. Voia mai mult. Nu-l mai multumea sa controleze numai intensitatea descarcarilor electrice, dorea sa controleze si durata acestora.

Asa ceva nu puteam accepta. O intepatura electrica e insuportabila, dar daca dureaza citeva minute? La intensitatea dureroasa care-mi rascolea fiecare fibra a bietului meu corp ar fi putut foarte bine sa dureze si o vesnicie.

Am inceput sa mirii si sa ma zbat. Canalia ridea si ma stringea si mai tare de ceafa. Dar cind a incercat sa ma lege de copac, i-am scapat. Mi-am infipt coltii in mina lui butucanoasa, l-am zgiriat pe obrajii puhavi. Il uram, niciodata nu mi-a placut baiatul acela plin de ifose si cu apucaturi ciudate, dar nu mi-am putut inchipui ca o sa-mi placa sa-l aud tipind de durere.

M-a aruncat in iarba si a inceput sa-si linga ranile, asa cum numai o salbaticiune poate sa o faca. Pentru moment scapasem, dar mi-am dat seama ca ranile pe care i le provocasem lui Agirdop au marcat sfirsitul existentei mele in casa familiei lui. Stapinii nu aveau sa tolereze un animal violent in casa lor, nu atita timp cit acesta putea fi inlocuit cu usurinta.

M-am strecurat prin gard, urmarit de urletele tiranului care-si chema parintii in ajutor. Daca as fi fost prins la fata locului riscam sa fiu ucis cu o lovitura de picior sau cu vreo piatra bine aruncata.

Ce puteam face? Fara veste, existenta mea tihnita se sfirsise. Nu aveam curajul sa-mi imaginez ca m-as putea intoarce in casa Stapinilor, nici chiar daca Stapina Daikkaa, singura mea nadejde, s-ar fi aflat in camera ei si nu undeva aiurea, pierduta printr-o scoala care trebuia s-o transforme in ceva ce fratele ei, probabil, nu avea sa devina niciodata. Locul lui era la Casa de Nebuni.

Nici chiar Daikkaa nu ar fi putut sa-mi salveze pielea. Parintii ei tineau la ea, dar nu erau dispusi sa-i indeplineasca toate mofturile. Prezenta unui animal in casa fusese trecuta cu vederea, dar ma indoiam ca lacrimile bunei mele Stapine ar fi reusit sa justifice pastrarea unui animal agresiv. Eram pe cont propriu si cel mai mare regret pe care-l aveam era ca nu apucasem sa ma indop cum se cuvine inainte de a fugi. Nu mai fusesem niciodata de capul meu prin oras, dar intuiam ca o sa treaca o vreme pina sa mai maninc ceva ca lumea.

Primul lucru pe care l-am facut, dupa ce mi-am evaluat situatia nenorocita, a fost sa ma intreb ce anume voi face.

Nu puteam spera ca voi fi cautat pentru a fi dus acasa, vazusem de multe ori afise cu animale de companie pierdute, prinse pe stilpi sau pe garduri, dar nici unul nu prezenta pe cineva de specia mea. Probabil ca detinerea unui astfel de animal de casa era umilitoare, orice stapin cu dare de mina isi putea permite ceva mai bun, existau atitea posibilitati.

Nu puteam risca sa ramin in oras. Puteam fi gasit de Stapini si, in cel mai bun caz, trimis la Abator. Si mai exista posibilitatea sa fiu prajit la foc de cutii din carton de catre vagabonzii care-si faceau veacul printre tomberoanele de gunoi. Se multumeau cu ce aruncau altii, in mod sigur o bucatica frageda si durdulie ca mine le-ar fi facut cu ochiul.

Am ales padurea, in mintea mea era un loc mult mai putin primejdios decit urbea populata cu Stapini ticniti si variantele lor decazute, vagabonzii care le scotoceau gunoaiele. Daca as fi stiut cite primejdii ascunde si padurea, poate ca nu as fi avut curajul sa pasesc nici macar dincolo de liziera. Dar eram prea inspaimintat, prea dornic sa scap de Stapini si, mai ales, prea nestiutor. Mult prea nestiutor.

 Cred ca m-au simtit inca de cind am trecut de primii copaci, dar au evitat sa se apropie. Probabil au considerat ca era mai bine sa ma evalueze inainte de se arunca asupra mea. Pentru ei, eram un ciudat, un strain .

 Cind i-am zarit in fata mea, era prea tirziu sa mai fac ceva. Si ce as fi putut face?

 Semanau cu mine, doar ca aratau mult mai jigariti si, mai ales, aveau in privire o agresivitate pe care nu o credeam posibila la cei din specia mea. Asta m-a infiorat, privirile lor pline de ura.

 Am vrut sa fug, dar n-am apucat sa fac nici doi pasi cind m-au rostogolit la pamint.

 —Stai pe loc! .

 A fost un soc, un soc imens. Sa-i aud vorbind, asemenea mie .

 M-am supus, ce alta alternativa aveam? Doi dintre semenii mei mi se asezasera pe spate. Nici sa respir nu mai puteam.

 Cel care-mi ordonase sa ma opresc s-a apropiat cu pasi apasati. Mi-am dat seama de la inceput ca el era cel care controla grupul.

 M-a pipait, ca si cum ar fi fost un nenorocit de Evaluator. Mi-a pipait suncile, clatinind din cap nemultumit. Cred si eu, in comparatie cu mine, era numai piele si os. Dar cel mai tare pareau sa-l intereseze bucatile de pinza cu care Stapina gasise de cuviinta sa ma invesminteze. A zabovit indelung si asupra zgarzii de protectie contra parazitilor. Unghiile lui, lungi si neingrijite, imi provocau tot felul de zgirieturi pe git, dar nu am scos un sunet. Dupa ce cunoscusem ororile curentului electric, ghearele care-mi mutilau epiderma erau chiar suportabile. Si intuiam ca de hotarirea lui depindea intregul meu viitor, care o fi fost acela .

 —Un domestic, a hotarit masculul dominant, fara prea multa tragere de inima.

 —Ce facem cu el?

 —Ce sa facem? O sa-l pastram, se poate dovedi de folos .

 Asa am fost admis intre Salbaticiti.

 Zilele care au urmat au fost destul de neplacute, imi lipsea confortul caminului Stapinilor, blidul cu resturi, oferit la ore fixe, micul meu lighenas cu apa, culcusul meu din materiale reciclabile . Toate acestea, si cite altele imi lipseau, dar aveam tovarasia Salbaticitilor.

 Alfa, cel care conducea grupul format din douazeci de barbati si zece femele, se bizuia mult pe forta lui bruta pentru a-si domina ceata. Cu toate acestea, pot spune ca era cel mai inteligent si mai practic Salbaticit pe care l-am cunoscut.

 M-a invatat sa recunosc radacinile si fructele comestibile. Si terciul pe care ni-l serveau la Ferma era mai gustos decit majoritatea „delicateselor” pe care ni le procuram in padure, dar am ajuns sa apreciez mai mult libertatea decit gustul hranei.

 Alfa imi punea tot felul de intrebari despre viata mea de pina atunci. Cel mai mult il interesase, in prima faza, Ferma, dupa care interesul lui se mutase catre modul de viata al Stapinilor.

 La inceput am crezut ca-l interesa, pur si simplu, modul de viata al Stapinilor, dar in curind mi-am dat seama ca Alfa urmarea ceva. Era prea meticulos, prea calculat. Numai printre Stapini mai intilnisem asemenea chitibusari.

Voia sa stie totul, dar absolut totul, si de aceea de foarte multe ori imi venea destul de greu sa-l multumesc. Si se irita cumplit. Nu putea pricepe, traisem printre Stapini, ar fi trebuit sa stiu mai multe, ar fi trebuit sa ma informez mai bine, sa-i studiez mai atent. Irosisem degeaba ani intregi, ani petrecuti printre Stapini.

—Nu inteleg, l-am intrebat intr-o zi. De ce te intereseaza atit de mult Stapinii?

Nu mi-a dat nici un raspuns. Cind Alfa nu vrea sa-ti raspunda, cel mai bine este sa nu repeti intrebarea. Reactia lui poate fi la fel de dureroasa precum curentul electric.

 Am aflat destul de curind de ce anume il interesau genul acela de amanunte.

 Dimineata racoroasa de toamna ne-a gasit, pe mine, pe Alfa si grupul lui, la marginea orasului din care fugisem cu doua sezoane in urma. Timpul trecuse repede si acum doar un observator foarte inzestrat ar fi reusit sa ma deosebeasca de restul cetei. Grasimea mi se topise de pe muschi, arsurile provocate de curentul electric mi se cicatrizasera, la fel cum se cicatrizasera si ranile pe care le capatasem din cauza lipsei mele de experienta in padure. Aratam ca un Salbaticit. Eram unul de-al lor.

 Alfa a avut pretentia sa ne asezam in jurul lui, pe niste musuroaie parasite, iar el, de la inaltimea unei buturugi, a inceput sa ne vorbeasca. Tare si raspicat, asa cum numai Alfa era in stare, el, cel mai puternic mascul al turmei.

 —Ce sinteti voi? Ce sintem noi?

 Cred ca astepta un raspuns din partea noastra deoarece a repetat intrebarea. Si ce puteam sa-i raspundem? Ca eram turmele crescute de Stapini pentru a le satisface nevoia de carne, de proteina? Ca eram niste fiinte care puteam gindi si reactiona, in ciuda parerii Stapinilor despre noi? Aveam sentimente, eram capabili sa invatam, dar nici pe departe nu ne puteam ridica la nivelul Stapinilor. Ei erau capabili de . altfel de trairi. As fi putut sa spun cite ceva din tot ceea ce gindeam, dar mi-am dar seama ca trebuia sa tac.

 —Cine sintem? V-ati pus vreodata intrebarea asta? Cine sintem sau, mai degraba, ce am fost? Stie cineva ce am fost?

 La intrebarea asta chiar ca nu i-as fi putut servi nici un raspuns. Cred ca in nici un caz Alfa nu se astepta ca cineva sa-i spuna sa dintotdeauna fuseseram animalele de hrana ale Stapinilor.

 —Nu stiti?! . Ei bine, nici nu ma asteptam sa stiti. De-a lungul timpului specia noastra a devenit nevolnica, prea putin preocupata de ceea ce a reprezentat ea odata. Semenii nostri s-au multumit sa scormoneasca prin gunoaie si sa priveasca inainte, la ceea ce poate aduce ziua de miine, la ceea ce poate aduce urmatoarea ora sau chiar urmatoarea clipa. Nimeni nu ne poate invinovati pentru asta, afara, poate, de noi insine. Trebuia sa privim si inapoi, sa nu uitam ce am fost, si sa ne cutremuram la gindul a ceea ce am ajuns.

 A fost o vreme cind Lumea era a noastra. Au fost timpuri cind noi stapineam totul si dispuneam de tot ce ne inconjura dupa bunul plac, dupa nevoile noastre. Da, noi am stapinit Lumea si bogatiile ei, Noi, si nu Ei, sintem stapinii de drept ai acestui colt de Univers. Ma intreb daca stie vreunul dintre voi ce este acela Univers, ce reprezinta sclipirile de pe cerul noptii si mingea de foc orbitoare din vazduhul zilei . A fost o vreme cind fiecare dintre noi stia toate astea si multe altele. Noi eram Stapinii .

 Dar ignoranta si ambitiile ne-au pierdut. Puternicii zilei au declansat un cataclism in care a pierit majoritatea celor asemenea noua. Specia noastra a fost aruncata cu multe mii de ani inapoi, aproape de inceputurile existentei ei. Nimeni nu se mai lupta pentru confort, pentru intelepciune, principala noastra tinta devenise lupta pentru supravietuire intr-o lume care ne devenise dintr-o data extrem de ostila.

Poate ca am fi reusit sa ne redresam, pentru unii nu era decit o criza, una a naibii de nasoala dar nu imposibil de depasit.

Dar au venit Ei. Dintr-o gaoaza de Univers s-au napustit asupra noastra cu navele lor argintii. Ne-au adunat in Ferme si au inceput sa ne masacreze pentru nepretuita lor hrana. Unii dintre noi am ramas in libertate, continuind sa traim cu te miri ce. Ne-au lasat in pace, pentru propria lor placere. Unul de-ai nostri trait in padure are carnea mai frageda decit cea a unui animal de ferma, intrebati orice nenorocit care ne maninca si nu va va spune altceva.

Va intrebati de unde stiu astea? De unde stiu cine am fost si care a fost drumul decaderii noastre? Ei bine, cind altii erau interesati doar de hrana si inmultirea speciei, citiva, o mina dintr-ai nosstri, au incercat sa pastreze amintirile. Transmise de la unul la altul, prin viu grai, amintirile s-au pastrat, am reusit sa nu uitam cine am fost. Am reusit sa ne pastram mindria, ura si dorinta de a ne relua locul intr-o Lume care a fost dintotdeauna a noastra.

Ei sint intrusii, uzurpatorii. Ei sint cei care s-au strecurat in casa noastra si ne-au dat afara ba, mai mult decit atit, ne-au tratat mai rau decit pe sclavi. Ne-au transformat in mincare, au ajuns sa ne trateze asemenea unor halci insensibile de carne.

Si nu putem permite asta. Noi sintem Stapinii, adevaratii Stapini. O sa luam inapoi ceea ce este al nostru. O sa vedeti .

Pentru inceput am atacat o casa. Casa fostilor mei Stapini. Alfa a insistat sa lovim acolo prima data. Stia el ce stia. Isi facuse planul de multa vreme si nu puteam face nimic pentru a-l opri. De fapt, nici nu voiam asta. Gindul ca fusesem tratat ca un animal de ferma, chiar daca foarte bine pentru un animal de ferma, cind ar fi trebuit sa fiu unul dintre Stapini, mi-a mobilizat toate resursele de ura.

Stiam pe unde se intra in casa, chiar si atunci cind usa era incuiata. Stiam toate cotloanele. Stiam ce trebuie sa fac. Alfa doar imi deschisese ochii.

Am lovit naprasnic, in miez de noapte. Si nu am avut mila.

Primii au cazut Stapinii cei mari. Cei care se credeau stapini. I-am zdrobit cu pietre si bite. Erau atit de uluiti, incit nici nu au reactionat. Alfa impusese ritmul si-si coordona ceata cu sunete guturale. Nici unul dintre barbati nu s-a oprit decit in clipa in care cei doi monstri cu ochii verzi au fost transformati intr-o masa informa de carne. Apoi am atacat camerele de sus.

In prima camera l-am descoperit pe Agirdop, urla inspaimintat, tinindu-se de pereti. In sfirsit, cunoscuse si el spaima.

Mi-ar fi placut sa-l conectez la electrozi, merita din plin. Din pacate nu am avut timp. L-am zdrobit cu bitele pina a devenit o pata stacojie pe dusumea.

 Cel mai greu mi-a fost cind am navalit peste Daikkaa. Dintre toti Uzurpatorii se purtase cel mai frumos cu mine. Fara indoiala ca ei i se datora faptul ca nu sfirsisem intr-unul dintre abatoare si apucase sa aflu care era adevarul despre specia mea. Ea ma salvase de Sortatori si de oroarea Fermei, dar nu trebuia sa uit nici macar o clipa ca facea parte din banda de cotropitori cosmici care ne urgisise la iadul Fermelor de ingrasare. Fara sentimentalisme. I-am zdrobit capul, urmarit de privirea ochilor ei verzi. Asta i-a fost, trebuia sa fi ramas la casa ei, in gaoaza aia de galaxie din care a venit.

 Am parasit casa plini de singele cotropitorilor, dar si de sperante. Dupa multa vreme, specia noastra isi regasise demnitatea. Ii atacasem pe cotropitori.

 Din zi in zi sintem tot mai multi. Mai puternici. Niciodata nu as fi crezut ca subteranele oraselor, padurile, gropile de gunoi si alte asemenea locuri pot ascunde atitia dintre noi. Mereu ni se alatura grupuri noi, Alfa este un bun orator, mereu reuseste sa-i convinga sa se lepede de starea de animalitate si sa-i atace pe uzurpatori.

 Sint constient ca pentru aceste mici victorii ale noastre va trebui sa platim un pret foarte mare. Uzurpatorii nu vor asista nepasatori la revolta noastra. Nu vor accepta ca animalele din fermele lor de ingrasare sa le masacreze semenii. Vor intreprinde ceva, este o chestiune de timp pina sa reactioneze in forta. Ne sint superiori ca dimensiune si armament, dar sint convins ca-i depasim ca motivatie. In fond, aceasta este casa noastra, nu a lor. 

NU E CASA VOASTRA, LICHELELOR, PLECATI INAPOI, IN GAOAZA AIA DE GALAXIE DE UNDE ATI VENIT! . DOAR ASTA AM SA VA SPUN .