Istorisirea lui plattner

Istorisirea lui plattner

Credibilitatea celor intamplate lui Gottfried Plattner depinde de modul in care apreciem valoarea dovezilor. Pe de o parte, avem sapte mar­tori oculari, mai exact, sase perechi de ochi si jumatate, carora li se adauga un fapt de netagaduit; pe de alta parte, avem - cum sa spun? - ideile preconcepute, bunul simt, inertia mentala. Niciodata n-a existat un martor care sa para mai sincer decat cei sapte; niciodata n-a existat un fapt mai de netagaduit decat inversiunea structurii anatomice a lui Gottfried Plattner; si nicio­data nu s-a spus o istorie mai absurda decat aceea pe care o spun ei. Partea cea mai de necrezut ii revine chiar bravului Gottfried (caci il numar printre cei sapte). Sa ma fereasca Dumnezeu de a sfarsi prin a incuraja superstitiile din exces de impartialitate, ajungand astfel sa impartasesc soarta aparatorilor Eusapiei*! Sincer vorbind, cred ca e ceva dubios in cele petrecute cu Gottfried Plattner; dar ce anume, trebuie sa recunosc, la fel de sin­cer, ca nu stiu. M-a surprins creditul acor­dat intamplarii in cercurile cele mai neasteptate si mai prestigioase. Atitudinea cea mai cinstita fata de cititor este aceea de a o relata, fara alte comentarii.

In ciuda numelui, Gottfried Plattner este un englez veritabil. Tatal lui, un alsacian venit in Anglia prin anii '60, s-a insurat cu o englezoaica respectabila, avand o ascen­denta fara pata si a murit in 1887, dupa o viata cumpatata si lipsita de prea multe evenimente (in cursul careia s-a indeletnicit, dupa cate stiu, mai ales cu meseria de parchetar). Gottfried are douazeci si sapte de ani. Trilingv, datorita parintilor sai**, este profesor de limbi moderne intr-o scoala particulara din sudul Angliei. Pentru obser­vatorul obisnuit, el seamana foarte mult cu oricare alt profesor de limbi moderne, din orice alta scoala particulara. Hainele sale nu sunt nici prea scumpe, nici prea elegante, dar nici de proasta calitate sau ponosite; infatisarea, ca si statura si tinuta lui, nu atrag atentia prin nimic. Veti constata, cel mult, ca, intocmai ca la majoritatea oame­nilor, fata lui nu e perfect simetrica, ochiul drept fiind mai mare decat stangul si falca dreapta ceva mai proeminenta. Daca dum­neata, ca oricare alta persoana obisnuita si indiferenta, i-ai dezgoli pieptul si i-ai auzi inima batand, probabil ca ti s-ar parea la fel cu inima oricarui alt om. Dar, in aceasta privinta, ai fi in dezacord cu spe­cialistul. Dumneata ai crede ca inima lui nu are nimic neobisnuit, dar specialistul va fi de alta parere. Si indata ce ti s-ar arata acest lucru, ti-ai-da seama destul de lesne in ce consta particularitatea. Adevarul este ca inima lui Gottfried bate in partea dreapta a corpului.

Aceasta nu este singura ciudatenie a structurii lui Gottfried, cu toate ca ea sur­prinde cel mai mult un intelect nestiintific. O cercetare atenta a constitutiei interne a lui Gottfried, efectuata de un chirurg cunos­cut, pare sa duca la concluzia ca toate celelalte parti nesimetrice ale corpului sau sunt inversate in acelasi fel. Lobul drept al ficatului e in partea stanga, cel stang in dreapta; plamanii sunt si ei inversati. Un fapt si mai straniu, daca Gottfried nu este un actor desavarsit: mana lui dreapta a devenit, recent, cea stanga. De cand s-au petrecut evenimentele pe care urmeaza sa le examinam (cat se poate de impartial), ii este extraordinar de greu sa scrie altfel decat de la dreapta la stanga si cu mana stanga. Nu poate sa arunce nimic cu mana dreapta, la masa se incurca, uneori, manuind furculita si cutitul, iar ideile sale in privinta regulilor de circulatie - caci e biciclist - se afla inca intr-o stare de primejdioasa confuzie. Si nu exista nici o farama de dovada ca, inaintea acestor intamplari, Gottfried ar fi fost stangaci.

Un alt fapt uimitor, in aceasta afacere absurda, Gottfried va arata trei fotografii. Il puteti vedea la varsta de cinci sau sase ani, cu piciorusele grase iesind de sub fustita scotiana si cu chipul incruntat, in aceasta fotografie, ochiul stang e ceva mai mare decat dreptul, iar falca stanga ceva mai proeminenta - invers ca acum. Fotografia lui Gottfried de la paisprezece ani pare sa contrazica acest fapt, dar numai pentru ca este una dintre acele fotografii ieftine, pe atunci la moda, inregistrate direct pe placa de metal si de aceea inversand totul, ca in oglinda. A treia fotografie il infatiseaza la douazeci si unu de ani si le confirma pe celelalte. Asta pare o dovada cat se poate de solida ca Gottfried si-a schimbat partea dreapta cu cea stanga. Si totusi, e infinit de greu de explicat cum poate o fiinta umana sa se schimbe in acest fel, daca nu apelam la un miracol extravagant si fara sens.

Fireste ca aceste fapte ar deveni, cumva, explicabile, daca am presupune ca Plattner a pus la cale o mistificare complicata, pornind de la deplasarea inimii sale. Fotografiile pot fi falsificate si poti sa simulezi ca esti stangaci. Dar personalitatea lui nu se potriveste cu astfel de ipoteze. E un om linistit, prozaic, retinut si cu totul sanatos mental, din punctul de vedere al lui Nordau***. Ii place berea, fumeaza mode­rat, face zilnic plimbari si are o parere foarte buna despre munca sa de profesor. Are un glas de tenor, placut dar needucat si canta arii populare vesele. Ii place lec­tura, dar nu peste masura - mai cu seama romanele patrunse de un vag optimism pios. Doarme bine si viseaza rar. Este, de fapt, ultima persoana care s-ar gandi sa nascoceasca o istorie fantastica, intr-adevar, departe de a fi incercat sa atraga atentia asupra aventurii sale, s-a aratat foarte reti­cent. Pe cei dornici sa cerceteze ii intam­pina cu oarecare timiditate, care-i dezar­meaza chiar si pe cei mai banuitori. Pare sincer jenat de faptul ca i s-a putut intam­pla ceva atat de neobisnuit.

E regretabil ca aversiunea lui Plattner fata de ideea unei disectii post-mortem compromite, poate pentru totdeauna posibi­litatea de a dobandi dovada certa ca in intregul sau corp dreapta si stanga au fost inversate. Credibilitatea istorisirii sale depinde in cea mai mare masura de acest fapt. Nu putem sa luam un om si sa-l miscam in spatiu, asa cum inteleg spatiul oamenii obisnuiti, astfel incat componentele lui sa-si schimbe pozitiile intre ele. Orice ai face, partea dreapta ramane tot dreapta, iar stanga ramane stanga. Desigur, schim­barea se poate face cu un obiect extrem de subtire si perfect plat. Daca tai o figura dintr-o foaie de hartie, o figura cu o parte dreapta si una stanga, poti schimba partile intre ele, pur si simplu, luand figura si intorcand-o pe dos. Cu un corp solid, lucrurile stau altfel. Specialistii in matema­tica si fizica teoretica ne spun ca singura cale de a inlocui intre ele partea dreapta si cea stanga a unui corp solid este sa scoti acel corp din spatiul pe care-l cunoastem, sa-l scoti, cu alte cuvinte, din existenta nor­mala si sa-l duci undeva in afara spatiului. Acest lucru e, fara indoiala, cam greu de inteles, dar oricine are ceva cunostinte in domeniul matematicii teoretice il va putea asigura pe cititor de adevarul spuselor mele. Ca sa transpunem problema in limbaj tehnic, curioasa inversiune a partilor drepte si stangi ale lui Plattner dovedeste ca el a iesit din spatiul nostru in ceea ce se numeste „a patra dimensiune' si ca s-a intors in lumea noastra. Daca nu preferam sa ne consideram victimele unei inscenari complicate si absurde, suntem aproape siliti sa credem ca acest lucru s-a petrecut cu adevarat.

Atat e de ajuns in ceea ce priveste faptele palpabile. Sa trecem acum la relatarea fenomenelor care au dus la dis­paritia lui temporara. Se pare ca, la Scoala Particulara din Sussexville, Plattner nu indeplinea doar functia de profesor de limbi moderne, predand si chimia, geografia eco­nomica, stenografia, contabilitatea, desenul

si orice alte discipline spre care si-ar fi indreptat atentia parintii elevilor. El cunostea prea putin sau aproape deloc aceste materii, dar in scolile secundare, spre deosebire de cele comunale sau elementare, cunostintele profesorului nu sunt nici pe departe la fel de necesare ca o inalta tinuta morala, si o comportare distinsa. Lui Plattner ii lipseau mai ales notiunile de chimie, marturisind el insusi ca nu stia nimic in afara celor „trei gaze' (ce-or fi fiind ele). Totusi, deoarece elevii incepeau prin a nu sti nimic mai mult decat le spunea el, aceasta stare de lucruri nu pro­duse nimanui neplaceri, timp de cateva trimestre. Apoi a aparut in scoala un baietas numit Whibble, caruia vreo ruda pisaloaga trebuie sa-i fi insuflat dorinta de a cunoaste. Acest baietas urmarea lectiile lui Plattner cu un interes sustinut si staruitor si, pentru a-si dovedi zelul, i-a adus de mai multe ori substante pentru analiza. Flatat de aceasta marturie a capa­citatii sale de a trezi interesul si increzandu-se in ignoranta baiatului, Plattner le-a analizat si a facut chiar cateva declaratii cu caracter general asupra com­pozitiei lor. A fost atat de mult stimulat de elevul sau, incat a facut rost de o lucrare de chimie analitica, pe care a inceput s-o studieze in timpul meditatiilor de seara. A constatat cu surprindere ca e vorba despre o disciplina foarte interesanta.

Pana aici, lucrurile sunt absolut banale. Dar acum intra in scena pulberea verzuie. Din pacate, sursa acestei pulberi nu pare a fi verificabila. Domnisorul Whibble spune o istorie intortocheata, cum ca ar fi gasit-o intr-un pachet, intr-o vararie parasita de langa Downs. Ar fi fost foarte bine pentru Plattner, poate si pentru familia domnisorului Whibble, daca un chibrit aprins ar fi fost apropiat de pachetul cu pulbere chiar acolo, in vararie. Evident, tanarul gentleman n-a adus-o la scoala in pachet, ci intr-o sticla medicinala gradata de opt uncii, astu­pata cu un dop de hartie mototolita.

I-a dat-o lui Plattner la sfarsitul programului de dupa-amiaza. Patru baieti fusesera retinuti dupa ore, ca sa-si completeze niste teme neglijate si Plattner ii supraveghea in mica sala in care se tineau lectiile de chimie. Aparatele folosite pentru predarea acestei discipline in Scoala Particulara din Sussexville, ca si in majoritatea scolilor particulare din aceasta tara, se disting prin cea mai austera simplitate. Sunt tinute intr-un dulap dintr-o firida, avand cam aceeasi capacitate ca un geamantan obisnuit. Plictisit de rolul de supraveghetor pasiv, Plattner trebuie sa fi primit ca pe un divertisment intruziunea lui Whibble, cu pulberea lui verde si, deschizand dulapul, se apuca imediat sa-i faca analiza. Din fericire pentru el, Whibble statea la o distanta prudenta. Iar cei patru pedepsiti, prefacandu-se pro­fund absorbiti de indeletnicirea lor, il obser­vau pe furis, cu mare interes. Chiar in limitele celor „trei gaze', experientele de chimie ale lui Plattner erau, dupa cat imi dau seama, destul de indraznete.

Martorii relateaza toti aproape la fel desfasurarea evenimentelor. Profesorul turna putina pulbere verde intr-o eprubeta si aduga, pe rand, apa, acid clorhidric, acid azotic si acid sulfuric. Neobtinand nici un rezultat, puse aproape jumatate din continutul sticlei pe o placuta de ardezie si aprinse un chibrit. Tinea sticla medicinala in mana stanga. Substanta incepu sa fumege, sa se topeasca si apoi exploda cu un zgomot teribil si cu o lumina orbitoare.

Vazand flacara si fiind pregatiti pentru o eventuala catstrofa, cei cinci baieti se ghemuira sub banci, asa ca nici unul dintre ei nu fu ranit in mod serios. Fereastra fu aruncata afara, in curte, iar tabla fu rastur­nata de pe trepiedul ei. Placuta de ardezie se facu farame. Putina tencuiala cazu din tavan. Nici o alta stricaciune nu fu prici­nuita edificiului scolii sau mobilierului si baietii, nevazandu-l pe Plattner, isi inchipuira, mai intai, ca fusese trantit la pamant si zacea indaratul catedrei. Sarira de la locurile lor, vrand sa-i vina in ajutor si ramasera uluiti constatand ca locul e gol. Inca socati de violenta neasteptata a exploziei, alergara sa deschida usa, inchipuindu-si ca profesorul fusese probabil ranit si iesise din incapere. Dar Garson, care se afla in frunte, aproape ca se ciocni, in prag, cu directorul, domnul Lidgett.

Domnul Lidgett era un barbat corpolent, irascibil, cu un singur ochi. Baietii declara ca intrase in sala de clasa mormaind cateva din acele ocari temperate pe care profesorii nervosi obisnuiesc sa le foloseasca pentru a evita reactii mai grave.

REFERAT: Fantazie literara - capacitatea artistilor de a inventa REFERAT: Liviu Rebreanu – creator al romanului romanesc modern - evolutia romanului romanesc

- Natarai pacatosi! zise el. Unde-i domnul Plattner?

Baietii sunt cu totii de acord ca rostise intocmai aceste cuvinte. („Netoti', „momai smiorcaite' si „natarai' se numara, dupa cum se pare, printre epitetele scolastice favorite ale domnului Lidgett.

Unde-i domnul Plattner? Iata o intrebare care avea sa fie repetata de multe ori in zilele urmatoare. Era ea si cum nesabuita hiperbola „a fost pulverizat de explozie' devenise de asta data un fapt real. Nu se zarea nici o particica din Plattner, n-au fost gasie nici o picatura de sange, nici o bucatica din hainele lui. Parea ca incetase sa existe, fara sa lase vreo urma. Nici cat negru sub unghie, ca sa folosim o expresie consacrata! Totala sa disparitie, ca urmare a exploziei; este de necontestat.

Nu are rost sa insistam aici asupra valvei produse in Scoala Particulara din Sussexville, ca si in intregul oras si aiurea, de aceasta intamplare. De altfel, este foarte posibil ca unii dintre cititorii acestor pagini sa-si aduca aminte ca au auzit, in timpul vacantelor de vara, vreo versiune inde­partata, vreun ecou al acestei valve. Se pare ca Lidgett a facut tot ce i-a fost cu putinta ca sa inabuse si sa minimalizeze toata povestea. A instituit o pedeapsa de douazeci si cinci de randuri de scris pentru orice baiat care ar fi pomenit numele lui Plattner si a afirmat, in clasa, ca stia foarte bine unde se afla asistentul sau. Ii era teama, explica el astazi, ca posibilitatea de a se produce o explozie, in ciuda masurilor luate pentru a se reduce la minimum predarea practica a chimiei, ar putea dauna reputatiei scolii; acelasi efect putea sa-l aiba caracterul misterios al disparitiei lui Plattner. El a facut, intr-adevar, un tur de forta pentru ca intamplarea sa para cat se poate mai obisnuita. Indeosebi, i-a supus pe cei cinci martori oculari unui interogatoriu atat de sever, incat au inceput sa se indoiasca de dovezile furnizate de propriile lor simturi. Dar, cu toate aceste eforturi, povestea, intr-o forma amplificata si denatu­rata, a facut timp de noua zile ocolul intregului tinut, cativa parinti retragandu-si copiii din scoala, sub diferite pretexte. Unul dintre aspectele nu lipsite de importanta ale acestei intamplari este ca multi oameni din imprejurimi l-au vazut limpede in vis pe Plattner, in perioada de viu interes dinaintea intoarcerii lui, aceste vise avand un ciudat punct comun. In aproape toate, Plattner era vazut, uneori singur, alteori insotit, ratacind intr-un nimb de irizari scanteietoare. Totdeauna, chipul ii era palid si ingrijorat si, cateodata, facea gesturi spre cel care-l visa. Unul sau doi dintre elevi, evident sub influenta unui cosmar, aveau impresia ca Plattner se apropia de ei cu o iuteala neobisnuita si parea sa-i priveasca de aproape, drept in ochi. Altii fugeau, impre­una cu Plattner, urmariti de creaturi nedeslusite, de forma sferica. Dar toate aceste inchipuiri au fost uitate, fiind coplesite de intrebari si ipoteze, atunci cand Plattner a reaparut, in a doua miercuri de dupa lunea in care se produsese explozia.

Imprejurarile intoarcerii lui au fost la fel de extraordinare ca acelea ale plecarii, in masura in care relatarea sumara si oarecum iritata a domnului Lidgett poate fi intregita cu declaratiile retinute ale lui Plattner, se pare ca miercuri, aproape de apusul soare­lui, primul dintre acesti domni, dupa lectiile de seara, se afla in gradina lui, culegand si mancand fragi, un fruct de care nu se satura niciodata. Gradina e mare, de moda veche, aparata de privirile indiscrete printr-un zid inalt de caramida rosie, acoperit de iedera. Tocmai cand era aplecat deasupra unei tufe bogate in rod, in vazduh se isca un fulger, urmat de un bubuit si, pana sa se poata intoarce, un corp greu il izbi cu violenta in spate. Domnul Lidgett fu proiectat in fata, zdrobind fragii pe care-i tinea in mana; forta izbiturii ii impinse jobenul in jos pe frunte, facandu-l sa-i acopere singurul ochi (domnul Lidgett ramane fidel vechilor idei privind tinuta vestimentara a corpului didactic). Proiectilul care-l lovise lateral si se prabusise intr-o pozitie ghemuita printre straturile de fragi se dovedi a fi demult disparutul nostru domn Gottfried Plattner, aflat intr-o mare dezordine vestimentara. Era fara guler si fara palarie, cu camasa murdara si avea sange pe maini. Domnul Lidgett fu atat de indignat si de uluit, incat ramase in patru labe, cu palaria trasa pe un ochi, mustrandu-l pe Plattner pentru incalificabila lui lipsa de respect.

Aceasta scena deloc idilica incheie ceea ce as numi versiunea exterioara a intam­plarii lui Plattner - aspectul ei ezoteric. Nu este necesar sa intram acum in toate deta­liile concedierii lui de catre domnul Lidgett. Aceste detalii, cu numele, datele si referintele, pot fi gasite in ampla dare seama asupra evenimentelor inaintata Societatii pentru Cercetarea Fenomenelor Anormale. Strania deplasare a partii drepte in stanga nu a fost observata in primele cateva zile, fiind semnalata prima oara datorita tendintei sale de a scrie pe tabla de la dreapta la stanga. In loc sa evidentieze aceasta particularitate, care i-ar fi confirmat relatarea, el o ascundea, socotind ca ar fi avut o influenta negativa asupra incercarii de a-si gasi o noua situatie. Deplasarea inimii lui a fost descoperita cateva luni mai tarziu, cand s-a dus sa-si scoata o masea si i s-a facut anestezie. Atunci, fara sa vrea, a fost nevoit sa se supuna unui sumar examen medical, in urma caruia o nota a fost pu­blicata in „Jurnalul de Anatomie'. Cu asta am epuizat expunerea faptelor materiale, trecand acum la examinarea istorisirii lui Plattner despre cele intamplate.

Dar mai intai se cuvine sa facem o delimitare precisa intre ceea ce a fost si ceea ce va urma. Tot ce am spus pana acum se intemeiaza pe dovezi care ar fi acceptate chiar si intr-un proces penal. Toti martorii traiesc; cititorul, daca are timp liber si dorinta de a o face, ii poate cauta incepand de maine pe baieti, poate sa-l infrunte pana si pe redutabilul domn Lidgett, ca sa verifice totul amanuntit; ii stau la dispozitie Gottfried Plattner in per­soana, inima sa deplasata si cele trei fotografii. Poate fi considerat dovedit faptul ca el a disparut vreme de noua zile, in urma unei explozii; ca s-a intors intr-un mod aproape tot atat de violent, in impre­jurari suparatoare, prin insasi natura lor, pentru domnul Lidgett; si ca s-a intors inversat, ca o imagine reflectata intr-o oglinda. Din acest ultim fapt, cum am aratat si mai inainte, reiese aproape inevitabil ca Plattner, in timpul acestor noua zile, trebuie sa se fi aflat, intr-o stare de existenta neprecizata, cu totul in afara spatiului. Aceste dovezi sunt, intr-adevar, mult mai solide decat cele in temeiul carora sunt spanzurati destui asasini. Dar in ceea ce priveste locul in care a fost, potrivit versiunii domnului Gottfried Plattner, plina de explicatii confuze si de amanunte contradictorii, nu ne putem bizui decat pe cuvantul sau. Nu doresc sa-i dis­creditez relatarea, dar trebuie sa precizez - ceea ce nu fac atatia alti scriitori care se ocupa de fenomenele psihice obscure - ca trecem aici din domeniul faptelor practic de netagaduit, la acel soi de probleme pe care orice om rational este indreptatit sa le accepte sau sa le respinga, dupa cum crede de cuviinta. Datele expuse anterior o fac sa fie plauzibila; dezacordul ei cu experienta noastra cotidiana o situeaza in neverosimil.

Prefer sa nu influentez judecata cititorului in nici un fel, istorisind, pur si simplu, intamplarea, asa cum mi-a relatat-o Plattner.

Pot sa va asigur ca mi-a spus aceasta istorie acasa la mine, la Chislehurst; si indata ce a plecat, in aceeasi seara, m-am dus in camera mea de lucru si am asternut totul pe hartie, asa cum imi aminteam. Mai tarziu, el a avut amabilitatea de a revedea o copie dactilografiata; exactitatea ei de substanta este, deci, de netagaduit.

El declara ca, in momentul exploziei, s-a gandit cu claritate ca va muri. S-a simtit ridicat in aer si proiectat cu putere inapoi. Este un fapt curios si interesant pentru psihologi ca a putut gandi limpede, in vreme ce era aruncat in spate si ca s-a intrebat daca se va izbi de dulapul cu chimicale sau de trepiedul tablei. Calcaiele ii atinsera pamantul, se clatina si cazu greoi, pe ceva neted si tare. O clipa, izbitura il ameti. Simti numaidecat un miros puternic de par ars si i se paru ca aude glasul lui Lidgett intreband de el. E de inteles ca, pentru catva timp, mintea lui a fost foarte ravasita.

La inceput, avea inca impresia clara ca se afla in clasa. Observa foarte deslusit surpriza baietilor si intrarea domnului Lidgett. In aceasta privinta, e categoric. Nu auzea cele spuse de ei, dar punea asta pe seama surditatii temporare provocate de explozie. Lucrurile din jur i se pareau ciudat de intunecate si sterse, iar mintea lui ii oferi explicatia, evident gresita, ca explozia pro­dusese un imens volum de fum negru. In acea penumbra, figurile lui Lidgett si ale elevilor se miscau vagi si tacute ca niste fantasme. Fata lui Plattner era inca incinsa de vapaia intepatoare a flacarii. Era, spune el, „cu totul intors pe dos'. Primele sale ganduri precise par sa fi fost in legatura cu starea in care se afla.Isi spunea ca ramasese, poate, orb si surd. Isi pipai cu precautie membrele si fata. Apoi perceptiile sale devenira mai limpezi si constata cu uimire ca bancile si celelalte mobile din clasa lipseau din jurul sau. In locul lor se aflau doar forme abia vizibile, vagi si cenusii. Apoi se intampla ceva care il facu sa scoata un tipat si ii trezi brusc facultatile amortite. Doi dintre baieti, gesti­culand, trecura de-a dreptul prin el, unul dupa altul. Nici unul nu paru sa-si dea seama de prezenta profesorului. E greu sa-ti imaginezi o astfel de senzatie. Baietii se izbisera de el, spune Plattner, nu cu mai multa putere decat aceea a unei fasii de ceata.

Urmatorul gand al lui Plattner fu ca murise. Fiind crescut fara principii solide in aceasta privinta, ramase totusi cam surprins de faptul ca mai are un trup. Apoi isi spuse ca nu el, ci ceilalti murisera, explozia distrugand Scoala Particulara si toate fiintele care se aflasera acolo, in afara lui. Dar nici asta nu i se paru prea convingator. Nu-i ramase decat solutia de a observa ce se petrece, nedumerit.

Totul in jurul sau era extraordinar de intunecat; la inceput, i se paruse negru ca abanosul. Deasupra capului, firmamentul era si el negru. Singura tusa de lumina, in acest tablou, era o licarire slaba, verzuie, care, undeva la marginea cerului, reliefa un orizont de munti negri, ondulati. Asta, cum spuneam, a fost prima lui impresie. Pe masura ce ochii i se obisnuira cu intune­ricul, incepu sa distinga, in obscuritatea din jur, diferitele gradatii ale unei slabe tente verzui. Pe acest fundal, mobilele si copiii din clasa se profilau ca niste spectre fos­forescente sterse, impalpabile. Intinse mana si patrunse fara nici un efort prin peretele incaperii, pe langa camin.

Plattner spune ca a facut tot ce i-a fost cu putinta pentru a atrage atentia celorlalti: l-a strigat pe Lidgett, a incercat sa-i apuce pe baieti in vreme ce se invarteau fara rost. A renuntat la aceste incercari atunci cand doamna Lidgett, fata de care el, ca profesor asistent, avea o fireasca antipatie, a intrat in clasa. El mai spune ca senzatia de a fi in lume si, totusi, de a nu face parte din ea, era cat se poate de neplacuta. Facand o comparatie nimerita, afirma ca se simtea ca o pisica pandind un soarece printr-un geam. Ori de cate ori incerca, printr-un gest, sa comunice cu lumea deco­lorata, dar familiara, din jurul sau, o bari­era invizibila, de neinteles, il impiedica.

Atunci isi indrepta atentia spre lucrurile solide din jurul sau. Vazu ca sticla medici­nala ramasese, intacta, in mana sa, cu o parte din pulberea verde inauntru. O puse in buzunar si incepu sa pipaie imprejur. Constata ca era asezat pe un bolovan, acoperit cu muschi catifelat. Nu reusea sa vada campia sumbra, ocultata de imaginea vaga si cetoasa a clasei, dar avea senzatia (datorita, poate, vantului rece) ca se afla aproape pe creasta unui munte si ca o vale abrupta coboara sub picioarele sale. Licarirea verde care tivea marginea cerului parea sa creasca in intindere si in intensitate. Se ridica in picioare, frecandu-se la ochi.

Se pare ca, dupa cativa pasi, coborand panta repede, se poticni, aproape cazu si se aseza din nou pe o bucata de stanca aspra, privind zorile. Lumea din jurul sau era cufundata in tacere. Era tot atat de muta pe cat era de intunecata si, cu toate ca batea un vant rece, fosnetul ierbii si freamatul crengilor, care ar fi trebuit sa-l insoteasca, lipseau. Datorita auzului si nu vazului, isi dadu seama ca se afla pe coasta unui munte stancos si solitar. Culoarea verde devenea din ce in ce mai vie si, in acelasi timp, un rosu sangeriu, slab si transparent se infiltra in negreala cerului de deasupra, fara s-o atenueze si in pustietatea stancoasa din jur. Tinand seama de cele ce urmeaza, inclin sa cred ca aceasta roseata s-ar fi putut datora unui efect optic pricinuit de contrast. Ceva negru flutura o clipa peste fondul galben-verzui livid din partea de jos a cerului; apoi, din prapastia neagra de dedesubt se inalta dangatul subtire si patrunzator al unui clopot. Odata cu lumina, crestea si apasatoarea asteptare.

Probabil ca sezu acolo o ora sau mai mult, in vreme ce strania lumina verde devenea clipa de clipa mai stralucitoare, ridicandu-se incet, ca niste degete de flacari, spre zenit. Pe masura ce crestea, viziunea spectrala a lumii noastre era tot mai estompata, poate si pentru ca trebuie sa fi fost ora asfintitului nostru pamantesc. Pe cat putea sa-si dea seama, dupa cei cativa pasi facuti in jos pe coasta, Plattner trecuse prin podeaua clasei si acum parea ca se afla suspendat in vazduh, in aula de la parter. Ii vazu deslusit pe elevii interni, dar mult mai sters decat il vazuse pe Lidgett. Isi pregateau temele de seara si Plattner observa cum cativa dintre ei rezolvau problemele de geometrie cu aju­torul unor fituici, metoda a carei existenta n-o banuise pana atunci. Cu cat trecea tim­pul si crestea lumina verde a zorilor, ima­ginea lor se stergea treptat.

Privind in vale, vazu ca lumina coborase adanc de-a lungul coastei stancoase si ca intunecimea compacta a abisului era acum intrerupta de o mica licarire verde, asemeni celei a unui licurici. Si, aproape indata, marginea unui imens corp ceresc, de un verde aprins, se ridica peste ondulatiile de piatra ale muntilor indepartati, iar masele monstruoase ale celor din jurul sau aparura golase si pustii, facute parca din lumina verde si din umbre intense, rosietice. Apoi zari un mare numar de obiecte rotunde care pluteau in vazduh, cum plutesc funigeii pe un podis. Cele mai apropiate se aflau pe partea opusa a vaii. Clopotul de jos batea tot mai repede, cu un fel de insistenta nerabdatoare si cateva lumini se miscau ici si colo. Baietii care-si faceau lectiile in banci erau acum imagini sterse, aproape imperceptibile.

Aceasta stingere a lumii noastre, odata cu aparitia soarelui verde al celuilalt univers, este unul dintre punctele interesante asupra caruia insista Plattner. In Lumea Cealalta e greu sa circuli noaptea, din pri­cina claritatii cu care se vad lucrurile din lumea noastra. Daca asa stau lucrurile, cum sa ne explicam faptul ca noi, in lumea aceasta, nu zarim nici macar o licarire din Lumea Cealalta? Poate ca el se datoreaza iluminarii comparativ mai intense a lumii noastre. Plattner sustine ca amiaza din Lumea Cealalta, in momentele ei de varf, nu e nici macar atat de luminoasa ca lumea noastra sub luna plina, in vreme ce noaptea este absolut neagra. Drept urmare, cantitatea de lumina, chiar si dintr-o camera normal intunecata, este de ajuns pentru ca lucrurile din Lumea Cealalta sa ne fie invizibile, in temeiul aceluiasi principiu potrivit caruia o fosforescenta slaba poate fi perceputa doar in intunericul cel mai pro­fund. Dupa ce i-am ascultat istorisirea, am incercat sa vad ceva din Lumea Cealalta, stand mult timp in camera obscura a unui fotograf, in timpul noptii. Am vazut cu siguranta forme vagi de pante verzui si de stanci, dar intr-un chip foarte nedeslusit. Poate ca dumneata, cititorule, vei avea mai mult succes. Plattner mi-a spus ca, dupa intoarcerea sa, a vazut si a recunoscut, in vis, locuri din Lumea Cealalta, dar asta s-a datorat, probabil, imaginilor ramase intiparite in memoria lui. Nu pare cu neputinta ca oameni cu vederea neobisnuit de agera sa poata zari, uneori, cate o frantura din lumea atat de stranie aflata in jurul nostru.

Oricum, asta nu a fost decat o digre­siune. Indata ce se inalta soarele verde, incepu sa se zareasca in vale, nelamurit, un drum lung, strajuit de cladiri negre si, dupa ce ezita cateva clipe, Plattner incepu sa coboare panta abrupta intr-acolo. Coborarea fu indelungata si foarte obositoare, din pri­cina nu numai a povarnisului foarte incli­nat, dar si a bolovanilor raspanditi pe intreaga coasta, care se rostogoleau sub pasi. Zgomotul coborarii - din cand in cand, calcaiele lui scoteau scantei din stanca - parea acum singurul sunet din univers, clopotul incetand sa mai bata. Apropiindu-se, observa ca diferitele edificii semanau in mod ciudat cu mormintele, mausoleele si monumentele funerare, cu singura deosebire ca erau toate negre, in loc sa fie albe, cum sunt cele mai multe morminte. Si apoi vazu, iesind gramada din cladirea cea mai mare, asa cum fac oamenii iesind dintr-o biserica, o multime de figuri palide, rotunde, de un verde livid. Se risipeau in toate directiile din strada principala a acestui loc, unele pornind pe alei laturalnice si reaparand pe coasta muntelui, altele intrand in una sau alta din­tre cladirile negre mai mici de pe marginea drumului.

La vederea acestor obiecte care urcau spre el, Plattner se opri, privindu-le cu uimire. Nu mergeau, de fapt nu aveau nici picioare, nici brate si aratau ca niste capete omenesti dedesubtul carora ar atarna trupuri de mormoloci. Era uluit de ciudatenia lor, prea uluit ca sa se mai sperie. Veneau spre el, ca niste baloane de sapun purtate de vantul care sufla in sus. Privindu-l pe cel mai apropiat, vazu ca era, intr-adevar, un cap omenesc, cu niste ochi extraordinari de mari si cu o expresie de tristete si de spaima cum nu mai vazuse niciodata fata unui om. Constata surprins ca acel cap nu se intoarce spre el, parand ca observa si urmareste un lucru nevazut si miscator.

Nedumerit o clipa, isi spuse apoi ca fiinta aceea privea, cu ochii ei enormi, ceva din lumea pe care el tocmai o parasise. Faptura se apropie, se apropie tot mai mult, dar el era prea uimit ca sa tipe. Cand fu chiar langa el, auzi un suspin foarte slab. Apoi faptura ii atinse usor fata - o atingere foarte rece - si trecu pe langa el, con­tinuand sa urce spre creasta.

In mintea lui Plattner se nascu, intr-o strafulgerare, convingerea foarte stranie ca acel cap avea o mare asemanare cu Lidgett. Apoi isi indrepta atentia spre celelalte capete, care urcau acum, ca un roi, pe coasta. Nici unul nu-l baga in seama. Unul sau doua trecura pe langa capul lui si aproape ca urmara exemplul primului, dar Plattner se feri, cu o smucitura. Observa la cele mai multe dintre ele aceeasi expresie de regret deznadajduit pe care o constatase la primul si auzi aceleasi suspine disperate. Cateva plangeau, iar unul care se rostogolea cu iuteala in sus avea o expresie de manie diabolica. Altele erau insa calme, sau aveau o privire binevoitoare. Cel putin unul parea cuprins de o fericire extatica. Plattner nu-si aminteste sa mai fi remarcat vreo asemanare la cele vazute atunci.

Vreme de cateva ceasuri, poate,vazu Plattner aceste fiinte stranii care se imprastiau peste munti si abia dupa ce incetasera sa mai iasa din cladirile negre ingramadite in vale, isi relua coborirea. Intunericul din jurul sau crescuse intr-atat, incat ii era greu sa vada unde pune piciorul. Deasupra capului, cerul era acum de un verde palid si luminos. Nu-i era nici foame, nici sete. Mai tarziu, cand simti nevoia sa bea si sa manance, gasi un mic torent rece ca gheata care cadea spre cen­trul vaii, iar muschiul rar de pe stanci se dovedi a fi bun de mancat cand il gusta, nemaiavand incotro.

Se invarti cam fara rost printre mormintele insirate pe fundul vaii, cautand o explicatie a acestor lucruri ciudate. Dupa un timp, ajunse la intrarea cladirii celei mari asemanatoare unui mausoleu, din care iesisera capetele. Inauntru, un manunchi de lumini verzi ardeau pe un fel de altar de bazalt si funia unui clopot atarna din clopotnita pana in centrul incaperii. Pe pereti se insira, de jur impre­jur, o inscriptie de foc, cu caractere necunoscute. Se minuna inca de rostul aces­tor lucruri, cand auzi un zgomot de pasi grei care se indepartau pe strada. Alerga afara, in intuneric, dar nu putu sa vada nimic. Se gandi sa traga de funia clopotului, dar in cele din urma se hotari sa se ia dupa zgomotul pasilor. Desi ii urmari pana departe, nu izbuti sa-i ajunga, iar strigatele sale nu fura de nici un folos. Valea parea sa se intinda pe o distanta nesfarsita. Pe toata lungimea ei domnea un intuneric ca in noptile pamantene instelate, ziua verde spectrala limitandu-se la marginea superioara a prapastiei. Nici un cap nu se mai afla acum jos, toate fiind ocupate, pare-se, pe pantele dinspre creasta. Privind intr acolo, le vazu agitandu-se, unele plutind pe loc, altele zburand iute prin vazduh, ii aminteau, spune el, de niste „fulgi mari de zapada', numai ca acestia erau negri, cu nuante palid verzui.

Plattner declara ca si-a petrecut cea mai mare parte a primelor sapte sau opt zile urmarind zgomotul de pasi fermi si neabatuti din drum, pe care nu i-a ajuns niciodata din urma, bajbaind prin noi zone ale acelei vai fara capat, catarandu-se pe inaltimile neprietenoase sau ratacind printre creste si cercetand chipurile plutitoare. El spune ca n-a tinut socoteala zilelor. Desi o data sau de doua ori a observat niste ochi care-l priveau, n-a schimbat nici o vorba cu nimeni. Dormea printre stancile de pe coasta. In fundul vaii, lucrurile pamantesti erau invizibile, fiindca, din punct de vedere terestru, se aflau adanc sub pamant. Pe inaltimi, indata ce incepea ziua paman­teasca, lumea devenea vizibila. Se trezea uneori ca merge poticnindu-se peste stancile verzi si intunecate, sau ca se opreste la marginea unei prapastii, in vreme ce in jurul lui se clatinau ramurile verzi de pe aleile din Sussexville. Alteori i se parea ca se plimba pe strazile din oras, sau ca asista nevazut la ceea ce se petrece in vreo gos­podarie. Apoi descoperi ca aproape fiecareia dintre fiintele omenesti din lumea noastra ii corespunde unul dintre acele capete pluti­toare; ca fiecare om este observat, din cand in cand, de acele fapturi fara trup.

Oare ce sunt acesti Observatori ai celor vii? Plattner nu reusi sa afle. Dar doi din­tre ei, care-l gasira si-l urmara, semanau cu tatal si mama lui, asa cum si-i amintea din copilarie. Si alte fete isi atinteau, uneori, ochii asupra lui: erau ochii unor oameni morti, care odinioara il indrumasera, ii facusera rau, ori il ajutasera, in copilarie si in adolescenta. De cate ori il priveau, Plattner era cuprins de un straniu simtamant de responsabilitate. Se incumeta chiar sa-i vorbeasca mamei sale, dar ea nu-i raspunse. Il privea doar in ochi, cu tristete, cu duiosie, parca si putin mustrator.

El insa doar relateaza, nu incearca sa explice. Noi putem face supozitii despre acesti Observatori ai celor vii; sau, daca sunt intr adevar cei morti, putem sa ne intrebam de ce observa ei atat de atent si de pasionat o lume pe care au parasit-o pentru totdeauna. E posibil - asa mi se pare - ca, atunci cand ni s-a incheiat viata, cand binele si raul nu mai sunt la alegerea noastra, trebuie sa fim martori ai sirului de consecinte ale faptelor savarsite de noi. Daca sufletele continua sa existe dupa moarte, atunci, cu siguranta, supravietuiesc si interesele omenesti. Dar aceasta nu e decat o presupunere a mea, determinata de ceea ce a vazut Plattner. El nu propune nici o interpretare, pentru ca nu are nic una. Este bine sa intelegeti limpede acest lucru. Zi de zi, ametit, Plattner a ratacit prin umbra si penumbra verde a acestei lumi din afara lumii noastre, obosit si, spre sfarsit, slabit si flamand. In timpul zilei -adica in timpul zilei noastre pamantesti -viziunea spectrala a peisajului familiar din Sussexville il nelinistea si-l tulbura. Nu vedea pe unde calca si, din cand in cand, unul din Sufletele Observatoare ii atingea, rece, obrazul. Iar dupa ce se intuneca, multimea Observatorilor si tristetea lor adanca ii tulbura mintea peste masura, il mistuia dorinta fierbinte de a se intoarce la viata pamanteasca, de care era atat de aproape si totusi atat de departe. Natura ultraterestra a lumii din jur ii producea o vie si nelinistitoare suferinta, il ingrijorau cei care se tineau dupa el. Zadarnic le striga sa nu l mai priveasca insistent, se infuria si se indeparta in fuga. Ei erau mereu muti si atenti. Oricat ar fi fugit pe terenul acela accidentat, ei il urmau pretutindeni.

In cea de-a noua zi, spre seara, Plattner auzi pasii nevazuti departe, pe fundul vaii. El ratacea atunci chiar pe creasta muntelui pe care cazuse patrunzand in ciudata Lume Cealalta. Vru sa coboare in graba, pipaindu-si drumul si se opri vazand ce se intampla in lumea noastra, intr-o camera de pe o strada laturalnica de langa scoala. Pe cei dinauntru ii cunostea din vedere. Fereastra era deschisa, jaluzelele ridicate, iar soarele asfintitului lumina cu putere incaperea, asa ca o vazu clar de la inceput, prelunga si viu luminata, ca o imagine proiectata de o lanterna magica pe fundalul peisajului negru si al zorilor de un verde livid. Pe langa lumina soarelui, mai era aceea a unei lumanari care tocmai fusese aprinsa.

Pe pat zacea un om slab, cu fata teribil de alba, aratand ca o naluca rezemata pe perna mototolita. Mainile inclestate si le ridicase deasupra capului. Pe masuta de langa pat erau cateva sticlute cu medica­mente, putina paine prajita, o sticla cu apa, un pahar gol. Din cand in cand, buzele omului se intredeschideau, ca pentru a rosti un cuvant pe care nu-l putea articula. Dar femeia de langa el nu baga de seama ca barbatul doreste ceva, pentru ca scotea niste hartii dintr-un birou vechi, aflat in celalalt colt al camerei. La inceput, tabloul era destul de viu, dar cu cat cresteau zorii verzi in spatele lui, cu atat devenea mai sters si mai straveziu.

Pe masura ce zgomotul pasilor se apropia, pasii care rasunau atat de puternic in Lumea Cealalta si erau atat de tacuti in a noastra, Plattner remarca in jurul sau o multime de chipuri nedeslusite, ivindu-se din tenebre si privindu-i pe cei doi din incapere. Nu vazuse niciodata atat de multi Observatori ai celor vii la un loc. Unii dintre ei aveau ochi numai pentru bolnav, altii, cu o emotie profunda, o priveau pe femeie, in vreme ce ea cauta cu infrigurare ceva ce nu gasea. Se ingramadeau in jurul lui Plattner, ii acopereau vederea, ii atingeau fata cu o usoara izbitura si el auzea pretutindeni suspinele lor deznadajduite. Reusea sa vada limpede doar din cand in cand. Uneori imaginea tremura nelamurit, prin valul de reflexe verzui care le invaluia miscarile. In camera domnea, probabil, un calm desavarsit si Plattner spune ca din flacara lumanarii se ridica un fir de fum perfect vertical, dar fiecare pas si ecoul lui ii sunau in urechi ca un bubuit de tunet. Si chipurile acelea! Mai ales doua, mai apropiate de femeia din camera: unul, tot de femeie, carunt si palid, un chip poate sever candva, dar acum inseninat de o intelep­ciune nepamanteasca; celalalt chip ar fi putut sa fie al tatalui femeii. Amandoi erau vadit absorbiti in contemplarea unui act de o meschinarie odioasa, pe care nu-l puteau preveni. Indaratul lor erau altii, poate invatatorii care-i dadusera povete rele, prietenii a caror influenta daduse gres. Deasupra barbatului, alta multime, dar nimeni care sa fi parut a fi parinte sau prieten! Fete poate candva grosolane, acum purificate si devenite expresive prin suferinta! In primul rand, o fata de fata, nici manioasa si nici chinuita de remuscari, ci, pur si simplu, rabdatoare si obosita si, dupa cum i se paru lui Plattner, asteptand o usurare. El nu gaseste cuvintele potrivite pentru a reda amintirea acelei multimi de spectre palide, care se adunasera la o bataie de clopot. Se pare ca era atat de tulburat, incat, fara sa vrea, degetele lui scoasera sti­cla cu pulbere verde din buzunar si o ridicara in dreptul fetei. Dar el nu tine minte sa fi facut acest gest.

Brusc, zgomotul de pasi inceta. Plattner astepta sa vada ce urmeaza, dar se facu tacere; apoi, brusc, taind linistea ca o lama subtire si foarte ascutita, se auzi prima bataie a clopotului. Multimea de chipuri se legana inainte si inapoi si un bocet mai puternic se inalta in jur. Femeia nu auzea nimic; ardea ceva la flacara lumanarii. La a doua bataie, totul se intuneca si o pala de vant, rece ca gheata, infiora multimea Observatorilor. Se rasucira ca un vartej de frunze moarte primavara si, la a treia bataie, ceva trecu printre ei si ajunse pana la pat. Ati auzit vorbindu-se despre raza de lumina. Aceasta era ca o raza de intuneric si, privind din nou, Plattner vazu ca era un brat de negura, cu o mana la capat.

Soarele verde se ridica acum peste dezolarea neagra a orizontului si imaginea camerei era foarte stearsa. Plattner putu totusi sa vada cum cearsaful patului se framanta si se zvarcoleste si cum femeia priveste peste umar, infricosata.

Roiul de Observatori se inalta ca un vartej de praf verde ridicat de vant si porni cu iuteala in jos, spre templul din vale. Deodata, Plattner intelese ce era bratul negru care se intindea peste umarul sau, ca sa-si apuce prada. Nu indrazni sa-si intoarca privirea, ca sa vada Umbra dindaratul bratului. Cu un efort violent, acoperindu-si ochii, o lua la fuga, dar dupa douazeci de pasi aluneca pe un bolovan si cazu. Cazu sprijinindu-se in maini si sticla se sparse si exploda cand atinse pamantul.

In clipa urmatoare, se pomeni, ametit si insangerat, fata in fata cu Lidgett, in vechea gradina imprejmuita cu ziduri din spatele scolii.

Aici se sfarseste istorisirea peripetiilor lui Plattner. Am rezistat, sper, cu succes inclinatiei naturale a unui autor de fictiuni de a broda, pe marginea celor intamplate. Le-am relatat, pe cat a fost posibil, in ordinea in care mi le-a povestit Plattner. Am evitat cu grija orice tentatie de a inter­veni in privinta stilului, a efectelor literare sau a constructiei. Nu mi-ar fi fost greu, de pilda, sa transform scena cu patul de moarte intr-o intriga in care sa fi fost implicat Plattner. Dar, facand abstractie de faptul ca ar fi foat pacat sa falsific o isto­rie adevarata cu totul extraordinara, orice artificiu ieftin ar fi diminuat, dupa parerea mea, impactul deosebit al acestei lumi intunecate, cu lumina ei verde si livida si cu multimea de Observatori ai celor vii, care, nevazuti si nesimtiti de noi, se afla pretutindeni in jurul nostru.

Mai trebuie sa adaug ca s-a produs cu adevarat un deces in Vincent Terrace, chiar in spatele gradinii scolii si, dupa cum se poate dovedi, exact in momentul intoarcerii lui Plattner. Defunctul era perceptor si agent al unei companii de asigurari. Vaduva, mult mai tanara decat el, s-a maritat luna trecuta cu un anume domn Whymper, medic veterinar, la Allbeeding. Deoarece partea din povestire la care m-am referit aici a circu­lat oral prin Sussexville, in diferite versiuni, ea o consimtit sa-i dezvalui numele, cu conditia de a preciza ca neaga in mod categoric toate amanuntele din istorisirea lui Plattner despre ultimele clipe de viata ale sotului ei. Nu a ars nici un testament, spune ea, cu toate ca Plattner nu i-a adus niciodata aceasta acuza: sotul ei nu a facut decat un singur testament, indata dupa casatoria lor. E adevarat ca, pentru un om care nu le-a vazut niciodata locuinta, cum este Plattner, descrierea mobilierului camerei este surprinzator de exacta.

Mai trebuie sa insist asupra unui lucru, chiar daca repetitia poate deveni plicticoasa, ca sa nu dau impresia ca incurajez creduli­tatea si superstitiile. Absenta lui Plattner din lumea noastra vreme de noua zile este, cred, dovedita. Dar asta nu dovedeste adevarul istorisirii sale. Putem concepe ca halucinatiile sunt posibile si in spatiul „exterior'. Asta trebuie sa-i fie limpede cititorului.

* Eusapia Paladino, celebru mediu feminin italian din secolul XIX, care a constituit obiectul unor nesfarsite polemici (n.tr.)

** Alsacian fiind, tatal lui Gottfried vorbea germana si franceza (n.tr.)

*** Max Nordau, scriitor si eseist austriac, este, printre altele, autorul studiilor Degenerescenta si Paradoxuri psihologice (n.tr.)