Brian Herbert & Kevin J. Anderson Dune Vol. 2 – Cruciada Masinilor - prima parte

Istoricii nu se pun de acord asupra mesajelor purtate de ramasitele trecutului indepartat.

Cu cat cineva se cufunda mai mult in istorie – vremuri atat de vechi, de haotice! – cu atat faptele devin tot mai fluide, povestile tot mai contradictorii. Dincolo de oceanul timpului si al memoriei imperfecte, adevaratii eroi se metamorfozeaza in arhetipuri; bataliile devin mai importante decat au fost cu adevarat. Legendele si adevarul sunt greu de reconciliat.

In calitate de cel dintai istoric oficial al Jihadului, trebuie sa fac aceste insemnari cat de bine imi sta in putinta, bazandu-ma pe traditii orale si pe documente fragmentare pastrate vreme de o suta de secole. Ce este mai exact – o istorie sprijinita cu atentie pe documente, ca a mea, sau o acumulare de mituri si basme populare?

Eu, Naam cel Batran, trebuie sa scriu cu onestitate, chiar daca acest lucru va atrage mania superiorilor mei. Cititi aceasta istorie cu atentie, caci voi incepe cu Manifestul de protest al lui Rendik Tolu-Far, un document care a fost confiscat de catre Jipol: „Suntem obositi de lupta – obositi de moarte! Miliarde dupa miliarde au fost deja macelarite in aceasta cruciada impotriva masinilor ganditoare. Victimele includ nu numai soldati in uniforma ai jihadului si mercenarii lor tocmiti, ci si colonisti nevinovati si sclavi umani de pe lumile sincronizate. Nimeni nu se osteneste sa numere masinile inamice care au fost distruse.

Hipermintea computer Omnius a dominat multe planete vreme de peste un mileniu, dar, cu douazeci si patru de ani in urma, asasinarea copilului nevinovat al Preotesei Serena Butler a declansat o revolta disperata a oamenilor. Ea a folosit aceasta tragedie pentru a starni inflacararea in Liga Nobililor, grabind atacul pe scara larga a Armadei si distrugerea atomica a Pamantului.

Da, acest lucru a fost o lovitura pentru Omnius, dar el a ucis ultima fiinta umana de pe acea planeta si a transformat lumea de origine a omenirii intr-o ruina radioactiva, de nelocuit in secolele urmatoare. Ce pret inspaimantator! – si aceasta nu a fost o victorie, nu a fost un sfarsit, ci doar primul act intr-o lupta indelungata.

Timp de mai mult de doua decenii, razboiul sfant al Serenei s-a dezlantuit impotriva masinilor ganditoare. Atacurilor noastre impotriva lumilor sincronizate li se opun incursiunile robotilor impotriva coloniilor Ligii. Iarasi si iarasi .

Preoteasa Serena pare sa fie o femeie cucernica, si mi-ar placea sa cred in puritatea si in sfintenia ei. Si-a petrecut multi ani cu studiul scrierilor si doctrinelor disponibile ale filosofilor umani stravechi. Nici o alta persoana n-a petrecut atata timp vorbind cu Kwyna, cogitorul aflat in Orasul Reculegerii. Pasiunea Serenei este vizibila si credintele ei fara repros, dar este oare constienta de toate lucrurile care se petrec in numele sau?

Serena Butler reprezinta doar ceva mai mult decat un simbol, in timp ce Iblis Ginjo inseamna reprezentantul ei politic. Isi spune <Marele Patriarh al Jihadidui> si conduce Consiliul Jihadului, un organ guvernamental pentru situatii de urgenta care isi exercita atributiunile in afara limitelor Parlamentului Ligii. Iar noi ingaduim ca acest lucru sa se petreaca!

L-am urmarit pe Marele Patriarh – un fost sef de sclavi de pe Pamant – folosindu-si talentele oratorice carismatice pentru a transforma tragedia incercata de Serena intr-o arma. Sunt oare orbi cu totii la felul in care isi construieste acest om puterea politica? Din care alt motiv s-ar fi casatorit cu Camie Boro, a carei ascendenta urca pana la ultimul conducator slab al Vechiului Imperiu? Un barbat nu se insoara cu singura descendenta in viata a ultimului imparat doar din dragoste!

Pentru a-i descoperi pe tradatorii umani si pe sabotorii clandestini, Iblis Ginjo a infiintat Politia Jihadului, Jipol. Ganditi-va la toate acele mii de oameni care au fost arestati in ultimii ani – ar putea fi chiar toti tradatori care lucrau pentru masini, asa cum pretinde Jipol-ul? Nu este convenabil faptul ca atat de multi dintre ei sunt inamicii politici ai Marelui Patriarh?

Nu critic comandantii militari, soldatii curajosi sau chiar mercenarii, pentru ca toti lupta in Jihad din toate puterile. Oamenii de pe toate planetele libere au pornit sa distruga avanposturile masinilor si sa opreasca jafurile robotilor. Dar cum am putea spera vreodata sa obtinem victoria? Ce posibilitati exista pentru a ajunge la un acord cu Omnius? Masinile ganditoare nu obosesc niciodata.

Si nu uita niciodata . ”

177 i. G. (inainte de Ghilda)

ANUL 25 AL JIHADULUI.

Slabiciunea masinilor ganditoare consta in faptul ca ele chiar cred toate informatiile pe care le primesc, si reactioneaza in conformitate cu acestea.

VORIAN ATREIDES, al patrulea interviu de informare cu Armada Ligii.

Conducand un grup de cinci nave masive pe orbita planetei brazdate de canioane, primero Vorian Atreides examina fortele robotice inamice, aliniate impotriva lui: lucioase si argintii, ca niste pesti de prada. Desenul lor eficient, functional le oferea gratia involuntara a unor pumnale ascutite.

Monstruozitatile de lupta ale lui Omnius depaseau ca numar navele umane in proportie de zece la unu, dar datorita faptului ca navele de razboi al Jihadului erau echipate cu straturi suprapuse de scuturi Holtzman, flota dusmana putea bombarda vehiculele umane fara sa provoace nici o paguba si fara sa inainteze spre suprafata lui Anbus IV.

Desi aparatorii umani nu aveau puterea de foc necesara pentru a zdrobi fortele masinilor sau macar pentru a le respinge, luptatorii Jihadului continuau oricum sa lupte. Era o situatie echilibrata, oamenii si masinile infruntandu-se deasupra planetei.

Omnius si fortele sale isi asigurasera multe victorii in ultimii sapte ani, cucerind mici colonii periferice si stabilind avanposturi de unde lansau valuri implacabile de atacuri. Acum insa, armata Jihadului jurase sa apere cu orice pret planetele nealiate impotriva masinilor ganditoare – fie ca populatia bastinasa voia sau nu.

Jos, pe suprafata planetei, colegul sau primero, Xavier Harkonnen, incerca inca o vizita diplomatica printre batranii zensiitilor, conducatorii unei secte budislamice primitive. Vor se indoia ca prietenul sau avea sa faca prea multe progrese. Xavier era prea inflexibil ca sa fie un bun negociator: simtul datoriei si aderarea stricta la obiectivele misiunii erau intotdeauna esentiale in mintea lui.

In plus, Xavier era pornit impotriva oamenilor astora . iar ei isi dadeau neindoielnic seama de acest lucru.

Masinile ganditoare voiau Anbus IV. Armata Jihadului trebuia sa le opreasca. Daca zensiitii voiau sa se izoleze de conflictul galactic si sa nu coopereze cu bravii soldati care luptau pentru a pastra libertatea rasei umane, atunci nu valorau nimic. O data, Vor il comparase in gluma pe Xavier cu o masina, pentru ca vedea lucrurile in alb si negru, iar celalalt barbat se incruntase cu raceala, in semn de raspuns.

Potrivit rapoartelor de la suprafata, conducatorii religiosi zensiiti se aratasera la fel de incapatanati ca si primero Harkonnen. Ambele parti se cramponau de pozitiile lor.

Vor nu punea la indoiala stilul de comanda al prietenului sau, desi era destul de diferit de al lui. Crescut printre masinile ganditoare si instruit ca om de incredere al lor, Vor imbratisa acum umanitatea cu toate fatetele ei, si era naucit de nou-descoperita libertate. Se simtea eliberat cand practica sporturi si juca jocuri de noroc, sau statea de vorba si glumea cu ceilalti ofiteri. Era atat de diferit de ceea ce-l invatase Agamemnon!

Aici sus, pe orbita, Vor stia ca navele de lupta robotice nu s-ar fi retras decat daca erau convinse din punct de vedere statistic ca nu era posibil sa invinga. In ultimele saptamani, lucrase la un plan menit sa provoace distrugerea flotei lui Omnius, dar nu era inca pregatit sa-l aplice. Curand, totusi .

Acest punct mort de pe orbita era complet deosebit de jocurile de razboi, cu care se distra Vor impreuna cu membrii echipajelor Jihadului aflati in patrulare sau de provocarile amuzante pe care el si cu robotul Seurat si le lansau unul altuia, cu ani in urma, in timpul calatoriilor lungi printre stele. Impasul obositor oferea putine ocazii pentru distractie.

Observase niste scheme .

In curand, flota robotica avea sa se indrepte spre ei ca un roi de piranha, pe o orbita retrograda. Stand mandru in uniforma militara scrobita, verde-inchis tivita cu stacojiu – culorile Jihadului, simbolizand viata si sangele varsat – Vor urma sa ordone tuturor navelor de razboi din flota de paza sa-si puna in functiune scuturile Holtzman si sa le monitorizeze, avand grija sa nu se supraincalzeasca.

Navele de lupta ale robotilor – incarcate cu arme – erau jalnic de previzibile, iar oamenii lui faceau deseori pariuri in legatura cu numarul exact de focuri pe care urma sa le traga inamicul.

Isi urmari fortele deplasandu-se, asa cum le ordonase sa faca. Fratele adoptiv al lui Xavier, Vergyl Tantor, era capitanul navei ce comanda avangarda si o amplasa pe pozitie, exact cum se discutase. In ultimii saptesprezece ani, Vergyl servise in armata Jihadului, supravegheat intotdeauna cu atentie de Xavier.

Aici nu se schimbase nimic de mai bine de o saptamana, iar luptatorii deveneau tot mai nerabdatori, trecand de mai multe ori pe langa inamic, dar neputand sa faca altceva decat sa-si umfle pieptul si sa-si etaleze penajul de razboi, ca niste pasari exotice.

— Ai crede ca masinile au invatat totul pana acum, bombani Vergyl in sistemul de comunicatii. Inca mai spera ca vom face o greseala?

— Nu fac decat sa ne testeze, Vergyl.

Vor nu tinea seama de formalitatile gradului si de ierarhia de comanda, pentru ca ii amintea prea mult de rigiditatea masinilor.

Mai devreme in acea zi, cand calea celor doua flote se intersectase pentru scurta vreme, navele de lupta robotice lansasera o salva de proiectile explozive care se izbise de impenetrabilele scuturi Holtzman. Vor nici nu clipise privind exploziile zadarnice. Pentru cateva clipe, navele care se infruntau intrasera de-a dreptul intr-un vartej aglomerat si haotic, apoi trecusera unele pe langa altele.

— In regula, da-mi totalul, strigase el.

— Douazeci si opt de focuri, primero, raportase unul dintre ofiterii de pe punte.

Vor daduse din cap. Intotdeauna soseau intre douazeci si treizeci de proiectile, dar estimarea lui fusese douazeci si doua. El si cu ofiterii de pe celelalte nave transmisesera felicitari si plangeri amicale in legatura cu faptul ca gresisera cu numai una sau doua lovituri si facusera aranjamentele pentru a plati sau pentru a incasa pariurile pe care le facusera. Orele de serviciu aveau sa fie schimbate intre cei care pierdusera si cei care castigasera, ratiile de lux transferate de la o nava la alta.

Acelasi lucru se intamplase deja de aproape treizeci de ori. Acum insa, pe cand cele doua grupuri de lupta se apropiau unul de celalalt, asa cum era de prevazut, Vor avea o surpriza in maneca.

Flota Jihadului ramanea in formatie perfecta, la fel de disciplinata ca si masinile.

— O luam de la capat!

Vor se intoarse spre echipajul de pe punte.

— Pregatiti-va pentru contact! Mariti puterea scuturilor la maximum! Stiti ce sa faceti. Am avut parte de destule exercitii pentru asta .

Un zumzet datator de fiori vibra prin podea – straturi de forta protectoare licaritoare, alimentata de generatoare uriase conectate la motoare. Comandantii fiecarei nave trebuiau sa urmareasca atent supraincalzirea din scuturi, fisura fatala a sistemului pe care – cel putin deocamdata – masinile nu o banuiau.

Urmari nava conducatoare a avangarzii inaintand de-a lungul traseului orbital.

— Vergyl, esti gata?

— De zile intregi, domnule. Sa-i dam drumul!

Vor lua legatura cu specialistii sai in demolari si cu cei tactici, condusi de unul dintre mercenarii de pe Ginaz, Zon Noret.

— Domnule Noret, presupun ca ai desfasurat toate . capcanele de soareci?

Semnalul se intoarse.

— Toate sunt in pozitia perfecta, primero. Am trimis fiecareia dintre navele noastre coordonatele lor exacte, astfel incat sa le putem evita. Intrebarea este: vor observa masinile?

— O sa le dau eu de lucru, Vor! exclama Vergyl.

Aparatele de lupta ale masinilor se zareau tot mai aproape, apropiindu-se de punctul de interceptare. Desi masinile ganditoare nu aveau simt estetic, calculele si proiectele ingineresti eficiente aveau totusi ca rezultat nave cu linii precise si carcase netede, fara cusur.

Vor surase.

— Du-te!

In timp ce grupul de lupta al lui Omnius inainta ca un banc de pesti imperturbabili si amenintatori, nava lui Vergyl se arunca brusc inspre el, cu acceleratie mare, lansand rachetele potrivit unui nou sistem, „clipeste-si-trage” – care inchidea si deschidea scuturile de la prova intr-un ritm de milisecunde, precis coordonat pentru a lasa sa treaca doar proiectilele cinetice.

Rachete de mare putere bombardara cea mai apropiata nava a masinilor, apoi Vergyl porni din nou, schimband cursul si fortandu-si trecerea printre vehiculele robotice ingramadite ca un taur salusan furios.

Vor dadu ordinul de imprastiere, iar celelalte nave rupsera randurile si se risipira. Totul ca sa se dea la o parte din drum .

Masinile, incercand sa raspunda la situatia neasteptata, nu puteau face mare lucru in afara de a deschide focul impotriva navelor Jihadului protejate de scuturi.

Vergyl ataca din nou, cu nava sa din avangarda. Avea ordin sa-si goleasca bateriile de armament intr-o actiune frenetica. Una dupa alta, rachetele explodau la contactul cu aparatele inamice, provocand pagube semnificative, dar fara sa distruga nimic important. Liniile de comunicatii rasunau de uralele oamenilor.

Dar atacul lui Vergyl era doar o diversiune. Grosul fortelor lui Omnius continua pe traseul standard . direct in campul spatial de mine pe care le instalasera pe orbita mercenarul Zon Noret si echipa lui.

Minele de apropiere uriase erau acoperite cu pelicule de camuflaj care le faceau aproape invizibile pentru senzori. Cercetasi sarguinciosi sau scanari grijulii le-ar fi putut detecta, dar agresiunea furioasa si neasteptata a lui Vergyl atrasese atentia masinilor in alta parte.

Primele doua nave de razboi ale masinilor explodara cand atinsera un sir de mine puternice. Exploziile masive lasara gauri in carcase, la prova si in invelisul motoarelor. Iesind clatinandu-se de pe traiectorie, aparatele inamice zdrobite izbucnira in flacari; unul se poticni si de o alta mina.

Inca nedandu-si seama cu precizie ce se intamplase, alte trei nave robotice se ciocnira de minele spatiale nevazute. Apoi, flota de lupta a masinilor se regrupa. Ignorand atacul lui Vergyl, navele de razboi ramase se imprastiara si desfasurara senzori pentru a detecta restul minelor risipite, pe care le inlaturara cu un nor de lovituri precis tintite.

— Vergyl, opreste-te! transmise Vor. Toate celelalte nave mari, regrupati-va! Gata distractia!

Se lasa pe spate in scaunul de comanda, cu un oftat satisfacut.

— Trimiteti patru kindjale-cercetas sa evalueze masacrul pe care l-am provocat.

Deschise o linie privata de comunicatii, si pe ecran aparu imaginea mercenarului de pe Ginaz.

— Noret, tu si cu oamenii tai veti primi medalii pentru asta!

Cand nu purtau camuflajul de lupta, pentru a pune mine sau pentru alte operatiuni, mercenarii imbracau uniforme cu auriu si stacojiu, de croiala proprie, in loc de verde cu stacojiu. Aurul reprezenta sumele substantiale pe care le primeau, iar stacojiul, sangele varsat.

In urma lor, grupul de lupta schilodit al lui Omnius isi continua patrularea orbitala neabatut, ca niste rechini in cautare de hrana. Deja, roiuri de roboti iesisera din nave si se ingramadeau ca niste paduchi pe carcasele exterioare, facand reparatii masive.

— Parca nici nu le-am fi ciufulit penele! comenta Vergyl pe un ton dezamagit, cand nava lui se alatura din nou grupului Jihadului. Adauga:

— Dar tot n-or sa capete Anbus IV de la noi!

— Poti fi sigur ca nu. Destul i-am lasat sa scape in ultimii cativa ani. E timpul sa intoarcem roata razboiului .

Vor se intreba de ce asteptau fortele robotilor atat de mult fara sa amplifice acest conflict anume. Nu facea parte din schema lor obisnuita. Ca fiu al titanului Agamemnon, el – mai mult decat oricare alt om din Jihad – intelegea felul in care lucrau mintile computerelor. Acum, gandindu-se la asta, Vor deveni extrem de suspicios.

Sunt eu cel care a devenit prea previzibil? Si daca robotii vor doar ca eu sa cred ca nu-si vor schimba tactica?

Incruntandu-se, deschise comunicatiile cu nava conducatoare a avangardei.

— Vergyl? Am o senzatie neplacuta in legatura cu asta. Trimite nave-cercetas sa observe si sa cartografieze suprafetele de uscat de dedesubt. Cred ca masinile pun ceva la cale.

Vergyl nu puse la indoiala intuitia lui Vor.

— O sa aruncam o privire foarte atenta acolo jos, primero. Daca au clintit chiar si o piatra, o s-o gasim.

— Banuiesc mai mult de-atat. Incearca sa fie vicleni – in felul lor previzibil.

Vor se uita la cronometru, stiind ca aveau sa treaca ore intregi inainte sa trebuiasca sa-si faca griji pentru urmatoarea intalnire pe orbita. Se simtea agitat.

— Intre timp, Vergyl, preia comanda grupului de lupta. O sa cobor cu o naveta sa vad daca fratele tau a reusit sa bage mintile-n cap prietenilor nostri zensiiti!

Pentru a intelege semnificatia victoriei, trebuie sa-ti definesti mai intai dusmanii . si aliatii.

PRIMERO XAVIER HARKONNEN, prelegeri de strategie.

De la exodul tuturor sectelor budislamice din Liga Nobililor, cu secole in urma, Anbus IV devenise centrul civilizatiei zensiite. Principalul sau oras, Darits, era nucleul religios al sectei independente si izolate, in mare parte ignorate de cei din afara, care puneau prea putin pret pe resursele precare si pe enervantii fanatici religiosi ai planetei.

Uscatul de pe Anbus IV era presarat cu mari intinse, putin adanci, unele dulci, altele foarte sarate. Mareele provocate de satelitii cu orbite apropiate trageau apele marilor ca pe o carpa de spalat pe jos, impingand stratul superior al solului prin canioanele abrupte, sapand grote si amfiteatre in gresia mai moale. La adapostul stresinilor adanci, zensiitii construisera orase.

De la o mare de mica adancime la alta, raurile curgeau in mod natural, trase de valurile mareice. Locuitorii isi dezvoltasera talente exceptionale in domeniul matematicii, astronomiei si tehnologiei, pentru a prezice cresterea si scaderea apei. Minerii din namoluri culegeau bogatiile minerale trecand prin sita apa noroioasa care curgea prin canioane. Sesurile din aval ofereau sol fertil, atata vreme cat agricultorii plantau si recoltau la vremea potrivita.

In Darits, zensiitii construisera un baraj imens de-a curmezisul unei gatuituri inguste din canioanele de piatra rosie . un gest de sfidare pentru a arata ca iscusinta si credinta erau de ajuns pentru a stavili chiar si revarsarea violenta a raului. In spatele barajului se adunase un rezervor urias, plin cu apa de un albastru intens. Pescarii zensiiti pluteau in jurul lacului in barci usoare, delicate, folosind plase mari pentru a completa cerealele si legumele care cresteau pe campia inundabila.

Nu doar un simplu zid, barajul din Darits era impodobit cu statui impunatoare de piatra, sculptate de artisti talentati si cucernici. Inalti de sute de metri, monolitii gemeni reprezentau siluetele idealizate ale lui Buda si Mahomed, cu trasaturile incetosate de timp, de legenda si de veneratia care transfigureaza.

Credinciosii instalasera turbine hidroelectrice voluminoase, puse in miscare de forta curentului. Alaturi de numeroase panouri de energie solara care acopereau partea de sus a podisurilor, barajul din Darits genera destula energie pentru a alimenta toate orasele de pe Anbus IV, care nu erau prea mari dupa standardele de pe alte lumi. Intreaga planeta adapostea doar saptezeci si noua de milioane de locuitori. Cu toate acestea, liniile de comunicatii si reteaua electrica legau asezarile cu o infrastructura care facea ca aceasta sa fie cea mai sofisticata dintre toate lumile refugiatilor budislamici.

Ceea ce reprezenta exact motivul pentru care o voiau masinile ganditoare . Cu un efort minim, Omnius putea converti Anbus IV intr-un cap de pod si, de aici, sa lanseze atacuri pe scara si mai mare impotriva lumilor Ligii.

Jihadul iscat de Serena Butler se desfasura cu toata furia de mai mult de doua decenii. In cei douazeci si trei de ani de la distrugerea atomica a Pamantului, sortii razboiului se schimbasera de multe ori de la victorie la infrangere, pentru fiecare dintre parti.

Dar, cu sapte ani in urma, masinile ganditoare incepusera sa tinteasca planetele nealiate, care erau cuceriri mai usoare decat lumile Ligii, mai bine aparate si mai dens populate. Pe vulnerabilele planete nealiate, negustorii, minerii, fermierii si refugiatii budislamici risipiti ici si colo erau rareori capabili sa adune destule forte pentru a-i rezista Iui Omnius. In primii trei ani, cinci asemenea planete fusesera cucerite de masinile ganditoare.

Pe Salusa Secundus, Consiliul Jihadului nu reusise sa inteleaga de ce se ostenea Omnius cu asemenea locuri inutile – pana cand Vorian observase sablonul: conduse de calculele si de prognozele hipermintii computer, masinile ganditoare inconjurau lumile Ligii ca o plasa, strangand-o tot mai mult, pregatindu-se pentru o lovitura de gratie impotriva capitalei Ligii.

La scurta vreme dupa ce Vorian Atreides – cu sprijinul lui Xavier – ceruse ca Jihadul sa-si dedice puterea militara apararii planetelor nealiate, un contraatac masiv si neasteptat al Jihadului reusise sa recastige Tyndall de la masini. Orice victorie se dovedea buna .

Xavier era bucuros ca armata Jihadului ajunsese la timp pe Anbus IV, datorita avertismentului unui negustor de sclavi tlulaxa pe nume Rekur Van. Echipa negustorului de carne vie facuse un raid pe aceasta planeta, rapind zensiiti pentru a-i vinde in pietele de sclavi de pe Zanbar si Poritrin. Dupa raid, negustorul de sclavi intalnise o patrula de cercetasi a robotilor, cartografiind si analizand planeta, ceva ce masinile faceau intotdeauna ca pregatire pentru o invazie. Rekur Van se intorsese in graba pe Salusa Secundus si dusese groaznicele vesti Consiliului Jihadului.

Pentru a contracara pericolul, Marele Patriarh Iblis Ginjo pusese la cale aceasta operatiune militara pripita, dar eficace.

— Nu ne putem permite sa lasam inca o planeta sa cada in mainile diabolicelor masini ganditoare, strigase Iblis la ceremonia de la plecare, in fata uralelor entuziaste si sfidatoare si a florilor portocalii aruncate spre el. Am pierdut deja Ellram, colonia Peridot, Bellos si altele. Dar pe Anbus IV, armata trage o linie in spatiu!

Desi Xavier subestimase numarul de nave pe care era dispus Omnius sa le trimita pe aceasta lume indepartata, pana acum fortele Jihadului reusisera sa se impotriveasca incercarii de invazie, desi nu putusera sa alunge robotii.

In timpul unei pauze in discutiile cu zensiitii, Xavier injura in barba. Chiar oamenii pe care incerca sa-i salveze n-aveau nici o urma de interes pentru ajutorul lui, si refuzau sa lupte impotriva masinilor ganditoare.

Acest oras din canioanele rosii adapostea relicve si canoanele originale, scrise de mana, ale interpretarii zensiite ale budislamului. Sub boltile pesterilor, inteleptii pastrau primele manuscrise mazgalite ale Sutrei Koran si se rugau de cinci ori pe zi din minaretele ridicate pe marginea canionului. Din Darits, batranii isi raspandeau comentariile menite sa-i indrume pe credinciosi prin hatisurile invataturilor ezoterice.

Xavier Harkonnen abia isi putea stapani frustrarea. Era militar, obisnuit sa conduca batalii, sa dea ordine trupelor si se astepta ca aceste ordine sa-i fie urmate. Pur si simplu nu stia ce sa faca atunci cand acesti bastinasi budislamici pacifisti nu faceau decat . sa refuze.

Acasa, printre lumile Ligii, exista o miscare de protest impotriva Jihadului. Oamenii erau istoviti dupa mai mult de doua decenii de varsari de sange, fara nici un progres vizibil. Unii duceau chiar pancarte langa altarele copilului ucis, Manion cel Nevinovat, implorand „Pace cu orice pret!”

Da, Xavier le putea intelege oboseala si disperarea, pentru ca ei ii vazusera pe multi dintre cei pe care-i iubeau ucisi de masinile ganditoare. Dar acesti budislamici izolati nu se ostenisera niciodata sa ridice nici macar o mana in semn de impotrivire, dezvaluind absurditatea fundamentala a non-violentei duse la extrem.

Obiectivul masinilor era limpede, iar Omnius nu avea sa arate, cu siguranta, nici o urma de consideratie pentru orice fel de preferinte religioase fanatice. Xavier avea de indeplinit aici o insarcinare vitala, in numele Jihadului – si acea insarcinare cerea putina cooperare de bun simt din partea localnicilor. Nu se asteptase niciodata la atatea necazuri incercand sa-i faca pe oamenii acestia sa aprecieze riscurile pe care si le lua armata Jihadului pentru ei .

Batranii zensiitilor se intoarsera tarandu-si picioarele in sala de intalniri, o incapere impodobita cu artefacte religioase purtand patina timpului, si care sclipeau de aur si pietre pretioase.

Asa cum facea de ore intregi, conducatorul religios Rhengalid il fixa cu ochi impietriti, exprimand un refuz implacabil. Avea capul mare, ras, lucind din cauza uleiurilor exotice; sprancenele groase erau periate si innegrite artificial. Barbia ii era acoperita cu o barba deasa, taiata patrat, pe care-o purta ca pe un insemn de mandrie. Avea ochi verzi-cenusiu-deschis, care ieseau in evidenta, contrastand izbitor cu pielea bronzata. In ciuda amenintatoarei flote de razboi de deasupra sau a puterii de foc impresionante a armatei Jihadului, acest barbat nu se lasa impresionat sau intimidat. Parea sa nu observe nimic .

Cu un efort hotarat, Xavier isi pastra tonul egal al vocii:

— Incercam sa va protejam lumea, batrane Rhengalid. Daca n-am fi ajuns cand am ajuns, daca navele noastre n-ar continua sa tina pe loc masinile ganditoare in fiecare zi, tu si cu toti oamenii tai ati fi sclavii lui Omnius.

Statea teapan pe banca tare din fata conducatorului zensiit. Rhengalid nu-i oferise nici macar o data o gustare, desi Xavier banuia ca batranii se impartaseau dintr-una de fiecare data cand soldatii ieseau din incapere.

— Sclavi? Daca sunteti atat de preocupati de bunastarea noastra, primero Harkonnen, unde erau navele voastre de razboi acum cateva luni, cand negustorii de carne vie tlulaxa au furat tineri sanatosi si femei fertile din asezarile noastre de fermieri?

Xavier incerca sa nu-si arate iritarea. Nu voise niciodata sa fie diplomat, nu avea rabdarea necesara pentru asta. Slujea cauza Jihadului cu toata loialitatea si tot devotamentul de care dispunea. Stacojiul de pe uniforma simboliza sangele varsat al umanitatii, iar nevinovatul sau Manion – in varsta de abia unsprezece luni – fusese cel dintai dintre noii martiri.

— Batrane, ce-ai facut tu ca sa-ti aperi poporul, atunci cand au venit vanatorii? N-am stiut nimic despre incident pana acum si nu te pot ajuta cu ceea ce s-a intamplat in trecut. Nu pot decat sa te asigur ca viata sub masinile ganditoare va fi mult mai rea .

— Asa spui tu, dar nu poti nega ipocrizia propriei tale societati. De ce-ar trebui sa punem cuvantul unui negustor de sclavi mai presus de-al altuia?

Narile lui Xavier frematara. N-am timp pentru asa ceva!

— Daca insisti sa retraiesti trecutul, atunci adu-ti aminte ca refuzul poporului tau de a lupta impotriva masinilor ganditoare inca de la inceput a costat libertatea a miliarde de oameni si a provocat nenumarate morti. Multi cred ca aveti o datorie uriasa fata de rasa voastra!

— Nu iubim catusi de putin niciuna dintre partile din acest conflict, riposta barbatul cu barba cenusie. Oamenii mei nu vor sa participe in nici un fel la razboiul vostru sangeros si fara rost.

Stapanindu-si o replica infierbantata, Xavier insista:

— Cu toate acestea, sunteti prinsi la mijloc si trebuie sa alegeti una dintre parti.

— Sunt mai buni tiranii umani decat tiranii masini? Cine poate spune? Stiu insa ca aceasta nu e lupta noastra, n-a fost niciodata!

Muncitorii din interiorul barajului din Darits deschideau portile stavilarului, lasand apa limpede sa curga in cascade gemene, spectaculoase, din mainile deschise ale statuilor colosale ale lui Buda si Mahomed. La auzul vuietului neasteptat, Xavier ridica ochii si fu surprins sa-l vada pe primero Vorian Atreides pasind pe poteca de piatra care ducea de la platforma de aterizare a navetei sale catre spatioportul rudimentar. Zambind, barbatul brunet se apropie, aratand inca in forma, la fel de tanar si de viril ca atunci cand il cunoscuse Xavier, dupa evadarea sa de pe Pamant, cu atat de multi ani in urma.

— Ii poti lingusi cat vrei, Xavier, dar zensiitii vorbesc o alta limba . Intr-un sens mai mult decat lingvistic.

Batranii din Darits aratau indignati.

— Civilizatia voastra fara Dumnezeu ne-a persecutat. Soldatii Jihadului nu sunt bineveniti aici – mai ales in Darits, orasul nostru sacru!

Xavier ramase cu privirea atintita asupra lui Rhengalid.

— Trebuie sa te informez, batrane, ca nu voi ingadui ca masinile ganditoare sa cucereasca aceasta planeta, fie ca ne ajutati sau nu. Prabusirea lui Anbus IV ar oferi inamicului inca un punct de sprijin pe drumul catre lumile Ligii.

— Aceasta este planeta noastra, primero Harkonnen. N-aveti ce cauta aici!

— Nici masinile ganditoare! striga Xavier.

Se inrosi la fata.

Vorian il lua de brat. Vizibil amuzat, remarca:

— Vad ca ai descoperit noi tehnici in materie de diplomatie.

— N-am pretins niciodata ca as fi negociator.

Zambind, Vor dadu din cap.

— Daca oamenii astia ar sti sa-ti urmeze ordinele, lucrurile ar fi cu siguranta mult mai usoare, nu-i asa?

— N-o sa abandonez aceasta planeta, Vor.

Comunicatorul bolborosi, si un mesaj taios se auzi prin el. Vocea lui Vergyl Tantor era emotionata, intretaiata.

— Primero Atreides, banuielile tale erau corecte! Scanarile noastre au descoperit o baza secreta a masinilor ganditoare, instalata pe un podis! Pare sa fie un cap de pod militar, cu instalatii industriale, armament greu si roboti de lupta!

— Bine lucrat, Vergyl, raspunse Vor. Acum incepe distractia .

Xavier arunca o privire peste umar la Rhengalid, care parea cufundat in propriile lui ganduri, aratand ca si cum n-ar mai fi vrut sa-i vada niciodata pe soldatii Jihadului.

— Am terminat aici, Vor. Intoarce-te pe nava amiral. Avem treaba!

Nu exista ceea ce numim un viitor. Omenirea se afla in fata unor multiple viitoruri posibile, dintre care multe atarna de evenimente aparent lipsite de importanta.

Cronicile in limba muadru.

Zimia era un oras uluitor, apogeul cultural al omenirii libere. Bulevardele marginite de arbori porneau ca spitele unei roti din centrul format de un complex de cladiri guvernamentale si de o piata comemorativa uriasa. Barbati in costume cu vesta si doamne in rochii protocolare, pline de podoabe, paseau cu vioiciune prin piata.

Iblis Ginjo se incrunta in timp ce traversa spatiul larg spre grandioasa Sala a Parlamentului. Un asemenea aranjament ingrijit ar fi putut da iluzia de siguranta, iluzia ca imprejurimile n-aveau sa se schimbe niciodata.

Dar nimic nu este permanent. Nimic nu e sigur.

Profesia lui era sa inspire oamenii, indemnandu-i la actiune, convingandu-i ca masinile malefice puteau ataca orice planeta oricand si ca existau spioni umani criminali, care isi inchinasera loialitatea in secret lui Omnius, chiar aici, in inima Ligii.

Cateodata, Iblis trebuia sa infrumuseteze realitatea, pentru binele superior al luptei.

Era un barbat cu umeri lati, chipul colturos si parul drept, castaniu inchis, si purta o jacheta larga, neagra, impodobita cu broderii aurii si mansete sclipitoare. La cativa pasi in urma lui, sase politisti ai Jihadului – agenti ai Jipolului – mergeau intotdeauna in alerta, gata sa-si scoata repede armele. Oamenii renegati si asasinii loiali masinilor puteau pandi de oriunde!

Cu doua decenii in urma, Iblis isi acordase titlul de „Mare Patriarh al Jihadului Serenei Butler”, iar gloata il imbratisa de fiecare data cand aparea in public. Vorbea pentru ei, ii aduna in jurul lui, le spunea ce sa gandeasca si cum sa reactioneze. Ca si Vorian Atreides, Iblis fusese candva un om de incredere al masinilor ganditoare, pe Pamant. Acum, era un orator si un om de stat de cel mai inalt rang: rege, politician, conducator religios si comandant militar, toate intr-un singur ambalaj carismatic. Isi croise propriul drum, un curs fara precedent, care-i ingaduia sa se invarta in cercurile cele mai inalte ale conducatorilor oamenilor. Cunostea istoria si-si vedea limpede locul in ea.

In timp ce urca treptele late ale Salii Parlamentului si intra in holul inalt, acoperit cu fresce, reprezentantii si functionarii taceau. Lui Iblis ii placea enorm sa vada oamenii forfotind in jurul lui, cuprinsi de veneratie, imbujorati si balbaindu-se.

Se opri, cu evlavia cuvenita, in fata nisei cu altarul ornamentat al copilului ucis, Manion Butler – o sculptura angelica, avand bratele larg deschise pentru a primi povara zilnica de flori proaspete, galbenele portocaliu-deschis care aratau ca niste mici supernove stralucitoare, planta care fusese adoptata drept „floarea lui Manion”.

Inauntru, sala mare era plina, fiecare scaun fiind ocupat de un nobil sau de un reprezentant al unei planete. Chiar si culoarele erau pline de oaspeti distinsi, asezati pe scaune portabile cu suspensor, ultimul model, care pluteau in spatiile disponibile.

Un calugar intr-o roba galbena ca sofranul statea in fata adunarii, monitorizand un container greu, transparent, in care se afla un creier uman viu, intr-o baie de electrofluid albastrui pentru sustinerea vietii. Cand Iblis privi spre respectatul cogitor, simti un val ametitor de placere pura la amintirea stravechiului creier filosof pe nume Eklo, care-i impartasise cunostintele pe vremea cand Iblis nu era decat un simplu supraveghetor de sclavi pe Pamant. Acelea fusesera zile imbatatoare, pline de posibilitati .

Acest cogitor, o femeie ganditor cunoscuta cu numele de Kwyna, era mai putin dispusa sa-l ajute, sa-i dea sfaturi. Chiar si asa, Iblis se ducea deseori in linistitul Oras al Reculegerii ca sa se aseze langa recipientul de pastrare al lui Kwyna, sperand sa invete. Cunoscuse doar doi Cogitori in viata lui, dar splendidele minti organice ganditoare nu incetau sa-l impresioneze.

Erau atat de mult superioare lui Omnius, atat de elegante si infinit de umane . In ciuda evidentelor lor limite fizice.

Dezbaterile Parlamentului incepusera deja de cateva ore, dar nu se putea intampla nimic important pana la sosirea lui. Totul fusese aranjat. Aliatii lui tacuti printre reprezentantii Ligii trebuiau sa incetineasca treburile guvernamentale cu birocratie nesemnificativa, doar ca sa-l faca pe el sa para mai eficient atunci cand reteza taios toate sovaielile .

Pe podium, reprezentantul planetar de pe Hagal, Hosten Fru, vorbea monoton despre o problema comerciala minora, o disputa intre intreprinderile Venkee si guvernul de pe Poritrin in legatura cu brevetele si drepturile de distributie pentru licurigloburi, care devenisera din ce in ce mai populare.

— Conceptul originar se bazeaza pe munca facuta de un asistent al savantului Tio Holtzman, dar intreprinderile Venkee au scos pe piata tehnologia fara a acorda nici o compensatie pentru Poritrin, spuse Hosten Fru. Sugerez sa numim un comitet care sa studieze problema si sa-i acorde atentia cuvenita .

Iblis zambi in sinea lui. Da, un comitet ar garanta lipsa totala a unei hotarari in aceasta chestiune. Hosten Fru era un politician aparent incompetent care bloca afacerile Ligii cu probleme fara rost, facand guvernul impovarator sa para la fel de ineficace ca si pasivul Vechi Imperiu. Nimeni nu stia ca reprezentantul de pe Hagal era unul dintre aliatii secreti ai lui Iblis. Servea perfect scopurile lui Iblis: cu cat vedeau mai multi oameni cat de incapabila era adunarea Ligii sa rezolve probleme simple, in special in timpul crizelor, cu atat mai multe decizii erau lasate in seama Consiliului Jihadului, pe care il controla el.

Radiind de incredere, Iblis Ginjo isi facu intrarea impunatoare. Ca reprezentant al Serenei Butler insesi, era purtatorul de cuvant al umanitatii si al Jihadului ei sfant impotriva masinilor ganditoare.

Dupa zece ani plini de violenta care urmasera distrugerii atomice a Pamantului, batranul Manion Butler se retrasese din functia de vicerege al Ligii, cerand ca fiica lui, Serena, sa fie desemnata sa-i ia locul. Fusese votata in aclamatiile multimii, dar insistase sa i se spuna doar „vicerege interimar” pana la incheierea razboiului. Incantat, Iblis se insinuase in pozitia de cel mai apropiat sfatuitor, scriind discursuri pentru ea, amplificand fervoarea cruciadei impotriva masinilor ganditoare.

Cu capul sus, pasi pe covorul de pe culoar catre partea din fata a incaperii, unde se tineau discursuri. Proiectoarele afisara trasaturile supradimensionate ale lui Iblis pe pereti. Luandu-si imediat o atitudine respectuoasa, Hosten Fru rezuma ceea ce avea de spus si facu o plecaciune, coborand de pe podium.

— Renunt la timpul care mi-a mai ramas in favoarea Marelui Patriarh .

Iblis traversa scena, isi stranse mainile in fata si se inclina protocolar in semn de recunostinta catre reprezentantul de pe Hagal, care se grabi sa plece din zona pentru discursuri. Inainte insa de a-si aduna gandurile, veni o intrerupere de la parterul salii.

— Chestiune de procedura!

O recunoscu pe Munoza Chen, o reprezentanta sacaitoare din indepartata lume a Ligii Pincknon.

Iblis se intoarse spre ea, silindu-se sa-si ia o expresie rabdatoare in timp ce femeia se ridica in picioare si vorbi:

— Mai devreme in cursul zilei, am pus sub semnul intrebarii responsabilitatile suplimentare transferate de la Parlament la Consiliul Jihadului fara procedura corespunzatoare. Aceasta discutie a fost suspendata pana cand un membru autorizat al Consiliului s-ar fi putut adresa acestei adunari .

Isi incrucisa bratele la pieptul mic.

— Cred ca Patriarhul Ginjo este imputernicit sa vorbeasca in numele Consiliului!

El ii zambi cu raceala.

— Nu acesta este motivul pentru care am venit sa ma adresez astazi adunarii, doamna Chen.

Enervanta femeie refuza sa se aseze.

— Problema curenta este in asteptare, domnule. Procedura standard ne cere sa incercam sa rezolvam problema inainte de a trece la orice altceva.

Barbatul simtea atmosfera de nerabdare din multime si stia cum sa foloseasca asta in avantajul lui. Venisera aici sa-l asculte pe el, nu sa urmareasca discutii plictisitoare despre o motiune lipsita de importanta.

— Ne oferi un excelent exemplu concret al motivului pentru care a trebuit sa fie infiintat Consiliul Jihadului: pentru a lua hotarari rapide si necesare, fara aceasta mocirla de birocratie .

Publicul mormai in semn de aprobare. Surasul lui deveni mai cald.

In primii treisprezece ani dupa ce Serena Butler isi anuntase Jihadul, Parlamentul Ligii se luptase sa discute problemele urgente ale razboiului potrivit aceluiasi sistem greoi care functionase in secolele anterioare de pace instabila. Dar dupa dezastrele de pe Ellram si din colonia Peridot, cand politicienii se targuisera atat de mult incat protectoratele fusesera distruse inainte ca misiunile de salvare sa apuce sa ajunga la ele, Serena, indignata, se adresase Parlamentului. Isi exprimase mania si (mult mai rau pentru oameni) dezamagirea pentru ca pusesera micile ciorovaieli mai presus de adevaratul dusman.

Stand alaturi de ea, Iblis Ginjo luase initiativa si sugerase infiintarea unui „Consiliu al Jihadului”, care sa supravegheze toate problemele direct legate de Jihad, in timp ce lucrurile mai putin urgente – comerciale, sociale sau locale – puteau fi discutate si dezbatute in sesiunile parlamentare lente. Chestiunile de razboi cereau o conducere rapida si decisiva, care nu putea fi decat stanjenita de cele o mie de voci ale Parlamentului.

Sau cel putin asa ii convinsese Iblis; propunerea lui trecuse cu o majoritate coplesitoare.

Chiar si in atare conditii, dupa un deceniu vechile metode politice inca impiedicau progresul. Acum, incantat sa auda dinspre scaune murmurul de incuviintare, Iblis privi spre reprezentanta de pe Pincknon ai o rabdare infinita.

— Care iti este intrebarea?

Munoza Chen nu paru sa observe comentariile inabusite din jurul ei.

— Consiliul tau continua sa gaseasca tot mai multe domenii care intra sub umbrela jurisdictiei sale. La inceput, era limitat la supravegherea armatei Jihadului in ceea ce priveste operatiunile militare, ca si cu securitatea interna, intruchipata de Jipol. Acum, Consiliul administreaza refugiatii, distribuie provizii, stabileste noi tarife si taxe. Unde se va sfarsi aceasta extindere suparatoare a autoritatii?

Iblis isi nota in minte sa-l puna pe comandantul politiei, Yorek Thurr, sa inceapa niste investigatii discrete in trecutul femeii. Ar fi putut chiar sa fie nevoie sa puna pe cineva sa „descopere” dovezi incriminatoare ale „intelegerii secrete” a lui Chen cu masinile ganditoare. Yorek Thurr se pricepea sa aranjeze asemenea lucruri. Poate ca avea vreo problema medicala care ar fi putut duce la moartea ei „regretabila”.

Raspunse cu calm:

— Administrarea supravietuitorilor si refugiatilor in zonele de razboi are o importanta evidenta pentru atributiile Consiliului, ca si instruirea chirurgilor de campanie, distribuirea proviziilor medicale si a transporturilor de alimente necesare. Cand am recucerit Tyndall de la masini anul trecut, Consiliul Jihadului a initiat imediat operatiuni de asistenta. Aplicand taxe de urgenta si confiscand transporturile de marfuri de lux din tihnitele lumi ale Ligii, am dat acelor bieti oameni adapost, medicamente, speranta. Daca am fi lasat asemenea chestiuni in seama Parlamentului Ligii, doamna Chen, inca le-ati mai fi discutat in sedinta deschisa!

Se intoarse spre podium, apoi adauga, ca si cum i-ar fi venit un gand intarziat:

— N-am auzit nici o plangere de la populatia de pe Tyndall.

— Dar Consiliul si-a extins competentele fara un vot al .

Iblis scoase un sunet de nerabdare.

— Pot discuta cu tine asemenea probleme ore intregi, dar este cu adevarat ceea ce vor sa auda oamenii acestia?

Ridica mainile intrebator, iar strigatele si huiduielile rasunara la momentul potrivit dinspre balcoane; unele dintre huiduieli erau declansate chiar de oamenii lui, desigur, dar multe erau spontane.

— Oricum, am venit astazi in fata acestei adunari pentru a va impartasi anumite cunostinte dezvaluite de curand in niste stravechi inscriptii muadru .

In mainile puternice, tinea o piesa de istorie importanta, o placa straveche de piatra gravata, impachetata intre straturi de plaz menite sa o protejeze de sfaramare. Sprijini rama pe podium.

— Acest fragment de piatra runica a fost dezgropat pe o lume pustie cu doua secole in urma, dar a ramas netradus. Pana acum.

Publicul intrigat tacu. Nebagata in seama, Munoza Chen sovai, apoi se aseza stangaci, fara macar sa-si retraga oficial intrebarea.

— Aceste inscriptii cifrate au fost scrise de un profet mort de mult, intr-o limba cunoscuta sub numele de muadru, si gravate permanent in piatra invelita. Se crede ca vorbele din trecut provin de pe Pamant, planeta-mama a omenirii .

Se intoarse sa priveasca spre secundantul de langa stravechiul creier din containerul de pastrare.

— Cogitorul Kwyna, ajutandu-ma la traducerea acestor simboluri runice arhaice, mi-a ingaduit sa inteleg. Kwyna, ne vei oferi acum indrumarea ta?

Nesigur, calugarul secundant se ridica in picioare, apoi duse recipientul ornamentat al creierului pe o masa aurie, alaturi de podiumul vorbitorilor. Iblis se simti emotionat stand langa aceasta minte magnifica. Barbatul cu roba de culoarea sofranului astepta.

Intarit de apropierea de Kwyna, Iblis urmari cu varful degetului runele complexe. Spectatorii ramasera tacuti si profund captivati cand el incepu sa citeasca, pronuntand plescaiturile ascutite din limba si silabele moi, rulate. Ciudat, sunetele neintelese rasunau prin marea sala de adunare, aruncand o vraja asupra publicului.

Cand Iblis se opri, asistentul cogitorului apasa palma pe vasul curbat care continea creierul viu al lui Kwyna, apoi introduse incet degetele in fluidul albastru-deschis. Prin aceasta conexiune, traduse cuvintele muadru cu o voce care suna indepartata, ca si cum ar fi vorbit de la distanta epocilor trecute.

Piatra runica fusese deteriorata intr-un cataclism care lasase urme de arsura si scobituri adanci, explica el. In timp ce dintr-unele fraze lipseau cuvinte, cele ramase vorbeau de un razboi stravechi in care multi oameni avusesera parte de o moarte oribila. In incheiere, asistentul spuse:

— Citand profetul fara nume, „Un mileniu de nenorociri va trece inainte ca poporul nostru sa-si gaseasca drumul spre paradis”.

Asteptand acest moment, Iblis afisa un zambet luminos, exuberant, si striga:

— Nu e limpede? Oamenii liberi au suferit o mie de ani asuprirea cymecilor si a stapanilor lor masini. Nu vedeti? Vremea nenorocirilor noastre s-a incheiat – numai sa alegem noi sa facem sa fie asa!

Electrofluidul albastru din containerul cogitorului se involbura, iar secundantul transmise adunarii mesajul lui Kwyna.

— Aceasta bucata de piatra runica nu contine intreaga profetie. Mesajul este incomplet.

Iblis insista cu planul lui.

— Trebuie sa infruntam intotdeauna pericolul si fagaduielile necunoscutului. Unul dintre grupurile noastre de lupta a plecat pe Anbus IV sa apere planeta de ultima incursiune a robotilor – dar asta nu e de ajuns. Ca oameni liberi, trebuie sa actionam in forta sa recapturam toate lumile sincronizate, eliberand populatia lor inrobita. Numai in acest fel se vor incheia vreodata nenorocirile noastre, asa cum proclama piatra runica. Asa cum era prezis, au trecut o mie de ani. Acum trebuie sa apucam calea spre paradis si sa scapam de masinile demonice. Cer extinderea fortelor Jihadului, nave de razboi suplimentare si soldati devotati, ofensive reinnoite impotriva lui Omnius .

Turbulente sporite agitara fluidul albastru din container.

— Si mai multe morti, traduse secundantul.

— Si mai multi eroi! ridica vocea Iblis, cu chipul luminat de o stralucire pasionata. Asa cum spune inteleapta Kwyna, acest fragment runic este tot ce avem. Astfel, ca fiinte umane, trebuie sa alegem cea mai buna interpretare. Avem curajul sa platim pretul necesar pentru a face profetia adevarata?

Brusc, inainte ca Kwyna sa poata emite vreo observatie contrara, Marele Patriarh ii multumi cogitorului si asistentului sau calugar. Desi Iblis o venera pe femeia filosof, din nefericire Kwyna petrecuse prea mult timp cufundata in filosofii contradictorii si in contemplare, fara sa inteleaga realitatile Jihadului.

Iblis avea totusi obiective practice. Spectatorilor sai entuziasti nu le pasa catusi de putin de despicarea filosofica a firului in patru .

Vocea Marelui Patriarh rasuna, inaltandu-se si coborand in momentele potrivite, atent calculate.

— Victoria noastra este platita cu sange omenesc. Micutul fiu al Serenei Butler a platit deja acest pret, la fel ca si milioane de soldati viteji ai Jihadului. Victoria finala nu numai ca merita un asemenea sacrificiu, il cere. A pierde este de negandit. Insasi existenta noastra atarna in aceasta balanta .

Peste tot prin sala, capetele incuviintara, iar Iblis pastra in sinea lui un suras tainic de satisfactie. Desi calugarul secundant ramasese tacut langa recipientul de plaz al creierului, Marele Patriarh simtea ca Kwyna ar fi putut chiar sa fie de acord. Nimeni nu reusea sa reziste cuvintelor si pasiunii sale . Lacrimi vizibile de pretuire sclipeau in ochii lui Iblis, atat cat sa arate ce mult iubea el omenirea!

S-ar putea compara acest nou Jihad cu un proces necesar de redactare. Inlaturam lucrurile care ne distrug ca oameni.

COGITOR KWYNA, Arhivele Orasului Reculegerii.

Inauntrul unui sicriu de cristal fara cusur, baietelul zacea linistit si imaculat. Ca o scanteie incastrata intr-o cochilie de sticla, Manion Butler era izolat de tot ceea ce fusese facut in numele lui. Iar Serena ramanea inchisa alaturi de el intre zidurile Orasului Reculegerii.

Ingenunche pe platforma de piatra din fata altarului, asa cum facea adesea, aratand atat transfigurata, cat si indarjita. Cu multa vreme in urma, discipolii devotati din sihastria contemplativa incetasera sa mai intrebe daca sa instaleze o bancheta comoda pe care sa poata sa stea si sa se roage alaturi de copilul ei. Trecusera douazeci si patru de ani de cand Serena isi infrunta gandurile, amintirile, cosmarurile in acest fel, in genunchi in fata vitrinei cristaline.

Manion arata atat de senin aici, atat de aparat . Chipul delicat si oasele fragile ale baiatului fusesera zdrobite cand monstruosul robot Erasmus il aruncase dintr-un balcon inalt, dar Iblis Ginjo avusese grija ca silueta si trasaturile lui adevarate sa fie refacute de cosmeticieni mortuari. Fiul ei era conservat exact asa cum voia Serena sa si-l aminteasca. Da, credinciosul Iblis avusese grija de toate detaliile posibile!

Daca ar fi trait, Manion ar fi fost acum un tanar nobil matur . destul de in varsta ca sa fie casatorit si sa aiba propriii lui copii. Cu ochii atintiti la chipul frumos al lui Manion, Serena se gandi la potentialul pe care acesta l-ar fi putut atinge, daca n-ar fi fost diabolicele masini ganditoare.

In schimb, baietelul nevinovat daduse nastere unui jihad care incendia sistemele stelare, cu oameni atatand revolutia pe lumile sincronizate, atacand navele robotice si toate intruparile lui Omnius. Miliarde de oameni murisera deja pentru cauza sfanta. Erasmus insusi trebuie sa fi fost distrus in atacul nuclear care anihilase masinile ganditoare de pe Pamant. Dar hipermintea computer isi pastra inca stapanirea asupra restului imperiului sau, iar oamenii nu puteau avea odihna din cauza asta .

Durerea nu se potolea. Sufletul Serenei fusese zdrobit de asasinarea copilului. Meditatia in prezenta lui ii daruia toata inspiratia de care avea nevoie ca sa continue sa conduca Jihadul. Acest sanctuar, continand trupul real al lui Manion, era rezervat doar pentru ea si pentru cativa alesi devotati.

Alte altare si relicvarii ingrijit construite aparusera peste tot pe Salusa Secundus si pe alte lumi ale Ligii. Unele erau decorate cu picturi sau desene ale baiatului divin, Mielul de jertfa, desi niciunul dintre artisti nu-l vazuse vreodata in viata. Unele relicvarii contineau, dupa cum pretindeau, bucati de panza, fire de par, chiar mostre celulare microscopice. Desi Serena se indoia de autenticitatea unor asemenea exponate, nu cerea inlaturarea lor. Credinta si devotamentul oamenilor erau mai importanta decat corectitudinea absoluta.

Dupa ce Jihadul nu reusise sa cucereasca lumea sincronizata Bela Tegeuse, si dupa ce masinile ganditoare atacasera inca o data Salusa Secundus si fusesera alungate, Iblis o convinsese pe Serena ca nu trebuia sa-si dilueze puterea sau sa-si riste siguranta pentru asemenea activitati politice nesemnificative, cum ar fi acorduri comerciale si legi minore. In schimb, trebuia sa isi rezerve aparitiile publice pentru probleme de mare importanta. Fara inspiratia din partea Serenei Butler, insista el, omenirea n-ar fi avut vointa de a lupta. Asa incat ea tinea mari discursuri insufletitoare, iar oamenii se repezeau sa-si sacrifice viata pentru cauza – pentru ea.

In ciuda masurilor preventive ale lui Iblis, cand Serena se dusese sa vorbeasca in fata adunarii Parlamentului, la un an dupa ce acceptase rolul de vicerege interimar, abia supravietuise unui atentat la viata ei. Asa-zisul asasin fusese ucis, iar comandantul Jipolului, Yorek Thurr, descoperise produse neobisnuite ale tehnologiei masinilor ascunse printre lucrurile atacatorului. Pentru prima oara, Liga fusese pusa fata in fata cu realitatea spionilor lui Omnius – tradatori umani – infiltrati pe lumile Ligii.

In acel vacarm, cei mai multi dintre oameni nu puteau concepe ce anume ar fi putut indemna pe cineva sa jure credinta de bunavoie masinilor ganditoare amorale. Iblis se adresase totusi multimii imense din piata comemorativa din Zimia:

— Am vazut eu insumi sclavii umani crescuti pe lumile sincronizate – nu-i nici un secret ca primero Vorian Atreides si cu mine am fost indoctrinati sa-l slujim pe Omnius. Altor tradatori egoisti li s-au acordat recompense ispititoare – promisiunea unui corp de neocymec, chiar planete si sclavi numai pentru ei . Trebuie sa fim intotdeauna in alerta!

Teama de spioni ai masinilor ganditoare traind ascunsi pe planetele libere fusese un impuls important pentru ca Iblis sa infiinteze Jipolul, o forta de securitate vigilenta, care urmarea activitatile interne in cautarea oricarui semn de comportament suspect.

Dupa tentativa de asasinat, Serena fusese dusa in graba in Orasul Reculegerii, unde ducea de atunci o viata inca si mai izolata, pentru a i se asigura siguranta.

Vechiul complex fusese construit cu secole in urma, ideea fiind declansata in parte de o controversa despre budislam si de exilul final al sclavilor zensunniti si zensiiti care trudisera vreme de generatii pe Salusa, inainte de exodul spre planetele nealiate necartografiate. Acum, discipolii diferitelor credinte divizate veneau aici sa studieze scrieri stravechi, opere religioase si inregistrari filosofice. Carturarii analizau toate tipurile de invataturi venerabile, de la misterioasele pietre runice muadru gasite la intamplare pe planete nelocuite pana la traditiile navacrestine neclare de pe Poritrin si Chusuk, haiku-urile lui Zen Hekiganshu de pe Delta Pavonis III si la interpretarile alternative ale sutrelor din Koran de catre sectele zensunnite si zensiite. Variatiile erau la fel de numeroase ca si comunitatile de oameni risipite pe nenumaratele planete .

Serena auzi pasi scrasnind usor pe poteca pavata cu pietre pretioase si ridica ochii, vazandu-si mama apropiindu-se. Trei tinere cu ochi stralucitori, in robe albe tivite cu stacojiu, ca si cum marginile le-ar fi fost inmuiate in sange, o insoteau pe stareta in prezenta Serenei. Femeile garzi de corp erau inalte si musculoase, cu chipurile linistite, ca de piatra. Glugi din plasa fina cu fir de aur le acopereau capul. Fiecare femeie avea desenat deasupra sprancenei stangi un mic simbol al Jihadului.

Cu paisprezece ani in urma, cand comandantul Jipolului descoperise pentru prima oara loialisti ai lui Omnius complotand in secret impotriva Serenei, Iblis infiintase un corp special de garzi feminine care s-o protejeze pe Preoteasa Jihadului. „Serafimii” ei erau ca niste amazoane razboinice si fecioare vestale la un loc, insotitoare alese cu grija, desemnate de Marele Patriarh sa se ocupe de toate nevoile Serenei.

Livia Butler mergea destul de repede ca sa fie cu un pas inaintea celor trei serafimi. Serena se indeparta de altarul fiului ei, zambi si o saruta protocolar pe obraz pe batrana femeie.

Livia avea parul alb ca zapada, taiat scurt, si purta o roba lunga, simpla, din fibre de culoarea untului. Ducea cu ea o viata de tragedii si de experiente. Dupa moartea fratelui Serenei, Fredo, mama lor se retrasese de la mosia Butler, cautand alinare si intelepciune din partea lui Dumnezeu. Datorita indelungatei sale casatorii cu fostul vicerege, demna femeie inca mai urmarea cu atentie politica si evenimentele curente, studiind implicatiile concrete ale Jihadului, mai curand decat chestiunile morale ezoterice care o fascinau pe cogitor Kwyna.

In acel moment, chipul ei dezvaluia o ingrijorare adanca.

— Tocmai am ascultat discursul Marelui Patriarh, Serena. Stii ca face din nou presiuni asupra armatei Jihadului, incitand la si mai multe atacuri sangeroase?

Livia arunca o privire peste umar, spre trio-ul statuar al serafimilor care zaboveau prea aproape, pe platforma de piatra din fata altarului. Serena facu un semn catre femeile in roba sa se indeparteze; acestea se retrasera, dar numai pana la altar, unde ramasera in pozitie de drepti, la distanta de unde puteau auzi. Le cunostea bine pe doua dintre cele trei; al treilea serafim era o fata noua, care abia absolvise programul riguros de instruire.

Raspunse cu vorbele atat de familiare:

— Sacrificiile sunt necesare pentru a castiga victoria finala, mama. Jihadul meu a stralucit vreme de doua decenii, dar nu destul de tare. Nu putem accepta un impas nesfarsit. Trebuie sa ne sporim eforturile .

Gura Liviei se stranse intr-o linie subtire, nu chiar o grimasa.

— L-am auzit pe Marele Patriarh dand aceleasi motive, practic cu aceleasi cuvinte.

— Si de ce nu?

Ochii violeti ai Serenei se aprinsera.

— Scopurile lui Iblis sunt aceleasi cu ale mele. Ca Preoteasa a Jihadului, nu ma pot ocupa de politica si de jocuri de putere. Imi pui la indoiala judecata sau devotamentul pentru omenirea libera?

Livia raspunse cu voce calma:

— Nimeni nu-ti pune la indoiala motivele, Serena. Inima ta e curata, desi impietrita.

— Masinile insele mi-au inabusit puterea de a iubi. Robotul Erasmus mi-a luat asta pe vecie!

Cu tristete, Livia facu un pas mai aproape de fiica ei si-i puse un brat in jurul umerilor. Insotitoarele serafimi se incordara, cu mainile strecurandu-se spre armele ascunse. Atat Serena cat si Livia le ignorara.

— Copila mea, iubirea omeneasca este o resursa infinita. Indiferent de cate ori este cheltuita, fie furata, fie daruita, dragostea poate creste la loc – ca o floare dintr-un bulb – si-ti poate umple inima.

Serena pleca fruntea si asculta in continuare cuvintele mangaietoare ale mamei sale.

— Maine e ziua de nastere a lui Octa. A ei si a lui . Fredo. Mi-am pierdut si eu fiul, Serena, asa ca stiu cum te simti.

Se grabi sa adauge:

— Fratele tau a murit altfel, desigur .

— Da, mama – si dupa aceea te-ai retras in Orasul Reculegerii. Tu, dintre toti oamenii, ar trebui sa intelegi.

— O, inteleg, dar eu nu mi-am lasat inima sa devina de piatra, nici dragostea sa moara inauntrul meu. Sunt devotata tatalui tau, lui Octa si tie. Vino cu mine sa vezi cat au crescut fetele ei. Ai acum doua nepoate.

— Xavier n-o sa fie acolo?

Livia se incrunta.

— Se lupta cu masinile pe Anbus IV. Chiar tu l-ai trimis acolo. Nu-ti aduci aminte?

Serena incuviinta, distrata.

— A lipsit atat de mult . Sunt sigura ca tanjeste sa se intoarca pentru petrecerea lui Octa.

Apoi inalta capul.

— Dar Jihadul trebuie sa fie mai presus de toate problemele personale. Ne facem propriile alegeri, si le respectam!

Cu infatisare trista, Livia spuse:

— Nu-i purta pica pentru ca s-a insurat cu sora ta. Nu poti sa doresti mereu ca lucrurile sa fi fost altfel.

— Sigur ca as fi vrut ca lucrurile sa fi fost altfel, dar poate ca suferinta mea a fost necesara pentru ca rasa umana sa primeasca ultimul indemn la actiune. Altfel n-am fi avut niciodata impulsul de a ne rascula si de a scutura catusele masinilor ganditoare.

Dadu din cap.

— Nu mai sunt geloasa pe Octa, si nu-i port pica lui Xavier. Da, l-am iubit candva – a fost tatal lui Manion – dar eram doar o fetita pe atunci. Naiva si cu capul in nori. In lumina evenimentelor care au urmat, asemenea griji par atat de . neinsemnate.

Livia o mustra:

— Dragostea nu e niciodata neinsemnata, Serena, nici macar atunci cand n-o doresti!

Serena raspunse cu voce slaba, catusi de putin instrumentul puternic si pasionat pe care-l folosea cand aduna multimile uriase care veneau s-o asculte.

— Ma tem, mama, ca ranile din sufletul meu vor avea nevoie de mai mult de o viata ca sa se vindece .

Livia isi strecura bratul pe sub cel al Serenei si se intoarse s-o conduca pe aleea cu pietre pretioase.

— Cu toate acestea, fata mea, o viata este tot timpul pe care-l ai.

Brusc, Serena vazu un vartej alb de miscari din directia garzilor ei. Una dintre femeile-serafim tipa si se arunca asupra alteia – cea mai noua dintre ele – care se misca orbitor de rapid, scotand un pumnal lung ce sclipea argintiu.

Mama ei o impinse si o dadu la o parte. In cadere, Serena auzi un zgomot de panza sfasiata si un icnet bolborosit, vazu un jet groaznic de sange si, aproape simultan, simti o izbitura grea. Livia cazu peste Serena, acoperindu-i trupul.

Al treilea serafim se arunca asupra gardienei in roba alba, apuca de gluga de plasa aurie care acoperea parul tradatoarei si ii smuci capul spre spate cu un trosnet sec, frangandu-i gatul.

Desi trupul mamei ei inca o mai acoperea, Serena putea vedea o pata stacojie neregulata pe roba unei dintre gardiene, care nu semana deloc cu tivul stacojiu clar al uniformei albe. Un serafim eroic, gafaind – singura supravietuitoare dintre cele trei – vorbi intretaiat:

— Amenintarea a fost neutralizata, Preoteasa!

Isi trase rasuflarea si-si recapata repede calmul.

Tremurand, Livia isi ajuta fiica sa se ridice in picioare. Serena fu uluita sa vada doua dintre garzile ei alese zacand moarte: aparatoarea insangerata, prabusita cu gatul retezat, si cealalta franta la pamant . Tradatoarea.

— O asasina?

Serena cobori privirea spre femeia al carei cap zacea intors intr-un unghi nefiresc.

Livia voi sa stie:

— Cum s-a infiltrat in sistemul nostru de pregatire?

Serafimul ramas zise:

— Preoteasa, trebuie sa va ducem in siguranta intr-una dintre cladiri. Ar putea avea loc inca un atentat la viata ta .

Alarmele sunasera deja, si mai multi serafimi in robe albe se repezisera la locul intamplarii, cautand in toate directiile alte amenintari. Serena isi simti genunchii inmuindu-i-se, in timp ce ea si cu mama sa erau conduse la adapostul celei mai apropiate cladiri mari.

Privi la femeia cu roba alba care-i salvase viata. Cu gluga de plasa aurie acum strambata din cauza luptei, putea fi zarit parul scurt si blond al gardienei.

— Niriem? Asa te cheama, e-adevarat?

— Da, Preoteasa.

Isi indrepta gluga.

— De acum inainte, te numesc sefa serafimilor mei. Asigura-te ca Marele Patriarh apeleaza la cei mai buni politisti ai Jipolului pentru a investiga aceasta chestiune, ceru Serena, cu rasuflarea taiata pentru ca alergase.

Din cauza gravitatii incidentului, Iblis va trebui sa se implice personal, si ar fi putut inlocui toti serafimii . cu exceptia lui Niriem. Serena avea sa lase in seama lui dezvaluirea a ceea ce s-a intamplat. Inca nu-i venea sa creada.

Livia o indemna pe fiica ei sa intre mai repede la adapostul cladirii sanctuarului principal, un conac transformat, cu turnulete si cupole.

— Ai stiut intotdeauna ca amenintarea exista, fata mea. Masinile sunt peste tot.

Serena avea ochii uscati si chipul rece.

— Si nu vor inceta niciodata sa comploteze impotriva noastra!

O viata de om nu este intotdeauna suficienta pentru ca o persoana sa atinga maretia. Pentru a contracara acest lucru, unii dintre noi am obtinut mai mult timp.

GENERALUL AGAMEMNON, Memorii.

Cei mai mari dusmani ai omenirii erau adunati pe lumea sincronizata principala, Corrin: cymeci, roboti si Omnius, hipermintea computer insasi. Numai patru dintre cei douazeci de titani originari mai ramasesera in viata. Cu o mie de ani in urma, inspaimantati de mortalitatea lor, acesti tirani umani isi instalasera creierul in cilindri blindati, astfel ca gandurile, mintile si sufletele lor sa poata trai vesnic. Insa, in cursul secolelor lungi si violente, cazusera prada accidentelor si asasinatelor, unul cate unul. In ultimele rascoale, atat Barbarossa cat si Ajax fusesera asasinati.

Generalul Agamemnon, conducatorul titanilor, platise aceasta datorie de o mie de ori, macelarind nenumarate fiinte umane. Strivindu-i si lasandu-i sa putrezeasca pe loc sau adunati pe pamant in gramezi, pentru focuri de tabara. Iubita lui, Juno, il ajutase sa planifice strategii ingrozitoare, razbunatoare.

Atatea feluri de a omori oameni .

Dante, cymecul birocrat lipsit de ambitie dar talentat, inca mai slujea, fara zarva, dar la probleme necesare. Lasul Xerxes, care-i ingaduise initial lui Omnius sa preia puterea de la titani, se agata de credinta ridicola ca ar fi putut sa recastige respectul celorlalti.

Acum, titanii sosira in patru nave special configurate. Bratele manipulatoare din aparatul spatial al lui Agamemnon instalara containerul de pastrare al generalului intr-o forma pasitoare adecvata. Tijele mentale ii conectau creierul la sistemele mobile, si el isi intinse membrele mecanice ca de paianjen, inainte de a iesi sub cerul rosu ca sangele. Juno, Dante si Xerxes iesira la randul lor din navele proprii si isi urmara conducatorul catre vila opulenta a lui Erasmus, foarte asemanatoare cu proprietatea distrusa de Armada Ligii in atacul sau asupra Pamantului.

Erasmus isi inchipuia ca este o persoana cultivata, un admirator al gloriei trecute a oamenilor. Copiase aceasta proprietate splendida dupa impodobitele palate istorice, desi peisajul de pe Corrin avea nevoie de anumite modificari, inclusiv dispozitive de difuziune pentru a impiedica sclavii umani sa fie otraviti de emanatiile concentrate de gaze din sol.

Corrin era o lume stancoasa, la origine inghetata si moarta; cand soarele se dilatase, trecand in faza de giganta rosie si incinerand planetele interioare ale sistemului, bulgarele candva nelocuibil se dezghetase. Demult, cand Vechiul Imperiu al oamenilor inca mai pastra cateva scantei de geniu si de ambitie, pionieri indrazneti terraformasera Corrinul, plantand ierburi si copaci, aducand animale, insecte si colonisti.

Dar asezarea nu durase nici macar cat viata scurta a gigantei rosii, iar acum masinile stapaneau aici, sub cerul aramiu, cu ochiul rautacios al soarelui umflat privind in jos, la tarcurile murdare ale muncitorilor sclavi.

Cymecii trecura prin portile vilei, facute din metale forjate, rasucite si curbate, formand monograme. Lujere luxuriante explodand de flori rosii inveleau peretii si grilajul deschis de deasupra. Aerul trebuia sa fie inabusitor din cauza parfumului; Agamemnon era bucuros ca nu-si luase o forma pasitoare cu senzori olfactivi. Ultimul lucru pe care voia sa-l faca in acest moment era sa miroasa florile!

Cu un zambet artificial pe chipul de metalfluid, Erasmus aluneca spre demnitarii veniti in vizita, cand acestia intrara in curte. Robotul independent purta o roba cocheta, tivita cu o garnitura de blana pufoasa, imitand un rege uman din vechime.

— Bine ati venit, dragi colegi. V-as oferi niste gustari, dar banuiesc ca gestul ar fi o risipa pentru niste masini cu minti umane.

— N-am venit la petrecere, replica Agamemnon.

Xerxes totusi, paruse intotdeauna dezamagit ca nu se mai putea rasfata cu mancaruri alese; in zilele cand mai era om, fusese un hedonist lenes. Acum se multumi sa scoata un oftat mecanic si sa admire imprejurimile.

Pe pereti erau montate ecranele lui Omnius, iar ochi-de-paza plutitori zburau de colo pana colo ca niste bondari grasi, mecanici. Daca nucleul efectiv al hipermintii de pe Corrin era adapostit in Turnul Central, in alta parte a orasului, Omnius putea privi prin nenumarati spioni optici si putea auzi fiecare conversatie soptita. Agamemnon se obisnuise de multa vreme cu supravegherea continua si era enervat de aceasta, dar nu putea face nimic – pana cand nu scapa cu totul de Omnius!

— Trebuie sa discutam despre razboiul acesta impotriva fiintelor umane irationale .

Vocea hipermintii bubui in difuzoare precum cea a unui zeu atotputernic si omniprezent.

Agamemnon micsora volumul receptoarelor, reducand comenzile tunatoare ale hipermintii la mici chitaituri.

— Stapane Omnius, sunt pregatit pentru orice alta agresiune impotriva hrethgirilor. Nu trebuie decat s-o autorizezi .

— Generalul Agamemnon a pledat pentru o asemenea actiune de multi ani, zise Xerxes, prea inflacarat. A spus intotdeauna ca omenirea libera e ca o bomba cu ceas. A avertizat ca, daca nu ne ocupam de hrethgiri, vor atinge punctul de fierbere si vor provoca mari pagube – exacta asa cum au facut pe Pamant, pe Bela Tegeuse, in colonia Peridot si, mai recent, pe Tyndall!

Generalul cymec isi stapani iritarea.

— Omnius este perfect constient de conversatiile noastre anterioare, Xerxes. Si de bataliile noastre cu oamenii .

Vocea lui Erasmus avea un ton erudit.

— Din moment ce n-am vazut niciodata o actualizare a ultimelor ganduri si decizii luate de Omnius-Terra, nu stim cu precizie ce s-a intamplat in ultimele zile pe Pamant. Aceasta informatie s-a pierdut pentru totdeauna pentru noi.

— Nu avem nevoie de amanunte exacte, marai Agamemnon. Am fost ofiter mai mult de o mie de ani. Am organizat prima cucerire a Vechiului Imperiu .

— Si ai fost un luptator si un servitor loial al lui Omnius in secolele care au trecut de atunci, adauga Erasmus.

Titanul crezu ca detecteaza o urma de sarcasm.

— Corect, replica Juno inainte ca Agamemnon sa riposteze. Titanii au fost intotdeauna aliati si resurse pretioase pentru Omnius.

— Grija noastra principala este sa ne asiguram ca nici o asemenea revolta nu va mai avea loc pe nici o alta lume sincronizata, vorbi Omnius.

— Acest lucru nu este prea probabil, din punct de vedere statistic, sublinie Dante. Ochii-de-paza monitorizeaza continuu populatia. Nici un sclav nu va mai avea vreodata ocazia sa-si ralieze subordonatii asa cum a facut omul de incredere Iblis Ginjo!

— Am condus personal neocymecii in raiduri menite sa nimiceasca celule rebele, zise Xerxes, facand un pas in fata. Fiintele umane nesupuse nu vor castiga niciodata vreun avantaj.

Erasmus pasea de la un capat la altul al curtii, fluturandu-si roba tivita cu blana.

— Din nefericire, asemenea masuri represive nu fac decat sa mareasca nemultumirea. Armata Jihadului a trimis agenti provocatori pe planetele noastre. Acestia raspandesc propaganda clandestina printre muncitorii sclavi, printre artizani si chiar printre oamenii de incredere. Aduc cu ei inregistrari cu discursuri pasionate ale Serenei Butler, pe care o numesc Preoteasa Jihadului!

Chipul de metalfluid al robotului forma o expresie ganditoare.

— Pentru ei, e frumoasa si convingatoare, o adevarata zeita. Cand aud cuvintele Serenei, cum pot rezista sa nu faca ceea ce le cere? O vor urma, chiar si in moarte .

Agamemnon bombani:

— Oamenii nostri de incredere au tot ce si-ar putea dori, si tot o asculta.

Ca si propriul meu fiu Vorian. Nesabuitul!

— Cea mai buna solutie este sa extirpam cancerul, nimicind fiecare izbucnire indata ce apare. In cele din urma, vom smulge din radacini orice nemultumire . sau vom fi siliti sa exterminam sacaitorii oameni o data pentru totdeauna. Ambele solutii sunt acceptabile.

— De unde ai prefera sa incepem, stapane Omnius? intreba Xerxes.

— Pe Ix au loc cel mai frecvent incidente de sabotaj si tulburari deschise, exclama Erasmus. Cea mai mare parte a suprafetei a fost convertita pentru industriile folositoare, dar rebelii au descoperit in scoarta planetei un labirint natural de pesteri. Se ascund acolo ca niste termite, apoi ataca in punctele noastre slabe.

— N-ar trebui sa avem puncte slabe, comenta Agamemnon.

— N-ar trebui sa existe nici rebeli, avand in vedere ca am imbunatatit eficienta peste tot in reteaua planetara, replica Omnius. Aceste dezordini au provocat numeroase probleme, si as dori sa examinez toate optiunile. Poate ca acesti oameni sunt mai greu de nimicit decat s-ar justifica efortul . Ar putea fi mai eficient pentru noi sa incetam pur si simplu sa ne mai luptam cu ei.

Agamemnon nu-si putu controla izbucnirea.

— Si sa-i lasam sa castige? Dupa tot ce-am creat si am realizat in ultima mie de ani?

— Ce insemnatate are un singur mileniu? intreba Omnius. Ca masini ganditoare, avem alternative pe care oamenii nu le au. Corpurile noastre se pot adapta unor medii letale pentru formele de viata biologice. Daca abandonez pur si simplu planetele infestate de hrethgiri, pot exploata numerosii sateliti fara atmosfera si planetele pietroase. Masinile ganditoare vor prospera acolo si vor extinde lumile sincronizate fara alte dificultati .

Chiar si Erasmus paru surprins de sugestie.

— Oamenii aveau candva o zicala, stapane Omnius: „E mai bine sa domnesti in iad decat sa slujesti in paradis!”

— Eu nu servesc pe nimeni. Analizez proportia celui mai mare profit fata de cele mai mici costuri si riscuri. Potrivit prognozelor mele, nu vom putea domestici niciodata suficient sclavii nostri umani. In afara de eradicarea completa a speciei – ceea ce ar necesita o multime de necazuri pentru a se realiza – oamenii vor continua sa insemne o amenintare, sabotaje si pierderi de materii prime.

Agamemnon vorbi cu fervoare:

— Stapane Omnius, este o victorie sa fii stapan pe teritorii pe care nu le vrea nimeni? Daca abandonezi toate planetele pe care le-ai condus candva, isi recunosti esecul. Ai deveni rege peste nimic. E o nebunie!

Omnius nu se lasa atatat.

— Ma intereseaza expansiunea si eficienta, nu ideile arhaice si pompoase. Propaganda raspandita de Serena Butler m-a facut sa pun la indoiala bazele domniei mele. Nu stiu cum sa controlez informatiile incorecte care sosesc din exterior. De ce cred sclavii asemenea afirmatii fara date care sa le sprijine?

Erasmus raspunse:

— Pentru ca oamenii au tendinta de a crede ceea ce vor ei sa creada, bazandu-se pe sentimente, nu pe dovezi. Observa paranoia lor neastamparata, cum se uita in fiecare colt intunecos si dupa fiecare perdea pentru ca se tem ca in mijlocul lor sunt infiltrati nenumarati spioni ai masinilor. Imi dau seama ca am reusit sa strecuram cativa dintre oamenii nostri de incredere pe lumile controlate de Liga, dar oamenii paranoici s-au convins singuri ca cei mai multi dintre vecinii lor sunt in cardasie cu Omnius. Asemenea temeri neintemeiate nu fac rau altcuiva decat lor .

Juno chicoti, iar Xerxes scoase un sunet de exagerat de dispret la adresa credulitatii si slabiciunii hrethgirilor.

— Sa ne intoarcem la problema in discutie, spuse Agamemnon, zgariind dalele cu unul dintre membrele sale din fata, de metal ascutit. Puteti da vina pe Erasmus pentru a fi declansat aceasta revolta distrugatoare. Manipularile lui experimentale au creat conditiile care au declansat rascoala initiala de pe Pamant .

Erasmus se intoarse spre puternica forma pasitoare a cymecului.

— Fara actualizarea lui Omnius-Terra, generale, nu vom putea fi siguri niciodata. Cu toate acestea, nici tu nu esti lipsit de vina in privinta asta. Unul dintre cei mai mari soldati ai Jihadului este propriul tau fiu, Vorian Atreides!

Agamemnon clocotea de manie. Isi aminti sperantele mari pe care si le pusese in cel de-al treisprezecelea si ultim fiu, si cum isi ucisese cei doisprezece copii dinainte, atunci cand descoperise la ei deficiente serioase. Acum, toata sperma de neinlocuit a lui Agamemnon fusese distrusa in atacul atomic de pe Pamant . Lua acest lucru foarte personal, ca pe un atac asupra familiei sale.

Vorian fusese ultima lui speranta, dar se dovedise a fi cea mai mare rusine.

Omnius zise:

— Exista vinovatie destula pentru oricine e dispus sa o accepte. Nu ma intereseaza asemenea diversiuni irelevante.

Vocea lui Juno era grava si alunecoasa:

— Stapane Omnius, de secole, noi, titanii, am vrut sa strivim oamenii nedomesticiti, dar nu ni s-a dat niciodata permisiunea s-o facem .

— Poate ca asta se va schimba, spuse hipermintea.

Agamemnon vorbi cu emotie:

— In acest moment, fiul meu se afla cu armata Jihadului, tinand pe loc fortele masinilor pe Anbus IV. Da-mi voie sa conduc un grup de lupta format din cymeci si voi pune mana pe odrasla mea rebela!

Omnius incuviinta:

— Lupta de pe Anbus IV iroseste prea mult timp si energie. Ma asteptasem la o victorie simpla. Ai grija ca acest lucru sa se intample, generale Agamemnon! Trimite si pe Ix unul dintre titanii tai, ca sa inabuse tulburarile de acolo. Eliminati ambele probleme repede si eficient!

— Ma ofer voluntar sa merg pe Ix, stapane Omnius, interveni repede Xerxes.

Dupa cat se parea, isi imagina ca zdrobirea catorva rebeli dezorganizati ar fi fost mai usoara si mai sigura decat sa infrunte armata Jihadului.

— Presupun ca pot avea sprijin militar complet? Mi-ar placea de asemenea sa-l am pe Beowulf ca general .

— Beowulf merge cu noi, i-o reteza Agamemnon, in special pentru a-i strica planurile lui Xerxes.

Beowulf era unul dintre primii cymeci din generatia noua, creat de Barbarossa cu mai mult de un secol dupa ce hipermintea computer luase puterea. Ca om, Beowulf fusese un colaborator al cymecilor, un conducator militar de incredere, de pe o planeta secundara. Se dovedise extrem de capabil si de ambitios si fusese extaziat atunci cand i se daduse ocazia de a deveni cymec.

Generalul cymec nu avea cu adevarat nevoie de Beowulf, dar era incantat sa nu-l aiba cu el pe lasul Xerxes. Cu Juno si Dante, putea recruta zeci de neocymeci pe care se puteau baza, ca si forte militare robotice menite sa mareasca grupurile de lupta ale masinilor deja existente pe Anbus IV. Chiar si asa, n-avea sa fie usor sa-l infranga pe Vorian Atreides .

Agamemnon isi instruise bine fiul.

Aici este punctul in care puterea analitica a masinilor le tradeaza: ele cred ca n-au slabiciuni.

PRIMERO VORIAN ATREIDES, Hipermintea – niciodata.

Cand flota Jihadului trecu pe deasupra terenului de aterizare inamic de pe Anbus IV, arunca o ploaie meteorica de elemente distructive. Din nava lui de pe orbita, tanarul Vergyl Tantor scoase un strigat triumfator cand primele scanari indicara ca avangarda trupelor robotice de la sol se clatina, doborata in genunchii de metal, cu gelcircuitele distruse.

Dupa ce se intorsese din orasul Darits, Xavier Harkonnen se schimbase intr-o uniforma noua, scrobita, verde cu stacojiu, care purta insemnele impresionante ale gradului sau de primero. Inca se simtea manjit dupa disputa cu batranii incapatanati ai zensiitilor. Acum, in timp ce trimitea urmatorul val de trupe si echipament la suprafata, parea idealul de ofiter comandant.

O naveta plina cu mercenari inversunati de pe Ginaz – cei mai huni luptatori pe care-i puteai gasi pe bani – pluti catre baza masinilor. Mercenarii acoperira portiunea de sol repartizata, purtand sabii pulsatile, grenade de bruiaj si incendiare. Expertii profesionisti ai lui Zon Noret avura nevoie de mai putin de o ora ca sa nimiceasca baza inamica pe jumatate terminata, distrugand si cel din urma robot in functiune. Masinile nu se asteptasera la o asemenea rezistenta rapida si coplesitoare.

Stand pe puntea navei sale amiral, Xavier avea pe chip o expresie de satisfactie.

— Aceasta este o piedica pentru inamici, dar sa nu crezi nici macar pentru o clipa ca ii va opri .

Vor se aseza langa prietenul lui.

— Din moment ce nu sunt destul de destepti sa stie cand sa renunte, va trebui sa-i convingem.

Ingramaditi deasupra hartiilor si hartilor din camera de analiza de la bordul navei amiral, sarguinciosii tacticieni ai Jihadului studiau dispersia fortelor masinilor, pentru a determina planul lui Omnius de capturare a planetei Anbus IV. In aparenta, chiar si cu primul lor cap de pod distrus, masinile planuiau sa aterizeze cu forte coplesitoare si sa lanseze o invazie cu baza la sol care ar fi cucerit cu siguranta planeta.

In camera tactica, cei doi primero intinsesera pe mese proiectia rutei pe care ar fi urmat-o invadatorii. Xavier il astepta pe camaradul sau ca parul negru.

— Ei, are vreun sens pentru tine? Ce incearca sa faca masinile?

Vor isi dadu la o parte din ochi cateva suvite de par lung.

— Ca aproape orice fac masinile ganditoare, planul lor este simplu si evident, folosind o forta masiva si nici un pic de subtilitate.

Isi crispa buzele, aratand catre proiectiile tactice care ii fusesera aduse de la analisti.

— Vezi, flota robotilor are atata putere de foc incat ar putea sa bombardeze pur si simplu Anbus IV si sa rada de pe fata planetei toate orasele zensiite. Destul de simplu . Dar se pare ca Omnius vrea sa pastreze intacta infrastructura din Darits si din celelalte orase, pentru o conversie mai eficienta intr-o lume sincronizata desavarsita. Este primitiva in comparatie cu ceea ce ar instala ele in mod normal, dar masinile se pot adapta.

Xavier il privi incruntat.

— Iar asta cere mai multa munca pentru ei decat daca ar arunca totul in aer .

— Desigur, daca dureaza prea mult, se vor intoarce la planul initial. Parerea mea e ca n-avem prea mult timp. I-am tinut destul pe loc aici.

Xavier isi plimba degetele de-a lungul defileurilor ramificate afisate pe imaginile din satelit.

— Daca robotii de lupta au intentia sa foloseasca o forta coplesitoare la sol pentru a cuceri orasul Darits, statia hidroelectrica si reteaua de comunicatii, atunci masinile vor cobori probabil prin canioanele de aici. O data intrate in orasul din stanca, vor instala obisnuita copie a lui Omnius.

Se intoarse la studierea hartilor din satelit.

— Si atunci, ce propui, Vorian? Chiar si cu toti mercenarii de pe Ginaz, nu avem suficienta putere militara pentru a face fata unui atac robotic la sol pe scara mare. Luptatorii nostri nu pot fi catusi de putin inlocuiti ca niste masini.

— Cu Omnius, nu putem pur si simplu sa aruncam o forta bruta impotriva altei forte brute. Trebuie sa apelam la siretenie, replica Vor cu un suras. Masinile ganditoare ar trebui sa fie complet zapacite.

— A, ca nebuneasca ta flota fantoma aflata in constructie pe Poritrin? Eu tot nu cred ca o sa mearga.

Vor chicoti. Prefera sa infranga dusmanii roboti mai degraba prin mijloace perfide, ca un farsor, decat prin actiuni militare directe . nu pentru ca ar fi crezut in mod necesar ca ar fi mai eficient asa, ci pentru ca voia sa reduca la minimum pierderea de vieti omenesti.

— Asadar, am avut intotdeauna un plan ascuns in maneca, si aproape ca am terminat virusul meu de computer destinat navelor istora de razboi. Eu o sa am grija de aparatele de lupta ale masinilor din spatiu, iar tu o sa te ocupi de trupele de la sol.

— Si cum ar trebui sa fac asa ceva fara sa folosesc o „forta coplesitoare”?

Vor avea raspunsul pregatit.

— Transmite un mesaj flotei noastre, dandu-le instructiuni sa retraga toate fortele militare de pe suprafata planetei. Spune-le ca asta se datoreaza faptului ca noi credem ca masinile ganditoare vor ataca din spatiu.

Neincrederea de pe chipul lui Xavier aproape ca il facu pe celalalt primero sa chicoteasca.

— Masinile nu sunt atat de nesabuite incat sa creada asa ceva, Vorian. Chiar si un robot poate detecta un truc evident .

— Nu si daca o sa codifici transmisia. Foloseste cifrul cel mai complex pe care-l ai. Robotii or sa-l sparga, iti garantez. Asta o sa-i faca sa creada ceea ce aud.

— Tatal tau ti-a sucit mintea, remarca Xavier, dand din cap. Dar ma bucur ca ai venit s-o folosesti in folosul Jihadului. Daca nu putem impiedica masinile ganditoare sa si-l instaleze aici pe Omnius .

Tinuta teapana sugera ca simtea intreaga povara pe umerii sai.

— Ei, sa zicem doar ca o sa fac una cu pamantul fiecare structura de pe Anbus IV, inainte de a lasa sa se intample o asemenea infrangere. Toata Liga Nobililor e in joc.

Xavier ofta si-si masa tamplele.

— De ce nu vrea Rhengalid sa colaboreze cu noi? Le putem salva oamenii si ne putem atinge propriile obiective in acelasi timp .

Vor ii adresa un suras compatimitor.

— Zensiitii vad dusmani pretutindeni, dar sunt incapabili sa-si recunoasca prietenii.

Incercase sa priveasca problema din punctul de vedere budislamic, facand pe avocatul diavolului in fata convingerilor neclintite ale lui Xavier, dar motivele lor nu aveau nici un sens logic.

— Imi inchipui ca, dupa ce am fost crescut de masinile ganditoare, pur si simplu nu inteleg religia.

Xavier ridica ochii de pe prognozele tactice, inaltand o spranceana.

— Nu ne putem permite luxul de a-i „intelege”, Vorian. Asemenea subtilitati sunt pentru politicienii din birouri luxoase, aflati departe de campul de lupta. Alegerea de aici a zensiitilor are repercusiuni asupra intregii omeniri. Oricat de mult as vrea sa-i las in voia soartei, nu putem ingadui asta. Anbus IV nu trebuie sa devina inca un punct de sprijin pentru Omnius.

Vor il batu pe umar, incantat ca nu fusese niciodata nevoit sa incerce o cacealma sau sa infrunte acel chip de piatra la masa de joc.

— Esti un tip dur, Xavier Harkonnen!

— Jihadul Serenei m-a facut asa.

Dupa ce cerceta planurile amanuntite ale terenului, Xavier alese ca baze pentru trupele lui doua orasele zensiite amplasate strategic.

Asezarile banale erau perfecte pentru ca luptatorii Jihadului sa puna la cale o ambuscada impotriva valului de trupe ale masinilor ce aveau sa calce in picioare locurile, in drum spre orasul Darits. Armata Jihadului trimisese la sol artileria grea si proiectilele menite sa fie instalate si camuflate in oraselele bastinasilor.

Spre marea sa incantare si mandrie, tercero Vergyl Tantor fusese insarcinat sa supravegheze operatiunile in asezarea care urma sa intalneasca primul atac al masinilor. In orele de destindere de la bordul navei, in timp ce juca meciuri rapide de carti cu Vorian Atreides, Vergyl se plangea deseori ca fratele sau adoptiv refuza sa-l trimita in misiuni semnificative. De data asta totusi, tanarul cu ochi negri si pielea intunecata staruise pe langa Xavier pana cand fusese numit in sfarsit la comanda primei ambuscade impotriva masinilor.

— Vergyl, orasul acela zensiit ar trebui sa aiba toate materiile prime de care ai nevoie ca sa aranjezi ambuscada. Nu-ti uita instruirea tactica.

— Da, Xavier.

— Gaseste un loc ingust in care sa poti ataca armata robotilor fara sa te expui pericolului. Loveste cu putere, arunca impotriva lor tot ce ai, apoi retrage-te. Tercero Cregh si trupele lui din al doilea oras vor termina cu toate masinile ganditoare care vor supravietui.

— Inteleg.

— O sa trimitem si mercenarii de pe Ginaz sa hartuiasca fortele robotice periferice, adauga Vor pufnind. O sa fie o schimbare placuta pentru ei, dupa ce au tandalit pe orbita si s-au prefacut ca ameninta navele de lupta ale masinilor .

— Si, Vergyl, adauga Xavier, cu glasul mai sever ca niciodata, ai grija de tine. Tatal tau m-a luat in casa lui ca pe un orfan, cand masinile mi-au ucis familia. N-am nici cea mai mica intentie sa-i dau vesti proaste!

Ducandu-si trupele in orasul indicat, Vergyl spera ca bastinasii sa-i intampine cu bunavointa. Se uita in jur, apreciind starea de spirit a satenilor. Zensiitii, in cea mai mare parte fermieri si mineri in namol care lucrau la bancurile de nisip bogate in minerale, iesisera din case si ii priveau iritati. Pe campurile lor aterizau transportoare dupa transportoare, debarcand soldati ai Jihadului si mercenari de pe Ginaz. Genistii si specialistii in armament scoasera componentele artileriei, in timp ce cercetasii se imprastiara, cercetand terenul pentru a gasi cele mai bune amplasamente.

Vergyl facu un pas in fata, cu o infatisare calma.

— Nu vrem sa va facem nici un rau. Am venit sa va aparam de masinile ganditoare. Dusmanul e pe drum.

Fermierii ii priveau cu ochi inversunati. Un barbat cu chipul aspru vorbi:

— Rhengalid ne-a spus ca nu sunteti bineveniti aici. Trebuie sa plecati!

— Imi pare rau, dar am primit ordine .

Vergyl isi trimise oamenii prin oras sa inspecteze cladirile, spunandu-le:

— Nu provocati nici un fel de pagube. Vedeti daca gasiti niste constructii goale pe care sa le folosim. Sa ne facem prezenta cat mai discreta cu putinta.

Femeile batrane mormaiau blesteme la adresa luptatorilor Jihadului. Parintii smuceau copiii din calea lor si-i incuiau in casele cu pereti grosi, ca si cum s-ar fi temut ca genistii lui Vergyl sa nu-i fure in toiul noptii.

Chipul fermierului ursuz arata o acceptare resemnata.

— Si daca nu vrem straini care sa doarma in casele noastre?

Vergyl stia cum trebuie sa raspunda.

— Atunci o sa instalam corturi. Dar am prefera sa avem parte de cooperarea si de ospitalitatea voastra. La sosirea diminetii, veti vedea pericolul mai mare pe care-l aveti de infruntat. Atunci o sa fiti bucurosi ca suntem aici.

Zensiitii aratara prea putin entuziasm, dar nu se amestecara.

Se asteptau ca fortele masinilor sa coboare prin canioane catre Darits. Echipele de supraveghere reperasera deja noul loc de debarcare al robotilor de pe platou, exact asa cum banuise primero Atreides.

Genistii erau atenti sa nu lase urme vizibile ale muncii lor. Armele grele fura montate in cladiri neocupate; Vergyl nu avu nevoie sa mute nici o familie.

Cateva locuinte goale erau destul de aproape una de cealalta pentru ca soldatii sa se poata incartirui peste noapte. Cand ii intreba ce se intamplase, Vergyl primi in schimb doar priviri manioase si inspaimantate. In cele din urma, un fermier barbos ii raspunse:

— Tlulaxa i-au luat acum cateva luni. Familii intregi.

Arata catre casele grupate.

— Imi pare rau .

Vergyl nu stia ce altceva sa spuna.

La caderea intunericului, lua legatura cu tercero Hondu Cregh, echivalentul lui in cel de-al doilea sat. Schimband informatii, confirmara ca ambele locuri pentru ambuscada erau pregatite. Tercero Cregh se bucurase si el de prea putina cooperare din partea oamenilor, dar, la fel ca si el, nu intampinase nici o piedica fatisa.

Dupa ce-si chema la un loc detasamentele de comando si acestia incheiara o ultima inspectie a armelor aflate pe pozitie, Vergyl fu surprins sa vada cativa fermieri zensiiti care veneau spre ei ducand ulcioare si sticle. Incordat, dar sperand ca era un semn bun, se duse sa-i intampine. Fermierul cu care vorbise mai devreme ridica ulciorul, in timp ce o femeie de langa el intinse cateva cesti mici.

— Sutrele Koranului ne cer sa oferim ospitalitate oricarui vizitator, chiar si celor nepoftiti.

Fermierul turna un lichid portocaliu-deschis intr-una dintre cupe.

— N-am vrea sa incalcam traditia.

Vergyl accepta ceasca, in timp ce femeia umplu o a doua pentru sotul ei. Vergyl si barbatul zensiit sorbira din cesti intr-un toast protocolar; lichidul era amar, cu un iz puternic, arzator, de alcool, dar ofiterul Jihadului bau din nou.

Ceilalti sateni impartira cesti si toti luptatorii baura, grijulii sa nu-si jigneasca gazdele.

— Nu va suntem dusmani, ii asigura Vergyl. Incercam sa va salvam de masinile ganditoare.

Desi zensiitii nu pareau convinsi, Vergyl simtea ca realizase ceva doar pentru ca li se acorda beneficiul indoielii.

Apoi le spuse soldatilor sai sa se duca in paturile de campanie repartizate si sa se odihneasca atat cat isi puteau permite, pana dimineata, la venirea masinilor. Fu plasata cate o santinela langa fiecare amplasament al artileriei camuflate, pentru a pazi armele si incarcaturile .

Vergyl atipi gandindu-se la Xavier, pe care il venera ca pe un erou. Chiar si cand era copil, isi dorise intotdeauna sa rivalizeze cu fratele lui mai mare, sa devina ofiter al Jihadului, exact ca el. La doar saptesprezece ani, dupa masacrul tragic de pe Ellram, Vergyl isi convinsese tatal sa semneze o dispensa care sa-i permita sa se inroleze in armata. Zeci de mii de noi voluntari, atatati de brutalitatea din ultima vreme a masinilor, erau nerabdatori sa intre in lupta. Impotriva protestelor sotiei sale, Emil Tantor il lasase pe Vergyl sa se inroleze – in parte deoarece era convins ca daca refuza, baiatul ar fi fugit de-acasa si s-ar fi inrolat oricum. In acest fel, macar se afla sub ochiul atent al lui Xavier.

Dupa antrenamentul de baza si instructia oficiala, Vergyl fusese transferat pe Giedi Prime sa ajute la eforturile de reconstructie, dupa ce masinile ganditoare fusesera alungate. Ani de zile, Xavier isi impiedicase fratele sa fie trimis pe navele de razboi din prima linie, dandu-i sarcina sa construiasca un monument gigantic in memoria soldatilor cazuti, care urma sa fie dezvelit foarte curand.

Tot pe Giedi Prime, Vergyl se intalnise si se indragostise de Sheel. Erau casatoriti de treisprezece ani, aveau doi baieti, Emilo si Jisp, si o fiica, Ulana.

Dar Xavier nu reusise sa-l tina la adapost o vesnicie. Era un ofiter talentat si, in curand, nevoile Jihadului il solicitasera sa infrunte lupta. Batalia cea mai inversunata la care luase parte pana acum fusese recucerirea planetei nealiate Tyndall, un contraatac masiv si neasteptat al Jihadului care smulsese lumea sfasiata de razboi din ghearele masinilor ganditoare. Vergyl se distinsese in acel conflict si primise doua medalii, pe care le trimisese acasa lui Sheel si copiilor.

Acum, isi promise siesi sa faca tot ce-i statea in puteri sa transforme aceasta operatiune intr-un succes. Aveau sa infranga masinile ganditoare si aici, pe Anbus IV, iar Vergyl Tantor isi va avea partea lui de victorie .

Un somn adanc il cuprinse ca lasarea unei cortine. Mai tarziu, spre sfarsitul noptii, nu cu multa vreme inainte de sosirea masinilor, se simti ingrozitor de rau, incapabil sa se miste. La fel si toti ceilalti soldati aflati acolo.

Cand cele patru nave mari ale Jihadului ajunsera pe orbita pe partea opusa a planetei, armata masinilor cobori la sol inca un transport de roboti de lupta. Trupele lui Omnius se miscara cu mare viteza si eficienta pentru a organiza ofensiva de dimineata. Se adunara batalioane de soldati mecanici infricosatori si de vehicule de lupta, care isi incepura tavalugul spre Darits, lasand in urma amplificatoare si substatii de transmisie la fiecare kilometru pe care-l cucereau.

Mai adanc in canionul sedimentar, mercenarii bine platiti de pe Ginaz se imprastiara, condusi de Zon Noret. Alergara de-a lungul crestelor si urmara cursurile nisipoase de apa, instaland mici obstacole. Detonand incarcaturi de explozibil, facura sa se prabuseasca peretii canioanelor inguste pentru a impiedica masinile care inaintau, desi robotii aveau destul armament pentru a arunca in aer barierele, pana la urma.

Alti mercenari fugira prin albiile plate si largi ale torentelor, plantand siruri de mine pentru a nimici primele randuri ale automatelor de lupta. Fiecare mercenar de pe Ginaz purta un scut protector Holtzman care ii inconjura trupul cu o bariera invizibila. Robotii se bazau pe arme cu proiectil, gloante si ace ascutite, dar scuturile personale zadarniceau asemenea atacuri. Mercenarii se napustira printre roboti la lupta corp la corp.

Zon Noret daduse fiecarui detasament de comando instructiuni clare.

— Treaba voastra nu este sa distrugeti inamicul, desi pagubele sunt, desigur, acceptabile.

Surase.

— Sarcina voastra este sa trageti la intamplare, destul ca sa ademeniti masinile ganditoare sa inainteze. Sacaiti-le, provocati-le, convingeti-le ca bastinasii vor sa reziste ocupatiei masinilor. Suntem buni la asta .

Dar rezistenta atent pusa in scena, lipsita de eficienta, trebuia de asemenea sa adoarma banuielile batalioanelor de roboti, facandu-le sa creada ca oamenii nu aveau nimic mai rau de-atat pregatit pentru ele. Luptatorii independenti ai lui Noret trebuiau sa dea dovada de o incompetenta atent simulata.

Robotii se rostogoleau tot inainte, impinsi de programarea interna.

Cand soarele isi revarsa prima lumina palida asupra peisajului, Vergyl Tantor porni clatinandu-se de-a lungul peretelui locuintei in care dormise. Casa mirosea a voma si a diaree. Simtindu-se tradati, multi dintre soldati gemeau, se impleticeau si varsau, abia reusind sa se miste. Ajungand la usa, Vergyl clipi si tusi. Localnicii zensiiti iesira din casele lor, plini de sine.

Vergyl vorbi, cu rasuflarea taiata.

— Ne-ati . otravit!

— O sa treaca, raspunse fermierul barbos. V-am avertizat . Strainii nu sunt bineveniti aici. Nu vrem sa avem nimic de-a face cu demonii mecanici. Plecati!

Ofiterul jihadului se clatina, apucandu-se de tocul neslefuit al usii pentru a se mentine in picioare.

— Dar . o sa muriti cu totii in dimineata asta! Nu pe noi ne vor, pe voi! Robotii .

Vomita din nou si-si dadu seama ca satenii trebuie sa-si fi luat antidoturi sau medicamente.

Apoi comunicatorul semnaliza, indicand un apel de urgenta. Vergyl abia reusi sa confirme, printre accesele de tuse. Detasamentele dispersate ale Jihadului si echipele de supraveghere raportara ca jefuitorii roboti incepusera sa-si paraseasca ultimul loc de escala; atacul era pe cale sa inceapa.

— Vin masinile! striga Vergyl ragusit, incercand sa-si indemne oamenii. Cu totii, la posturi!

Ignorandu-i pe sateni, se intoarse in casa si incepu sa-i traga pe soldati afara, in lumina zorilor. Imbracasera haine de fermieri zensiiti, ca sa nu arate a soldati, dar acum tesatura era imbibata de sudoarea febrei si patata de voma.

— Treziti-va! Dezmeticiti-va!

Impinse un barbat abia constient catre cel mai apropiat amplasament al artileriei camuflate.

— La posturile voastre! Pregatiti armele!

Apoi Vergyl observa cu groaza si dezgust santinelele ghemuite in convulsii pe pamant, langa tunuri. Adunandu-si tot echilibrul si toata viteza care-i mai ramasesera, se repezi ca o jucarie stricata in cea mai apropiata cladire, care adapostea un lansator mare de proiectile, si se uita cu ochii mari la arma grea. Un tunar ametit veni alaturi de el, iar Vergyl incerca sa puna in functiune sistemele de alimentare ale lansatorului. Se freca la ochii incetosati. Sistemul de ochire parea sa functioneze prost.

Tunarul atinse din nou comenzile, apoi deschise panoul si lasa sa-i scape un strigat de surpriza si de disperare.

— Cineva a smuls firele – si sursa de energie s-a dus! Dintr-o data, Vergyl auzi strigate intretaiate dinspre celelalte locatii ale tunurilor din tot satul. Manios, exclama:

— Am fost injunghiati in spate chiar de catre oamenii pe care incercam sa-i salvam!

Furia ii dadu puterea de a-si invinge pentru moment ameteala. Vergyl iesi poticnindu-se din casa, privindu-i in fata pe fermierii zensiiti, care asteptau, aratand satisfacuti.

— Ce-ati facut? striga Vergyl ragusit. Nebunilor, ce-ati facut?

Viitorul, trecutul si prezentul sunt intretesute, o panza care alcatuieste fiecare moment in timp.

Din „Legenda lui Selim Calaretul Viermilor”, poezie zensunnita a focului.

Stand la intrarea pesterii tribale, Selim Calaretul Viermilor scruta oceanul linistitor al Arrakisului, pandind clipa in care soarele avea sa se ridice prima oara deasupra orizontului. Astepta, apoi isi simti pulsul intensificandu-se cand lumina aurie se revarsa ca metalul topit peste desertul valurit, purificatoare si inevitabila – ca viziunile sale, ca misiunea vietii lui.

Selim saluta noua zi, tragand adanc in piept aerul atat de uscat incat ii facea plamanii sa trosneasca. Zorii erau ora lui favorita, imediat dupa ce se trezea din somnul adanc, incarcat de vise si prevestiri misterioase. Era cel mai potrivit moment sa-si indeplineasca indatoririle insemnate.

Un barbat inalt si slab veni alaturi de el, stiind intotdeauna unde sa-si gaseasca seful cand se crapa de ziua. Loialul Jafar avea maxilare puternice, obrajii scobiti si ochi adanci, albastru-in-albastru, de la alimentatia bogata in mirodenie. Locotenentul astepta in tacere, stiind ca Selim isi dadea seama de prezenta lui. In cele din urma, Selim se intoarse cu spatele la soarele care rasarea si privi spre prietenul si discipolul sau cel mai respectat.

Jafar ii intinse o farfurioara.

— Ti-am adus melanj pentru dimineata asta, Selim, ca sa poti vedea mai bine in mintea lui Shai-Hulud.

— Il slujim pe el, si viitorul nostru, dar nimeni nu poate intelege mintea lui Shai-Hulud. Nu face niciodata aceasta presupunere, Jafar, si vei trai mai mult.

— Cum spui tu, Calaret al Viermilor .

— Selim lua una dintre prajituri, mirodenie amestecata cu faina si miere. Si ochii lui reflectau albastrul inchis al dependentei, dar mirodenia sacra il tinuse in viata, asigurandu-i energia chiar si in momentele celor mai mari incercari si lipsuri. Melanjul deschidea o fereastra minunata catre univers si ii dadea lui Selim viziuni, ajutandu-l sa inteleaga destinul pe care i-l alesese Budallah. El – si trupa sa tot mai mare de exilati din desert – urmau o chemare mai mare decat viata individuala a fiecaruia dintre ei.

— In dimineata asta are loc o incercare, vorbi Jafar, cu vocea grava si egala.

Soarele abia rasarit dezvaluia urmele secrete de pasi lasate in timpul noptii.

— Biondi vrea sa-si dovedeasca vrednicia. Astazi va incerca sa calareasca un vierme.

Selim se incrunta.

— Nu e pregatit .

— Dar insista.

— O sa moara!

Jafar ridica din umeri.

— Atunci o sa moara. Asta e calea desertului .

Selim scoase un oftat resemnat.

— Fiecare om trebuie sa-si infrunte propria lui constiinta si propria lui incercare. Shai-Hulud face alegerea finala!

Selim tinea la Biondi, desi nerabdarea nesabuita a tanarului era mai potrivita cu viata cuiva din afara planetei, aflat la spatioportul din Arrakis City, decat cu existenta neschimbatoare din adancul desertului. Biondi ar fi putut deveni pana la urma un membru valoros al trupei lui Selim, dar daca tanarul nu se putea ridica la inaltimea propriilor posibilitati, ar fi devenit un pericol pentru ceilalti. Era mai bine sa descopere o asemenea slabiciune acum, decat sa riste viata discipolilor credinciosi ai lui Selim.

Selim spuse:

— O sa ma uit de-aici.

Jafar incuviinta si pleca.

Cu mai mult de douazeci si sase de ani in urma, Selim fusese acuzat pe nedrept ca ar fi furat apa dintr-unul dintre depozitele tribului; ca urmare, fusese exilat in desert. Manipulati de minciunile naibului Dhartha, fostii prieteni ai lui Selim il alungasera din asezarile lor dintre stanci, aruncand dupa el pietre si insulte, pana cand fugise printre dunele inselatoare, pentru a fi devorat probabil de unul dintre „demonii viermi”.

Dar Selim fusese nevinovat, iar Budallah il salvase – cu un scop.

Cand un vierme venise sa-l inghita, Selim descoperise secretul metodei de a calari creatura. Shai-Hulud il dusese departe de satul zensunnit si il lasase in apropierea unei statii de testari botanice abandonate, unde gasise alimente, apa si unelte. Acolo, Selim avusese timp sa priveasca in sine insusi, sa-si inteleaga adevarata misiune.

Intr-o viziune stimulata de melanj, aproape inecandu-se in pulberea densa, roscata, aruncata de o eruptie de mirodenie, aflase ca trebuia sa-l impiedice pe naibul Dhartha si pe parazitii lui de desert sa recolteze si sa distribuie melanjul mai departe, celor din afara planetei. De-a lungul anilor, lucrand singur, Selim atacase multe tabere, distrugand toata mirodenia pe care-o adunau zensunnitii. Isi castigase o reputatie legendara si titlul de „Calaretul Viermilor”.

Nu cu multa vreme dupa aceea, incepuse sa adune discipoli .

Jafar fusese primul, cu doua decenii in urma; parasise adapostul satului sau de langa Arrakis City pentru a-l cauta pe acest om care putea calari fiarele marete ale desertului. Jafar era aproape mort cand il gasise Selim, deshidratat, ars de soare si flamand, sub cerul orbitor. Ridicand privirea spre proscrisul zvelt si otelit, Jafar rostise intretaiat printre buzele crapate:

— Tu esti . Calaretul Viermilor?

Pana atunci, Selim fusese singur vreme de mai mult de cinci ani – prea singur – pus in fata unei sarcini prea mari pentru un singur om. Il ingrijise pe Jafar pana cand acesta isi recapatase sanatatea si-l invatase cum sa-l calareasca pe Shai-Hulud. In anii care urmasera, cei doi adunasera discipoli aspri, barbati si femei nemultumiti de regulile stricte si de justitia nedreapta din coloniile din stanci ale zensunnitilor. Selim le vorbea despre misiunea lui de a opri recoltarea mirodeniei, iar ei il ascultau, subjugati de lumina din ochii lui.

Potrivit viziunilor repetate date de melanj, activitatile negustorilor din alte lumi si ale culegatorilor zensunniti aveau sa naruiasca pacea planetei desert. Desi cadrul temporal era neclar, extinzandu-se spre un viitor vag, indepartat, raspandirea mirodeniei in galaxie ar fi dus in cele din urma la disparitia tuturor viermilor si la o criza a civilizatiei umane. Cu toate ca vorbele lui erau infricosatoare, cand il vedeau calarind mandru pe spinarea curbata ca o creasta muntoasa a unui vierme de nisip urias, nimeni n-ar fi putut sa se indoiasca de afirmatiile sau de credinta lui.

Dar nici macar eu nu-l inteleg pe Shai-Hulud . Batranul Desertului .

Ca tanar paria, exilat din tribul sau, Selim nu-si dorise niciodata sa fie conducator. Dar acum, dupa ce traise vreme de decenii descurcandu-se cum putea si luand decizii pentru grupul de discipoli care depindea de el pentru indrumare si supravietuire, Selim Calaretul Viermilor era un general increzator, cu mintea limpede, care incepuse sa creada mitul ca era indestructibil, un demon al desertului. In ciuda faptului ca-si dedicase viata apararii viermilor, nu se astepta din partea capriciosului Shai-Hulud sa-i arate in vreun fel recunostinta .

Pe neasteptate, Jafar se intoarse in incaperea inalta, facand atata zarva incat Selim se indeparta de spatiul ferestrei si vazu ca prietenul sau adusese o nou-venita. Arata murdara si slaba, dar ochii intunecati ii straluceau cu o trufie sfidatoare. Parul castaniu, plin de praf, fusese tuns scurt. Avea obrajii arsi de soare pe sub ochi, dar in rest parea nevatamata. Tanara trebuie sa fi avut destula prevedere sa se infasoare cu ceva, ca sa se apere de efectele cele mai daunatoare ale soarelui. O cicatrice alba, curbata, ca o semiluna, i se zarea deasupra sprancenei stangi, accent exotic al frumusetii ei aspre.

— Uite ce-am gasit in desert, Selim.

Jafar statea in picioare, inalt si stoic, imperturbabil, dar Selim prinse o scanteie de amuzament in spatele ochilor albastru inchis.

Tanara se indeparta de barbatul inalt, ca pentru a dovedi ca nu avea nevoie de protectia lui.

— Ma numesc Marha. Am traversat singura desertul ca sa te caut.

Apoi pe chipul ei licari nesiguranta si veneratia, facand-o sa arate neasteptat de tanara.

— Sunt . onorata sa te cunosc, Selim Calaretul Viermilor!

El o apuca de barbie, ridicandu-i fata spre el. Slaba si murdara, dar cu ochi mari si trasaturi puternice .

— Esti doar o bucatica de fata. N-o sa fii de prea mare folos la munca grea de pe-aici. De ce i-ai parasit pe ai tai?

— Pentru ca sunt niste prosti, se rasti ea.

— Multi oameni sunt prosti cand ajungi sa-i cunosti.

— Nu si eu. Eu am venit alaturi de tine!

Selim ridica din sprancene, amuzat.

— O sa vedem.

Se intoarse spre Jafar.

— Unde-ai gasit-o? Cat de aproape a reusit sa ajunga?

— Am prins-o sub Stanca Acului. Poposise acolo si nu stia ca o urmaream.

— V-as fi vazut, insista ea.

Stanca Acului se afla foarte aproape de asezare. Desi era impresionat, Selim n-o arata.

— Si ai supravietuit singura in desert? Cat de departe e satul tau?

— Cale de opt zile. Am luat mancare si apa si am prins soparle.

— Adica ai furat mancare si apa din satul tau!

— Le-am castigat!

— Ma indoiesc ca naibul tau ar vedea lucrurile in acest fel, asa ca nu prea cred ca oamenii tai te-ar primi inapoi.

Ochii lui Marha se aprinsera.

— Nici eu nu cred. Am fugit din satul naibului Dhartha, cum ai facut si tu cu ani in urma.

Selim se incorda si o cerceta atent.

— Inca mai conduce tribul cu mana de fier?

— Ne invata ca esti diabolic, un hot si un vandal.

Chicotitul lui Selim fu sec si lipsit de veselie.

— Poate ca ar trebui sa se uite in oglinda. Prin tradarea lui, a devenit dusmanul meu de-o viata.

Marha arata obosita si insetata, dar nu se planse, nu ceru ospitalitate. Bajbai undeva la gat si scoase un lat de sarma de care atarna o colectie zornaitoare de insemne de metal.

— Bonuri de mirodenie de la straini. Naibul Dhartha m-a trimis sa lucrez in nisipuri, sa scormonesc dupa mirodenie si s-o adun pentru a fi livrata prietenilor lui negustori din Arrakis City. Ajunsesem la varsta maritisului de trei ani, dar nici o femeie zensunnita – sau barbat – nu-si poate lua un partener pana cand nu aduna cincizeci de bonuri de mirodenie. Asa masoara naibul Dhartha serviciile noastre pentru trib!

Selim se incrunta, atinse usor bonurile cu varful degetelor, apoi i le impinse dezgustat inapoi pe guler.

— E un om amagit de lacomie si de speranta falsa de a trai usor.

Se intoarse cu spatele si privi afara, spre desert. Uitandu-se intr-o parte, in lumina diminetii, urmari patru siluete iesind din pesterile de jos. Pornira spre largul nisipurilor, imbracati cu robe si pelerine de camuflaj, cu fetele infasurate, pentru a impiedica pierderea de umezeala.

Cea mai mica dintre ele era Biondi, pregatindu-se pentru incercare.

Cand Marha ii arunca o privire intrebatoare lui Selim si apoi celuilalt barbat, Jafar explica:

— Selim Calaretul Viermilor primeste mesaje de la Shai-Hulud. Am primit porunca de la Dumnezeu sa oprim siluirea desertului, sa impiedicam recoltarea mirodeniei, avantul comertului care ameninta sa indrepte istoria pe un drum al dezastrului . Este o sarcina enorma pentru micul nostru grup. Muncind la recoltarea mirodeniei, i-ai ajutat si tu pe dusmanii nostri.

Sfidatoare, tanara dadu din cap.

— Parasindu-i, am ajutat cauza voastra!

Selim se intoarse spre ea, mutandu-si privirea de la cicatricea in forma de semiluna la ochii atenti. Vazu in ei hotararea, dar nu putea fi sigur de adevaratele motive ale fetei.

— De ce-ai venit aici, sa duci o viata grea, in loc sa fugi la Arrakis City si sa te angajezi pe o nava comerciala?

Ea paru surprinsa de intrebare.

— Tu de ce crezi?

— Pentru ca n-ai incredere in cei din afara planetei mai mult decat in propriul tau conducator .

Fata inalta barbia.

— Vreau sa calaresc viermii. Numai tu ma poti invata.

— Si de ce-as face asta?

Inflacararea tinerei ii intrecea nesiguranta.

— M-am gandit ca daca te-as putea gasi, daca as putea descoperi locul ascunzatorii tale de proscrisi, m-ai accepta.

Selim ridica din sprancene.

— Asta-i doar prima parte .

— Partea cea mai usoara.

— Fiecare pas la timpul lui, Marha. Te-ai descurcat bine pana acum. Nu sunt multi care sa se apropie atat de mult de Stanca Acului inainte ca noi sa punem mana pe ei. Pe unii ii trimitem inapoi cu destule provizii cat sa supravietuiasca drumului pana acasa. Altii se ratacesc, complet lipsiti de speranta, si merg catre moarte fara sa afle vreodata ca ii observam.

— Va uitati pur si simplu la ei cum mor?

Jafar ridica din umeri.

— Asa e desertul. Daca nu pot supravietui, sunt nefolositori.

— Eu nu sunt nefolositoare. Ma pricep sa manuiesc cutitul . am ucis un adversar si am ranit altul in dueluri.

Isi atinse spranceana.

— Un barbat mi-a facut cicatricea asta la spatioport. A incercat sa ma violeze. In schimb, eu i-am facut o cicatrice dintr-o parte in alta a burtii!

Selim isi scoase pumnalul cristalin, alb ca laptele, tinandu-l in sus, ca fata sa-l poata vedea.

— Un calaret al viermilor poarta un pumnal ca acesta, fasonat din dintele sacru al lui Shai-Hulud.

Marha il privi uluita, cu ochi scanteietori.

— Ah, ce-as putea face cu o arma minunata ca asta!

Jafar izbucni in ras.

— Multi ar vrea sa aiba asa ceva, dar trebuie s-o castigi.

— Spune-mi ce sa fac .

Auzind o bataie regulata de toba rasunand din desertul vast de afara, Selim se intoarse spre fereastra pesterii.

— Inainte de a lua o asemenea hotarare pripita, fetito, uita-te, vezi ce te asteapta aici.

— Ma cheama Marha. Nu mai sunt o fetita!

Pentru satenii tineri de pe toata intinderea Arrakisului, Selim era o figura fascinanta, un erou temerar. Multi incercau sa-l imite si sa devina ei insisi calareti ai viermilor, desi el incerca sa-i descurajeze, avertizandu-i de pericolele unei vieti de renegat. Deoarece primise viziuni adevarate de la Budallah, Selim nu avea de ales in ceea ce-l privea pe sine insusi. Dar ei aveau .

Fara sa tina seama de sfatul lui, candidatii cu ochii luminosi ascultau rareori. Porneau cu visuri mari si cu o incredere exagerata in ei insisi, ceea ce de obicei se dovedea a fi pieirea lor. Dar cei care supravietuiau invatau cea mai mare lectie a vietii.

In largul dunelor rasunau bataile de toba. Aproape toti observatorii plecasera de pe nisip, intorcandu-se la adapostul pantelor stancoase. Un singur barbat, Biondi, mai statea pe culmea unei dune, locul pe care il alesese pentru incercare. Ar fi trebuit sa aiba tot ceea ce-i era necesar. Tanarul purta unul dintre noile straie distilatoare pe care Selim si discipolii sai le inventasera pentru protectie si supravietuire in perioadele in care trebuiau sa plece departe, in largul desertului. Alaturi de Biondi se aflau vergele si carlige, iar intre genunchi tinea o franghie. Batea intr-o singura toba, trimitand chemari puternice, insistente.

Marha facu cativa pasi si ajunse langa Selim, ca si cum nu i-ar fi venit sa creada ca se gasea alaturi de omul de la care izvorau atatea mituri ale desertului.

— Va veni vreun vierme? O sa-l calareasca?

— Vom vedea daca reuseste, raspunse Selim. Dar Shai-Hulud va veni. Intotdeauna vine.

Selim vazu primul semnul de vierme si i-l arata tinerei femei. Dupa mai mult de un sfert de secol, nu mai tinea socoteala de cate ori chemase un vierme de nisip si se catarase pe inelele aspre pentru a indruma creatura incotro voia el sa mearga.

Biondi mai calarise doar de doua ori inainte, de fiecare data insotit de un instructor calaret care facea toata treaba pentru el.

Baiatul se descurcase multumitor, dar avea inca multe de invatat. O luna in plus de antrenament i-ar fi fost de foarte mare folos.

Selim spera sa nu mai piarda un alt discipol . dar, oricum ar fi fost, soarta lui Biondi se afla acum in propriile lui maini.

Novicele batu toba mult mai mult decat era necesar. Nu-si dadu seama de apropierea viermelui decat cand se uita spre rasarit si vazu valurile licaritoare tremurand prin nisip. Atunci isi apuca echipamentul si se ridica in picioare cu greutate, lovind din greseala toba, care se rostogoli si salta in jos, pe panta dunei.

La baza formatiunii de nisip, toba lovi o piatra si scoase inca un bubuit rasunator. Viermele care se apropia devie usor, iar Biondi se clatina, corectandu-si pozitia in ultima clipa. Viermele de nisip se ridica pe neasteptate, improscand praf si netezind dunele.

Selim privi cu uimire privelistea mareata.

— Shai-Hulud . sopti el cu veneratie.

Ca o silueta firava in fata leviatanului care ataca, Biondi isi tinea carligele si betele, cu muschii incordati .

Cu o teama instinctiva, Marha tresari, dar Selim o prinse de umar, silind-o sa priveasca.

In ultima clipa, Biondi isi pierdu sangele rece. In loc sa ramana pe pozitie, tinand departatorul si carligul, se intoarse sa fuga. Dar nici un om nu-l putea intrece pe Shai-Hulud in desert.

Viermele isi inghiti victima impreuna cu o gura de nisip si de pulbere fina. Selim abia apuca sa vada silueta umana minuscula disparand in gatlejul nesfarsit.

Incremenita, Marha privea fix. Jafar dadu din cap, coborandu-si barbia cu tristete si dezamagire .

Selim isi pleca fruntea ca un intelept mult mai batran decat anii lui.

— Shai-Hulud a gasit candidatul nevrednic!

Se intoarse spre Marha.

— Acum ai vazut pericolul. N-ar fi mai bine sa te intorci in satul tau si sa implori iertarea naibului Dhartha?

— Dimpotriva – mi se pare ca acum ai loc pentru inca un discipol.

Scruta nisipurile cu indarjire.

— Inca mai vreau sa calaresc viermii!

Darzenie. Credinta. Rabdare. Speranta. Acestea sunt cuvintele cheie ale existentei.

Rugaciune zensunnita.

Pe Poritrin, proiectul de constructie extravagant dar fara noima cerea o munca si niste resurse umane extraordinare. Asadar, sclavi.

Scantei si fuioare de fum il inconjurau pe Ishmael in aerul fierbinte al santierului si in zarva asurzitoare a turnatoriilor alaturate. Scaldat in sudoare si manjit de funingine si de praf unsuros, Ishmael isi facea treaba alaturi de ceilalti captivi, urmand instructiunile si incercand sa nu atraga atentia asupra lui. Era calea zensunnitilor de a supravietui, de a dobandi o viata relativ confortabila, in limitele restrictiilor impuse de temnicerii lor de pe Poritrin.

Serile, intors in taberele de locuit ale budislamicilor, Ishmael isi conducea oamenii in rugaciune si ii indemna continuu sa-si pastreze credinta. Era cel mai instruit dintre invataceii zensunniti din grupul lor, caci memorase mai multe sutre si parabole decat ceilalti. In consecinta, se indreptau spre el pentru indrumare, desi se simtea dezorientat.

Ishmael stia in sinea lui ca intr-o zi captivitatea lor se va sfarsi, dar nu mai era sigur ca s-ar putea intampla in timpul vietii lui. Ajunsese deja la varsta de treizeci si patru de ani. Cat mai putea astepta ca Dumnezeu sa-i elibereze poporul?

Poate ca Aliid avea dreptate pana la urma .

Ishmael inchise ochii si murmura o rugaciune scurta inainte de a se apuca din nou de lucru. Aerul rasuna de zanganitul metalului si de suieratul nituitoarelor cu laser.

La sud de orasul principal Starda, delta fluviului Isana se largea, formand numeroase insule joase despartite de canale navigabile, sapate adanc. Slepurile transportau metale brute de la minele aflate departe, in nord, livrandu-le centrelor manufacturiere.

In ultimele sase luni, extinzandu-si activitatile potrivit unei sugestii facute de primero Vorian Atreides din armata Jihadului, savantul Tio Holtzman convocase o forta de munca imensa, rechizitionand echipe de lucru de pe tot cuprinsul continentului, cu binecuvantarea lordului Niko Bludd. Acest proiect pe scara mare cerea toate eforturile Poritrinului; mai mult de o mie de muncitori fusesera adusi pe insulele industriale. Fabrici urat-mirositoare si zgomotoase prelucrau resursele, transformandu-le in componente mari pentru nave stelare, placi de carcasa si cutii protectoare pentru motoare care urmau sa fie urcate pe orbita pentru a fi asamblate, formand noi nave de razboi.

Nimeni nu-si batuse capul sa explice planul echipelor de sclavi. Ca niste furnici lucratoare, fiecare barbat si femeie avea repartizata o sarcina, iar supraveghetorii de echipa observau de sus forfota complexa a activitatii.

Pentru Ishmael, nu era decat o alta sarcina de lucru, murdara si grea. In ultimii cinci ani, muncise in campurile de trestie, in mine si fabrici din Starda si din afara orasului. Zelosii zensiiti, ca si zensunnitii mai putin radicali, erau in continuare nelinistiti pentru ca stapanii lor ii fortau sa indeplineasca cererile tot mai mari ale razboiului galactic iscat de Serena Butler.

Cand Ishmael era doar un baietel, vanatorii de sclavi atacasera satul lui pasnic de pe Harmonthep. Rapisera colonisti zensunniti sanatosi si-i silisera sa serveasca pe planetele Ligii care acceptau sclavia. Dupa mai mult de douazeci de ani, Poritrin era acum lumea lui Ishmael, in aceeasi masura un camin ca si o inchisoare. Scosese tot ce se putea din viata lui.

Pentru ca Ishmael nu provocase necazuri evidente, cand ajunsese la maturitate i se ingaduise sa-si ia o sotie. La urma urmei, stapanii de sclavi de pe Poritrin voiau sa-si pastreze „inventarul” infloritor; si aveau statistici care aratau ca sclavii casatoriti munceau mai mult si erau mai usor de controlat. In scurta vreme, Ishmael invatase s-o iubeasca pe puternica si iscoditoarea Ozza. Ii daruise doua fiice: Chamal, care avea treisprezece ani, si mica Falina, acum in varsta de unsprezece ani. Vietile lor nu le apartineau, dar cel putin familia lui Ishmael ramasese intreaga pe parcursul catorva transferuri si noi sarcini de munca. Ishmael nu aflase niciodata daca fusese o rasplata pentru serviciile lui acceptabile sau pur si simplu un accident intamplator.

Acum, in mohoratele santiere industriale spatiale, scanteile portocalii si aschiile incandescente improscate de aliajele incinse transformau locul de munca intr-o viziune a Heolului, asa cum era descris in sutrele budislamice. Suieratul fumului sulfuros, mirosul intepator al pulberii de metal si al minereurilor arse sileau sclavii sa-si infasoare carpe innegrite in jurul fetei pentru a putea respira.

Langa el vazu chipul mereu manios si asudat al prietenului sau din copilarie, Aliid, pe care Ishmael il redescoperise doar de curand la locul de munca de pe santier. Desi nesabuinta aducatoare de necazuri a celuilalt barbat il facea pe Ishmael sa se simta amenintat si stanjenit, prietenia era unul dintre putinele firicele de care se puteau agata.

Chiar si cand erau copii, Aliid facea numai belele, voia sa incalce regulile, comitea acte de vandalism si sabotaje marunte. Din cauza ca Ishmael era prietenul lui, amandoi avusesera parte deseori de pedepse si transferuri. Inainte ca baietii sa ajunga adolescenti, fusesera separati si nu se mai vazusera din nou vreme de aproape optsprezece ani.

Dar noul si ambitiosul proiect de constructie al lui Tio Holtzman adunase multi sclavi la un loc in turnatorii si fabrici. Ishmael si Aliid se regasisera.

Acum, in zanganitul ciocanelor si bubuitul asurzitor al nituitoarelor, Ishmael manevra utilajul deasupra sudurilor dintre placile de carcasa. De-a lungul anilor, muschii i se marisera, ca si ai lui Aliid. Desi avea hainele murdare si uzate, Ishmael isi tundea parul si-si barbierea obrajii arsi de soare, barbia si gatul. Aliid, in schimb, isi lasa parul negru sa creasca lung si-l lega la spate cu o curelusa. Avea barba stufoasa si neagra ca a lui Bel Moulay, liderul zensiit care vorbea neingradit si care incercase sa conduca o revolta a sclavilor pe vremea cand erau copii.

Ishmael se urca alaturi de prietenul sau, ajutandu-l sa puna la loc placa grea de metal. Aliid pornise nituitorul inainte ca fiecare dintre ei sa verifice alinierea. Aliid lucra neglijent si stia asta, dar nobilii de pe Poritrin si supraveghetorii de echipa nu-i penalizau niciodata, nici macar nu le criticau munca. Una dupa alta, navele fusesera asamblate in spatiu, deasupra planetei linistite. Pana acum, zeci de aparate amenintatoare de lupta erau adunate pe orbita ca o haita de caini de vanatoare antrenati, pandind o ocazie.

— E in limita tolerantelor? intreba Ishmael cu prudenta. Daca nu etansam bine imbinarile carcaselor, am putea provoca moartea a mii de oameni din echipaje.

Aliid nu parea sa-si faca griji, in timp ce continua sa manevreze nituitorul incins. Smulse carpa unsuroasa care-i acoperea fata, astfel incat Ishmael sa-i poata vedea zambetul crud.

— Atunci o sa-mi cer scuze de la ei cand o sa le aud spiritele indepartate strigand din adancurile Heolului, unde trebuie sa ajunga toti cei rai. In plus, daca nu se obosesc sa testeze componentele pe orbita, merita sa-i inghita vidul!

In timp ce Ishmael isi pastrase o slujba relativ stabila si-si gasise intr-o oarecare masura fericirea cu familia lui, extrem de zbuciumatul sau prieten fusese transferat de zeci de ori. Strigand ca sa acopere larma din santierul de constructie, Aliid ii povestise despre sotia lui, pe care-o iubea patimas, si despre fiul nou-nascut, pe care abia si-l aducea aminte. Dar, cu zece ani in urma, un maistru il prinsese pe Aliid punand sare in combustibilul unui mare polizor minier; ca pedeapsa, fusese transferat departe de grupul de lucru, si trimis in partea cealalta a Poritrinului.

Aliid nu-si mai revazuse niciodata sotia, nu-si mai tinuse niciodata fiul in brate. Nimic de mirare ca barbatul era inversunat si furios . Dar, desi era evident ca isi adusese singur dezastrul asupra capului, Aliid nu voia sa auda niciuna dintre povetele lui Ishmael. Pentru el, numai oamenii de pe Poritrin erau de vina. De ce-ar fi trebuit sa-i pese de viata membrilor echipajelor de pe navele astea?

Destul de ciudat, nici maistrilor si constructorilor de nave nu parea sa le pese de calitate, ca si cum ar fi fost mai preocupati sa asambleze navele repede decat sa le faca sa functioneze. Sau sa le faca sigure.

Ishmael se intoarse silitor la treaba. Nu merita niciodata sa te cufunzi in amanunte si intrebari care-ar fi putut starni mania supraveghetorilor de echipa. Timpul trecea mai usor daca ramanea indiferent pe dinafara, ascunzand adanc inauntrul sau scanteia propriei identitati. La venirea noptii, cand recita sutrele pentru discipolii zensunniti, isi amintea de viata de pe Harmonthep, cand il asculta pe bunicul lui citand aceleasi scripturi .

Pe neasteptate, sunara clopotele de schimb, iar luminile se intensificara in interiorul rafinariei zgomotoase. Scanteile cadeau pe sol ca niste mici meteori, iar scripetii ridicau utilajele inapoi catre tavanul halelor. Cuvintele tunatoare din difuzoare erau descompuse intr-o bolboroseala de catre zdranganitul din fundal. Supraveghetorii in uniforma se invarteau in jurul platformelor, trimitand echipele pe schele.

— Lordul Niko Bludd acorda tuturor oamenilor de pe Poritrin, chiar si muncitorilor sclavi, aceasta ora de relaxare si de meditatie, pentru a comemora victoria civilizatiei asupra barbariei, triumful ordinii asupra haosului .

Zgomotul suierat al rafinariei si al santierului se domoli. Echipele de sclavi isi intrerupsera discutiile si privira spre difuzoare. Supraveghetorii stateau pe platforme inalte, uitandu-se incruntati la oameni ca sa se asigure ca erau atenti.

Anuntul continua, mai clar acum, cu vorbele inregistrate ale lordului Bludd:

— Astazi se implinesc douazeci si patru de ani de cand trupele mele de dragoni au pus capat unei rascoale violente si ilegale conduse de criminalul Bel Moulay. Acest om i-a inselat pe sclavii nostri harnici, zapacindu-i cu promisiuni irationale care i-au ademenit sa porneasca o lupta fara speranta si fara sens. Din fericire, civilizatia noastra a reusit sa restaureze domnia ordinii. Astazi este aniversarea executiei acelui om diabolic. Sarbatorim triumful societatii de pe Poritrin si al Ligii Nobililor. Toti oamenii trebuie sa-si lase deoparte neintelegerile si sa lupte impotriva dusmanului comun, masinile ganditoare .

Aliid se incrunta, straduindu-se sa-si inabuse o izbucnire sfidatoare. Ishmael stia la ce se gandea prietenul lui. Sclavii budislamici, lucrand in industria de razboi, contribuiau fara sa vrea la efortul militar impotriva lui Omnius. Si totusi, pentru captivi, stapanii de sclavi de pe Poritrin si masinile erau in aceeasi masura demoni – numai ca de tipuri diferite.

— In seara asta, toti cetatenii de pe Poritrin sunt invitati sa participe la ospete si festivitati. De pe plutele aflate pe fluviu se vor lansa focuri de artificii. Sclavii sunt si ei bineveniti sa priveasca, cu conditia sa ramana in zonele ingradite desemnate. Muncind impreuna, unindu-ne fortele, Poritrin poate fi sigur de victoria impotriva lui Omnius si de eliberarea de masinile ganditoare. Sa nu uite nimeni potentialul rasei umane!

Anuntul se incheie si supraveghetorii de echipe aplaudara supusi, dar sclavii nu se grabira sa se alature ovatiilor. Chipul lui Aliid se intuneca pe sub barba neagra, si-si trase din nou carpa ca sa-si acopere fata; Ishmael se indoia ca sefii de echipa neatenti ii observasera privirea de ura absoluta.

Dupa ce se lasa noaptea si sclavii se intoarsera la tabara lor din delta mlastinoasa a fluviului, lordul Bludd inaugura festivitatile extravagante. Sute de baloane fosforescente se inaltara spre cer. Muzica de sarbatoare plutea peste ape. Chiar si dupa doua decenii pe Poritrin, melodiile sunau usor atonal si strain pentru urechile lui Ishmael, care statea alaturi de sotia lui, Ozza, si de cele doua fete.

Nobilii de pe Poritrin declarau ca urmeaza navacrestinismul bland, bucolic, dar credintele lor fundamentale nu se extindeau la viata zilnica. Urmau sarbatorile si adoptau ornamentele religioase, dar clasele de sus de pe Poritrin nu faceau mare lucru pentru a-si demonstra adevarata credinta. Vreme de secole, economia lor functionase pe baza muncii sclavilor, inca de cand renuntasera la tehnologia sofisticata, abandonand tot ceea ce le aducea aminte de masinile ganditoare.

Sclavii invatau sa se agate de orice clipa sau amintire pe care-o puteau gasi. Fiicele lui Ishmael, Chamal si Falina, erau fascinate de spectacol, dar el ramase tacut langa sotie, cufundat in propriile ganduri. Sarbatoarea ii aducea aminte de represiunea brutala pe care garzile de dragoni cu armuri aurii o desfasurasera impotriva insurgentilor cu mai mult de doua decenii in urma. Lordul Bludd ordonase ca toti sclavii sa asiste la executia conducatorului rebel, iar el si cu Aliid privisera ingroziti cum calaii smulsesera hainele de pe Bel Moulay si-l ciopartisera in bucati. Acea rascoala le daduse sclavilor o scurta scanteie de speranta, dar moartea inflacaratului lor conducator le zdrobise spiritul si le sapase in inima o dara neagra.

In cele din urma, Ishmael si cu ceilalti sclavi se adunara ca sa tina o comemorare pentru Bel Moulay cel cazut. Vazu ca si Aliid venise in tabara, cautand tovarasia lui Ishmael si amintirile impartasite ale evenimentului tragic ce le marcase copilaria.

Aliid ramase in picioare langa Ozza, foindu-se, in timp ce Ishmael recita sutrele familiare care promiteau paradisul si libertatea finala. Ignorau sunetele fantomatice ale muzicii, ca si bubuiturile si pocnetele razboinice ale artificiilor. La sfarsit, folosind cuvintele pe care le repetase adeseori – prea adeseori – Ishmael le spuse ascultatorilor:

— Dumnezeu va fagaduieste ca intr-o zi poporul nostru va fi liber.

Ochii intunecati ai lui Aliid reflectau dogoarea focului in jurul caruia se spuneau povestile. Vorbi incet, dar limpede, nelinistindu-l pe Ishmael cu tonul de amenintare mocnita.

— Va jur: intr-o zi ne vom afla razbunarea!

Inventia este o forma de arta.

TIO HOLTZMAN, discurs de acceptare a Medaliei pentru Curaj de pe Poritrin.

In timp ce roiul de nave noi era construit rapid pe Poritrin, savantul Holtzman isi facea munca pe Salusa Secundus. Legendarul inventator se gasea intr-un laborator izolat aflat intr-una dintre cele mai sigure zone, pasind de colo pana colo cu mainile in solduri si incruntandu-se in semn de dezaprobare. Era personajul pe care-l juca de cate ori oamenii se asteptau ca el sa faca ceva important.

Cu pereti blindati si circuite energetice separate de restul retelei din Zimia, se presupunea ca marele complex guvernamental era sigur si protejat. In teorie, ostaticul Omnius era complet inchis.

Dar acest laborator nu era amenajat asa cum i-ar fi placut lui Holtzman. Prefera sa-si aleaga singur aparatele de diagnostic, sistemele de analiza si asistentii sclavi pe care sa se poata da vina in mod convenabil daca ceva mergea prost. Scund, cu barba sura, pe cale sa imbatraneasca, Holtzman se mandrea cu capacitatea de a administra resursele. Savantul era sigur ca le putea oferi sfaturi bune acestor oameni de stiinta militari ai Jihadului. Daca vorbele nu-l mai ajutau, exista posibilitatea de a transmite problema numerosilor sai asistenti energici, care gaseau in permanenta cai de a-l impresiona.

Din spatele barierelor solide, transparente, echipa de observatori legislativi ii urmareau fiecare miscare, impreuna cu cogitorul Kwyna, care fusese scoasa inca o data din locul ei de contemplare linistita aflat in Orasul Reculegerii. Chiar si prin barierele impenetrabile, Holtzman putea simti mania si spaima privitorilor.

In fata lui plutea o gelsfera argintie, sclipind in timp ce se rotea in aer in interiorul campului suspensor invizibil. Aceasta intruchipare a hipermintii era complet in puterea lui. Daca odata ii fusese teama sa se apropie atat de mult, acum cel mai mare dusman al rasei umane parea un lucru atat de mic . O jucarie de copil! Ar fi putut tine sfera complexa intr-o mana.

Gelsfera argintie continea o copie completa a hipermintii computer, desi o versiune oarecum invechita. In timpul atacului atomic de pe Pamant, chiar la inceputul Jihadului, Vorian Atreides pusese mana pe aceasta actualizare dintr-o nava-robot care fugea. De-a lungul anilor, „prizonierul” Ligii furnizase indicii valoroase privind planurile si reactiile masinilor ganditoare.

Programele hipermintii fusesera copiate, disecate si examinate de expertii in cibernetica ai Ligii. Ca o prima regula, toate datele erau considerate suspecte, poate deformate intentionat de Omnius, desi o asemenea inselaciune ar fi trebuit sa fie imposibila pentru mintea computer.

Armata Jihadului riscase cateva actiuni militare bazate pe informatiile obtinute de la copia hipermintii. Cand luptatorii lansasera o ofensiva impotriva planetei ascunse de nori Bela Tegeuse, obtinusera indicatii amanuntite de la captivul Omnius. Dar acel atac se incheiase indecis.

Acum, dupa douazeci si patru de ani fara actualizari, informatiile stocate in hipermintea captiva devenisera perimate. Captivul Omnius fusese incapabil sa-i avertizeze despre intoarcerea flotei de razboi a robotilor impotriva Zimiei – desi acea a doua incercare fusese zadarnicita de primero Xavier Harkonnen – si nici nu pregatise Liga pentru masacrul neasteptat de pe Honru, care costase viata atator colonisti fara aparare. Cu toate acestea, avusese o oarecare valoare.

Holtzman isi scarpina coama deasa de par, in timp ce privea sfera rotindu-se in aer. In ciuda lipsurilor lui, ne ofera indicii. E doar o problema de a le interpreta corect.

— Erasmus ridica adeseori in slavi creativitatea nesfarsita a imaginatiei umane, se auzi o voce sintetica plictisita din difuzoarele legate la sfera, dar interogatoriile tale au devenit anoste. Dupa atatia ani, n-ati invatat nimic de la mine care sa poata fi cuprins de mintile voastre marunte?

Holtzman strecura o mana in buzunarul halatului alb.

— O, n-am venit sa te distrez pe tine, Omnius. Absolut deloc.

De-a lungul anilor, mai comunicase cu acest Omnius, dar niciodata cu o asemenea intensitate. In ultimele saptamani in care se concentrase asupra respectivei stradanii, faimosul inventator nu reusise sa-si asigure nici o bresa, in ciuda succeselor sale trecute, din alte domenii. Holtzman spera ca nu se bagase singur in incurcatura in fata asteptarilor nerealiste ale tuturor.

Incerca sa se intoarca in timp, amintindu-si cum se intamplasera lucrurile. Trecuse un intreg sfert de secol de cand o invitase pe tanara geniala Norma Cenva sa lucreze cu el. La vremea aceea o fata pipernicita si deloc atragatoare, in varsta de cincisprezece ani, Norma era ratusca cea urata in comparatie cu frumusetea statuara a mamei sale, o magiciana puternica de pe Rossak. Dar Holtzman citise unele dintre lucrarile inovatoare ale fetei si constatase ca avea multe de oferit.

Norma nu-l dezamagise. Nu la inceput . Lucrase cu sarguinta, dezvoltand o schema ciudata dupa alta. Campurile sale de bruiaj extrem de apreciate protejau planete intregi de masinile ganditoare, dar Norma sugerase sa adapteze conceptul la scuturile portabile mai mici, folosite in scopuri ofensive pe lumile sincronizate. Norma folosise de asemenea ecuatiile lui de camp pentru a nascoci platformele suspensoare intalnite acum peste tot . si, de aici, licurigloburile plutitoare, luminile care nu slabeau niciodata. Erau fleacuri, jucarii – chiar daca unele extraordinar de populare si de profitabile.

In aceeasi perioada, Holtzman si patronul sau, lordul Niko Bludd, perfectionasera si scosesera pe piata scuturi personale, care adusesera profituri pe Poritrin la fel de repede pe cat reuseau navele Ligii sa aduca extrasele conturilor de la banca centrala. Din nefericire, exploatarea comerciala a licurigloburilor le scapase de sub control. Norma Cenva ii inmanase pur si simplu tehnologia sotului mamei ei, Aurelius Venport, a carui firma, Venkee Enterprises, exploatase si distribuise dispozitivele pe scara larga.

Dar conceptele de suspensor si de licuriglob elaborate de naiva femeie aparusera in timpul in care lucra sub patronajul lui, folosind ecuatiile lui originare de camp. Lordul Bludd inaintase deja plangeri tribunalului Ligii, cerand restituirea tuturor profiturilor pe care Venkee Enterprises le culesese de pe urma folosirii neautorizate a unor tehnologii brevetate. Fara indoiala, aveau sa castige.

Acum, in timp ce savantul privea fix gelsfera argintie plutitoare, ra un vrajitor incercand sa descifreze un descantec, se intreba ce-ar fi facut Norma daca ar fi fost aici. Ignorandu-i sfaturile, Norma isi dedicase ani de efort reconfigurarii unui set masiv de ecuatii derivate din munca lui initiala pentru camp. Nu voia sa-i explice amanuntele, sugerand ca nici chiar savantul n-ar fi putut sa le inteleaga. Asemenea observatii dispretuitoare il iritau, dar le punea in context. In ciuda catorva contributii la efortul de razboi, Norma isi pierdea concentrarea asupra a ceea ce era important; devenea astfel inutila pentru el.

In ultima vreme, dupa ce daduse dovada de o rabdare nesfarsita, Holtzman nu mai era incantat de ea. Neavand prea mult de ales, o indepartase de numeroasele sale alte proiecte si cautase alti asistenti – tineri inventatori sclipitori, in cautarea marii descoperiri. Dadea prioritate echipei pasionate si ambitioase de tineri asistenti care-l venerau, plini de aptitudini si de ingeniozitate. Prin urmare, savantul o mutase pe Norma Cenva din spatiul laboratorului mare aflat in turnul principal, trimitand-o in niste camere de lucru mult inferioare, jos, langa docuri. Pe ea nici macar nu paruse s-o deranjeze.

Acum se intreba daca ar fi putut sa-i dea vreo idee pentru a-l intelege pe Omnius.

Gelsfera arata ca o planeta rotitoare de metal, licarind in lumina din incapere. Atatea ite ale informatiilor hipermintii duceau in nenumarate directii, iar incredibil de complicata inteligenta artificiala sfida o examinare completa.

Insa marele Tio Holtzman avea nevoie sa demonstreze un oarecare progres. Intr-un fel sau altul.

Surazand, scoase un mic transmitator din buzunar. Ceva asteapta sa fie descoperit aici, la un nivel mai adanc. Sunt sigur de asta.

— Acesta e doar un impuls slab, de la unul dintre generatoarele mele de bruiaj. Stiu ca va declansa o dezordine serioasa asupra sistemelor de gelcircuite, asa ca poate o sa-ti dea un imbold suficient sa cooperezi.

— Inteleg . Erasmus mi-a explicat predilectia umana pentru tortura.

Vocea sintetizata fu dintr-o data perturbata de paraziti.

O voce interveni din firida de observatie, secundantul lui Kwyna, vorbind in numele arhaicului cogitor:

— Asta ar putea duce la stricaciuni iremediabile, savant Holtzman.

— Si ar putea duce la raspunsuri importante, insista omul de stiinta. Dupa toti acesti ani, e timpul sa-l punem pe Omnius la incercare. Ce-avem de pierdut in acest stadiu?

— E prea periculos, remarca unul dintre observatorii consiliului, ridicandu-se in picioare. N-am reusit niciodata sa reproducem sfera insasi, asa ca aceasta este singura .

— Nu va amestecati in munca mea! Nu aveti nici un fel de autoritate aici!

Ca una dintre conditiile participarii la acest proiect, Tio Holtzman nu raspundea in fata nimanui, nici macar fata de cogitor Kwyna. Cu toate acestea, observatorii – in cea mai mare parte politicieni needucati si superstitiosi care-i suflau in ceafa – ramaneau o pacoste sacaitoare. Savantul ar fi preferat sa le dea rapoarte si rezumate scrise, pe care le-ar fi putut altera oricum ar fi vrut. Dar Holtzman avea altceva de castigat aici, anumite idei pe care voia sa le exploreze.

— Am fost deja interogat cu minutiozitate, sublinie Omnius cu voce egala. Presupun ca ati folosit bine informatiile militare, amplasamentele flotei, strategiile cymecilor .

— Totul este mult prea invechit ca sa ne fie de vreun folos, minti Holtzman.

In realitate, armata Jihadului pusese la cale sase raiduri surpriza asupra fortelor masinilor ganditoare in primii ani dupa obtinerea sferei, folosind informatiile de la Omnius in favoarea ei. Masinile parusera atat de previzibile atunci, in cursul operatiunilor militare, folosind iarasi si iarasi vechile metode, zburand pe aceleasi trasee galactice, aplicand manevre defensive si ofensive familiare.

Flotele masinilor atacau sau se retrageau bazandu-se pe probabilitati, calculate in detaliu de sistemele de computere de la bord. Pentru conducatorii Jihadului, era pur si simplu o problema de a determina ce era mai probabil sa faca inamicul. Se intindeau capcane, aratand pretinse slabiciuni ale Jihadului pentru a atrage in ele fortele masinilor. Apoi, exact in momentul potrivit, capcana se inchidea, iar trupele ascunse ale Jihadului se napusteau sa ucida. Multe flote ale robotilor fusesera distruse in asemenea batalii.

Totusi, dupa succesele initiale, masinile ganditoare incepusera sa „prevada” ca aveau sa fie pacalite si nu mai erau atat de usor de amagit. In ultimii sapte ani, informatiile lui Omnius avusesera o valoare din ce in ce mai mica.

Zambind, Holtzman se concentra din nou asupra gelsferei sclipitoare din fata lui.

— Nu mi-ar placea catusi de putin sa-ti sterg toate gandurile cu un singur impuls, Omnius. Imi ascunzi ceva, nu-i asa?

— N-as putea ascunde nimic in fata marii abilitati stiintifice si tehnice a savantului Tio Holtzman, riposta vocea, cu o nuanta stranie de sarcasm.

Dar cum putea un computer sa fie . sarcastic?

— Lumea spune ca esti Satan intr-o sticla .

Savantul ajusta calm transmitatorul si auzi ca raspuns sunetele ascutite ale masinii.

— Mai degraba Satan in lanturi, as spune. N-o sa stii niciodata exact ce amintiri am sters, ce ganduri si ce hotarari ai pierdut .

Observatorii legislativi se foira. Pana acum, omul de stiinta nu vatamase cu adevarat mingea argintie. Cel putin asa credea; unul dintre asistentii sai inventase acest dispozitiv special.

— Esti gata sa-mi spui secretele tale?

— Intrebarea ta este vaga si lipsita de sens. Fara precizari, nu pot raspunde.

Glasul lui Omnius nu suna sfidator; afirma pur si simplu un fapt.

— Toate bibliotecile si bazele de date primitive de pe aceasta planeta nu ar putea cuprinde datele pe care le pastrez in hipermintea mea .

Holtzman se intreba ce se astepta Consiliul Jihadului sa descopere. Desi se comportase cu o pasivitate reticenta, hipermintea captiva fusese relativ dispusa sa coopereze. Privind manios sfera, se pregati sa ajusteze emitatorul de impulsuri la un nivel mai mare.

— Oricat de mult mi-ar placea sa-l vad pe Omnius zvarcolindu-se de durere, este suficient deocamdata, savant Holtzman!

Marele Patriarh Iblis Ginjo intra in incaperea securizata, trecand vioi de bariere si intrand in laborator. Purta unul dintre sacourile lui negre obisnuite, garnisite cu broderii aurii.

Stiind ca putea sterge cu usurinta toate gelcircuitele cu o singura rafala a emitatorului sau de bruiaj, omul de stiinta se stapani si opri dispozitivul. Holtzman se uita in spate, catre baricadele de plaz, observand ca trei dintre insotitorii cu infatisare anonima ai lui Iblis, din Jipol, luasera prudent pozitii in apropierea celor mai agitati reprezentanti.

Sfera argintie de actualizari, plutind inca in aer, spuse cu voce tare:

— N-am mai incercat niciodata o . senzatie exact ca asta.

— Ai simtit echivalentul pentru o masina a durerii umane. Cred ca erai pe cale sa tipi .

— Nu fi absurd!

— Destul de ciudat, computerele pot fi la fel de incapatanate ca si oamenii, comenta Holtzman, iritat, catre Marele Patriarh.

Iblis afisa un suras usor, desi i se incretise pielea la auzul vocii sintetizate a lui Omnius. Ura hipermintea computer, ar fi vrut sa apuce o dalta si s-o zdrobeasca.

— Nu voiam sa te deranjez, domnule savant. Am venit pur si simplu s-o caut pe cogitor Kwyna.

Privi meditativ spre creierul stravechi din containerul de pastrare.

— Am multe idei si intrebari. Poate ca o sa ma ajute sa-mi adun gandurile .

— Sau sa rastalmacesti si alte scripturi? replica secundantul cu roba galbena pe un ton monoton.

Iblis era alarmat de indrazneala lui.

— Daca intelesurile nu sunt clare pentru nimeni, cine poate spune ca le rastalmacesc?

— Pentru ca mor oameni de fiecare data cand tu gasesti intelesuri in rune vechi sau in scrieri antice.

— Mor oameni in orice razboi.

— Si mai multi oameni mor intr-un Jihad .

Marele Patriarh lasa sa se vada o scanteie de furie, apoi zambi larg.

— Vezi, domnule savant? Acesta este exact tipul de dezbatere pe care as dori sa-l am . desi as prefera mai mult timp in particular, daca imi va ingadui cogitorul?

Ochii lui negri aruncau fulgere.

Frustrat de lipsa de succes impotriva hipermintii captive, Holtzman isi aduna aparatura.

— Din pacate, n-am timp acum sa continuu aceasta serie de interogatorii. O nava de linie este programata sa plece in scurt timp spre Poritrin, si am obligatii importante in lumea mea natala.

Il privi cu atentie pe Iblis.

— Aa . proiectul sugerat de primero Atreides .

Marele Patriarh ii zambi.

— Daca planul ar reusi sa nu fie tocmai „stiintific”, s-ar putea sa duca totusi de nas masinile ganditoare.

Holtzman sperase sa plece din Zimia in triumf, dar saptamanile petrecute aici fusesera suparator de neproductive. Data urmatoare, avea sa-si aduca unii dintre cei mai buni asistenti; ei ar fi putut gasi o cale sa rezolve problema. Se hotari sa n-o includa si pe Norma Cenva.

Desi Norma Cenva a descoperit mari revelatii in urzeala cosmosului, cateodata nu putea distinge noaptea de zi sau un loc de altul. Poate ca nu avea nevoie sa identifice asemenea lucruri, din cauza ca era capabila sa strabata un intreg univers in minte.

Era creierul ei capabil sa adune cantitati uriase de date si sa foloseasca aceasta informatie pentru a recunoaste evenimente la scara mare si tendinte complexe? Sau era de fapt un soi de fenomen extrasenzorial inexplicabil, care-i ingaduia sa depaseasca abilitatile cugetatoare ale oricarei persoane ce traise inaintea sa? Sau ale oricarei masini ganditoare? Multe generatii mai tarziu, biografii aveau sa discute aprins despre puterile ei mentale, dar Norma insasi poate ca n-ar fi rezolvat disputa. In mod realist, i-ar fi pasat mai putin cum functiona creierul sau decat ii pasa de performantele efective ale mintii si de rezultatele incredibile ale cercetarilor pe care le desfasura.

„Norma Cenva si Ghilda Spatiala”, o insemnare confidentiala a Ghildei.

Oriunde era, orice facea, totul contribuia cu materie prima la uzina neobosita a mintii lui Norma Cenva.

Pentru motive care nu-i fusesera explicate, Holtzman ii mutase birourile si spatiul pentru laborator intr-o cladire mai mica si mai ieftina de langa magaziile de pe malul fluviului Isana. Incaperile erau inghesuite, dar ei ii trebuiau prea putine inlesniri in afara de timp si singuratate. Nu mai avea acces la sclavii speciali, a caror singura treaba era sa rezolve ecuatii; acum, rezolvatorii captivi erau destinati sarcinilor mai profitabile propuse de alti asistenti – mai tineri si mai ambitiosi – ai savantului. Pe Norma n-o deranja – intr-adevar, prefera sa-si faca singura calculele. Isi petrecea zilele intrand si iesind dintr-o stare de transa, urmarind in minte fluxul de ecuatii de grad superior.

De ani de zile plutea in deriva pe o mare de ecuatii pe care nu le-ar fi putut explica niciodata lui Holtzman sau oricarui alt teoretician al Ligii. Era absorbita in propria ei viziune si, de fiecare data cand rezolva enigma a inca unui graunte de nisip de pe un tarm matematic vast, se mai apropia cu un pas de gasirea unui port sigur.

Avea sa invete cum sa plieze spatiul . sa traverseze distante imense fara sa se miste cu adevarat. Stia ca era posibil.

De ochii lumii, savantul Holtzman o pastra inca in echipa extinsa, ca asistenta, dar micuta femeie incetase sa mai lucreze la orice altceva in afara amplelor ei calcule ciclice. Nimic altceva n-o interesa.

Din cand in cand, mai trecea pe la ea si incerca s-o atraga in conversatie ca sa vada cu ce se ocupa. Intelegea insa prea putin din ce-i explica femeia, iar anii treceau. Lui Norma ii trecu prin minte ca el ar putea sa prefere s-o tina undeva unde s-o poata monitoriza.

Desi nu-i oferise nici un progres recent pe care sa-l poata revendica pentru el insusi, il surprinsese de multe ori inainte. De la inceputul Jihadului, modificase scuturile lui Holtzman de pe navele Armadei Ligii astfel incat nu se mai supraincalzeau atat de lepede in toiul bataliei. Acumularea termica ramanea inca o fisura in sistem, dar scuturile ei erau semnificativ imbunatatite fata de versiunea originala.

Patru ani mai tarziu, Holtzman oferise pentru scuturile sale o tehnica „palpaie si trage”, un sistem de sincronizare atenta care permitea ca o nava a Ligii sa traga in timpul unor pauze de microsecunde in functionarea scuturilor. Norma ii finisase calculele, impiedicand inca un accident. Nu indraznise niciodata sa-i spuna ce facuse, stiind ca el ar fi fost indignat si ar fi inceput sa-si caute scuze.

In ultimii opt ani, lucrase in laboratoarele sale personale, urmandu-si propriile capricii in materie de cercetare. In mijlocul spatiului de lucru aglomerat al micului complex, Norma rezervase doar portiuni mici pentru gatit, dormit si igiena personala. Asemenea necesitati umane erau secundare pentru ea, in timp ce produsele mintii erau de importanta maxima. Holtzman ii acorda inca un nivel minim de finantare, desi Norma avea nevoie doar de resursele propriei sale minti, din moment ce munca ei era in primul rand teoretica. Deocamdata .

De trei zile, Norma muncise fara intrerupere la o manipulare deosebit de complexa a ecuatiilor embrionare ale lui Holtzman. Aplecata deasupra mesei de lucru modificate pentru a se adapta staturii ei pitice, manca si bea putin, nevrand sa se lase sacaita de cerintele trupului fizic.

Desi se nascuse ca fiica a conducatoarei magicienelor de pe Rossak, Norma isi petrecuse cea mai mare parte a vietii aici, pe Poritrin, nu in calitate de cetatean ci ca vizitator, invitata de savantul Holtzman. Cu multa vreme in urma, cand severa mama a lui Norma o privea doar ca pe un esec si o dezamagire, Holtzman observase geniul tacut al fetei si-i daduse ocazia sa lucreze cu el.

In tot acest timp, primise putine distinctii. Modesta dar devotata, Norma n-avea nimic impotriva sa fie pusa in umbra de marele om. In felul ei fara pretentii, muncea din patriotism si nu voia decat sa fie sigura ca tehnologia avansata era pusa in slujba Jihadului.

De-a lungul anilor, Norma il protejase de fapt pe Holtzman, vanand inconsecventele stanjenitoare care ar fi putut duce la consecinte dezastruoase. Facuse acest lucru din recunostinta, pentru ca era patronul ei. Dar cand isi daduse seama ca savantul petrecea atata timp batandu-se pe burta cu nobilii incat realiza prea putine de unul singur, incepuse sa petreaca mai putin timp incercand sa-i salveze imaginea si isi dedicase intreaga concentrare propriilor sale cercetari.

Gasea actualul lui proiect costisitor deosebit de nesabuit din punct de vedere stiintific. Sa construiesti o uriasa flota fictiva pe orbita! Nu era decat o cacealma, o iluzie. Chiar daca schema functiona, asa cum insistase primero Atreides ca se va intampla, Norma credea ca savantul ar fi trebuit sa-si indrepte resursele intelectuale spre ceva mai incitant decat fumul si oglinzile.

Din jalnicul ei loc de munca de langa docuri, putea auzi ciocanitul si murmurul de la fabricile si santierele navale din noroaiele Isanei. Turnatoriile suierau; aburul si scanteile ieseau din liniile de asamblare. Slepurile duceau incarcaturi de minereu la santiere si scoteau de acolo componentele terminate.

Din fericire, cand Norma isi concentra gandurile, tot ceea ce ar fi putut s-o distraga se stingea in fundal.

In cele din urma, flamanda si deshidratata, cu trupul tanjind dupa odihna, Norma isi lasa capul pe teancurile de ecuatii mazgalite, ca si cum simbolurile ar fi putut continua sa-i patrunda in minte prin osmoza. Chiar si in somn, inconstientul continua sa prelucreze formulele pe care le trecuse in revista .

Ecuatiile matematice se roteau prin mintea ei adormita. Putea sa repartizeze sarcinile pe compartimente, destinand sectiuni separate ale creierului sa indeplineasca functii specifice, avand ca rezultat un proces coordonat de productie de masa in cortexul ei cerebral. Dupa atata vreme, intreaga simulare iterativa ajunse la un punct culminant, iar ea isi simti eul care visa ridicandu-se din abisuri prin catacombele mintii.

Brusc, Norma isi indrepta spatele, gata sa cada de pe scaunul inaltat. Ochii injectati se deschisera, dar fara sa vada nimic in preajma. Inconjurata inca de un vis extrem de intens, Norma privea dincolo de departari nesfarsite, ca si cum impulsurile gandurilor ei se puteau intinde de la un capat al universului la altul si sa aduca laolalta partile aflate la distanta, pliind tesatura fundamentala a spatiului. Dupa zilele fara odihna, subconstientul sau lasa in cele din urma piesele mozaicului sa se aseze la locul lor.

In sfarsit!

Deveni constienta de ssinele ei fizic, de inima care-i batea atat de tare incat ameninta sa-i sparga toracele. Trase in piept o gura de aer, dar cauta cu disperare sa ramana concentrata, sa nu-i scape printre degete ceea ce visase. Raspunsul!

Cand se trezi, mintea ei se agata de revelatie, prinzand-o ca pe un fluture intr-o plasa. Avu viziunea unor nave spatiale grandioase, traversand universul fara sa se miste, dirijate de navigatori prestienti care puteau vedea cai sigure prin spatiu. Companii imense si imperii urmau sa se ridice pe aceasta fundatie, si avea sa se produca o mutatie fundamentala in natura razboiului, a calatoriilor si a politicii.

Tio Holtzman nu prevazuse niciodata asemenea consecinte ale ecuatiilor sale. Acum n-ar fi fost in stare sa le vada. Norma nu indraznea sa-si risipeasca timpul. Savantul avea s-o provoace, sa-i puna la indoiala calculele „de nedovedit”, si nu voia sa piarda un timp pretios raspunzandu-i. Muncise prea mult, potentialul era prea mare. Aceasta bresa era numai a ei!

Nu era catusi de putin interesata de drepturile de proprietate sau de onorurile pentru descoperire, dar trebuia sa fie sigura ca ideea avea parte de exploatarea comerciala si militara pe scara larga pe care o merita. Savantul Holtzman n-ar fi inteles maretia a ceea ce facuse; ar fi lasat-o sa alunece in obscuritate.

Nu, Norma trebuia sa gaseasca o alta cale. Viitorul ma asteapta. Surazand, lasa sa-i scape un oftat lung, incet. Ar fi trebuit sa se gandeasca la aceasta posibilitate cu multa vreme in urma. Stia exact unde sa obtina finantarea independenta de care avea nevoie pentru cercetare, dezvoltare si productie.

Privind inapoi prin lentila maritoare a timpului, barbatii si femeile din viitor vad personalitatile Marii Revolte ca pe niste uriasi. O asemenea impresie nu provine din distorsiunea lentilei, nici din procesul de infrumusetare care genereaza mitologia. In schimb, eroii Jihadului erau in mare parte asa cum ni-i amintim acum; se ridicau la inaltimea ocaziei cand omenirea avea nevoie de ei mai mult decat oricand inainte.

PRINTESA IRULAN, Lentila timpului.

Dupa un deceniu de constructii, sculptura si lustruit, monumentul in onoarea victimelor de razboi din timpul Jihadului era in sfarsit terminat. Aurelius Venport, a carui companie comerciala Venkee Enterprises facea parte dintre cei mai mari donatori, primi un loc foarte bun la ceremonia de dezvelire din Zimia.

Noaptea era racoroasa, iar intunericul era alungat de catre reflectoarele si cladirile iluminate din jurul pietii centrale. Multimea forfotea pe aleile si strazile apropiate, tinuta la distanta de tribunele elegante pentru notabilitati asezate in piata asemanatoare unui parc.

Venport sorbi atent dintr-un pahar striat, plin cu champia spumoasa; nu-i placuse niciodata dulceata gretoasa a bauturii usor alcoolice de pe Rossak, dar era unul dintre exporturile principale ale companiei. Livrase pe Salusa Secundus o incarcatura plina din ultima recolta, doar pentru acest eveniment.

Monumentul era izbitor, ca din alta lume, alcatuit din doi stalpi in stil liber, avand curbe line si forme organice, reprezentand umanitatea, care se inaltau deasupra unui monolit paralelipipedic, rasturnat si spart la picioarele lor. Simboliza victoria vietii asupra masinilor.

Un monument identic fusese construit pe Giedi Prime, un loc in care avusesera loc groaznice pierderi de vieti omenesti, dar si o victorie importanta asupra masinilor. Daca planurile mersesera asa cum era de asteptat, un al doilea monument era si el terminat si gata sa fie dezvelit in acelasi timp cu acesta. Intr-una dintre calatoriile de afaceri in Giedi City, Venport vazuse zona de lucru frematatoare si structura uriasa inaltandu-se si acolo.

Cu un deceniu in urma, cand Jihadul clocotea si se extindea deja de paisprezece ani printre sistemele stelare, Xavier Harkonnen fusese in fruntea miscarii care urmarea sa ridice un monument potrivit pentru cei macelariti de masinile ganditoare. In cei doi ani dinainte, masinile ganditoare atacasera si cucerisera mica colonie de pe Ellram, apoi lovisera si – cu mari pierderi – fusesera alungate din colonia Peridot. Un grup de soldati ai Jihadului, entuziasti si necugetati, lansasera propria lor ofensiva razbunatoare impotriva lumii sincronizate principale a Corrinului. Fusesera insa ucisi cu totii. Martiri pentru cauza .

In tumultul care urmase atator piedici, primero Harkonnen ceruse construirea de monumente, astfel incat soldatii cazuti sa nu fie uitati niciodata. Serena Butler, inca vicerege interimar, desi se retrasese in Orasul Reculegerii, adaugase si sprijinul ei acestui proiect, folosindu-si influenta pentru a obtine sustinere financiara de la liderii politici si de afaceri.

Miscat de rugamintile Serenei, dupa ce vazuse cu ochii lui unele dintre cele mai dificile lupte impotriva masinilor ganditoare, Aurelius Venport se hotarase sa-si aduca aportul, in ciuda obiectiilor initiale ale partenerului sau de afaceri, Tuk Keedair. De la inceputul jihadului, profiturile Venkee Enterprises crescusera substantial pentru ca navele comerciale transportau materiale de razboi si provizii pentru coloniile aflate in suferinta. Obtineau de asemenea mari profituri exportand obiecte de lux din ce in ce mai populare, cum ar fi licurigloburile si, cel mai rentabil dintre toate, melanjul de mirodenie de pe Arrakis.

Venport se mandrea cu perspicacitatea sa in materie de afaceri, cu abilitatea de a recunoaste posibilitatile de a face bani si de a-i valorifica. Liga Nobililor era vasta si deschisa pentru comert. Datorita accesului la substantele farmaceutice de pe Rossak, la melanjul de pe Arrakis si la licurigloburile si suspensoarele inventate de Norma, isi sporise avantajele cat de mult fusese posibil, ceea ce-i dadea o satisfactie imensa.

Fosta lui partenera, Zufa Cenva, insistase intotdeauna ca el nu avea sa fie niciodata bun de nimic, si nici fiica ei pitica. Amandoi dovedisera ca Zufa se inselase.

Trecusera multi ani de cand fusese iubitul si partenerul conducatoarei magiciene. In tot acest timp, Zufa nu crezuse niciodata ca Venport, cu interesele lui comerciale, sau Norma, cu joaca ei cu matematica, vor face vreodata ceva indeajuns pentru lupta.

Chiar si cand Venport contribuise personal cu destule credite la plata unei mari parti a monumentului din Zimia, nu se asteptase ca Zufa sa fie impresionata. Severa femeie isi dedicase viata si sufletul Jihadului, antrenand magicienele care se aruncau asupra fortaretelor cymecilor ca niste bombe psihice sinucigase. Deloc surprinzator, Zufa considera donatia lui, ca si proiectul propriu-zis al monumentului, ca pe o risipa frivola de bani care-ar fi fost mai bine folositi pentru cumpararea de arme sau pentru construirea de noi nave de razboi.

Venport zambi in sinea lui la acest gand. In afara de orice altceva, Zufa era consecventa si previzibila. Impotriva oricarei ratiuni, o iubise si o admirase inca din ziua in care se intalnisera. Dar, in termeni de afaceri, pentru capitalul sau emotional nu fusese niciodata o investitie care sa merite.

Asezat in tribunele amplasate in aer liber, langa o tanara foarte frumoasa – una dintre nepoatele lui care crescusera mari? – viceregele demisionat Manion Butler prinse privirea lui Venport si zambi prietenos. Alaturi, tatal adoptiv al lui Xavier Harkonnen, batranul si demnul Emil Tantor, statea singur, parand somnoros.

Un servitor zambitor ii oferi inca un pahar de champia, pe care Venport il refuza. Se rezema si astepta spectacolul. Publicul tocmai incepea sa devina agitat, dar Marele Patriarh Iblis Ginjo era un maestru al sincronizarii si avea sa inceapa exact cand entuziasmul ajungea in punctul culminant si inainte ca multimea sa-si piarda rabdarea.

Desi Marele Patriarh ajunsese la ceremonie la timp, incadrat de garzile amenintatoare ale Jipolului, voia ca oaspetii de vaza sa se perpeleasca in timp ce multimile mai mari cumparau suveniruri si tineau strans buchete de galbenele stralucitoare, floarea lui Manion.

Venport se intoarse in directia uralelor crescande si-i vazu pe Iblis Ginjo si pe Serena Butler facandu-si marea intrare. Serena purta roba ei obisnuita, tivita cu purpuriu, de un alb atat de imaculat, incat arata ca un inger intrupat. Cu chipul colturos impietrit intr-un suras increzator, Marele Patriarh, invesmantat intr-o haina neagra eleganta, cu broderii aurii, o insotea pe estradele ornamentate, in timp ce lumini orbitoare aruncau halouri luminoase in jurul lor.

Iblis era urmat in tacere de frumoasa lui sotie, Camie Boro. In mod evident, aceasta nu era o partida bazata pe dragoste, ci o casatorie-trofeu; in timpul ascensiunii sale spre putere, barbatul alesese, cu perspicacitate, o femeie cu o mostenire impecabila, o descendenta directa a ultimului conducator al Vechiului Imperiu.

In jurul gatului lui Iblis atarna un lant prismatic, sustinand un medalion de cuart verde-albastrui de Hagal. Poate o parte a averii sotiei sale. Nimeni nu se intreba de unde obtinea Marele Patriarh banii pentru asemenea obiecte de lux sau pentru alte aspecte ale stilului sau opulent de viata. Valoarea lui pentru Liga nu se putea masura in termeni banesti. Era inconjurat doar de propria lui mitologie in curs de formare .

Iblis ridica mainile, iar vocea lui bubui prin amplificarea rasunatoare:

— Cand vedem acest monument, trebuie sa ne aducem aminte de cei care au platit pretul ultim in lupta impotriva masinilor ganditoare. Dar trebuie sa ne amintim si pentru ce au luptat.

Serena facu un pas inainte si continua cu vocea ei limpede, plina de pasiune:

— Acest monument nu este doar o amintire a eroilor cazuti, ci un simbol al inca unui pas catre victoria noastra finala asupra lui Omnius!

Cu un fulger stralucitor ca o stea care explodeaza, doua sageti de lumina izbucnira in sus, luminand monumentul si intregul parc. Un bazin cu apa linistita deveni o oglinda de stele sub cerul noptii, impodobita la un capat de fantani arteziene. Reflectoarele se aprinsera mai intens, ca si cum ar fi incercat sa se intreaca unele pe altele, fantanile aruncara apa mai sus, iar uralele multimii se transformara intr-un tunet asurzitor. Galbenele portocaliu-deschis fura imprastiate pe iarba si in bazine; parfumul lor imbatator plutea prin aerul serii.

Cand Serena Butler cazu in genunchi pe scena si incepu sa planga, jumatate din public suspina si suferi alaturi de ea, pentru copilul sau pierdut si pentru cei cazuti pe care cu totii ii iubisera.

Apoi, tarat de entuziasmul coplesitor al spectatorilor, Venport se ridica in picioare si aplauda spectacolul. Conducatorii Jihadului stiau cu siguranta cum sa impresioneze multimea.

Dupa aceea, in timp ce populatia din Zimia sarbatorea tarziu in noapte, Iblis Ginjo si sotia lui participara la o receptie protocolara si exclusiva in curtea pentru intruniri a Muzeului Cultural de pe Salusa.

Licurigloburile pluteau pe deasupra, revarsand culori festive, schimbatoare, asupra tribunelor in aer liber. Fluturi de noapte zburau in jurul reginelor-noptii care infloreau in straturi la marginea curtii. Oaspetii importanti stateau de vorba fara prea multa ceremonie.

Splendida, cu bijuteriile si hainele ei impecabile, Camie Boro se asigura intotdeauna ca era vazuta alaturi de sotul sau atunci cand isi faceau intrarea, dar nu voia niciodata sa „risipeasca” o petrecere ramanand agatata de bratul lui. Avea propriile planuri si relatii si se apucase sa faca schimb de favoruri, creand o tesatura de obligatii subtile. Iblis zambi in urma ei, apoi se intoarse spre tintele vizate de sine insusi, aflate in multimea bine imbracata; el si cu sotia sa aveau indatoriri clar delimitate.

Marele Patriarh vazu un barbat inalt – cu trasaturi aristocratice, ochi albastru-deschis si par negru, carliontat, inspicat cu gri – stand in picioare langa o caseta mica de plaz. Barbatul deschise capacul si expuse cateva zeci de produse pe baza de melanj care fusesera create de compania lui. Multi nobili erau deja incantati de mirodenia rara si costisitoare, iar Aurelius Venport pierdea rareori ocazia de a-si arata marinimia – si de a seduce niste clientii in plus – oferind mostre gratuite.

In timp ce oaspetii se indreptau spre ceea ce voiau sa incerce – bere de mirodenie, prajituri cu melanj sau acadele cu mirodenie – Venport scoase din cutie cate un pic din toate.

— Gratuit. Daca exista cineva care nu este familiarizat cu binefacerile melanjului, va rog, veniti sa aflati.

Se spune ca melanjul provoaca dependenta, se gandi Iblis, venind in fata.

Si incontestabil binefacator! Mai gustase mirodenie si inainte, desi fusese puternic diluata si aproape lipsita de aroma.

— As dori o mica mostra pura, domnule director Venport. Ceva caruia sa-i pot simti gustul .

Patricianul de pe Rossak zambi. Exagerandu-si pronuntia pentru a-l impresiona pe demnitar, spuse:

— Pentru Marele Patriarh al Jihadului, sunt onorat! Am adus la aceasta intalnire doar ce aveam mai bun. Cele mai alese preparate de mirodenie .

Scoase o cutiuta plata, discoidala, nu mai mare decat o moneda.

— Pune-o pe limba . Las-o sa-ti patrunda simturile si sa ti se infiltreze pana la capat in suflet.

Cand Venport deschise capacelul, Iblis se uita inauntru, observand pudra densa, portocaliu-roscata, si vari un deget in substanta. O gasi surprinzator de nisipoasa la atingere. Aruncand o privire in sus, spre licurigloburile care pluteau deasupra adunarii, isi aduse aminte ca si acestea erau produse de succes ale Venkee, desi tehnologia era implicata in prezent intr-o disputa plictisitoare si neghioaba despre patente.

Ezita, uitandu-se la pudra de mirodenie de pe deget.

— In adunarea Parlamentului, cu cateva zile in urma, nu l-am auzit pe senatorul Hosten Fu vorbind despre o disputa dintre compania ta si guvernul de pe Poritrin? Ceva despre drepturile asupra licurigloburilor?

Iblis avea indoieli in legatura cu savantul Holtzman si cu patronul lui plin de ifose, dar pana acum Aurelius Venport facuse asupra lui impresia unui om de afaceri extraordinar de abil.

— Norma Cenva este un om de stiinta foarte talentat, care l-a ajutat pe savantul Holtzman sa obtina faima si succes. Este in acelasi timp si o buna prietena a mea, dar relatia se vadeste a fi una . complicata.

Venport se incrunta, ca si cum tocmai ar fi inghitit ceva cu gust groaznic.

— Norma a creat singura tehnologia suspensoare folosita la licurigloburi si a oferit-o companiei mele pentru a fi valorificata pe piata. Acum, ca Venkee a cheltuit o avere pentru a perfectiona si vinde licurigloburile pe tot cuprinsul Ligii – timp in care Poritrinul n-a ridicat nici un deget sa dea o mana de ajutor – lordul Bludd crede dintr-o data ca are dreptul la profiturile noastre .

In spatele lui Venport se adunasera si alti invitati, sperand sa obtina mostre gratuite de melanj, dar nu-i intrerupsera discutia cu Marele Patriarh.

Iblis surase.

— Si totusi, tehnologia a fost inventata pe Poritrin, in laboratoarele lui Holtzman, nu-i asa? Finantata de lordul Bludd? Din ceea ce afirma senatorul Fru, consiliul de pe Poritrin a trimis documente semnate de Norma Cenva, atestand ca toate progresele facute in timpul colaborarii cu Holtzman urmau sa ramana in proprietatea guvernului.

Venport ofta, cu buzele curbate intr-un zambet indulgent, care-l surprinse pe Iblis.

— Nu ma indoiesc ca savantul Holtzman a pacalit-o sa semneze asemenea transmitere a drepturilor. Norma era abia o adolescenta cand s-a dus sa lucreze pentru el. Fata este total devotata cercetarilor ei si n-a fost niciodata . priceputa la politica!

Iblis cobori ochii la pudra de mirodenie de pe deget. Pielea parea sa-l furnice, foarte putin.

— Atunci, cum rezolvam asta?

Venport nu arata din cale-afara de ingrijorat.

— Sunt om de afaceri, domnule. Am fost intotdeauna capabil sa negociez aranjamente si sa mediez dispute. Imprejurarea de fata va cere pur si simplu ceva mai multa finete decat de obicei. O sa gasesc eu o cale .

Facu un semn cu capul spre mirodenia din mana lui Iblis.

— Dar sa nu ne necajim cu asta. Abia astept sa aflu ce parere ai despre melanj.

Iblis deveni constient de oamenii care-l priveau insistent, observandu-i poate ezitarea. Nu indraznea sa arate aici nici o urma de teama. Tot ceea ce facea Marele Patriarh era cercetat si comentat in amanunt. Puse melanjul pe limba si inchise gura.

— Se spune ca forma cea mai pura de melanj ar avea multe fatete . precum acel medalion nepretuit pe care-l porti, adauga Venport. Melanjul isi arata un alt aspect fiecarui om care-l gusta.

Iblis se simtea . altfel. Nu prea reusea sa incadreze senzatia, pentru ca nu mai incercase inainte nimic asemanator. Pulsul i se accelera, apoi incetini, apoi iar accelera si iar incetini. O senzatie atat de curioasa! Dupa care incetini si mai mult si, intr-o stare de seninatate completa, aproape ca putu privi in propria lui minte si in propria inima. Abia reusi sa formeze cuvinte si sa le rosteasca.

— Uluitor. De unde . Ai . obtinut aceasta . mirodenie?

Venport ii zambi.

— Ei, hai, trebuie sa-mi dai voie sa pastrez cateva secrete comerciale!

Ii oferi lui Iblis inca o mostra de melanj, iar Marele Patriarh o lua fara sa ezite.

— Crede-ma, zise omul de afaceri, chiar daca ti-as spune de unde vine mirodenia, nu-i un loc pe care ti-ai dori sa-l vizitezi.

Nu socoti ce-ai pierdut. Socoteste doar ce mai ai inca.

Sutra zensunnita de prim ordin.

Caravanele cu mirodenie porneau in amurg, de indata ce arsita zilei incepea sa se domoleasca. In pustietatea din adancul desertului, echipele de culegatori de melanj ai naibului Dhartha nu se osteneau sa se ascunda de cei din afara. Ar fi trebuit sa fie mai prevazatori .

Selim Calaretul Viermilor si discipolii sai ii urmareau de zile intregi.

Ascuns impreuna cu luptatorii sai sus, pe crestele stancilor, Jafar folosi o oglinda ca sa trimita un ultim mesaj pregatitor, indreptand semnalul luminos spre locul unde astepta Selim.

In spatele bolovanilor de dedesubt, omul legendar al desertului statea ghemuit confortabil, alaturi de Marha cea cu ochii mari. In luna care trecuse de cand se alaturase grupului lor de proscrisi, tanara bataioasa nu incetase sa-l impresioneze. Era intotdeauna gata sa-i asculte viziunile si sa invete. Mai presus de orice, ii executa ordinele fara sa puna intrebari, si astfel supravietuise incercarii. De cate ori Marha reusea sa-si depaseasca veneratia fata de pozitia lui aproape mitica, il privea cu o intensitate vie, dar inocenta, care ii atingea barbatului coardele sensibile ale inimii.

Selim se gandea ca avea sa fie un adaos valoros la trupele sale de comando. Chiar daca ii zambea si-i incuraja ambitiile, nu voia ca Marha sa devina prea increzatoare in sine, asa cum ajunsese Biondi inainte sa moara. Voia s-o aiba in preajma lui mai multa vreme.

— Uita-te cu atentie si vezi ce fac.

Selim facu un semn din barbie catre siluetele indepartate care duceau pachete si incarcau niste masini de teren vechi si uzate.

— Fura melanj de la Shai-Hulud si-l vand strainilor .

Marha se cuibari in intuneric, indarjita de vederea caravanei care incepea sa se puna in miscare.

— Am lucrat si eu in asemenea echipe, Calaret al Viermilor. Culegatorii isi fac tabara pe pietre, dar in timpul zilei alearga pe nisipuri, scormonesc dupa mirodenie si fug inapoi la adapost, inainte ca viermii sa vina dupa ei.

— Shai-Hulud isi apara comoara, comenta Selim, cu ochii albastru-inchis reci, dar plini de energie. Zensunnitii cred ca viermii de nisip sunt diavoli, dar Shaitan face mai mult rau prin intermediul unui singur om ca naibul Dhartha decat prin toate creaturile desertului .

Discipolii ii aduceau deseori vesti, atunci cand soseau din asezarile de pretutindeni ca sa se alature bandei de proscrisi. Chiar si Marha furnizase sfaturi si observatii nepretuite, care explicau unele dintre istorisirile contradictorii pe care Selim le auzise de-a lungul anilor. O data cu succesul sau in afaceri, la vanzarea mirodeniei celor din afara planetei, naibul Dhartha reusise sa uneasca vreo cateva asezari zensunnite. Desi un asemenea comportament incalca principiile de izolare si de independenta, Dhartha le oferea altor triburi profituri si apa. Iar melanjul era la dispozitia oricui, gata sa fie luat .

Arunca o privire piezisa catre ceata de lucratori.

— Crezi ca Dhartha e printre ei?

— Naibul a intors spatele desertului, raspunse Marha. Propriul lui fiu, Mahmad, a petrecut cea mai mare parte a ultimilor doi ani la Arrakis City, pana cand a luat o boala din afara planetei la spatioport si a murit acolo.

— Mahmad e mort? intreba Selim, simtindu-se izolat la amintirea copilariei lui. Isi aducea aminte de un baiat care avusese cam aceeasi varsta ca Selim. Dar daca ar mai fi trait, Mahmad ar fi fost adult, ca si Selim, ar fi avut mai mult de patruzeci de ani. Si murise departe de desert, intr-un oras, corupt de comertul cu melanj cu strainii . Buza se jos i se rasfranse intr-o expresie de dezgust.

— Si naibul Dhartha nu se simte vinovat?

Marha ii surase cu tristete. Cicatricea in forma de semiluna de la spranceana stanga lucea alba pe pielea bronzata.

— Te socoteste pe tine vinovat, Calaret al Viermilor. Te considera cauza tuturor necazurilor sale.

Selim dadu din cap. Viziunile lui fusesera atat de limpezi, raspunsul atat de evident . Dar naibul Dhartha nu l-ar fi ascultat niciodata.

— Trebuie sa ne straduim mai mult sa oprim aceasta ticalosie, pentru binele tuturor.

Cand culegatorii de mirodenie isi transportau recolta cu asemenea caravane, erau vulnerabili. In acest moment, caravana se deplasa incet pe nisipul neted de la marginea stancilor. Chiar si cu huruitul motoarelor masinilor de teren si cu mersul greoi al oamenilor care urmau incarcaturile de mirodenie, viermii de nisip nu se apropiau de stanci.

Doi mesageri in straie distilatoare aparura langa Selim si Marha. Se miscau tacuti ca niste umbre, iar Selim zambi satisfacut.

— Jafar este pe pozitie.

Unul dintre luptatori isi scoase din gura tubul de respirat, oprind sistemul intern de reciclare al costumului de desert.

— Trebuie sa actionam inainte sa ajunga caravana prea departe.

Selim se ridica in picioare.

— Semnalizeaza cu oglinda. Atacati cu mare atentie, ca intotdeauna. Nu omorati pe nimeni decat daca e nevoie. Treaba noastra este sa le dam o lectie si sa recuperam ceea ce-i apartine lui Shai-Hulud!

O parte din el ar fi dorit sa-l injunghie pe naibul Dhartha, dar isi dadea seama ca o razbunare si mai mare ar fi fost sa-l umileasca, subminandu-i credibilitatea in calitate de conducator.

Cu un scartait sec, de pe stancile de deasupra izbucni un nor de praf, declansand o avalansa de bolovani negri care se rostogolira pe panta straveche, in fata caravanei care inainta incet.

— Acum ii oprim .

Selim alerga deja. Iesind din ascunzatorile dintre pietre, discipolii lui pornira in fuga de-a lungul coastei, camuflati in peisajul cafeniu si negru.

Pe nisipurile de dedesubt, culegatorii de mirodenie zensunniti oprira masinile la o distanta sigura de torentul zgomotos de bolovani. Inainte ca membrii caravanei sa apuce sa descopere ce se intampla, Jafar si ceilalti ii inconjurara. Jafar inalta un pistol maula. Ceilalti discipoli ai lui Selim aveau sulite, arme cu proiectil si chiar prastii care puteau arunca pietre cu o forta letala.

Zensunnitii erau intimidati, speriati. Undeva printre pachete trebuie sa fi avut si ei arme, dar trupa otelita a lui Selim se apropie destul de repede ca sa nu apuce sa le foloseasca.

— Cei care indraznesc sa fure de la Shai-Hulud trebuie sa infrunte consecintele, vorbi Selim.

— Banditi! se rasti o femeie, scuipand cuvintele ca pe un blestem.

Un tanar, abia intrat in adolescenta, il privi cu ochi sclipitori, care nu devenisera inca in intregime albastri de la consumul de melanj.

— E Selim Calaretul Viermilor!

— Eu sunt Selim, cel care vorbeste despre Shai-Hulud. Am primit o viziune de la Budallah, iar adevarul ei nu poate fi tagaduit. Rusine voua, tuturor, pentru ca dati o mana de ajutor ca sa aduceti moartea viermilor de nisip si distrugerea finala a Arrakisului!

Ii privi drept in fetele acoperite cu glugi, cerceta ochii intunecati, si ajunse la concluzia ca naibul Dhartha nu era printre ei. Asa cum spusese Marha, batranul conducator carunt nu mai catadicsea sa-si iroseasca zilele cu echipele de lucru epuizate. Acum isi freca coatele cu negustorii din afara planetei.

Proscrisii scotocira prin compartimentele de bagaje ale masinilor, scotand pachete cu mirodenie ruginie si dandu-le mai departe altora, care le duceau in fuga peste stanci.

Cu miscari sprintene, ca un iepure de desert, Marha se apropie de una dintre femeile incordate ale carei maini si haine erau acoperite cu pulbere fina, maronie. Zambind, smulse cercul de sarma de la gatul femeii, un lant zornaitor de bonuri de mirodenie.

— Tot nemaritata, Hierta? Poate ca te vei resemna sa ramai o fata batrana si ofilita .

Indesa bonurile de melanj intr-un buzunar al straiului distilator, apoi se uita la Selim imbatata de triumf.

Hierta o privi cu manie.

— Marha? Tradatoareo! Speram c-ai murit in desert, dar ai cazut sub influenta acestui demon al desertului, a acestui nebun furios?

— Nebun? raspunse ea. Nu, e un iluminat.

Selim vorbi:

— Vanzarea de mirodenie celor din afara planetei va aduce ruina acestei planete. Viermii cei mari vor pieri si, alaturi de ei, modul nostru de viata.

Stand protector alaturi de Marha, incrucisa mainile la piept.

— Deocamdata, este datoria mea sacra sa restitui ce-ati luat de la Shai-Hulud .

Isi scoase pumnalul laptos, cristalin, si-l infipse intr-un sac cu melanj, imprastiind pudra asemanatoare sangelui uscat peste pietre si nisip. Cateva pietricele continuau sa rapaie pe fagasul neregulat sapat de avalansa.

— Am luat-o pe toata, Selim, zise Jafar dupa ce oamenii lui ii prinsera pe toti cei care incercau sa scape si dusesera pachetele pe campul accidentat de bolovani.

Nu-i ucisera pe culegatorii de mirodenie, nici macar nu le furara apa si nu le luara vehiculele. Posesiunile nu insemnau nimic pentru Selim. Desertul avea sa le ofere intotdeauna totul.

— Amintiti-va ce-ati invatat aici, tuna el. De cate ori trebuie sa va mai dau aceeasi lectie?

Apoi, urmand-o pe Marha, justitiarii desertului urcara pe crestele aspre si disparura .

In timp ce restul grupului de culegatori murmura si bombanea plangandu-se, un tanar se uita dupa ei cu veneratie. Unii dintre insotitorii ridicau pumnii si strigau blesteme in urma proscrisilor.

Insa tanarul, Aziz, nu-si putu inabusi un suras. Nu se asteptase niciodata sa-l vada cu ochii lui pe Calatorul Viermilor! Marele om se uitase direct la el!

Ca nepot al naibului Dhartha, Aziz auzise de ispravile lui Selim, desi zensunnitii il infatisau pe conducatorul bandei de proscrisi ca pe un ticalos. Dar Selim si discipolii lui stiau sa calareasca viermi! Si nu facusera nici un rau nimanui. Indiferent ce spunea bunicul lui, Aziz se gandea ca erau o ceata curajoasa si splendida, cu adevarat binecuvantata de Budallah. In secret, Aziz isi dorea sa afle mai mult despre ei.

Lasul nu va lupta.

Prostul refuza sa vada necesitatea.

Ticalosul se pune pe sine insusi mai presus de omenire.

Zensiitii sunt toate acestea la un loc.

PRIMERO XAVIER HARKONNEN, Rapoarte militare de pe teren.

Ignorand primirea rece a lui Rhengalid, Xavier Harkonnen isi instala baza de operatiuni militare in orasul-grota Darits. Nu avea de-ales, daca voia sa-si indeplineasca misiunea. Vuietul jgheaburilor de deviere a apei din baraj umplea aerul racoros. Petele rosii de alge se prelingeau pe stanci ca sangele intunecat.

Batranii zensiiti se retrasesera in locuintele lor din stanca. Fanaticii refuzau cu incapatanare sa accepte ca ar fi putut fi in vreun pericol, chiar daca Xavier le aratase imaginile transmise ale armatei de roboti marsaluind pe un traseu ocolitor catre orasul lor sfant.

— Priviti cu ochii vostri. Masinile va vor distruge!

Roboti cu tepi paseau pe terenurile arate, de-a lungul albiei raului, insotiti de vehicule grele de asalt, scartaitoare, pe senile. Imbracati ca niste fermieri locali in loc sa poarte propriile uniforme, mercenarii de pe Ginaz hartuiau robotii, provocandu-i sa lanseze proiectile explozive si apoi adapostindu-se. Armata robotilor nu devia niciodata de la obiectivul sau si se grabea catre vulnerabilul Dartis.

Urmarind imaginile, batranul Rhengalid ridica preocupat din spranceana rasa, apoi vorbi, cu barbia impinsa in fata:

— N-avem nimic aici care sa poata fi ravnit de masini. In curand vor admite asta si ne vor lasa in pace!

Xavier vazuse insa de doua ori pana acum devastarea completa pe care o puteau provoca masinile ganditoare: in Zimia si pe Giedi Prime, unde o pierduse pe Serena. Fusese prezent de asemenea la masacrele de pe Ellram, din colonia Peridot si de pe Bellos. Stia ca Omnius voia sa cucereasca Anbus IV pentru ca era un punct de sprijin important pe drumul spre Salusa Secundus. Robotilor nu le-ar pasa daca zensiitii erau vii sau morti.

Stiind ca era gata sa izbucneasca intr-un acces de furie si de frustrare, Xavier il dadu afara pe conducatorul amagit.

— Am facut tot ce-mi statea in putere sa ma inteleg cu tine, batrane, dar nu mai am timp sa stau la discutii. Esti binevenit sa-ti reciti sutrele daca tu crezi ca te pot salva de inamic, dar nu te amesteca in treburile mele!

Rapoarte intermitente soseau de la mercenarii de pe Ginaz. Chiar daca luptatorii nu aveau arme mai sofisticate decat cele pe care erau probabil folosite de primitivii zensiiti, mercenarii dovedeau a avea un succes remarcabil, eliminand de doua ori mai multe masini decat era de asteptat. Ramasitele robotilor de lupta erau presarate de-a lungul drumului. Xavier se temea ca detasamentele de comando ar fi putut sa provoace atatea pagube incat masinile ganditoare sa devina prudente si sa se intoarca.

Cu toate acestea, robotii invadatori se apropiau de prima dintre cele doua asezari in care fusesera pregatite capcane.

Primero Harkonnen se intoarse sa primeasca ultimele vesti de la gherilele independente si de la trupele Jihadului din cele doua sate ocupate.

— Tercero Tantor, vreau sa verific situatia. Mercenarii raporteaza ca masinile vin spre voi .

Xavier spera ca obiectiile lui Rhengalid ii vor ramane in gatlej la vederea adevaratei amenintari din partea armatei masinilor.

Din primul sat, Vergyl raspunse cu voce sparta, gatuita.

— Primero Harkonnen, avem o criza!

— Ce-au facut masinile?

— Nu masinile, domnule . bastinasii. Peste noapte, ne-au otravit . ne-au sabotat armamentul, au avariat celulele energetice. Oamenii mei sunt scosi din lupta. Niciuna dintre piesele de artilerie nu merge. Zensiitii au distrus totul!

Xavier se simti coplesit de groaza. Cauta sa-si infranga mania si dezgustul cand al doilea detasament raporta la randul lui.

— Sunt tercero Hondu Cregh, domnule. Localnicii ne-au drogat si pe noi, apoi au retezat cablurile electrice, au furat bateriile, au strambat mecanismele de ochire . E numai vina mea, domnule . dar noi .

Tusi.

— Eram aici sa-i protejam pe oamenii astia. Acum nu putem trage nici macar un singur foc .

Vergyl interveni, cu vocea incordata si slaba.

— Xavier, masinile se indreapta spre noi in ritm rapid. Care-ti sunt ordinele? Ce-ar trebui sa facem?

Cuprins de o furie cu greu stapanita, Xavier pasea de colo pana colo, dorindu-si sa urle la Rhengalid. Dar asta n-ar fi slujit la nimic.

Nu putea sa lase sa se intample nimic rau fratelui sau mai mic, in special nu in timp ce ajuta asemenea oameni. Raspunse rastit celor doua echipe din sate:

— Tercero Tantor, Tercero Cregh, trebuie sa va retrageti imediat. Veti fi complet nimiciti daca va dati de gol!

Scotocindu-si mintea in cautarea unei alte solutii, Xavier isi inclesta maxilarul pana simti ca-l dor dintii. Timpul se scurgea nemilos. Armata masinilor se scurgea deja implacabil pe traseu – iar acum, ambuscada lui atent organizata, singura ocazie favorabila pentru o victorie clara si decisiva, fusese zadarnicita.

Cu ani in urma, pe Poritrin, sclavii budislamici sabotasera generatoarele de scut abia instalate ale Armadei Ligii, astfel incat initiatii Ligii s-ar fi dus orbeste la moarte daca Xavier n-ar fi descoperit tradarea.

Acum, acesti zensiiti de pe Anbus IV adaugasera propria lor sinucidere inutila la actele de tradare impotriva armatei Jihadului.

Tragand adanc aer in piept, aducandu-si aminte prea limpede ca aceste masini diabolice ii ucisesera un fiu pe care nu-l cunoscuse niciodata, Xavier vorbi in sistemul de comunicatii, spunandu-le tuturor soldatilor din raza de cuprindere a acestuia:

— Trebuie sa obtinem victoria pe calea cea mai grea, daca asa vor zensiitii.

Aerul rece ii suiera printre dinti.

— Nu voi preda niciodata aceasta planeta lui Omnius . indiferent de pret.

Vocea lui Vergyl suna inspaimantata, dar optimista.

— Xavier, cred ca am putea reusi sa reconfiguram cateva dintre arme ca sa le facem din nou sa mearga. Putem urmari masinile ganditoare, le putem ataca.

Zon Noret interveni, vorbind in numele mercenarilor:

— Da-ne noua armele acelea, primero. Ai vazut cat de mult am realizat cu putinul pe care l-am incropit din resurse locale. O sa transformam totul intr-un succes.

— Ar fi o risipa de efort. N-ai putea duce pana la capat ceea ce avem noi nevoie. Retrageti-va si salvati tot ce puteti din echipamentul militar. S-ar putea sa avem nevoie de el vreodata – dar nu acum. Am alte planuri.

Parcurse din nou cu privirea canionul lung; armata masinilor nu putea fi prea departe.

— Toti mercenarii, intoarceti-va la Darits cat mai repede posibil, Zon Noret, daca-mi amintesc bine, ai o instruire speciala in materie de demolari? Am nevoie de talentele tale . deosebite.

Ridica ochii spre imensul baraj construit de zensiiti pentru a retine apa si pentru a controla inundatiile. Daca acesti oameni puteau construi o instalatie atat de complicata, de ce n-ar fi putut sa infrunte un dusman evident?

Tercero Cregh intra in legatura cu el din cel de-al doilea sat.

— Primero, trupele masinilor tocmai au trecut pe langa noi. Nici o victima.

— In acest moment nu le pasa de voi. O data ce cuceresc reteaua si infrastructura din Darits si isi instaleaza propriile substatii, considera ca vor avea destul timp sa se intoarca si sa zdrobeasca toate satele marginase.

Abia reusea sa se stapaneasca sa nu injure cu voce tare.

— Poti estima cat de repede vor ajunge masinile la Darits?

— Cel mult doua ore, primero.

— O sa fim gata.

Xavier inchise comunicatorul si se intoarse catre unul dintre soldatii de langa el. N-avea de-ales, trebuia sa treaca la actiuni drastice. Zensiitii avusesera grija de asta.

— Du-te si gaseste-l pe batranul Rhengalid! Spune-i ca oamenii lui au mai putin de doua ore sa evacueze orasul. Asigura-te ca pricepe ca nu-i voi mai trimite un al doilea avertisment.

Stand in bataia adierii cetoase care matura peretele stancii, batranii zensiitilor pretinsera sa afle ce intentiona sa faca Xavier.

— Nu asa am vrut sa lupt impotriva masinilor ganditoare, dar ati atras singuri acest lucru asupra voastra. Mi-as fi putut indeplini misiunea si v-as fi salvat si orasul si oamenii. Nu mi-ati lasat nici o alternativa .

Auzindu-l, Rhengalid ridica spre cer pumnul puternic.

— Darits e un oras sacru, inima religiei zensiite. Avem aici texte sfinte, un tezaur de relicve, artefacte de neinlocuit.

— Atunci ar fi trebuit sa le mutati in siguranta de indata ce mi-ati auzit avertismentul, cu o ora in urma.

Xavier ordona sa fie luat de acolo cu forta.

— Incurajeaza-ti oamenii sa plece repede. Nu-i nevoie sa moara. In timp ce apa vuia prin canalele de deviere ale barajului si prin jgheaburile de scurgere, le explica fara nici o mustrare de cuget. Le vorbi despre momentul, cu decenii in urma, cand Omnius lansase un atac masiv impotriva capitalei salusane, Zimia, iar Xavier isi concentrase fortele militare, luand o hotarare neinduratoare, pentru a proteja generatoarele de scut Holtzman prin orice mijloace. Salvase intreaga planeta, desi costase mii de vieti si portiuni mari ale frumoasei metropole. Acum, Xavier facuse o alegere, asemanatoare pentru Darits – pe o scara mult mai mare.

Se intalnise cu inginerii sai constructori si cu expertii in demolari pentru o consultare grabita, ca sa discute amplasarea explozivilor. Barajul era bine construit, dar detasamentele sale de comando puteau totusi identifica punctele slabe ale structurii.

Zon Noret statea in picioare in fata lor, cu sangele picurand din ranile capatate in confruntarea directa cu robotii luptatori; nu baga in seama leziunile, aplicand pansamentele de urgenta pentru a ramane pe picioare inca putin.

— O sa fie nevoie de cel putin zece incarcaturi perfect amplasate.

Unul dintre ingineri propuse:

— Am putea folosi arme atomice, primero. Ar fi mult mai usor.

Xavier dadu din cap. Vazuse destule distrugeri provocate de armele nucleare atunci cand Armada Ligii sterilizase Pamantul.

— Indiferent ce-ar fi facut oamenii astia, tot vreau sa le dau o sansa.

Urmand planul lui Noret, puternicii si neinfricatii barbati si femei de pe Ginaz se catarara pe crapaturile din blocurile mari de piatra care formau suprafata ornamentata a barajului. Plantara detonatoare si spuma chimica puternic incarcata energetic, in spatele colosalelor sculpturi-pereche ale lui Mahomed si Buda.

Armata masinilor marsaluia tot inainte, nelasand celelalte sate sa le distraga atentia, urmand sa le ocupe dupa ce copia lui Omnius era instalata in reteaua din Darits. Dar Xavier avea intentia sa le rapeasca acest trofeu, distrugand trupele adunate ale robotilor in cursul operatiunii.

Unii dintre zensiiti luasera in serios avertismentul si fugeau din oras, in timp ce altii refuzau sa asculte orice-ar fi spus necredinciosii. Sfasiat de hotararea ingrozitoare pe care fusese silit s-o ia, Xavier urmarea puhoiul de refugiati. Vazuse deja atata moarte in decursul vietii sale .

Nu-i pot salva pe cei care insista sa devina martiri.

Dar se incrunta in timp ce lacrimile ii intepau ochii. Atata risipa! Pentru cine se sacrifica? Omnius nu va fi impresionat, si nici eu nu sunt.

Vorian Atreides transmise de pe nava amiral de pe orbita, pe un ton increzator:

— Vesti bune, Xavier. Aproape am terminat aici sus. Gata sa punem mana pe flota spatiala!

— Excelent, pentru ca masinile ganditoare sunt pe cale sa se napusteasca asupra noastra.

Intrerupse transmisia, lasandu-l pe colegul lui primero sa pregateasca cea de-a doua faza, care-ar fi trebuit, teoretic, sa alunge flota masinilor departe de Anbus IV.

Cateva clipe mai tarziu, infricosatoarea armata a robotilor ajunse la capatul indepartat al canionului, un ansamblu amenintator de putere mecanica implacabila. In adancul sufletului, Xavier nu-si dorea nimic mai mult decat sa-i distruga.

Chiar si razboinicii caliti strigara cuprinsi de panica, dar Xavier le facu semn sa taca.

— Luptam pentru onoare si pentru o cauza dreapta! Sunteti soldati in armata Jihadului!

Ordona mercenarilor si luptatorilor Jihadului sa se adaposteasca. Zon Noret se indeparta poticnindu-se, aproape cazand din picioare; pierduse si mai mult sange din ranile adanci, dar refuza ajutorul pe care i-l oferi unul dintre soldatii lui Xavier.

Masinile invadatoare inaintau in viteza, convinse in aparenta ca depasisera ultimele dispozitive de aparare ale oamenilor. Xavier astepta . si astepta. Sudoarea i se prelingea pe tample catre colturile ochilor.

Avem de partea noastra fortele naturii, un aliat puternic. Apa va face restul de treaba pentru noi.

Ultimii luptatori de comando de pe Ginaz se catarara pe marginea de sus a canionului, departe de unda de soc a explozivilor plantati. Noret rezista in ciuda ranilor, urmandu-si mercenarii. Lumina soarelui sclipea pe carcasele de metal ale oribililor roboti de lupta.

— Asta este o lume pe care Omnius nu o va cuceri, rosti Xavier, cu vocea joasa si amenintatoare. Apoi inalta barbia si deschise gura intr-un strigat:

— Nu puteti avea locul asta!

Detona explozivii cu mana lui .

Explozii succesive trepidara ca niste tunete, iar undele sonore fura captate si focalizate de peretii apropiati ai canionului. Detonarile atacara punctele vulnerabile, izbind si rasunand in barajul puternic.

Cu structura deteriorata in mod fatal, forta imensa a apei incatusate apasa asupra fracturilor tot mai largi, crescu si provoca stricaciuni din ce in ce mai mari. Suvoaie de apa si bucati de moloz izbucnira ca niste jeturi de mare presiune.

Apa se napusti prin crapaturi ca intr-o navala cosmica. Uriasele statui ale lui Buda si Mahomed se clatinara, rupandu-se la imbinari neasteptate, ca si cum monumentele ar fi urzit un dans de betivi. In cele din urma, cu un bubuit asurzitor, intregul baraj se despica. Peretele barierei, sculpturile ciclopice si sfaramaturi de marimea unei case se rostogolira in fata, cu puterea titanica a unui fluviu dezlantuit.

Era o arma mult prea puternica; nici macar masinile ganditoare un se puteau opune .

Invadatorii roboti ezitara cand senzorii le aratara zidul de apa care se napustea asupra lor. Analizara informatia si incercara sa se retraga, mult prea incet insa. Barosul lichid se rostogoli si-i spulbera, azvarlind in toate partile chiar si cele mai masive corpuri blindate, ca pe niste betisoare in calea uraganului.

Apa eliberata rase de pe fata pamantului si cladirile si structurile incastrate in cavitatile adapostite ale pesterii. Orasul sacru Darits fu luat de ape, impreuna cu relicvele nerecuperate si cu toti locuitorii zensiiti care refuzasera sa evacueze orasul.

De pe marginea de sus a peretelui canionului, aflat in siguranta deasupra navalei neinduratoare a apelor, Xavier Harkonnen privea cu indarjire. Putea simti mirosul de pamant proaspat udat si de apa involburata in timp ce lacul de acumulare se goli intr-un torent imens, incarcat cu noroi. In aval, revarsarea avea sa nimiceasca recolte si asezari.

As fi preferat orice alta cale. Insa nu mi-au dat de-ales.

Dupa ce masinile fusesera maturate si zidul de apa continua sa se napusteasca in josul vaii, navetele Jihadului venira sa culeaga trupele regrupate. In timp ce Xavier aduna mercenarii de pe Ginaz si soldatii ramasi deasupra peretelui canionului, mii de luptatori strigau si ovationau, sarbatorind mareata lor victorie.

Spre deosebire de ei, zensiitii supravietuitori aratau ingroziti, cu ochii mari, parca nevenindu-le sa creada. Rhengalid, cu fata manjita de noroi si barba cenusie incalcita, indrepta un deget acuzator spre Xavier.

— Te blestem! Ne-ai distrus orasul sfant, relicvele sacre si ne-ai ucis mii de oameni! Fie ca mania lui Budallah sa cada asupra voastra si asupra urmasilor vostri vreme de un milion de ani!

Apa vuia tot mai departe, prin canionul de dedesubt, raspandindu-se pe masura ce terenul devenea mai neted. Ultimele bucati din barajul sfaramat cazura din punctele de ancorare de pe peretii de stanca, iar lacul urias continua sa se goleasca. Cateva barci de pescuit ale zensiitilor fura trase in valtoare, unde curentul le zdrobi.

— Va trebui sa reconstruiti un oras intreg .

Xavier il privea pe Rhengalid cu prea putina simpatie.

— Dar puteti face asta doar pentru ca sunteti in viata si liberi!

Secretele dau nastere la si mai multe secrete.

O zicala de pe Arrakis.

Acum, ca Agamemnon si titanii lui fusesera trimisi in misiuni separate, Corrin parea pasnic si eficient.

Desi masinile ganditoare ar fi putut comunica prin orice nod al retelei tot mai extinse a hipermintii, Omnius ii ordona lui Erasmus sa se duca la Turla Centrala de pe Corrin pentru o intalnire.

De fiecare data cand Erasmus vedea structura inalta, in forma de ac, turnul de metalfluid isi schimba infatisarea dupa capriciile lui Omnius. Turla Centrala mecanica parea sa aiba viata, cu peretii alunecatori, ferestrele de plaz si podelele ajustabile. Nucleul hipermintii se muta prin tot labirintul, din varful turnului pana in incaperile de la subsol.

Erasmus putea sa-si schimbe expresia pe fata flexibila de metal, dar Omnius-Corrin putea sa modeleze structuri intregi de constructii – si o facea. Din cate stia robotul autonom, niciuna dintre celelalte copii ale lui Omnius nu se ocupa cu asemenea fantezii. Il faceau pe atotcuprinzatorul computer sa para aproape . excentric!

La sosire, Erasmus lua ascultator un lift rapid pana la etajul al saptelea al turnului de metalfluid, din care iesi intr-o camera mica, fara ferestre. Dupa ce usile metalice de tip iris se inchisera ermetic in urma lui, filamentele optice nu putura detecta nici o deschidere in pereti sau in tavan. Se indoia ca hipermintea incerca sa-l intimideze.

Oare in acest Omnius anume – hipermintea de pe lumea masinilor, asezata in pozitia centrala strategica cea mai buna – se dezvoltau emotii si excentricitati? Se credea Omnius-Corrin superior celorlalti? In trecut, robotul cel curios incercase sa puna intrebari in legatura cu aceasta problema, dar hipermintea refuzase intotdeauna sa-i raspunda.

Sofisticatul computer avea propriile lui ciudatenii si sensibilitati – chiar individualitate, desi Omnius ar fi negat o asemenea acuzatie. Robotul independent gasea acest lucru extrem de interesant. Omnius parea sa aiba proiectat un program care sa-l faca mai impulsiv si imprevizibil, la fel ca pe oamenii al caror comportament nestatornic invinsese masinile pe multe campuri de batalie.

— Astazi, Erasmus, o sa discutam despre religie, anunta hipermintea din difuzoarele nevazute care-l faceau sa sune ca si cum s-ar fi aflat pretutindeni. Intinde o mana, cu palma in sus.

Cand robotul facu ce i se ceruse, dintr-un compartiment din tavan ii cazu in mana o gelsfera de metal care continea o copie a lui Omnius. O comoara atat de mare de informatii, intr-un glob argintiu mic si usor . Si ceea ce nu era acolo, cu mult mai mult, in special acea calitate a „sufletului” pe care-o urmarea Erasmus, laolalta cu alte aspecte ale conditiei umane care-i scapau.

— Te rog, ofera-mi toate datele relevante asupra subiectului inainte de a incepe, vorbi Omnius.

Vreme de secole, Erasmus observase specia umana si efectuase experimente pe membrii ei, adaugand cantitati mari de informatii la bancile lui de date deja bogate. Desi robotul independent se oferise de multe ori sa le incarce pe toate in memoria hipermintii, Omnius aratase prea putin interes pentru aceste studii. Pana acum.

— De ce vrei sa afli ceva despre religie? Pare un subiect neobisnuit pentru tine .

— Pentru mine, asa-numitele credinte spirituale sau religioase constituie un tipar de comportament uman de neinteles. Acum, totusi, imi dau seama ca folosesc religia ca pe o arma impotriva mea. De aceea, trebuie s-o analizez.

Pentru un transfer eficient de date, Erasmus puse copia lui Omnius intr-un port-sfera de pe o parte a corpului si transfera informatia pe care i-o ceruse hipermintea. Scoase din nou sfera.

Omnius avu nevoie de o clipa ca sa prelucreze datele si sa le cantareasca.

— Interesant. Exista multe forme de religie, si totusi credintele cu cel mai puternic element emotional par sa se axeze pe existenta unei fiinte supreme sau a unei forte calauzitoare. Este aceasta singura credinta cu adevarat importanta a fiintelor umane?

— Inca mai cercetez problema, Omnius. In probleme de credinta, putine lucruri sunt vreodata sigure. Oamenii pun credintele si iluziile desarte mai presus de logica si de faptele reale.

— Ce scop au experimentele tale, daca nu poti oferi raspunsuri concrete?

— Cand e vorba de comportamentul uman, e dificil sa formulezi chiar si intrebari concrete. Cu toate acestea, scopul meu este sa stabilesc anumite linii calauzitoare si generalizari care s-ar putea dovedi folositoare.

Sfera argintie se roti in palma lui Erasmus, generand caldura.

— Si religiile lor? Informatiile astea sunt tot ce stii despre ele?

— Ti-am dat un rezumat istoric, constand in ceea ce mi-au spus oamenii mei capturati despre biserici, sinagogi, moschei si altare ale popoarelor lor si despre modul in care crezurile originare s-au raspandit si s-au metamorfozat in credintele din prezent. Daca doresti, iti pot face o lista a tuturor planetelor inregistrate, impreuna cu apartenenta lor religioasa cunoscuta.

— Inutil.

Vocea lui Omnius isi mari volumul.

— De ce isi numesc miscarea impotriva mea „jihad”, razboi sfant? Eu sunt un computer. Cum pot fi legat de religiile lor?

— Din motive de oportunitate, te-au asociat cu o forta malefica personificata in multe dintre textele lor sacre. Te numesc demon, ceea ce le ingaduie sa proclame ca esti dusmanul indiferent de fiinta supreme pe care-o venereaza. De aceea, acest lucru schimba natura conflictului, dintr-o problema politica intr-o lupta religioasa.

— Si care este avantajul acestui lucru?

— Permite emotiilor sa conduca, mai degraba decat logicii potrivit careia functionam noi. Fiintele umane sunt inclinate sa intreprinda actiuni irationale pentru ca religiile lor ofera temeiul menit sa le justifice. Pentru ei, orice conflict devine mai mult decat un razboi – este un act sacru, de cel mai inalt ordin.

Erasmus simti furnicaturi in mana, in timp ce sfera prelucra informatia cu mare viteza prin bancile sale de date.

— Ar putea fi Dumnezeul lor o forma de viata organica mai avansata decat ei insisi? intreba Omnius.

— La care Dumnezeu de referi? Dumnezeul navacrestinismului? Al budislamului? Al fortei deislamice? Al Stapanilor Panhinduisti ai celui de-al Saptelea Cerc? Nu inteleg destul de bine diferentele. Ar putea fi pur si simplu manifestari deformate ale aceleiasi zeitati, incetosate de timp si de erorile de informare. Sau ar putea fi zei complet diferiti .

— Raspunsurile tale sunt excesiv de vagi, remarca Omnius.

— Exact. Credinciosii il considera pe Dumnezeu o forma de viata eterica, desi cele mai importante secte religioase au povesti despre zeitatile lor luandu-si infatisari umane.

— Ridicol!

Erasmus isi cantari vorbele inainte sa raspunda.

— Ai putea fi un zeu al masinilor, Omnius.

— Atunci de ce pun intrebari?

Vocea hipermintii chiar suna frustrata.

— Daca as fi zeu, n-ar trebui sa stiu totul?

Comentariul lui se asemana cu propriile observatii ale lui Erasmus, din moment ce cunostintele continute in bazele de date ale lui Omnius nu erau complete. Facu o pauza sa se gandeasca. Se jucase hipermintea cu el in tot acest timp? Absorbise Omnius toate datele studiului bazat pe investigatiile lui asupra fiintelor umane?

Imi citeste Omnius mintea chiar in acest moment?

— Timp de patru decenii ai crescut un subgrup de oameni in tarcuri, ca pe niste animale, si niciunul dintre ei n-a avut parte de vreo indoctrinare religioasa sistematica .

Sfera argintie se ridica in aer, atinse tavanul incaperii, apoi se rostogoli pe suprafata alba, simpla, ca si cum gravitatia se intorsese cu susul in jos.

— Ce cred oamenii din tarcurile tale despre Dumnezeu?

— Fireste, au o serie de credinte mai primitive. Unii au nascocit istorii despre o Fiinta Suprema, dar cei mai multi sunt convinsi ca, daca exista o asemenea zeitate, i-a abandonat complet. Insusi conceptul de religie s-ar putea sa nu fie mai mult decat un aspect social al umanitatii, iar cand structurile sociale sunt distruse, asemenea sisteme de credinta se sting.

Gelsfera alerga pe suprafata tavanului, apoi cobori pe un perete, traversa podeaua, trecu printre picioarele lui Erasmus, dupa care urca din nou.

— Este posibil sa fi evitat subiectul religiei in investigatiile tale pentru ca este prea complex si prea ilogic?

— N-am cercetat problema in amanunt, Omnius. M-au preocupat multe alte laturi ale comportamentului uman. Credinta religioasa este doar un aspect minor al caracterului uman. Din ceea ce am observat, as conchide ca oamenii sunt fie agnostici, fie complet atei, in afara de cazul in care sunt expusi la suferinta sau tensiune extrema. Asemenea atitudini se dezvolta in cicluri de-a lungul istoriei, avansand si retragandu-se ca o maree uriasa a problemelor umane. Credinta religioasa este acum in crestere, cu Jihadul in calitate de catalizator.

— Este nevoia de religie o caracteristica umana intrinseca? Poate ca, trecandu-le cu vederea spiritualitatea, ai fost orb tocmai la esenta lor!

— I-am torturat cu miile, si foarte putini au spus ceva despre Dumnezeu – in afara de a intreba de ce i-a uitat. N-am nici cea mica indoiala totusi ca, in acest moment chiar, cand Xerxes si echipa lui decimeaza populatia rebela de pe Ix, victimele tanguitoare mormaie rugaciuni cu ultima suflare, desi vad inutilitatea fundamentala a acestui lucru.

Nu primise nici o veste directa de pe Ix, dar ordinele Titanului fusesera destul de clare. Xerxes era perfect capabil sa execute un ordin brutal, direct. Putinii supravietuitori de pe Ix nu se vor mai gandi niciodata la rascoale nesabuite. Omnius zise:

— Tot nu inteleg pe deplin conceptul insusi de religie. Carui scop serveste? Pare un stimulent imaginar, menit sa controleze comportamentul la scara societatii.

Erasmus replica fara graba:

— A intelege credinta fundamentala e ca si cum ai incerca sa tii in mana o piatra uda, acoperita cu muschi. Este un obiect solid, material, dar alunecos si foarte greu de apucat.

— Explica!

— Experienta religioasa este diferita pentru fiecare dintre oameni, chiar si atunci cand ei pretind ca apartin unui singur sistem de credinta. Fiecare individ pare sa se concentreze asupra unui alt aspect al acestuia. Exista nuante, variatii subtile – ca si emotia umana a dragostei, religia nu este niciodata aceeasi pentru doi oameni diferiti.

— Dar de ce?

In timp ce Erasmus statea pe loc, sfera lui Omnius brazda camera din ce in ce mai repede, in sus pe pereti, pe tavan, in jos pe pereti, de-a curmezisul podelei. Dintr-o data, aparura gelsfere-duplicat, zeci de copii ale lui Omnius, ca niste proiectile rotindu-se in toate directiile cu mare viteza, abia evitandu-l pe Erasmus, emitand voci care se suprapuneau rostind doar doua cuvinte:

— De ce? De ce? De ce?

Brusc, sferele disparura, iar tacerea se intoarse in camera inchisa ermetic, aflata sus, in Turla Centrala. Usa-iris se deschise in spatele lui Erasmus. Supus, acesta intra in lift si pleca.

Intors la vila lui de pe Corrin, Erasmus admise posibilitatea sa nu fi acordat suficienta atentie subiectului religiei, asa cum sugerase Omnius. Daca era asa, nu-l mai putea evita multa vreme. Fusese obsedat de creativitatea umana si de expresia ei in diferite forme de arta. Dar de unde isi luau inspiratia? Din vreo sursa mai inalta? Poate ca sclavii umani ai lui Erasmus isi ascunsesera cu succes spiritualitatea fata de el – poate chiar fara sa fie constienti de asta. Daca era asa, acest lucru sugera ca o ascundeau chiar si fata de ei insisi.

Erasmus statea pe o veranda de unde se vedeau tarcurile, urmarind mizerabilele fiinte umane forfotind in imprejmuirile lor aglomerate, jalnice. Daca Iblis Ginjo sau Serena Butler descoperisera cum sa dezlantuie acest mecanism aflat adanc in psihicul uman, atunci s-ar fi putut explica fervoarea religioasa ce se transformase in febra a razboiului.

Cu o hotarare reinnoita, robotul porni intr-o cautare intelectuala de pe cu totul alte baze. Care era puterea din spatele religiei? Sa fi fost o arma pe care masinile chiar n-o puteau manui? Daca lui Erasmus ii pasa prea putin de amanuntele Jihadului galactic, trebuia sa initieze acest proiect pentru propria lui evolutie .

Omnius ii puse la dispozitie lui Erasmus gramezi de carti electronice si tiparite, confiscate din bibliotecile arhaice ale oamenilor si din asezarile de pe lumile sincronizate abia cucerite. Robotul independent incepu sa le incarce in bazele sale de date.

In timp ce facea acest lucru, Erasmus se gandi la cogitori si la toata informatia din creierele lor stravechi. Daca ar fi existat un cogitor pe Corrin, un asemenea creier antic i-ar fi putut furniza revelatii interesante. Pe Pamant, Erasmus vorbise din cand in cand cu cogitor Eklo, dar acesta fusese anihilat in cursul revoltei umane de acolo.

Cu precizie de masina, robotul isi readuse cu luciditate in minte fiecare cuvant pe care i-l comunicase Eklo, reexaminand discutiile in amanuntime, si ajunse la o concluzie tulburatoare: cogitorul presupus neutru ii ascunsese ceva – si-i protejase tot timpul pe oameni.

Din nefericire, unele razboaie sunt castigate de partea cea mai fanatica, in sens religios. Conducatorii victoriosi exploateaza energia sacra a dementei colective.

COGITOR KWYNA, Arta agresiunii.

O ploaie usoara de dupa-amiaza rapaia in piata guvernamentala, cand Iblis Ginjo se indrepta in graba catre Sala Parlamentului. Il urmau sase aghiotanti din Jipol, care nu se osteneau sa se adaposteasca de vreme. In colturi, statuile si altarele inchinate martirilor jihadului sclipeau sub ploaia mocnita si sub luminile galbene orbitoare.

In timp ce urca treptele late, Marele Patriarh mima surpriza la intalnirea cu patru calugari in robe de culoarea sofranului, ce coborau cu pasi prudenti. Cel mai inalt purta un cilindru mare, infasurat in panza pentru a-l apara de ploaie: era cogitor Kwyna, transportata ca o pasare in colivie. Iblis stiuse ca aveau sa fie aici si aranjase sa-i intalneasca absolut „intamplator”.

Iblis facu un semn suitei sale, si cu totii se asezara astfel incat sa blocheze drumul secundantilor.

— Ah! Ce grozav! exclama Iblis. Am cerut sa-l vad pe cogitor. Sunt sigur ca avem de schimbat multe idei.

Zambi larg, tanjind in secret dupa tipul de contact pe care-l avusese cu marele, sclipitorul cogitor Eklo, inainte de teribila revolta de pe Pamant.

Dar munca prezenta a lui Iblis era mult mai sofisticata decat mai vechile sale eforturi stangace de a atata sclavii la revolta impotriva propriilor stapani. N-o putea indeplini de unul singur, insa, cu siguranta, cogitorul l-ar fi putut ajuta – doar daca ar fi reusit s-o convinga pe Kwyna sa-si impartaseasca intelectul colosal cu el. Pana acum totusi, stravechiul creier filosof se dovedise reticent si distant, ca si cum n-ar fi fost dispus sa vada justificarea actiunilor lui Iblis.

— Kwyna a fost ocupata, replica secundantul care ducea containerul de pastrare. Cicatricea umflata a unei taieturi ii cobora pe obraz, de la tampla pana la barbie. Picaturile de ploaie ii patau roba.

— Desigur, exact la fel cum eu sunt ocupat cu Jihadul. Dar suntem de aceeasi parte, nu-i asa? Aliati . poate chiar colegi?

Intinzand mana cu o indrazneala plina de speranta, Iblis dadu la o parte un colt al panzei, dezvelind recipientul etans care continea un creier roz cufundat in electrofluid. Cicatricea asemanatoare unui snur se contracta in momentul in care facu o strambatura, iar ochii lui intunecati capatara o clipire de otel. Dar nu se opuse Marelui Patriarh.

— Cogitor Kwyna? se adresa Iblis direct containerului cu capac al lui Kwyna. De ce nu plecam din ploaia asta mizerabila undeva unde sa putem sta de vorba? Am nevoie de iluminare din partea ta.

Mintea fara trup a lui Kwyna era un rezervor imens de cunoastere si de patrundere, la fel cum fusese si cea a lui Eklo. Poate ca ar fi fost de acord sa-l instruiasca, daca folosea informatia asa cum trebuia. Iblis citise unele dintre declaratiile ezoterice mai vechi ale cogitorului, iar acum avea nevoie sa se asigure ca felul in care ii interpretase el gandurile era unul corect.

Desi putea simti stanjeneala lui Kwyna ca reactie la interesul lui viu, isi dorea sa se apropie mai mult din punct de vedere intelectual de femeia cogitor, de toate informatiile extraordinare si de filosofia ei. Glasul ii deveni mai subtire si inflacarat:

— Te rog .

— Asteapta, Mare Patriarh! Ochii calugarului cu cicatrice devenira sticlosi, in timp ce comunica neauzit cu arhaicul creier.

Ignorand ploaia rece care cadea tot mai tare, secundantul rosti cu glas aspru, ragusit, ceea ce transmitea cogitorul direct prin el:

— Mare Patriarh, doresti sa ma intrebi despre scripturi si texte antice. Se simte in vocea ta, in actiunile tale, in fiecare rasuflare .

Impresionat, Iblis incuviinta.

— Sunt fascinat de stravechile profetii muadru si de modul in care se aplica vremurilor noastre tulburi. Bazandu-ma pe ceea ce am citit, am gasit nenumarate justificari pentru Jihadul Sfant impotriva masinilor ganditoare. Propriile tale scrieri si discursuri m-au inspirat sa trimit multi luptatori viteji pe campurile de batalie.

Femeia cogitor paru iritata.

— Aceste idei n-au fost niciodata relevante pentru Jihadul tau!

— Nu sunt anumite idei atemporale? In special ale tale, Kwyna?

Ploaia udase deja pe toata lumea pana la piele. Unul dintre sergentii de la Jipol ii intinse Marelui Patriarh un servet uscat, cu care acesta se sterse pe fata; apoi continua:

— Intr-unul dintre manifeste, ai scris despre nebunia colectiva a razboiului, despre faptul ca invingatorii invoca iluzii convingatoare pentru a obtine victoria. Am incercat sa ating acest scop nobil pe care l-ai imbratisat, cu un oarecare succes, sunt incantat sa afirm. Dar acum as vrea sa-l duc la un nivel mai inalt .

— N-am pledat niciodata pentru o asemenea practica. Era doar una dintre multele idei pe care le-am dat ca exemplu, raspunse Kwyna. Mi-ai scos vorbele din context. Ai citit intregul pergament, Iblis Ginjo? Cred ca are cateva milioane de cuvinte, si mi-a luat secole sa-l alcatuiesc.

— L-am studiat cu atentie, in cautare de idei. Tu m-ai inspirat!

— Conceptele importante trebuie asimilate in intregime. Nu incerca sa interpretezi scripturile purtand ochelari de cal, pentru a le face sa se potriveasca propriilor tale scopuri.

Iblis stia foarte bine ca extrasese in mod selectiv fragmente din scrierile ei si ca manipulase apoi informatia. Dar ii placea conversia cu Kwyna, o privea ca pe un joc intelectual, o provocare menita sa-i arate cat de bine isi putea masura agerimea cu una dintre cele mai mari minti din istorie. Ii satisfacea nevoia de acel tip de tutela de care se bucurase din partea cogitorului Eklo, pana la distrugerea lui in timpul teribilelor revolte de pe Pamant si al atacului atomic.

Marele Patriarh cita imediat din cateva scripturi despre „sfarsitul timpurilor”, pietre runice muadru antice si alte carti sfinte care – daca erau interpretate destul de liber – proclamau ca omenirea isi putea gasi paradisul numai dupa ce ar fi indurat o mie de ani de suferinta . si atunci numai daca facea suficiente sacrificii.

— Cred ca Ix este o ocazie pentru noi de a face aceste sacrificii. Soldatii Jihadului si mercenarii sunt dornici sa plateasca pretul. La fel si poporul de pe Ix .

— Sangele nevinovatilor a fost intotdeauna moneda liderilor carismatici, vorbi Kwyna prin glasul secundantului. Citesti de pe fragmente si artefacte despre care se stie ca sunt incomplete. Astfel, exista lipsuri in informatia pe care o ai, iar concluziile ar putea fi incorecte.

Cuprins brusc de emotie si de inflacarare, Iblis ridica din sprancene.

— Atunci tu stii care este restul mesajului? Ce se afla pe celelalte fragmente?

Voia un arsenal de scripturi cat mai bogat posibil. Avea nevoie sa atate frenezia pe planetele care abia se trezeau, sa galvanizeze oamenii oprimati cu promisiuni ca vremea nenorocirilor se incheiase.

Dupa o clipa de tacere tensionata, Kwayna rosti:

— Esti cu adevarat un om religios, Iblis Ginjo?

Barbatul stia ca nu poate minti stravechea minte de filosof.

— Religia se potriveste cu scopul meu sacru, care este acela de a ajuta omenirea sa se ridice impotriva asupritorilor sai!

Cu vocea stranie, prin intermediul calugarului, Kwyna continua:

— Ai ascultat vreunul dintre numeroasele proteste impotriva Jihadului? Faci asta pentru omenire, Mare Patriarh . sau doar pentru tine insuti?

Iblis raspunse cu abilitate:

— Pentru o singura persoana, poate, dar nu pentru mine insumi. Nu, o fac pentru copilul nevinovat al Serenei Butler, pe care l-am vazut asasinat de o masina ganditoare nepasatoare. Cei care protesteaza sunt marginiti si fara importanta, in timp ce eu nu sunt decat un instrument al victoriei. Cand vom obtine succesul, ma voi da la o parte bucuros .

Prin conexiunea sa cu secundantul, Kwyna scoase un sunet distinct de amuzament.

— Atunci, Iblis Ginjo, esti un om admirabil – si atipic!

Intrerupand brusc audienta, calugarul trase la loc faldul de panza uda care acoperea containerul de pastrare. Spuse cu propria lui voce:

— Trebuie sa ne intoarcem in Orasul Reculegerii, Mare Patriarh. Cea Straveche nu trebuie tulburata mai mult.

Iesind parca din transa, Iblis deveni constient de oamenii care treceau pe langa el, urcand treptele spre Sala Parlamentului, alunecoase din cauza ploii. Ar fi vrut sa petreaca mai mult timp cu stravechiul creier, sa primeasca sfaturi si invataturi, sa-i impartaseasca inspiratia sclipitoare – dar secundantii cu robe de culoarea sofranului se indepartara in graba.

Apoi isi dadu seama ca se afla in intarziere. Serena Butler era pe cale sa tina in fata adunarii inca unul dintre discursurile sale inspiratoare programate, pe care i-l scrisese el personal. Fara sa tina seama de hainele ude, Marele Patriarh se repezi inauntru s-o asculte. Desi securitatea era plina de zel, astazi nu trebuia sa-si faca griji pentru acte de violenta sau tentative de asasinat.

Nu aranjase niciuna, nici alta.

In spatiul pentru discursuri, Serena Butler arata ca o viziune cereasca, imbracata intr-o roba alba splendida si cu bijuterii sclipitoare. Chiar si fara a tine cont de floarea portocalie de pe rever si de colierul de aur din jurul gatului, arata surprinzator de vie si de sanatoasa pentru varsta ei inaintata. Un lucru remarcabil, avand in vedere ca refuzase sa apeleze la melanjul intineritor al lui Aurelius Venport.

Iblis urmarea totul. Serena iesea rareori din Orasul Reculegerii asa ca fiecare dintre discursurile ei trebuia sa fie un eveniment major.

Douazeci de oameni eliberati, rebeli care fusesera scosi pe furis de pe noul camp de batalie de pe Ix, stateau in primele randuri ca niste exponate. Acestia priveau fix la Preoteasa, cu veneratie. Multumita eforturilor neincetate de propaganda ale lui Iblis, fiecare om in viata – chiar si cei aflati in cea mai neagra captivitate pe planele masinilor – auzise de aceasta femeie si de copilul ei martirizat. Devenise o misionara devotata, muncind neobosita sa-i unifice pe oameni impotriva marsavelor masini.

Cand spectatorii tacura, vocea Serenei se inalta melodioasa in sala.

— Multi dintre noi au vazut cu ochii lor curajul, varsarea de sange si sacrificiile necesare pentru a infrange cea mai mare monstruozitate din univers. Unii dintre voi sunt adevarati eroi .

Ceru ca sase barbati si femei sa se ridice in picioare, si pomeni numele fiecaruia, laudandu-i pentru faptele lor de vitejie dezinteresate. Cu totii erau civili, supravietuitori ai unor batalii ingrozitoare.

— Veniti langa mine, facu semn Serena, si din fiecare colt al marii sali, publicul ii ovationa indelung.

Pe masura ce refugiatii veneau in fata, unul cate unul, Preoteasa ii atinse pe crestet ca intr-o binecuvantare; lacrimile curgeau pe fiecare fata, inclusiv pe a ei.

Serena ridica vocea pe un ton de provocare si de hotarare plina de manie. Lacrimile ii sclipeau pe obraji.

— Am privit ceea ce nici o mama n-ar trebui sa vada vreodata: minunatul meu fiu ucis dinainte-mi! Ganditi-va la propriii vostri copii ca la al meu. Nu lasati masinile ganditoare sa faca asa ceva si altor copii, va implor .

In timp ce asculta rostirea ei de maestru, intonatia si dictia perfecte, Iblis simti un fior de mandrie traversandu-i sira spinarii. Lacrimile erau o nuanta excelenta, si nu se indoia ca erau adevarate. O auzi pe Serena folosind frazele pe care i le scrisese si incuviinta din cap cand ii vazu influenta magica asupra spectatorilor: erau fermecati. Fusese o eleva desavarsita, inca de cand incepuse s-o indrume pe calea fanatismului profesionist.

La inceput, tanara ii urmase instructiunile de bunavoie pentru a obtine rezultate demne, nobile. Dar cand incepuse sa nu mai fie de acord cu el, Iblis inventase posibile „amenintari” pentru siguranta ei, astfel incat sa aiba o justificare pentru a-i numi ca garzi de corp personale cateva tinere din grupul lui de serafimi, alese cu grija.

Cand Serena continua sa fie prea independenta, el ii inscena o tentativa de asasinat si-l acuza pe unul dintre nataraii lui de sacrificiu, care fu ucis in mod convenabil in timpul capturarii. Dupa aceea, pentru „protectia” ei, Serena ramase intre zidurile Orasului Reculegerii, unde Iblis o putea supraveghea indeaproape.

Trebuia sa se asigure ca Serena Butler sa nu se simta niciodata complet in siguranta, astfel incat sa depinda intotdeauna de el.

Acum, Iblis se relaxa cand vazu ca totul era sub control. Din moment ce sosirea lui nu fusese observata, se repezi intr-un vestiar si se schimba in haine uscate. Inainte sa apuce sa iasa din incaperea privata, comandantul Jipolului se strecura tacut pe usa.

— Mare Patriarh, sunt bucuros sa te informez ca insarcinarea noastra legata de Munoza Chen este incheiata, asa cum ai cerut. Totul este pregatit. O treaba buna, curata.

Yorek Thurr era un barbat scund, oaches, cu mustata neagra si chelie. Imbracat intr-un pieptar verde-inchis, privea cercetator prin fantele ochilor, la fel de inexpresivi si de negri ca ai unui cadavru. Expert in manuirea streangului, a pumnalului si a altor arme tacute, Thurr avea talentul de a se misca neauzit – si, in calitate de comandant al Jipolului, era intotdeauna gata sa indeplineasca ordinele Marelui Patriarh. Un om bun de avut in preajma.

Iblis isi ingadui luxul unul suras.

— Stiam ca pot conta pe tine .

Din momentul in care fusese infiintata Politia Jihadului, Yorek Thurr se dovedise un informator pretios, descoperind spioni adevarati, oameni nebatatori la ochi dar puternici intr-un mod discret, care aveau legaturi secrete cu lumile sincronizate. Din moment ce Iblis invocase la inceput spectrul spionajului doar ca pe o sperietoare menita sa infricoseze membrii Ligii, fusese uluit sa descopere amploarea minciunii pe care o descoperise Thurr. Zeci de cetateni importanti erau implicati si fura executati, amplificand frenezia paranoica a oamenilor liberi. Pe masura ce nou-aparuta Jipol devenea tot mai importanta, Yorek Thurr se inalta in grad, preluand pana la urma comanda. Uneori il inspaimanta chiar si pe Marele Patriarh.

Din cauza plangerilor si a rezistentei ei permanente, Iblis banuitor intotdeauna ca Munoza Chen ar fi putut fi agent al masinilor ganditoare. Din care alt motiv s-ar fi opus muncii fundamentale a Consiliului Jihadului? Raspunsul parea evident. In momentul in care Chen se hotarase sa i se opuna, speranta ei de viata scazuse brusc. Oricine protesta deschis impotriva Jihadului era, prin definitie un aliat al masinilor ganditoare. Avea sens .

Ca Mare Patriarh, purtand responsabilitatea pentru trilioane de vieti, n-avea timp pentru subtilitati. Pentru a proteja si a duce mai departe miscarea, trebuia sa reteze eficient orice opozitie, rezultatele limpezi justificau orice-ar fi trebuit sa faca pe parcurs.

Jihadul se desfasura de decenii, castigand in amploare. Chiar si asa, nu mergea destul de departe sau destul de repede pentru a-i conveni lui Iblis.

Oricine statea deschis in calea planurilor Marelui Patriarh era investigat si i se inscena cu indemanare o acuzatie. De-a lungul anilor, dupa ce prima epurare masiva implicase sapte reprezentanti ai Ligii – cu totii, destul de ciudat, rivali politici sau oameni care vorbisera deschis impotriva lui Iblis – oamenii incepusera sa suspecteze existenta unui spion al Masinilor sub fiecare pat. Cinci ani mai tarziu, un alt sir de epurari inlaturase toata rezistenta impotriva lui Iblis.

Acum mai ramasese putina opozitie interna si, datorita eforturilor tacute ale Jipolului, Munoza Chen n-avea sa mai stinghereasca cruciada lui impotriva masinilor .

Iblis se desparti de comandantul Jipolului si se intoarse in sala adunarii. I-ar fi prins bine sa fie vazut ascultand discursul Serenei. Cand intra, vocea ei pasionata plutea prin sala ca parfumul purtat de o adiere. Ridica bratele in semn de binecuvantare si ramase nemiscata pentru o clipa lunga, patrunzatoare, vrand parca sa atraga inspiratia din ceruri. Apoi se uita direct spre Iblis Ginjo si rosti:

— Nu avem timp sa ne eschivam de la indatoririle omenirii si nici sa ne odihnim – doar sa luptam!

In vreme ce vorbea, usile salii se deschisera cu brutalitate si o multime de barbati si femei pasira inauntru, purtand uniformele stralucitoare cu verde si stacojiu ale Jihadului. In timp ce publicul aclama, fiecare petic de spatiu disponibil din sala se umplu cu mii de noi voluntari gata sa-si sacrifice viata pentru armata Jihadului.

Miscandu-se ca un inger, Serena pasi, parca plutind, in mijlocul lor, plangand de recunostinta. Ii binecuvanta pe toti si saruta o mare parte dintre ei, stiind ca ii trimitea pe multi la moarte.

— Luptatorii mei pentru Jihad!

Iblis incuviinta satisfacut. Evenimentul era sincronizat ca o coregrafie perfecta, dar Serena il facuse sa para spontan. Ideea fusese a ei, in timp ce Iblis se ocupase de amanuntele spectacolului.

Facem o echipa grozava.

Dar, in timp ce o privea pe talentata Preoteasa manipuland multimea, Iblis se simti la rascrucea unei dileme. Voia ca Serena sa faca totul bine, o antrenase cu grija – iar acum dadea reprezentatia vietii ei.

Marele Patriarh se hotari sa o urmareasca mai atent ca niciodata, pentru binele lui. Nu voia ca femeia sa gandeasca prea mult cu propriul sau cap . sau sa fie prea incantata de sine insasi.

Suntem niste neghiobi sa credem ca batalia se sfarseste vreodata. Un dusman infrant ne poate amagi, facandu-ne sa lasam garda jos . spre eternul nostru regret.

PRIMERO XAVIER HARKONNEN, Rapoarte militare de pe teren.

Odihnindu-se pe scaunul de comanda de pe puntea navei amiral, Vor studia imaginile din satelit ale apei care se revarsa prin canioanele de pe Anbus IV. Dadu din cap. Victorie prin dezastru total. Zambi stramb. Ce mai urmeaza?

Dupa operatiunile de la sol, tercero Vergyl Tantor si ceilalti capitani se intorsesera cu navetele la navele lor si-si reluasera locul la bord, pregatindu-se pentru sfarsitul jocului, care avea sa se petreaca in spatiu. Daca totul mergea potrivit planului conceput de Vor, flota lui Omnius ar fi fost alungata pentru totdeauna din aceasta lume ranita.

Stiind ca naveta lui Xavier Harkonnen andocase deja si ca prietenul lui se afla in drum spre punte pentru a i se alatura, Vor ranji in asteptarea a ceea ce avea sa urmeze. E randul meu. Avea sa-i arate lui Xavier exact cum trebuia obtinuta victoria – prin siretlicuri, in loc de distrugeri.

De indata ce Xavier pasi pe punte, gafaind si cu hainele in neoranduiala, Vor ii arunca o privire provocatoare, cu o scanteie rautacioasa in ea.

— Priveste cum pot neutraliza flota masinilor ganditoare fara o pierdere atat de mare si de suparatoare de vieti omenesti .

Dadu ordinul, iar nava amiral porni inainte, pentru a lua pozitia de avangarda in flota Jihadului.

Xavier isi trecu degetele ca un pieptan prin parul ruginiu, netezindu-si tamplele inspicate cu cenusiu.

— N-ar fi fost nevoie sa se mai piarda nici o viata acolo jos, Vorian. Unii oameni aleg sa devina victime, chiar si atunci cand au alte optiuni.

Vizibil tulburat, incerca sa se stapaneasca in timp ce privea.

— Dar chiar daca am fi reusit fara ca nimeni sa nu sufere nici o zgarietura, zensiitii tot s-ar fi plans in legatura cu eforturile noastre.

Vor scoase un ras scurt.

— Nu facem asta pentru recunostinta, prietene, ci pentru viitorul rasei umane.

Se intoarse spre statia lui si vorbi repede; vocea ii fu purtata pe caile de comunicatii catre puntile tuturor celor cinci nave mari.

— Porniti scuturile Holtzman la intensitate maxima. Mariti viteza orbitala, astfel incat sa intalnim navele de razboi ale robotilor cu o ora mai devreme decat ne asteapta ei!

— Asta o sa-i surprinda, Vor, transmise Vergyl de pe puntea lui.

Xavier adopta un ton protocolar.

— E mai probabil ca masinile ganditoare sa se . dezechilibreze si sa nu fie capabile sa-si recalculeze actiunile intr-un interval de timp adecvat, tercero Tantor. Asta nu-i acelasi lucru cu o reactii emotionala.

— Asa cum a spus fratele tau mai mic, adauga Vor, masinile vor fi . surprinse!

Judecand dupa imaginea de pe ecran, tanarul ofiter cu pielea de culoare inchisa parea sa se lupte cu efectele persistente ale bolii in timp ce astepta ca navele Jihadului sa ajunga pe pozitie, Vor remarca in gluma:

— Vergyl, arati de parca nu ti-ar strica o vacanta dupa misiunea asta.

— Doar un pic prea multa . ospitalitate din partea localnicilor de-acolo. Dar daca simpatia te face sa-mi cedezi cateva puncte la urmatorul nostru joc .

— Domnilor, sa ne concentram asupra bataliei care se apropie, zise Xavier.

Chiar daca fortele de la sol ale robotilor fusesera nimicite de potopul catastrofal, marea flota spatiala a lui Omnius ramasese intacta. Acum, cele cinci nave uriase ale Jihadului, ecranate dar mult depasite ca putere de foc, marira viteza ca niste soricei furiosi mergand sa se bata cu niste tauri salusani.

Cand ajunsera deasupra partii intunecate a planetei si vazura puternicele nave ale masinilor ganditoare profilandu-se in umbra noptii. Vor fluiera admirativ. Omnius arata mai greu de invins ca niciodata. Insa tanarul vorbi cu hotarare echipajului de pe punte:

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

— Masinile actioneaza guvernate de o perceptie rigida asupra realitatii. Asa incat, cu cate un mic truc pe ici, pe colo, putem rescrie aceasta realitate.

Regla sistemul de comunicatii pe canalul de legatura completa intre nave.

— Toata lumea, mai verificati o data integritatea scuturilor si accelerati pana la viteza de impact!

Echipajul parea nelinistit si indarjit, dar dedicat victoriei.

— Sunt sigur ca robotii au interceptat transmisia, Vor, anunta Vergyl de pe puntea lui, tinand cea de-a doua nava mare foarte aproape in urma navei amiral.

— Aa . sper ca ai un plan mai bun decat un simplu salt sinucigas.

— Facem ceea ce trebuie, fratioare, replica Xavier.

In timp ce flotele adversare cotira una spre cealalta, tot mai aproape cu fiecare secunda, Vor regla comenzile comunicatorului si transmise un scurt mesaj codificat, direct catre centrul de comanda si control al robotilor. Dupa ce semnalul fu livrat in mod clandestin, adauga pe canalul deschis:

— Convocati flota ascunsa si izbiti frontal navele alea!

Inclesta mana pe marginea scaunului sau de capitan, dar colturile gurii se curbara in sus, intr-un zambet increzator.

— Priveste asta, Xavier!

Cu o neincredere calma, Xavier dadu din cap.

— Credeam c-as putea castiga orice joc al nervilor impotriva ta, Vorian. Dar acum cred ca ai coloana vertebrala din titan pur.

— As fi incantat sa te invat cateva noi jocuri in timpul zborului. Relaxeaza-te si tu cu echipajul tau, ca sa mai schimbi ceva, mai castiga o parte din salariile lor . sau pierde ceva dintr-al tau .

— Deocamdata, multumeste-te sa-ti comanzi nava, primero Atreides, zise Xavier, pe un ton grabit. Se prinse de o bara de sustinere in timp ce navele Jihadului se apropiau ca niste ghiulele de tun, fara sa se abata din drum.

In ultima clipa, flota robotilor se desprinse de pe orbita si se imprastie cuprinsa de panica. Cele cinci nave cu scuturi Holtzman se aruncara prin spatiul gol in care se aflasera masinile ganditoare numai cu cateva clipe mai devreme. Navele de razboi ale lui Omnius se indepartasera de planeta, in aparenta abandonand complet Anbus IV.

Echipajul uman aclama, cuprins parca de o isterie ametitoare, surprins de supravietuirea neasteptata. Razand parca in delir, Vergyl transmise:

— Nu-mi vine sa cred! Xavier, ce priveliste!

Vor se intoarse spre echipajul de pe punte cu o expresie ironic-nerabdatoare.

— Asadar, l-am pus pe fuga pe Omnius, oameni buni – ce mai asteptati? Vreti sa stati aici sa va felicitati singuri sau va duceti sa prajiti vreo cativa roboti?

Echipajul ovationa din nou, increzator si entuziast. Nava lui Vor se napusti inainte, iar Vergyl si-o conduse pe-a lui alaturi de el. Celelalte vehicule ale oamenilor ii urmara, vanand si hartuind aparatele robotilor catre marginile sistemului Anbus, ca niste caini de paza care latra pentru a alunga intrusii.

Xavier isi incrucisa bratele pe pieptul acoperit de uniforma, asteptand explicatia detaliata. Zambind larg, Vor se intoarse in sfarsit cu fata la prietenul sau.

— Semnalul meu a transmis date false retelei de senzori a flotei masinilor. Am modificat pur si simplu cateva indicatii ale aparatelor pentru a-i face sa creada ca navele noastre sunt puternic inarmate, indestructibile . si insotite de un grup mult mai mare, nevazut, abia sosit de la santierele de pe Poritrin.

— Faci totul sa sune prea usor.

Vor pufni.

— Cu siguranta, nu! Fiecare amanunt trebuie sa fie perfect, in stare sa reziste in fata unei analize minutioase din partea senzorilor redundanti ai inamicului. Ma indoiesc ca o voi mai putea repeta vreodata, pentru ca Omnius va afla despre siretlic si se va astepta la el.

Xavier ramanea sceptic.

— Prin urmare, ce vad acum masinile? Se pare ca le-ai hipnotizat .

— In prezent, robotii cred ca avem zeci de nave de razboi invaluite in scuturi de invizibilitate. Nu le pot vedea sau infrange, dar „stiu” ca navele noastre sunt acolo, asteptand sa traga in ei. Dupa ce si-au calculat sansele, vehiculele inamice nu mai au de-ales decat sa fuga.

— O miscare tactica sclipitoare, comenta Xavier. Dar se bazeaza pe o presupunere nefondata .

— Nici nefondata, nici sclipitoare – pur si simplu vicleana. Asa cum am spus de multe ori, masinile pot fi duse de nas. Suntem doar norocosi ca tatal meu n-a facut parte din flota asta. Cymecii sunt mult mai banuitori. Agamemnon si-ar fi dat seama de diferenta, si cu siguranta poate ghici o cacealma.

Dupa o jumatate de ora de urmarire inversunata, un tehnician de pe punte ceru sa vorbeasca in particular cu cei doi primero si-i informa ca scuturile Holtzman erau in pericol de a se supraincalzi si de a cadea. Sistemele de protectie nu erau facute sa fie folosite la o asemenea intensitate mare pentru perioade lungi de timp.

Vor incrucisa bratele la piept.

— Cred ca putem inchide acum scuturile fara nici o grija. Oricum nu mai avem nevoie de ele.

Trimise acelasi ordin si celorlalte nave, apoi adauga, ca o remarca intamplatoare:

— Si de ce nu deschidem pur si simplu focul?

Cuprinse parca de voiosie, navele se aruncara asupra fugarilor roboti, tragand cu armamentul greu impotriva aparatelor mult mai mari ale masinilor si distrugand repede doua dintre ele. Dar masinile tolerau o acceleratie mult mai mare decat puteau indura fragilele corpuri umane si in curand cea mai mare parte a flotei robotilor se raspandi pe o distanta crescanda. Fortele Jihadului din urma lor fura silite sa intrerupa vanatoarea.

Vergyl transmise:

— As spune ca asta-i cel mai bun antidot la otravurile zensiite.

Apoi, cand cele cinci nave se intorceau spre Anbus IV pentru curatenia finala, intalnira pe neasteptate un nou grup de aparate inamice care se indreptau spre planeta cu acceleratie maxima. Aceste aparate erau un model diferit si se apropiau fara sa se furiseze si fara sa porneasca sistemele defensive, ca si cum s-ar fi asteptat ca o flota de blocada a masinilor sa se afle deja acolo.

Impulsiv datorita increderii, Vergyl Tantor transmise prin canalul de comanda securizat, codat:

— Ha, a doua sansa! Se pare ca le mai putem da o lectie blestematelor astora de masini! Pariaza cineva pe care-o sa-l lovesc mai intai?

— Tercero Tantor, stai pe loc si asteapta intaririle, il avertiza Xavier, desi nu-si facea prea multe griji dupa ce vazuse infrangerea rusinoasa a primului grup de lupta al robotilor.

Dar Vergyl era coplesit de betia victoriei.

— Vreau sa alung restul masinariilor astora de pe Anbus IV!

Vergyl isi duse nava intr-un plonjon, tragand focuri la intamplare catre nou-veniti. Semnaliza inapoi spre nava amiral.

— Xavier, iti aduci aminte cand eram copil si mi-ai spus ca trebuie sa fiu un erou si sa salvez o intreaga planeta ca sa fiu demn de o femeie ca Serena Butler? Ei, acum o am acasa pe Sheel – crezi ca asta o va impresiona?

Vor se intoarse brusc in scaun, strigand in comunicator:

— Asteapta – uita-te la model! Sunt nave ale cymecilor, nu computere! Nu-mi pot folosi programul cu ei!

— Vergyl, opreste-te! striga Xavier. Primero Atreides ma anunta ca viclesugul lui n-o sa mearga .

Cymecii nou-veniti intrasera in sistem inarmati pentru lupte grele impotriva armatei Jihadului. Acum, deschisera focul impotriva navei de lupta a lui Vergyl, care se apropia de ei.

Reactionand rapid, tanarul tercero incerca sa-si reporneasca scuturile supraincalzite, dar unele dintre campurile suprapuse palpaira si cedara la primul atac violent al cymecilor. Sase proiectile explozive trecura de ele si lovira carcasa si motoarele navei.

Vor accelerase deja cu nava amiral spre zona bataliei. Il vazu pe Xavier aplecandu-se deasupra comunicatorului.

— Toate navele capabile de lupta, intalniti-va si aparati .

O a doua salva sfasie partea de dedesubt a carcasei navei lui Vergyl, iar unul dintre conurile mari de evacuare se desprinse, tragand dupa el intregul motor. Acesta exploda in timp ce se indeparta rostogolindu-se. Lovind intermitent scutul, stropi de flacari prizoniere ricosau inapoi spre nava, provocand alte pagube.

— Solicitam ajutor! exclama Vergyl.

Cele patru nave ale Jihadului care mai ramasesera zburara in jos cu mare viteza, dar scuturile lor erau si ele partial scoase din functiune si ineficace, supraincalzite dupa prima batalie. Cu un nod in stomac, Xavier se prinse de grilajul de langa panoul de control. Vedea ca Vor se straduieste din rasputeri, ca nici el n-ar fi putut da comenzi mai eficace.

Innebunit, Vergyl transmise:

— Alarma! Alarma! Lansati capsulele de evacuare! Xavier, imi tii predica mai tarziu .

Vehiculele cymecilor, stiind ca aveau putin timp pana cand se adunau aparatele de lupta ale Jihadului, lansara un al treilea bombardament asupra navei ranite mortal a lui Vergyl, facand-o bucati. Exploziile sfasiara peretii despartitori de la un capat la altul al puntilor. Jeturi de aer din atmosfera eliberata tasnira in spatiu ca o ceata alba, culoarea lor ca de zapada contrastand cu flacarile de un galben viu ale carburantului aprins.

Ca niste seminte imprastiate de o semanatoare, modulele de evacuare isi luara zborul, inclusiv trei de pe puntea de comanda acum ruinata.

— Adapostiti capsulele alea! ordona Xavier. Prioritate maxima!

— Avem nevoie de foc de acoperire!

Vor cunostea chinul prin care trebuia sa treaca Xavier pentru pericolul in care se afla devotatul sau frate – doar si el petrecuse mult timp cu tanarul tercero, razand si jucand jocuri, ascultandu-l pe barbatul suferind de dor de casa vorbind despre sotia si copiii lui de pe Giedi Prime.

— La naiba, strangeti randurile!

Celelalte nave de razboi ale Jihadului se apropiara la distanta de la care puteau sa traga. Aparatele cymecilor suferisera unele avarii, dar refuzau sa cedeze. De fapt, neinduratoarele minti umane riscau mult pentru a-si face rost de prizonieri, urmarind capsulele de supravietuire lansate de pe puntea de comanda a lui Vergyl.

Vorian Atreides, fiul generalului Agamemnon, stia cat se poate de bine ce aveau sa faca masinile dusmane cu prizonierii. Inainte sa ajunga salvatorii, navele cymecilor se apropiara ca niste hiene care fura bucatele de carne, culegand vreo douasprezece dintre capsulele de evacuare ramase in urma. Apoi, vazand puterea de foc combinata a navelor de razboi ale Jihadului concentrata asupra lor, cymecii le intoarsera spatele si o luara la fuga cu tot cu prizonierii lor condamnati.

Cu un ultim truc disperat, nestiind cine anume fusese inauntrul capsulelor de salvare capturate, Vor transmise:

— Cymecii sunt niste lasi care fug de lupta? Sunt primero Vorian Atreides si va sfidez! Tatal meu – generalul Agamemnon – m-a invatat ca oamenii sunt inferiori, ca cymecii ar putea intotdeauna sa castige o lupta cu ei. Daca-i asa, de ce fugiti?

Surprinzandu-l, vocea grava a lui Agamemnon raspunse, sfaraind ca uleiul care fierbe incet:

— Te-am mai invatat de asemenea, Vorian, ca vatamarea unui dusman aduce mai multe satisfactii decat o victorie deschisa. Vom vedea cat de multa suferinta putem provoca oaspetilor nostri inainte de a-i omori. Banuiesc ca sunt prieteni de-ai tai? O sa fiu incantat sa ma joc cu ei toti.

Cand navele cymecilor, depasite ca putere de foc, se indepartara in viteza, Xavier Harkonnen scoase un urlet de disperare, stiind ca nu-l va mai vedea niciodata pe dragul lui frate vitreg.

Vor striga in comunicator:

— Intoarce-te si infrunta-ma, tata! Putem termina asta acum! Ti-e frica de mine?

— Catusi de putin, Vorian. Ma . distrez doar pe socoteala ta!

Navele mai rapide ale masinilor se indepartara de Anbus IV cu cymecii la comanda, ignorand sarcasmele continue ale lui Vor. In curand, aparatele disparura in departare.

Exista un milion de cai de a pune aceeasi intrebare, si un milion de cai de a raspunde la ea.

COGITORI, Postulat fundamental.

Prizonier in interiorul unei bule de aer aflate in centrul celor patru nave legate intre ele ale titanilor, Vergyl Tantor plutea in gravitatie zero. Nici macar cosmarurile nu fusesera vreodata atat de groaznice, iar acum, tanarul era complet neajutorat. Avea pielea alunecoasa de transpiratie si ochii caprui mari si stralucitori intr-o incercare de sfidare. Isi masca groaza de pe chip cu un strat subtire de bravada.

Oricat de rea parea situatia pentru el, se agata inca de speranta disperata ca Xavier va veni sa-l salveze. In sinea lui stia insa ca era imposibil. N-avea s-o mai vada niciodata pe Sheel, pe baieti sau pe fetita .

In afara bulei, creierele fara trup a patru cymeci emanau o lumina slaba in timp ce senzorii tijelor mentale scanau imaginile si transmiteau intre ele datele prelucrate. Agamemnon, Juno si Dante, ca si insotitorul de curand acceptat printre ei, Beowulf, examinau pe toate portiunile spectrului actuala victima amuzanta. Restul prizonierilor fusesera ucisi deja.

Cymecii isi interogasera captivul si se distrasera enorm. De curand, Juno inventase niste amplificatoare de durere extrem de eficiente si de interesante, pe care le testase in amanuntime pe in sclavii umani. Generalul cymec avusese grija sa aduca amplificatoarele de durere pe Anbus IV, unde le putea folosi in mod adecvat.

Agamemnon sperase sa-l captureze pe fiul lui, Vorian, care merita cel mai inalt nivel de pedeapsa pe care-l putea suporta o fiinta umana . si mai mult decat atat.

Dar trebuia sa se descurce cu acesti captivi. Datorita pozitiei lui Vergyl Tantor de ofiter in subordinea fiului tradator al lui Agamemnon, tanarul putea oferi informatii despre armata Jihadului. Pana acum, refuzase sa vorbeasca, dar era doar o problema de timp . si de durere.

Agamemnon era multumit sa vada paraiasele de sudoare provocate de incordare alunecand pe pielea intunecata a lui Vergyl. Scanerele aratau ca temperatura corpului si ritmul inimii victimei cresteau. Bine.

Pe vremea gloriei de mult trecute ca titan, el si cu Juno desavarsisera nuantele interogarii de succes. Intelegea imboldul fanatic al hrethgirilor, le cunostea activitatile subversive pe unele dintre lumile sincronizate mai slabe, cum ar fi Ix . unde Xerxes ar fi trebuit sa conduca un macel acceptabil chiar in acest moment. Recunoscuse, chiar inainte ca Omnius s-o fi facut, ca natura fundamentala a conflictului galactic se schimbase, trecand la un alt nivel. Oamenii nedomesticiti nu se mai multumeau cu o postura defensiva, de autoaparare. Trecusera la agresiunea deschisa.

Chiar daca prizonierul nu stia nimic cat de cat important, tot merita sa fie torturat . un test excelent, instructiv, pentru noile dispozitive de amplificare a durerii ale lui Juno.

Macar daca ar fi fost Vorian .

— Acum, Vergyl Tantor – ce-ar trebui sa facem cu tine?

Cuvintele lui Agamemnon umplura bula de supravietuire cu un zgomot atat de tunator incat tanarul incerca sa-si acopere urechile.

— Ar trebui sa te lasam sa pleci?

Captivul se incrunta si nu raspunse.

— Poate ca ar trebui sa-l lasam pur si simplu sa pluteasca in deriva fara echipament si sa vedem daca-si poate gasi drumul inapoi spre Salusa Secundus, sugera Beowulf, dornic sa-si aduca aportul.

— I-am putea imprumuta unul dintre corpurile noastre spatiale, rosti sec Dante. Desigur, ar trebui sa-i scoatem mai intai creierul. Avem cu noi vreun container de pastrare in plus?

— Interesanta idee, raspunse Juno. Daaa! Putem crea un neo-cymec dintr-unul dintre luptatorii fanatici.

Din nava ei conectata cu celelalte, privi in jur.

— Cine se ofera sa-i scoata creierul?

Aproape simultan, cei patru cymeci scoasera la iveala lame ascutite din corpurile artificiale care le sustineau creierul scos din corp. Gheare lungi scrasnira pe exteriorul peretelui bulei de plaz curat.

— Acum ti-ar placea sa raspunzi la intrebarile noastre, draga? insista Juno.

Ca masura de siguranta, declansa un soc agonizant care il facu pe captiv sa se zvarcoleasca si sa se invarta in bula imponderabila pana cand incheieturile ii trosnira cu putere.

Ochii lui Vergyl devenira sticlosi si-si pierdura concentrarea din cauza durerii, dar el refuza sa vorbeasca.

Dante, de obicei nu cel mai violent dintre cymeci, isi surprinse tovarasii. Din sectiunea care-i apartinea a navei-conglomerat, trase cu precizie o mica sageata spre capul omului. Proiectilul il lovi pe acesta in obraz, sfaramandu-i dintii si patrunzandu-i in gura.

Vergyl scuipa sange, dar tipetele sale nu fura auzite decat de niste senzori mecanici asemanatori unor timpane. Striga numele sotiei. Copiilor: Sheel, Emilio, Jisp, Ulana. Era limpede ca n-avea nici o speranta ca ei sa-l poata ajuta, dar faptul ca-si zavora in minte imaginea chipului lor ii dadea putere.

Juno trimise un alt impuls de durere prin sistemul nervos al tanarului si vorbi pe un ton medical:

— Se simte ca si cum ar avea partea de jos a corpului in flacari. Pot face ca senzatia sa continue cat de mult doresc. Daaa. Poate ca ar trebui sa alternam stimulii de placere cu cei de durere, intensificand controlul pe care-l avem asupra lui.

Luptandu-se sa blocheze impulsurile de durere, Vergyl ridica mainile sa smulga sageata ascutita din obrazul insangerat, o arunca deoparte, apoi facu un gest sfidator cu mana. Agamemnon fu extrem de multumit vazand asta, pentru ca insemna ca prizonierul era frustrat si speriat, lipsit de alte mijloace de a contraataca. Sageata plutea liber in incaperea lipsita de gravitatie.

Agamemnon vorbi:

— Tercero Tantor, cat timp crezi ca-ti poti tine rasuflarea? Cei mai multi dintre oamenii atat de fragili reusesc doar pentru un minut sau cam asa ceva, dar tu arati tanar si puternic. Ai putea rezista trei minute, poate patru?

Brusc, bula se deschise, lasand captivul sangerand in vidul spatiului, in timp ce aerul eliberat din incapere suiera in jurul lui.

Inainte ca Vergyl sa fie aruncat in gol, Agamemnon trase un mic harpon legat cu un cablu. Varful ii intra tanarului in coapsa, prinzandu-l ca pe un peste.

— Asa, n-am vrea sa-ti iei zborul dintre noi.

Tipatul lui Vergyl se pierdu in vid. Frigul intens din adancul spatiului il izbi ca un baros din toate directiile, atacandu-i celulele corpului.

Cu un gest al bratului metalic segmentat, Agamemnon smuci de cablu, iar carligele harponului zimtat se afundara in muschii piciorului victimei. Generalul cymec il trase inapoi inauntru, etansa bula si lasa aerul sa curga in interior.

Vergyl se ghemui, devenind o minge tremuranda, si se lupta sa respire, icnind din cauza lipsei de oxigen si a durerii vii. Cu mainile pe jumatate amortite, care nu puteau apuca bine, incerca sa-si scoata harponul din coapsa. Particulele de sange pluteau in imponderabilitate, improscand interiorul bulei.

— Ce metode demodate, comenta Dante. N-am folosit indeajuns noile dispozitive ale lui Juno!

— Inca n-am terminat cu el, replica Agamemnon. Asta ar putea sa ia multa vreme.

Fara avertisment, Agamemnon il trase pe Vergyl inapoi in vidul inghetat, lipsit de presiune, iar Juno declansa simultan amplificatoarele de durere. Ofiterul in agonie parea sa incerce sa se intoarca pe dos, atat de salbatic se zbatea. Vasele de sange ii explodara in ochi si in urechi, dar Vergyl ii sfida in continuare. Plutind din nou in incapere, scuipa sange, se ineca si injura. Nu se putea opri din tremurat.

Agamemnon intinse un brat manipulator prin peretele bulei, il apuca pe captiv si-l trase mai aproape. Generalul titan acoperi capul tanarului cu mana artificiala si descarca sonde in forma de ac prin craniu, in tesutul moale al creierului de dedesubt.

Vergyl scoase un tipat, articula gemand numele lui Xavier, apoi ramase inert.

— E cuprins de extazul durerii, zise Juno. E intr-adevar incantator.

Printre cymeci se auzira murmure de incuviintare.

— Sondele astea pot usura interogarea directa, ii spuse Beowulf lui Juno. Am ajutat chiar eu la inventarea lor, iar robotul Erasmus a consumat o multime de sclavi pentru a testa sistemele. Din nefericire, datele nu sunt intr-un format pe care masinile ganditoare sa-l poata asimila direct.

— Dar eu pot, zise Agamemnon, apoi scoase un zgomot dispretuitor.

— Creierul omului astuia e plin de exagerari, minciuni si propaganda ridicola perorata de agitatorul ala profesionist, Iblis Ginjo. El chiar crede toate astea!

— Nimic in afara de informatii inutile, anunta Juno maimutarind un oftat. Ar trebui sa-l omoram pur si simplu. Lasa-ma pe mine s-o fac, iubitule. Te rog!

— Vergyl Tantor, spuse Agamemnon, vorbeste-mi despre fiul meu, Vorian Atreides. Era prietenul tau? O persoana pe care o respecti?

Ochii prizonierului se deschisera abia vizibil, iar buzele i se miscara. Cu senzorii timpanici reglati cu finete, Agamemnon il auzi soptind:

— Primero Atreides e . un mare erou . al Jihadului. Va va aduce pe voi . demoni masini . in fata justitiei .

Agamemnon infipse senzorii mai adanc, smulgandu-i lui Vergyl un urlet. Doua cabluri subtiri ii perforara ochii dinspre interiorul capului, agatand globii oculari si tragandu-i mai adanc in cavitatea craniana.

Omul se zvarcoli si implora:

— Lasa-ma sa mor!

— La momentul potrivit, promise generalul. Dar mai intai trebuie s-o ajuti pe Juno sa-si testeze dispozitivul la capacitatea lui maxima.

Juno toarse:

— Asta s-ar putea sa ia ceva mai mult.

De fapt, dura cea mai mare parte a unei zile pana cand viata il parasi pe Vergyl, spre marea dezamagire a cymecilor, care continuau sa se gandeasca la teste noi si interesante .

Cu toata navele, artileria si oamenii din armata, comandantii nostri uita adeseori ca ideile pot fi cele mai puternice arme dintre toate.

COGITOR KWYNA.

Sus, in turnul cogitorului din Orasul Reculegerii, Serena Butler se simtea izolata si la adapost; in acelasi timp, era inconjurata de iluminarea si de sfaturile la care inima ei ravnise inca de la moartea fiului ei in varsta de optsprezece luni. In toti acesti ani, cogitor Kwyna fusese cea mai pretuita sfatuitoare, mentorul, dascalul si cutia ei de rezonanta.

Dar unele probleme pur si simplu nu aveau raspuns.

Femeia filosof fara trup dusese o viata plina in forma umana si apoi petrecuse mai mult de o mie de ani doar meditand la tot ceea ce invatase. In ciuda tuturor eforturilor sale, Serena abia daca putea gusta o picatura din revelatiile cele mai intense ale lui Kwyna . dar stia ca trebuie sa incerce.

Inca de cand fusese capturata de masinile ganditoare in timpul misiunii de salvare de pe Giedi Prime si trimisa ca sclava casnica sa-l slujeasca pe monstruosul robot Erasmus, viata ei si rasa umana insasi incetasera sa mai aiba vreun sens.

Serena nu voia sa capituleze in intregime in fata indoielilor si intrebarilor. Spera si se ruga ca Kwyna s-o poata ajuta sa risipeasca toata tulburarea si sa-i ingaduie sa vada limpede .

Urca treptele care duceau in turnul lui Kwyna si-si trimise afara serafimii, ca si pe secundantii credinciosi ce se ingrijeau de femeia cogitor. Cu totii erau obisnuiti cu vizitele Serenei aici, iar Preoteasa nu trebuia sa dea explicatii. Niriem, cea mai devotata dintre serafimi, pleca ultima. Tanara ramase in cadrul usii privind-o cu tristete pe Serena, ca si cum si-ar fi dorit sa gaseasca o cale de a o ajuta. In cele din urma, Niriem se intoarse si-si vazu de drum.

Iar Serena ramase din nou singura cu Kwyna.

Zambind in asteptarea a ceea ce urma, Serena isi lasa pleoapele sa cada. Stia ca ostenitul sau creier se bucura si el de aceste sedinte, gandurile lui Kwyna erau intotdeauna prudente, ca si cum avea grija sa nu dezvaluie prea mult.

De fiecare data cand avea o discutie mentala cu filosoful, creierul i se umplea cu raspunsuri la o avalansa de intrebari pe care nici nu stiuse ca urma sa le puna. Dupa aceea, Serena avea nevoie de zile intregi doar ca sa absoarba tot ce fusese indesat in mintea ei, si de si mai mult timp ca sa se lupte cu indoielile pe care le ridica fiecare noua explicatie.

Dar n-ar fi vrut ca lucrurile sa stea altfel. Nu s-ar fi putut opri niciodata, chiar daca isi simtea creierul umplut pana la refuz si craniul gata sa crape si sa explodeze. Serena era dependenta de aceste intalniri. Intr-o zi, ele ar fi putut sa-i ofere toate solutiile de care avea nevoie.

Creierul complex, cu contururi labirintice, plutea in baia lui de electrofluid, cu substantele chimice bolborosind si suierand slab, in timp ce furnizau energia necesara si functiile de sustinere a vietii. Filosoful fara trup isi petrecuse multe secole in asezarea care precedase Orasul Reculegerii.

Incet dar cu insufletire, Serena isi cufunda degetele in fluid, controlandu-si nerabdarea. Trase adanc aer in piept si construi un zid mental care sa tina afara orice-ar fi putut sa-i distraga atentia. Ochii violeti vedeau numai interiorul pleoapelor, astfel ca privirea si gandurile sa i se poata intoarce spre interior. Aici, inauntrul mintii sale, era legata de cogitor. Erau ca doi oameni purtand cea mai intima conversatie posibila. Gandurile si glasul lui Kwyna se revarsau in ea, iar Serena surase, usurata ca se afla in imbratisarea intelepciunii filosofului.

— Iti simt forta mentala crescand dupa intalnirile noastre, Serena.

Vocea cogitorului ii murmura in minte.

— Dar ma tem ca ai ajuns sa te bazezi prea mult pe mine. Vrei ca raspunsurile sa-ti fie pur si simplu date, in loc sa le descoperi de una singura.

— Cand totul in jurul meu este doar pustietate, Kwyna, tu esti singura mea scanteie de speranta. In prea multe cazuri, trebuie sa bajbai ca o femeie pierduta in ceata. Nu-mi refuza farul tau.

Kwyna ezita, apoi raspunse:

— Iblis Ginjo crede ca el e farul tau .

— Da, imi daruieste multa putere. A luat asupra lui multe responsabilitati pe care altfel ar fi trebuit sa le suport eu. El mentine elanul Jihadului. Imi gaseste acele raspunsuri pe care tu nu mi le dai.

Kwyna nu parea prea dornica sa urmareasca acest subiect de discutie, dar continua:

— Marele Patriarh nu gaseste raspunsurile asa cum ti-am cerut eu tie sa faci, Serena. Nici nu le primeste de la o persoana mai inteleapta. Iblis Ginjo creeaza raspunsurile pe care doreste sa le auda, iar apoi traseaza o urma care duce inapoi, pentru a le justifica.

Serena era tulburata si lua o atitudine defensiva.

— Face ceea ce este necesar.

— Este cu adevarat necesar? Acesta este un raspuns pe care n-o sa ti-l dau, Serena. Trebuie sa-l descoperi singura, in acelasi fel in care ti-ai descoperit propria cale de iesire din nebunia suferintei.

Serena simti umbra vechilor amintiri coborand asupra ei.

— Ai fost si atunci farul meu, Kwyna.

In timp ce Jihadul se dezlantuia in numele baiatului ei, Manion, Serena se retrasese aici pentru a-si reveni din nenorocire. In singuratate si in siguranta in spatele acestor ziduri, petrecuse mult timp cu mama sa, Livia, care-si pierduse fiul adolescent, fratele geaman al lui Octa, Fredo, rapit de o boala necrutatoare.

Livia insista ca poate intelege durerea acuta pe care o indura fiica ei, dar Serena refuza s-o creada. Altceva era sa ai un fiu talentat, care crescuse mare si cazuse prada unei boli pentru care nu era vinovat nimeni. Serena, in schimb, fusese silita sa-si priveasca baiatul nevinovat – un copilas plin de posibilitati – macelarit de Erasmus din pura sete de razbunare.

Kwyna o ajutase mult, dandu-i sfaturi. Desi arhaicul creier scos din corp ar fi putut parea indepartat si mai putin capabil sa inteleaga tragediile umane, Serena descoperi ca in final Kwyna ii putea oferi cu adevarat o perspectiva tamaduitoare pe care nimeni altcineva, nici macar mama Serenei, nu reusise sa i-o daruiasca.

— Esti o buna prietena, Kwyna, o fortareata a puterii in Liga Nobililor. Daca ar fi fost toti oamenii atat de obiectivi si de devotati, nu am fi avut nici un fel de griji ca Jihadul ar putea esua din lipsa de hotarare.

O nelinistea faptul ca primise rapoarte despre proteste tot mai numeroase impotriva Jihadului, insi cerand ca vitejii luptatori ai omenirii sa fie pur si simplu retrasi din batalia impotriva lui Omnius. Bombaneau ca douazeci si patru de ani era prea mult pentru un razboi – chiar si pentru un conflict epic, purtat cu raul atotcuprinzator al hipermintii computer.

Dar masinile ganditoare fusesera la putere timp de mai mult de o mie de ani, iar marea lupta durase mai putin de un sfert de secol. Oamenii aveau o anvergura atat de mica a atentiei . dar acest lucru avea de-a face, fara indoiala, cu propria lor speranta de viata. Nu voiau sa-si petreaca intreaga viata in razboi.

— Acum pare sa vorbeasca mai degraba Marele Patriarh decat Serena Butler, o mustra Kwyna. Asta este lectia fundamentala pe care a-i invatat-o din filosofia mea? O hotarare ferma de a continua lupta impotriva masinilor ganditoare?

— Nu sunt cogitor, spuse Serena. Ma aflu inca intr-un corp uman, impovarata de o viata scurta si de prea multe lucruri de facut. Am nevoie de actiune in loc de simpla contemplare.

Kwyna pulsa sub varfurile degetelor ei.

— Atunci asta este ceea ce trebuie sa faci, Serena Butler. Trebuie sa actionezi.

Serena se gandi la toate metodele pe care le incercase pentru a-si intari poporul, mergand printre ei, cinstindu-le mortii, vorbind ranitilor si refugiatilor bolnavi de dor de casa, vizitand tabere, cheltuindu-si toata partea ei din averea familiei Butler. Multimea o iubea, si totusi isi dorea sa faca si mai mult.

Deranjata de un zgomot din afara camerei din turn, intrerupse legatura cu Kwyna si-si retrase degetele ude din electrofluid. Se intoarse si clipi in lumina stralucitoare a soarelui ce se revarsa prin ferestrele inalte.

O vazu pe Niriem, serafimul ei, stand in picioare, cu bratele rigide pe langa corp, cu roba alba tivita cu purpuriu orbitor de curata.

— Preoteasa Butler, am primit un mesaj din afara sistemului. Flota Jihadului s-a intors de pe Anbus IV.

Serena zambi. Xavier si Vorian se intorceau acasa .

— Luati legatura cu Marele Patriarh. Trebuie sa ne pregatim sa-i intampinam cum se cuvine pe eroii nostri.

Dintre toate bataliile pe care le infruntase si toti dusmanii cu care se luptase, Xavier Harkonnen se temea de aceasta incercare mai mult decat de toate celelalte. Dar acum, ca se intorsese pe Salusa Secundus, nu se putea eschiva de la obligatia respectiva.

Datoria, onoarea si responsabilitatea formasera baza caracterului sau inca de la instruirea alaturi de militia salusana.

Indata ce flota Jihadului se intoarse in capitala Ligii, lua un armasar alb salusan si porni calare pe poteca ducand spre mosia Tantor, catre vechile constructii nobile unde-si petrecuse copilaria Nu apucase sa doarma, dar nu putea amana ce-avea de facut.

De-a lungul anilor, casa cea mare statuse mai mult inchisa. Batranul Emil Tantor si sotia lui, Luciile, cuplul blajin care il primise pe orfanul Xavier in varsta de sase ani, il crescusera ca pe propriul lor copil si apoi il adoptasera oficial. Mai tarziu, avusesera pe neasteptate propriul lor fiu .

Vergyl.

Cu decenii in urma, Xavier se insurase cu Octa si se mutase la mosia Butler, iar Vergyl plecase sa se inroleze in armata Jihadului. Acum sase ani, Luciile Tantor murise intr-un accident aviatic, lasandu-l pe batran singur. In anii care urmasera, Emil isi gasise o multumire linistita, locuind intr-una dintre dependintele mai mici, unde cativa servitori credinciosi aveau grija de el.

Intr-o zi, mosia Tantor ar fi trebuit sa fie mostenirea lui Vergyl. Acum, avea sa devina casa vaduvei si a copiilor sai .

Xavier descaleca si lega calul de un stalp decorativ din fata casei principale. Apoi, cu inima grea si cu un nod in stomac, porni sa-l caute pe omul pe care-l numea tata. Groaznica veste pe care i-o aducea urma probabil sa-l distruga pe batran, dar n-ar fi fost un semn de bunatate sa i-o ascunda. Xavier spera doar ca ajunsese aici destul de repede pentru ca zvonurile sa nu-l fi gasit deja pe Emil in casa lui izolata.

Servitorii indatoritori, impresionati de uniforma imaculata, verde cu stacojiu, a Jihadului, il indrumara spre Emil Tantor, care statea afara, intr-un pavilion inconjurat de distribuitoare de hrana pentru colibri. Creaturile aurii pluteau in jurul nectarului dulce, cu aripile ca o negura in aer. Ii tineau companie batranului, in timp ce acesta sedea citind o carte legata in piele, despre legende si istorie.

— Imi aduc aminte de vremea cand obisnuiai sa ne citesti cu voce tare, mie si lui Vergyl, vorbi Xavier.

Emil ii zambi, iar buzele i se departara, lasand sa se vada dintii stralucitori. Parul batranului Tantor arata ca un nor albicios de fum din lemn verde. Avea pielea intunecata si adanc ridata de varsta, dar ochii ii erau luminosi, neatinsi de oboseala. Lasa cartea deoparte si se ridica in picioare clatinandu-se, putin mai sovaielnic decat isi dadea seama.

— Xavier, baiatul meu! Ce surpriza placuta! Ce anume te aduce .

Apoi paru sa inteleaga. Batranul simti ceva in ezitarea lui Xavier, urletul de durere abia stapanit, ca un monstru, inauntrul lui. Emil observa uniforma protocolara, tinuta rigida a lui Xavier si sovaiala din ochii lui.

— O, nu, zise el. Nu fiul meu .

Xavier spuse cu voce amortita, ca si cum ar fi citit dintr-un raport pe care nu-l putea crede nici el.

— Am invins masinile ganditoare in batalia pentru Anbus IV. Am salvat planeta de pericolul de a cadea sub stapanirea lui Omnius si i-am impiedicat sa-si instaleze acolo o baza in cursul invaziei teritoriului Ligii.

I se taie respiratia.

— Apoi insa, cand credeam ca se terminase totul si ca victoria este asigurata, ne-a atacat un grup de cymeci. Au provocat o multime de pagube si multe morti. Au nimicit nave mari si distrugatoare javelin .

Inghiti cu greutate.

— Si l-au capturat pe Vergyl.

— L-au capturat?

Emil Tantor ridica fruntea, agatandu-se de firicelul subtire.

— Exista vreo speranta ca ar mai putea fi in viata? Raspunde-mi cinstit, Xavier.

Xavier ii ocolii privirea.

— Noi, oamenii, traim din speranta. Este ceea ce ne desparte de masinile ganditoare.

Dar, cu adevarat, se luptase cu robotii si cu cymecii atatia ani incat le cunostea precizia si ferocitatea. In sinea lui, Xavier nu mai pastra nici o speranta ca fratele lui adoptiv ar mai putea fi vreodata salvat. Chiar daca fratiorul lui fusese dus in sclavie undeva, departe, in lumile sincronizate, cum ar fi putut Xavier sau fortele Jihadului sa spere vreodata sa-l elibereze?

Pe masura ce continua, vorbele i se frangeau din cauza emotiilor crescande care amenintau sa-l sufoce.

— As vrea sa-ti pot spune ca a murit repede, curat, fara suferinta – am fost acolo, dar prea departe. N-am putut face nimic sa-mi salvez propriul frate!

Emil accepta raspunsul in tacere, fara sa puna la indoiala presupunerea ca Vergyl nu se va intoarce niciodata. Intinse mana puternica si apuca incheietura lui Xavier.

— Poti sa-mi spui macar ca si-a intampinat sfarsitul cu barbatie?

Xavier incuviinta, cu lacrimile sclipind in ochi.

— De asta te pot incredinta fara nici un fel de ezitare.

Il lua de brat pe batran si-l conduse cu pasi inceti, anevoiosi, inapoi spre casuta. Se asezara pe o banca de pe pajiste si Emil deschise una dintre cele mai vechi sticle de vin Mervignon ale familiei, ca sa inchine in memoria lui Vergyl.

— Fratele tau a privit intotdeauna spre tine, Xavier, a vrut sa fie ca tine. Dupa Ellram, a trebuit sa semnez o dispensa speciala pentru ca el sa se alature Jihadului cand avea doar saptesprezece ani. Mama voastra a avut mari retineri si, in timp ce eu ma temeam pentru siguranta lui, ma temeam mai mult de dezamagirea pe care baiatul ar fi simtit-o daca l-as fi oprit. Stiam ca ar fi incercat sa se inroleze indiferent ce i-as fi spus, chiar daca pentru asta ar fi trebuit sa minta, asa ca am vrut sa aiba macar protectia numelui familiei noastre si rudenia cu tine.

— Ar fi trebuit sa-l protejez mai bine.

— E . barbat, Xavier. Nu l-ai fi putut cocolosi.

— Nu, presupun ca nu.

Privi in departare. Un colibri auriu bazai pe langa obrazul lui.

— In primii ani, am avut grija sa fie trimis pe Giedi Prime, unde putea supraveghea constructia monumentului de razboi. M-am gandit ca o sa fie in siguranta acolo .

— Fratele tau voia intotdeauna sa fie in miezul lucrurilor.

Xavier isi aminti de acele vremuri. Pe Giedi Prime, tanarul si promitatorul cuarto Vergyl Tantor se indragostise si se casatorise cu Sheel, la implinirea varstei de douazeci si unu de ani.

Emil sorbi din vinul rosu si lasa sa-i scape un oftat prelung, satisfacut.

— Presupun ca acum am toate scuzele de care am nevoie ca sa-i aduc aici pe Sheel si pe nepotii mei. Cineva trebuie sa-mi tina de urat, si mi-ar prinde bine sa aud din nou voci tinere prin preajma.

Xavier incuviinta.

— O sa am grija sa fie adusi aici cat mai repede posibil, tata, si iti promit .

Inspira adanc si incepu din nou:

— Promit ca o sa ma intorc acasa cat de des o sa pot.

Batranul ii zambi si-l batu usor peste mana.

— Mi-ar placea asta, Xavier. Esti singurul meu baiat acum.

Chiar si victoriile isi iau birul de la un om.

Zicala de pe Vechiul Pamant.

Pe scena in aer liber din Piata Memoriala din Zimia, cei doi eroi de razboi abia intorsi ofereau un contrast total, asa cum stateau unul langa altul. Amandoi erau imbracati in uniforma Jihadului, si amandoi aveau in jur de patruzeci si cinci de ani, dar Xavier Harkonnen arata mai in varsta, cu riduri la ochii obositi si cu tamplele inspicate cu alb.

Aratand complet diferit, Vorian Atreides avea chipul fara riduri si muschii supli. Ca fiu al lui Agamemnon, trecut printr-un proces dureros de prelungire a vietii, Vor nu putea fi socotit un om obisnuit, nici macar printr-un exces de imaginatie.

Cei doi barbati se deosebeau prin caracter, fiecare dintre ei indeplinindu-si sarcinile in felul lui, potrivit propriilor standarde. Amandoi o iubisera pe Serena Butler si amandoi plecasera la razboi ca ofiteri in Jihadul ei. Gradul si pozitia lor erau aproape aceleasi, ca si medaliile de pe piept si plachetele de citari oficiale, desi, din punct de vedere tehnic, Vor se afla cu o treapta sub Xavier.

Acum, in timp ce Xavier scruta marea de fete din multime, simtea pe umeri povara varstei si a experientei. Numeroasele monumente, statui si altare improvizate dedicate lui Manion cel Nevinovat erau impodobite cu galbenele proaspete, portocalii.

Cetatenii Ligii considerau succesul apararii planetei Anbus IV o victorie coplesitoare, care impiedicase masinile ganditoare sa castige un punct de sprijin hotarator mai aproape de teritoriul Ligii. Marele Patriarh Iblis Ginjo declarase o zi de sarbatoare pentru a-i primi acasa pe soldatii Jihadului.

Dar altii nu se vor mai intoarce niciodata la familiile lor . Aidoma lui Vergyl.

Apoi, ca o imagine a puterii si a gratiei, Preoteasa Jihadului isi facu drum spre scena prin multimea plina de bucurie, facand semne cu mana poporului ei. Ca de obicei, era inconjurat de o suita de serafimi puternici, garzi ale Jipolului special desemnate si asistenti.

Iblis Ginjo pasea alaturi de ea, intr-un costum negru tivit cu auriu, tinandu-si capul mare foarte sus. Xavier il vedea pe Marele Patriarh asa cum era – un om care impartasea in general scopurile lui Xavier, dar unul dispus sa foloseasca metode ambigue din punct de vedere moral pentru a-si atinge tinta. Xavier ar fi vrut ca Serena sa observe ceva din toate astea, dar ea se izolase din ce in ce mai mult, crezand rapoartele denaturate pe care i le serveau consilierii ei.

Pe una dintre laturile scenei, o suta de soldati ai Jihadului in uniforma stateau in pozitie de drepti. Unii purtau urmele bataliei, constand fie in pansamentele vindecatoare de pe piele, fie in privirile chinuite din ochii lor. Aveau sa primeasca medalii, dar Xavier se gandea ca ei s-ar fi simtit mult mai bine daca s-ar fi odihnit in alta parte, pentru a-si reveni dupa brutalitatea luptei.

Multi dintre soldatii de la sol si dintre mercenarii de pe Ginaz fusesera grav raniti; cei mai multi dintre cei care scapasera de pe nava distrusa a lui Vergyl erau raniti, arsi, abia agatandu-se de viata. Facand situatia din spital si mai rea, o alta nava rapida de comando tocmai adusese un transport de refugiati de pe Ix, lumea sincronizata acum atacata, unde rebelii clandestini abia reuseau sa supravietuiasca impotrivindu-se vanatorilor cymeci.

Aveau parte de destul sange, destula suferinta, destule urgente medicale pentru a-i tine ocupati pentru multa vreme pe cei mai lumi doctori din Zimia si pe cei mai talentati chirurgi de campanie .

Serena urca pe scena, urmata de Iblis. Desi nu arata nici o ezitare, in ciuda ultimei tentative de asasinat din Orasul Reculegerii, garzile de corp in robe albe o inconjurau, gata sa se arunce in calea armelor daca ar fi fost nevoie.

Serena si Marele Patriarh ajunsera in fata lui Xavier si Vor, salutand multimea exaltata de langa ei. Iblis ridica mainile, cerand liniste, in timp ce Serena privea fix la cei doi primero. Xavier simti o scanteie electrica uitandu-se in ochii ei violet, la chipul inca frumos, extatic. Parea sa se afle intr-o transa religioasa. Sau . era drogata?

— Ne aflam aici pentru a celebra o victorie extraordinara.

Vorbele Serenei rasunara din difuzoarele puternice, invizibile.

— Reusita apararii planetei Anbus IV va ramane in analele Jihadului ca unul dintre marile noastre momente de mandrie. Intr-o zi nu vor mai exista masini ganditoare, nu vor mai fi calai ai sufletul nostru colectiv. Aceasta este clipa celei mai mari provocari – si chem toate fiintele umane sa-si faca datoria! Nu, va chem pe fiecare dintre voi sa va faceti mai mult decat datoria!

Serena il privi cu caldura pe Marele Patriarh, iar in ochii ei Xavier vazu adoratie si respect, mai presus de orice merita omul acela. Nu vedea cum o manipuleaza Iblis, spunandu-i numai ceea ce voia ea sa auda?

Imediat, vocea lui Iblis umplu difuzoarele din piata:

— Asa cum am dovedit pe Pamant, in colonia Peridot, pe Tyndall si acum pe Anbus IV – il putem infrange pe Omnius! Cate o planeta, pe rand. Trebuie sa punem mana pe lumile sincronizate si sa le eliberam . iar pentru asta, avem intotdeauna nevoie de noi voluntari. Fiecare lume a Ligii trebuie sa contribuie acum cu luptatori, ca sa putem duce mai departe razboiul plin de curaj. Fii si fiice, luptatori din toate regiunile si popoarele libere . Apelez chiar si la Ginaz sa ne furnizeze mai multi dintre mercenarii lor, care s-au dovedit atat de eficienti. Instruiti-i, incercati-i! Cu ajutorul vostru, planetele masinilor ganditoare vor cadea, intr-o reactie in lant extinsa in tot cosmosul .

Stomacul lui Xavier se stranse gandindu-se la fratele lui adoptiv, Vergyl, dar isi pastra calmul cu stoicism. Stand drept, soldat devotat in fiecare aspect al comportamentului sau, saluta multimea.

Fiecare lume din Liga Nobililor ramanea in stare de alerta. De doua ori in ultimul sfert de secol, orasul capitala Zimia fusese tinta unor agresiuni masive – un prim atac al cymecilor pasitori, pe vremea cand Serena era doar un tanar membru al Parlamentului Ligii, si un al doilea la cativa ani dupa distrugerea atomica a Pamantului. Dar oamenii supravietuisera in ambele ocazii.

Nu existau porturi sigure pe marea tulburata a Jihadului initiat de Serena Butler. Poporul ei nu se putea odihni, nu putea inceta sa se uite peste umar, pana cand napasta masinilor ganditoare nu avea sa fie eliminata pe vecie.

In timp ce pasea ca un inger printr-un spital militar salusan din afara orasului Zimia, Serena se simtea mai hotarata ca niciodata, in ciuda tuturor florilor colorate pentru comemorarea si respectul fata de Manion, imaginea soldatilor raniti din paturile terapeutice trezea in ea un sentiment de necesitate imperioasa.

Oamenii erau in mod fundamental vulnerabili, siliti sa-si petreaca viata in trupuri fragile pe care masinile ganditoare le puteau distruge usor. Fiul ei asasinat era exemplul cel mai faimos, dar micul Manion nu fusese nici primul copil brutalizat de masini, nici ultimul. Si nu suferise atat de mult ca unii dintre ei. Stia de ce erau capabili Omnius si Erasmus. Insa moartea baietelului impinsese trilioane de oameni sa porneasca la lupta impotriva masinilor, cu totii sub steagul ei. Ofta adanc gandindu-se la pierderile groaznice suferite de oameni.

In acest moment, Serena purta un halat alb, simplu, de spital, cu o versiune de culoare rosie a simbolului mainii deschise a Ligii, pe rever. Oferea fiecarui soldat un suras binevoitor, cuvinte blande si o mangaiere blajina in timp ce trecea de la un pat la altul.

Un barbat isi pierduse amandoua bratele intr-o explozie de artilerie si ramasese in coma. Zabovind langa patul lui, Serena isi puse mana rece pe chipul bandajat, ca de ceara, si-i spuse cat de mandra era de toate sacrificiile pe care le facuse el.

Un tanar doctor bronzat se apropie de patul terapeutic si incepu sa verifice semnele vitale pe un sir de instrumente. O insigna de pe reverul camasii albe arata numele de dr. Rajid Suk, unul dintre cei mai talentati dintre noii chirurgi de campanie.

— Imi pare rau, dar nu te poate auzi.

— O, ba poate!

Cu varful degetelor, Serena simti obrazul pacientului zvacnind. Pleoapele tremurara si se deschisera. Barbatul gemu de durere, ametit. Unii dintre pacienti numira acest lucru miracol.

— Sunt multe cai spre vindecare, zise doctorul Suk, chemandu-si colegii. Serena, l-ai scos pe omul asta din coma!

Pacientul deveni constient de ranile cumplite de care suferea si incepu sa geama. La capul patului terapeutic, tuburile si sondele intravenoase se reglara automat pentru a-i ameliora semnele vitale. O infirmiera se apropie si ii lipi pe piept un tampon sedativ alb. In timp ce medicamentul il linistea, barbatul ridica rugator ochii spre Serena. Ea il mangaie pe frunte si-i sopti ceva.

Mai tarziu, dupa ce omul atipi, Serena il intreba in soapta pe doctorul Suk:

— Va fi programat pentru operatia de inlocuire a membrelor?

— Cu atatea batalii, e criza de organe, membre si alte parti de rezerva ale corpului. Fermele de organe tlulaxa pur si simplu nu pot tine pasul cu cererea.

Doctorul dadu cu tristete din cap.

— Ar putea dura un an sau mai mult pana cand sa devina macar candidat la transplant .

Serena ridica barbia cu o hotarare plina de furie.

— O sa vorbesc cu reprezentantii de pe Tlulaxa. Pretind ca sunt aliatii nostri, dar fermele de organe trebuie sa fie extinse pentru a ne furniza ceea ce ne trebuie, cu orice pret. In aceasta lupta pentru intreaga omenire, trebuie sa lucreze mana in mana cu noi, renuntand daca e nevoie la profiturile excesive, pentru a avea grija de cei care si risca viata pentru libertatea noastra comuna!

Ridica vocea pentru ca soldatii raniti s-o poata auzi:

— Va garantez ca veti printii cu totii organele si membrele de care aveti nevoie. Le voi cere de la tlulaxa!

Nici macar o singura persoana din spital nu se indoi de ea.

In seara aceea, patru oameni ai Jipolului il condusera pe Iblis Ginjo intr-o casa de placeri obscura, plina de fum cu parfum dulce si de muzica straniu atonala. Inauntru, scundul Rekur Van statea pe o perna ca si cum ar fi meditat, acordand prea putina atentie luminilor difuze care dansau pe siluetele unduitoare ale femeilor zvelte.

Fara sa fie invitat, Iblis se aseza pe o perna groasa langa negustorul de carne vie tlulaxa. Negustorul se foi, apoi mormai agitat. Lasa dintre degetele-i prelungi bucata de prajitura cu portocale pe care o manca doar cu mainile goale. Oamenii de la Jipol stateau amenintator de aproape de el, facandu-l sa-si roteasca nervos ochii de jur-imprejur.

— Am nevoie de ajutor, zise Iblis destul de incet pentru ca nimeni sa nu poata trage cu urechea.

Dupa ultimul sau raid pe Anbus IV, Rekur Van ii raportase lui Iblis despre prezenta de rau augur a navelor-cercetas ale masinilor in sistem.

— Ti-am salvat cele mai bune terenuri de recoltare a sclavilor in schimb, trebuie sa faci ceva pentru mine .

Un servitor cu un suras tamp pe fata se apropie de ei cu pasi marunti, dar Iblis facu un semn cu mana stanga. Doi agenti ai Jipolului il apucara pe servitor si-l luara repede de-acolo, departe de conversatia privata.

Rekur Van se stramba spre Marele Patriarh.

— Am de-ales?

— Serena Butler le-a promis luptatorilor ei raniti in Jihad transporturi mai mari de parti de rezerva ale corpului – brate, picioare organe interne – pentru toti aceia care au nevoie de ele. Voi, tlulaxa, trebuie sa furnizati intreg necesarul.

— Dar nu avem capacitatea .

Negustorul de carne vie se incrunta.

— Cum ai putut-o lasa sa spuna asa ceva? Ai pierdut controlul Jihadului?

— Nu eram de fata, dar declaratia ei a fost consemnata, iar acum trebuie s-o facem sa devina realitate. Preoteasa Jihadului nu-si poate renega angajamentele. Fermele de organe tlulaxa vor trimite imediat incarcaturi mai mari!

— N-o sa fie usor. Avem nevoie de mult mai multa materie prima .

— Ai grija doar sa se faca. Nu-mi pasa cum. Departamentul meu iti va da orice fel de autorizatie ai nevoie . si, din cauza caracterului fundamental al acestei „cereri”, sunt sigur ca armata Jihadului poate promite un bonus. Sa zicem o crestere de cinci la suta peste tarifele tale obisnuite?

Negustorul tlulaxa, la inceput intimidat de marimea cererii, incepu sa zambeasca.

— Cu un stimulent suficient, orice este posibil pentru Jihad .

— Sigur ca da. Nava ta e la spatioportul din Zimia?

— Da.

Rekur Van isi scutura de pe piept firimiturile de prajitura.

— Mi-am terminat afacerile aici si am intentia sa plec in trei zile.

Iblis se ridica, dominandu-l pe micul tlulaxa pe perna lui.

— Vei pleca acum!

Garzile Jipolului il saltara in picioare pe Rekur Van.

Marele Patriarh si suita lui il escortara pe negustorul de carne vie care bolborosea nedeslusit, scotandu-l din casa de placeri.

— Pana cand rezolvam asta, Liga Nobililor nu va mai avea alte afaceri de facut cu tine.

Trimisese deja o cerere similara comandantilor scolilor de mercenaro de pe Ginaz. Fiintele umane erau resursa principala a Jihadului in aceasta lupta impotriva monstruozitatilor mecanice, iar Iblis trebuia sa se asigure ca liniile de aprovizionare ramaneau deschise.

Rekur Van transpira si arata nervos. Privirea lui intunecata ratacea in jur, ca pentru a cauta o cale de scapare.

— Te lasi greu la targuiala .

Iblis surise.

— Am la inima numai interesele cele mai inalte ale omenirii.

O unealta manuita in ignoranta poate deveni cea mai primejdioasa dintre arme.

MAESTRUL SPADASIN JAV BARRI.

Insula din arhipelagul central de pe Ginaz motaia sub cerul incetosat de dupa-amiaza. Soarele radia, mare si galben, deasupra unui orizont de apa verde-albastruie. Pe tarmul curbat al unei lagune, spre care de obicei batea vantul, apa calda clipocea pe plaja.

Linistea era intrerupta de zarva violenta a armelor.

Jool Noret isi urmarea tatal fandand si parand, luptand cu un robot de lupta inspaimantator. Trupul lui Zon Noret parea formal numai din tendoane infasurate pe oasele puternice. Nu purta incaltari, iar parul lung, cenusiu-galbui, ii flutura pe spate asemanator cozii unei comete in timp ce salta in jurul robotului, retezand si zanganind cu spada sa pulsatila. Arma, fasonata ca o lama perfect echilibrata, continea o celula energetica menita sa genereze prin lama de metal impulsuri distrugatoare precise. Izbucnirile distructive puteau astfel supraincarca si deconecta gelcircuitele sofisticati ale masinilor ganditoare.

Adversarul automat al lui Noret era si el un vartej in miscare, ridicand sase brate metalice pentru a se apara, folosind blindaje legate la pamant si picioare de sprijin izolate electric pentru a-si proteja circuitele de control impotriva rivalului veteran.

Batranul mercenar talentat isi continua antrenamentul, facand o demonstratie a tehnicilor pentru fiul lui si ascutindu-si propria iscusinta. Zon vazuse atatea batalii furioase pe campurile de lupta ale Jihadului – ultima oara in timpul apararii eroice a planetei Anbus IV, unde fusese ranit – incat acesta era abia cu putin mai mult decat un joc pentru el. Veteranul fanda cu putere, facand lama sa alunece, cu un nor de scantei, pe langa unul dintre cele sase brate ale robotului si lovind o portiune mica dar vulnerabila a unui circuit autonom. Unul dintre bratele automatului de lupta cazu inert.

Jool scoase un strigat victorios pentru tatal lui.

— Mai bine ca niciodata!

— Nu tocmai, fiule.

Gafaind, Zon Noret facu un pas inapoi.

— O persoana isi atinge culmea capacitatilor sale numai atunci cand lupta pentru supravietuire.

Potrivit regulilor, Chirox, automatul de lupta, isi putea reseta sistemele dupa un minut de intarziere, dar Jool se gandi ca bratul scos din functiune va trebui reparat la atelier. Zon inspira scurt de doua ori, apoi ataca din nou, cu o rafala de lovituri.

Cu cele cinci brate bune ramase, automatul se apara.

Cu un secol in urma, o nava de cercetare si salvare aflata intr-o misiune indrazneata gasise o nava a masinilor avariata si recuperase robotul de lupta stricat. Mintea de gel circuite a automatului fusese stearsa si, o data ce programul de lupta fusese reinstalat, Chirox devenise instructor in arhipelagul de pe Ginaz, predand tehnici de lupta corp la corp neortodoxe, dar eficace, impotriva robotilor. Chirox nu mai pastra nici o urma de loialitate fata de hipermintea computer, si antrenase cu sarguinta patru generatii de luptatori mercenari, inclusiv pe Zon Noret. Jool, unul dintre numerosii fii ai veteranului, avea sa-i calce pe urme.

Avand o forma aproximativ umana, automatul era inzestrat cu trei perechi de brate luptatoare care se extindeau din tors, cu arme in fiecare mana – spade si pumnale diferite in ceea ce priveste lungimea si modelul. In loc de metalfluidul reflectorizant, pe fata rigid modelata prezenta filamente optice stralucitoare; aceasta piesa nu fusese proiectata pentru nimic altceva in afara de lupta.

Intr-un sens, Chirox era o masina ganditoare . dar din cauza functiilor sale folositoare, necesare, si a mecanismelor de control strict, nu era numit de obicei astfel. Era doar unul dintre cei cativa roboti intretinuti si manevrati de fortele Ligii sau de aliatii lor. Acesti luptatori mecanici se dovedisera atat de eficienti in capacitatile lor de distrugere, incat Omnius ii considera perfecti si nu mai socotea necesar sa faca schimbari in materie de hardware si software. Faptul oferea totusi o ocazie neprevazuta pentru Jihad, din moment ce aveau acum un standard tehnologic impotriva caruia sa-si testeze propriile metode de lupta.

Familia Noret si ucenicii lor directi il considerau pe Chirox Sensei, maestrul lor de arte si de tehnici de lupta. De la declansarea Jihadului initiat de Serena Butler, multi roboti fusesera distrusi datorita lectiilor lui Chirox.

Acum, tanarul Jool statea ghemuit pe nisipul cald, cu graunte mari. Ochii lui ca de jad erau stralucitori si incordati. Avea parul blond, decolorat de soare, pometi inalti si barbia ascutita; infatisarea numai piele si os ii ascundea adevarata putere. Reusea sa inceapa si sa sfarseasca un exercitiu de antrenament chiar mai repede decat tatal lui.

Urmarea fiecare miscare pe care-o facea Zon Noret, vartejul suierator al otelului energizat, in timp ce lama descria prin aer desene complicate, inaintand parca in pasi de dans sa izbeasca exoscheletul automatului sensei.

Ca intotdeauna, tanarul de nouasprezece ani isi admira tatal, pentru ca auzise numeroase istorisiri despre triumfurile lui in cele mai aprige batalii ale Jihadului. Jool isi dorea sa fi putut fi pe Anbus IV, atunci cand barajul distrus nimicise armata robotilor. Tatal lui facuse parte din primul grup de mercenari de pe Ginaz care-si oferise serviciile Jihadului, la opt ani dupa distrugerea Pamantului in societatea de pe Ginaz, familiile aveau multi copii care sa completeze randurile razboinicilor, dar cultura lor nu-i incuraja pe parinti sa se apropie prea mult de odrasle. Batranul veteran Zon constituia o exceptie, in special in ceea ce-l privea pe Jool. Dovedindu-se de multe ori un erou, descendenta lui Zon era considerata una de dorit, asa ca era mereu indemnat sa aiba si mai multi copii, de fiecare data cand se intorcea de pe campurile de batalie.

Jool se dovedise de departe cel mai talentat luptator dintre cei paisprezece frati si surori ai sai, si printre cei mai avansati din intreaga lui generatie. Vazand atata potential in tanar, tatal ii acordase lui Jool mai multa atentie, si-l privea ca pe succesorul de drept in corpul de elita de pe Ginaz – cei mai buni mercenari din Galaxie, dupa cum era usor de demonstrat. Multe planete furnizau luptatori independenti pentru razboi, dar nici un alt grup nu se lauda cu o rata atat de inalta a distrugerilor.

Ginazul recunostea ca toti oamenii aveau acelasi dusman, dar mercenarii isi pastrau independenta in loc sa se alature ierarhiei militare oficiale a armatei Jihadului, ceea ce facea din ei un factor imprevizibil. In timp ce soldatii Jihadului preferau sa foloseasca echipamente militare mari si sa atace de la distanta, luptatorii de pe Ginaz erau dispusi sa se apropie de inamicii roboti. Se angajau in batalie fara sa le fie teama sa se lase folositi ca trupe sinucigase, detasamente de comando care puteau fi pierdute – daca importanta misiunii era destul de mare.

Zon fusese de asemenea in primele linii cand masinile atacasera colonia Peridot; trupele umane aparasera planeta cu inversunare, cu pretul a peste optzeci la suta dintre mercenarii de pe Ginaz. Pana la urma respinsesera invadatorii roboti, dar Omnius instruise luptatorii masini ganditoare sa urmeze o tactica a pamantului parjolit pe drumul de retragere. Desi colonia suferise pagube inspaimantatoare, restul planetei nu cazuse in mainile dusmanului.

Cu trei ani in urma, Zon fusese ars si ranit in timp ce se batea cu niste roboti la bordul unei nave abordate a masinilor ganditoare, dupa care fusese silit sa se refaca si sa se antreneze din nou pe insulele arhipelagului de pe Ginaz. Asta se intamplase pe vremea cand observase prima oara talentul exceptional al fiului sau. Acum, dupa exercitii intense, tanarul ar fi putut chiar sa-si intreaca propriul tata.

Siroind de transpiratie, Zon para si fanda, mai repede si cu mai multa indemanare decat il vazuse vreodata luptand fiul sau. Jool putea sa-si dea seama cat de mult isi dorea tatal lui sa se intoarca pe campurile de batalie. Locul nu conta catusi de putin. Armata Jihadului avea mereu nevoie de mai multi luptatori, iar Ginaz isi consacra cea mai mare parte a populatiei acestei cauze.

— Te sfatuiesc sa fii prudent, mestere Zon Noret .

Vocea lui Chirox era lina si calma, nereflectand deloc efortul intens al antrenamentului.

— Absurd, exclama Zon cu o mandrie sfidatoare. Lupta mai departe, da absolut tot ce poti.

Robotul nu avea de ales decat sa asculte ordinul.

— Am fost programat sa te invat, mestere Zon Noret, dar nu te pot sili sa tii seama de avertismentele si de lectiile mele.

Intinse bratele multiple, tinand in fiecare cate un pumnal sau o sabie.

Veteranul dispretuia instructiunile formale, pretinzand ca-i incetineau dezvoltarea adevaratelor abilitati de lupta. Spunea mereu: „Cea mai buna tehnica de a invata si de a evolua este simpla observatie. Memorarea pe de rost nu-ti ofera nici un avantaj pe campul de lupta. Mai degraba, exerseaza pana cand nu mai existi ca individ. Nu poate exista nici o separare intre minte si trup. Nu trebuie sa devii nimic mai mult decat un sir de miscari vii, fluide, de lupta. Asta-i tot ce trebuie sa fie un mercenar.”

Dar, desi tatal lui obtinuse cele mai inalte distinctii printre mercenarii de pe Ginaz, si i se promisese un loc in Consiliul Veteranilor, Jool ii intrecuse deja talentele, exersand in secret.

Ca toti tinerii razboinici de pe insule, Jool Noret isi petrecuse copilaria fiind invatat despre tot felul de arme de catre veterani brazdati in lupte si ascultand prelegeri despre tehnici de la femei mercenar insarcinate. Insa numai Zon Noret si o mana de ucenici excentrici foloseau din plin automatul de lupta Chirox. Unii dintre veteranii conservatori il considerau periculos, dar Zon simtise intotdeauna ca era cea mai buna cale de a intelege, si de a infrange, adevaratul dusman.

Acum ajuns aproape adult, Jool mersese pe urmele tatalui sau dar facuse un pas mai departe. Zon nu aflase niciodata ca fiul lui depasise capacitatile maxime initiale ale automatului, insa Jool invatase cum functiona robotul si-i descifrase programul de lupta. Cu un an in urma, in timp ce tatal sau era instructor-invitat pe o alta insula, Jool instalase un modul algoritmic de adaptabilitate care-i ingaduia lui Chirox sa devina un automat „superperformant”, mai presus de orice permitea programarea originara de lupta. Cu modulul superperformant instalat, Chirox putea tine pasul cu elevul sau, devenind un luptator tot mai bun pe masura ce Jool insusi avansa. Singura limita consta in capacitatile tanarului.

Jool se antrena si lupta intotdeauna cu Chirox fie noaptea tarziu, fie cand era sigur ca avea sa fie singur pe plaja. Simtea inca in muschi o arsura placuta, de oboseala, de la ultimul exercitiu pe care el si cu automatul il terminasera inaintea zorilor, in secret, inainte ca tatal lui sa-i poata vedea.

Intr-o zi, Jool avea sa-i faca o surpriza lui Zon cu o demonstratie uluitoare a talentelor sale, dar deocamdata tanarul luptator nu era multumit de el insusi. Voia sa devina cel mai bun mercenar pe care-l daduse vreodata Ginazul. Stia ca are inauntrul lui potentialul pentru aceasta, daca ar fi reusit sa-si elibereze inhibitiile. Il impiedica un strop de retinere, un instinct protector care punea un clopot de sticla peste evolutia lui.

Acum, stand sub soarele fierbinte, Jool studia metodele de atac si aparare ale tatalui sau, ca si abilitatea si rezistenta de care dadea dovada automatul sensei. Zon se concentra asupra lui cu furie, ca si cum ar fi incercat sa-si dovedeasca lui insusi ceva. Surprinzator, folosi chiar si cateva trucuri noi, miscari pe care Jool nu-l mai vazuse folosindu-le. Tanarul surase.

Si totusi, in ciuda tuturor eforturilor adversarului sau, Chirox ramanea mereu cu un pas inaintea mai varstnicului luptator. Cele cinci brate segmentate care-i ramasesera automatului se miscau precum o ceata, iar omul reusea cu greu sa tina pasul. Batranul veteran era clar epuizat.

Chirox vorbi:

— Este imprudent, Zon Noret . Forta si rezistenta ta s-au diminuat. Ti-ai revenit abia de curand dupa ranile capatate in batalie.

Furios, Zon zangani spada izbind-o de corpul robotului; cele cinci brate inca in functiune biciuira aerul, aparandu-se.

— M-am batut cu masini ganditoare adevarate, Chirox. Ele nu lupta mai prejos de posibilitatile lor, nici macar impotriva unui batran!

— Tu nu esti batran, tata, afirma Jool, dar se mira chiar si el de lipsa de sinceritate din propria-i voce.

Gafaind din greu, Zon se indeparta cu un pas, arunca o privire fiului sau si-si dadu la o parte din ochi parul lung si sur.

— Varsta e un termen relativ cand se aplica razboinicilor caliti, baiete.

Cu un zgomot ca al unei armate de fierari batand lamele incinse pe nicovala, Zon il ataca pe Chirox. Robotul ridica bratele, si armele disparura din doua dintre ele, pe care le folosi ca sa incerce sa-si apuce adversarul. Zon reusi sa paralizeze cele doua brate cu spada pulsatila, ca si piciorul drept, astfel incat Chirox nu mai putea decat sa pivoteze in nisip in loc sa se fereasca din calea lui. Arme taietoare iesira din corpul robotului, impungand si retezand cu lame zumzaitoare, dar Zon dansa intr-o parte.

Apoi Jool isi dadu seama, cu o teama brusca, adanca, de faptul ca uitase sa scoata modulul superperformant din automatul de lupta. Cu algoritmul de adaptabilitate in functiune, Chirox era impins spre abilitati mult mai mari decat orice infruntase vreodata Zon.

Jool pali, nelinistit pentru tatal sau. Iar acum, in toiul luptei – cu sistemele de siguranta si restrictiile lui Chirox dezactivate – nu indraznea sa-i distraga atentia cu un strigat de avertizare. Sari in picioare. Totul se intampla intr-o clipa.

Zon sari in aer si zvacni cu putere din piciorul batatorit, izbind intr-o parte pentru a face automatul sa-si piarda echilibrul. Dar Chirox reusi cumva sa se ancoreze.

Jool alerga spre ei, cu intentia de a se arunca in incaierare. Picioarele lui goale starneau nisipul.

Batranul razboinic nu stia in ce pericol se afla. Salta in spate, in afara razei de actiune a bratelor cu lame ascutite, dar automatul feroce si hotarat continua sa se apropie. Zon Noret atinse gresit pamantul, rasucindu-si glezna. Se poticni.

Jool striga instinctiv:

— Chirox, opreste . ! chiar in clipa in care automatul sensei lovi. Pumnalul robotului intra adanc in pieptul batranului razboinic.

In timp ce tanarul alerga spre ei, Chirox ramase incremenit, parca nevenindu-i sa creada ceea ce tocmai facuse.

Zon Noret se lasa moale pe plaja, icnind si tusind cu sange. Automatul de lupta se retrase imediat, deconectandu-si sistemele.

Jool ingenunche langa muribund si-l ridica de umeri.

— Tata .

— N-am reusit sa vad . vorbi Zon, cu respiratia fosnindu-i zgomotos in plamani. N-am reusit .

Automatul sensei ramase nemiscat, departe de oameni.

— Regret profund ceea ce am facut. N-am avut nici cea mai mica dorinta sau intentie sa te omor, zise el.

— O sa-ti revii, ii spuse Jool barbatului sangerand, dar isi putea da seama ca rana era mortala.

Era numai vina lui, pentru ca modificase programul automatului.

— E doar o alta rana. Ai suferit atatea in viata ta, tata . O sa-ti aducem un chirurg de campanie.

Incerca sa se indeparteze si sa cheme ajutoare, dar Zon il apuca de incheietura mainii.

Luptatorul veteran se intoarse spre automat, cu parul ud de sudoare lipit de fata.

— Sensei Chirox, ai facut . exact asa cum ti-am ordonat.

Avu nevoie de cateva guri de aer ca sa poata sili cuvintele sa iasa.

— Ai luptat exact . cum ti-am cerut. Si m-ai invatat . multe lucruri folositoare .

Ridica ochii spre Jool, care se apleca atent deasupra batranului luptator. Valurile clipocinde si pasarile marine rotindu-se pe deasupra lagunei pareau un cantec de leagan. Soarele alunecaa sub orizont, pictand cerul in culori intense.

Zon stranse incheietura fiului sau.

— A venit vremea pentru mine sa-mi transfer spiritul si sa deschid drumul pentru alt luptator. Jool, vreau sa-l ierti pe Chirox.

Il stranse de mana pentru ultima oara.

— Iar tu trebuie sa devii cel mai mare razboinic pe care l-a cunoscut vreodata Ginazul.

Inecandu-se cu vorbele, tanarul raspunse:

— Cum vrei tu, tata.

Zon Noret inchise ochii, iar fiul lui nu mai putu sa vada in ei stacojiul viu al hemoragiei. Cu gandurile ratacind si vocea tot mai slaba, batranul mercenar spuse:

— Rosteste litania cu mine, Jool. Stii cuvintele .

Vocea tanarului se franse, dar se sili sa vorbeasca:

— Tu m-ai invatat, tata. Toti luptatorii de pe Ginaz cunosc ultimele instructiuni.

— Bine, atunci . ajuta-ma.

Zon Noret trase prelung aer in piept, cu un sunet bolborosit, iar vorbele lui se suprapusera peste ale fiului cand recitara impreuna Litania Mercenarului Cazut.

— Doar asa cinstim moartea razboinicului: du mai departe diata mea, continua-mi lupta!

Cateva clipe mai tarziu, Zon Noret se prabusi in bratele fiului sau. Tacut si rigid, automatul sensei ramase pe loc.

In cele din urma, dupa o clipa senina de durere tacuta, Jool Noret se ridica in picioare langa trupul tatalui sau, care zacea intins pe plaja. Indreptandu-si umerii, se intoarse cu fata spre robotul de lupta si inspira adanc, incercand sa se linisteasca. Isi aduna gandurile, apoi se apleca si lua spada pulsatila a lui Zon din nisipul stropit cu sange.

— De acum inainte, Chirox, rosti el, trebuie sa muncesti si mai mult sa ma antrenezi.

Cei care refuza sa lupte impotriva masinilor ganditoare sunt tradatori ai rasei umane. Cei care nu folosesc orice arma posibila sunt niste neghiobi.

ZUFA CENVA, „Prelegeri catre ucenicele magiciene”

Privind cu atentie peste varfurile proaspete ale copacilor din jungla deasa de pe Rossak, Zufa Cenva inca vedea cu ochii mintii cicatricele lasate de oribilul atac al cymecilor, cu mai mult de doua decenii in urma.

Inarmati cu cele mai brutale forme-razboinic, razbunatorii cymeci coborasera asupra Rossakului, dupa ce prima magiciana arma a lui Zufa il distrusese pe titanul Barbarossa. In timp ce o flota de roboti complet echipata atacase statiile de transfer de pe orbita, cymecii se napustisera spre planeta, incendiind jungla si lansand explozivi asupra oraselor din stanca. Pentru a castiga batalia multe dintre cele mai bune ucenice magiciene ale lui Zufa murisera in acea zi, se sacrificasera dezlantuind un holocaust mental ce parjolise toate masinile cu minti umane .

In timp, cu o fecunditate nepotolita, jungla violet-argintie crescuse la loc, astupand cicatricele mult mai repede decat reusea Zufa sa vindece ranile din propria ei minte.

De atunci, continuase sa antreneze femeile de pe Rossak care dadusera dovada de cel mai mare potential telepatic, candidatele care puteau fi invatate sa-si adune puterile psihice pana la niveluri critice si apoi sa le dezlantuie in unde de soc capabile sa arda cymecii, ba chiar si pe titani. De-a lungul anilor, conducatoarea magicienelor vazuse multe dintre fiicele ei de suflet ducandu-se la moarte, dandu-si viata ca niste martire pentru a obtine victorii importante impotriva ingrozitorilor cymeci .

Zufa considera cymecii cei mai rai dintre monstri. Desi fusesera candva oameni, ambitia si dorinta de nemurire ii adusesera de partea lui Omnius, transformandu-i in tradatori, prin nimic deosebiti de spionii clandestini capturati de Iblis Ginjo si de mereu vigilentii lui ofiteri din Jipol.

Multi dintre cei din Liga Nobililor incepusera sa se intrebe daca acest groaznic si sangeros Jihad avea sa se mai termine vreodata. Zufa nu gandea astfel. Stia ca atata vreme cat lupta continua, n-ar fi putut renunta niciodata. An dupa an, pana cand razboiul se incheia, trebuia sa creeze si sa furnizeze o rezerva nesfarsita de luptatoare.

Chiar daca intelegea acest lucru, in timp ce se uita la tinerele fete insirate alaturi pe culmea falezei de pe Rossak, cea mai varstnica dintre ele abia de paisprezece ani, lui Zufa ii venea sa planga. Atat de multe magiciene isi facusera datoria sinucigasa, incat ucenicele devenisera din ce in ce mai tinere cu fiecare an care trecea. Daca aceste candidate puteau fi talentate, ele erau inca doar niste copii!

Straduindu-se cu greu sa nu-si arate disperarea, cerceta cu atentie tanara clasa. Aveau ochii stralucitori, iar parul lung si palid le flutura in bataia adierii care matura campiile nelocuibile dintre canioanele adanci, fertile. Chipurile fetelor erau inflacarate, hotararea lor neclintita .

Zufa si-ar fi dorit sa poata salva toate aceste voluntare . dar stia ca nimic nu le-ar fi oprit cu adevarat, in afara de pacea adusa de victoria totala.

— Imi pun cele mai mari sperante in voi, rosti ea. Nu pot tagadui pericolul asternut in fata noastra. Chiar daca reusiti, muriti. Iar daca esuati, muriti de asemenea – dar atunci, mai rau, totul va fi fost fara nici un rost. Sunt aici ca sa ma asigur ca viata si moartea voastra nu vor fi zadarnice, ca sunteti de folos la distrugerea lui Omnius si a creaturilor sale, masinile ganditoare .

Fetele dadura din cap, ascultand cu atentie. In ciuda tineretii lor, toate stiau ca acesta nu era un joc.

In departare, vulcanii cu varfuri stacojii lasau sa se scurga lava pe campiile salbatice, improscand fum gros, sulfuros, in atmosfera poluata. Marile defileuri de la suprafata adaposteau in solul vulcanic ecosisteme infloritoare si apa abundenta, filtrata prin straturile permeabile.

Mediul de pe Rossak era imbibat de substante contaminante – mutagene si teratogene – care nu puteau fi complet extrase din lantul hranei, ca si de substante chimice folositoare. Sarcinile femeilor erau dificile si se terminau deseori cu avorturi spontane. Multi copii se nasteau cu malformatii groaznice; altii, precum aceste tinere, aveau parte de un salt mental, un avantaj constand in puterile telepatice pe care nu le poseda nimeni altcineva din Liga.

Oh, Zufa voise o fiica a ei care sa fie puternica, la fel ca aceste tinere, una careia sa-i poata trece stafeta. Dar, desi isi alesese partenerii cu multa grija, facand chiar teste genetice pentru a verifica daca ADN-ul combinat era probabil sa aiba ca rezultat progenituri talentate, esuase de fiecare data. Dupa ce rupsese legaturile cu Aurelius Venport, nu-si mai luase alti iubiti. Candva, el paruse candidatul perfect, dar samanta lui nu dusese decat la avorturi deformate.

Zufa imbatranise acum – chiar si cu vitalitatea si cu sistemele de reproducere imbunatatite ale magicienelor de pe Rossak, se apropia de sfarsitul anilor in care mai putea purta copii. Descoperirile farmaceutice ale lui Venport, distilatele de droguri din ciuperci si din bulbii subterani care umpleau junglele misterioase de pe planeta permiteau noi tratamente ce reduceau dramatic riscul pierderilor de sarcina si al malformatiilor la nastere, si in acelasi timp mareau fertilitatea. Zufa gasea ironic faptul ca tocmai Venport descoperise o solutie farmaceutica a problemei, dupa ce ii adusese ei atata dezamagire .

Femeia lasa deoparte insa asemenea ganduri. Inchizand ochii, se concentra asupra indatoririi vitale aflate in fata ei.

Zufa le dadu instructiuni elevelor, spunandu-le ce sa exerseze, si cum. Stateau in fata ei ca niste copii la scoala, cu mainile intinse si cu ochii larg deschisi. Parul de culoare deschisa al fetelor se ridica, trosnind de electricitate statica, in timp ce-si adunau puterea volatila ascunsa in creierul lor tanar.

Datorita muncii de aici a lui Zufa, armata Jihadului trimitea rapoarte regulate ale misiunilor lor de cercetare. Mercenarii zburau cu nave rapide pentru a tine sub observatie miscarile fortelor lui Omnius – in special jafurile cymecilor. Cand li se dadea de urma cymecilor, magicienele aflau, si era la latitudinea lui Zufa sa aleaga razboinica potrivita, arma potrivita, care sa se duca sa-si dea viata intr-un atac telepatic menit sa anihileze masinile cu minte umana.

Trecusera insa luni intregi de cand vreun raport ii mai adusese vesti bune. Cymecii invatasera pana acum tactica magicienelor, si ingaduiau rareori unuia din vulnerabilul lor grup sa calatoreasca singur. In schimb, robotii de lupta ofereau escorte numeroase si o extraordinara putere de foc pentru fiecare cymec, in special pentru titanii ramasi. Era dificil pentru o magiciana singura sa se apropie suficient de mult pentru ca explozia ei mentala sa aiba vreun efect.

Asa ca Zufa astepta si le antrena pana cand gasea ocazia perfecta. Refuza sa iroseasca aceste tinere talentate si devotate. Ele erau resursa vitala a Rossakului .

Cand fetele isi terminara exercitiile, Zufa radia de mandrie sincera.

— E minunat. Cred ca intelegeti conceptul. Acum uitati-va la mine.

Ridica mainile albe si inchise ochii, departand degetele astfel incat intre ele incepu sa trosneasca o retea de descarcari electrice.

— Accesul la puterea propriu-zisa nu este partea cea mai grea, zise ea, cu voce egala si buzele golite de sange. Sarcina voastra cea mai dificila este sa o controlati. Trebuie sa deveniti o arma precisa, o lama ascutita pusa in miscare de un asasin indemanatic. Nu doar un accident distrugator .

Fetele intinsera mainile si scanteile incepura sa sara si sa joace. Unele dintre ele chicotira, dar se controlara imediat si se concentrara asupra seriozitatii sarcinii. Zufa isi dadea seama ca simteau puterea si pericolul.

Mai mult decat orice, si-ar fi dorit ca propria fiica sa fi avut curajul si patriotismul acestor fete. Dar singura sa odrasla, Norma, nu avea un asemenea talent. Capacitatile ei de magiciana erau inexistente, o tablita complet goala din punct de vedere telepatica. Irosindu-si viata, Norma isi ocupa timpul cu ecuatii si proiecte, bajbaind prin matematici, in loc sa-si dezvolte calitatile latente pe care le-ar fi putut avea. Tio Holtzman de pe Poritrin o luase sub aripa lui ocrotitoare, iar Zufa ii era recunoscatoare pentru compasiunea pe care-o aratase copilului ei malformat.

Dar, dupa tot acest timp, se parea ca nici macar Holtzman nu mai avea mare nevoie de ea si o trimisese in alta parte, sa-si faca de lucru cu ideile sale ciudate intr-un loc unde n-avea sa mai incurce pe nimeni.

Zufa nu rupsese complet legaturile cu Norma, dar ezita inca sa infrunte o atat de imensa dezamagire personala vizitand-o. Si isi pusese atatea sperante in ea .

Poate ca, intr-o buna-zi, Zufa avea sa mai aiba un copil, daca se va ivi intre timp un barbat demn de a contribui cu ADN-ul sau la linia genetica Cenva. Atunci totul va fi din nou bine.

Pana la momentul respectiv insa, aceste fete erau persoanele cele mai apropiate de niste fiice adevarate pe care le avea, iar Zufa jura sa nu le dezamageasca. Deschizand ochii, deveni constienta de propriul par care biciuia aerul in jurul ei, ca batut de un uragan tacut.

Ucenicele pareau intimidate si coplesite, asa cum stateau deoparte si o priveau. Zufa le zambi.

— E bine. Acum, hai s-o luam de la inceput!

176 i. G.

ANUL 26 AL JIHADULUI.

Un an dupa batalia pentru Anbus IV.

Cu cat studiez mai mult fenomenul creativitatii umane, cu atat mai misterios pare. Intregul lor proces de inovare imi scapa, dar pentru noi este esential sa-l intelegem. Daca esuam in acest efort, masinile ganditoare sunt condamnate.

ERASMUS, note de laborator.

Cand scrisoarea entuziasta a lui Norma Cenva ajunse in sfarsit la ei, Aurelius Venport nu pierdu nici o clipa si devie una dintre navele lui comerciale, facand o cursa speciala spre Poritrin. In ciuda faptului ca functia de director al Venkee Enterprises ii solicita o mare parte din timp, nu-si dorea nimic mai mult decat s-o revada pe draga lui prietena Norma. Avusese intotdeauna o slabiciune pentru ea, si trecusera deja ani . prea multi ani .

Deschisa si sincera, Norma era capabila sa-l vada pe Venport altfel decat il priveau ceilalti, fara politica, relatii sau avere. Spre deosebire de ei, fiica micuta si uratica a lui Zufa Cenva ii oferise intotdeauna o prietenie adevarata, o marfa care lipsea teribil din viata negustorului.

In plus, era satul de actiunile juridice plictisitoare pe care lordul Bludd le tot introducea impotriva Venkee, cerand profiturile derivate din licurigloburi, incercand sa puna sechestru pe activele companiei. Totul era de-a dreptul ridicol, si totusi nobilul de pe Poritrin ar fi putut castiga din punct de vedere legal. Continuarea luptei pentru aceasta cauza prin tribunale putea insemna secarea serioasa a resurselor Venkee, asa ca Venport ceruse o intalnire cu lordul Bludd aici, in Starda, unde planuia sa negocieze un compromis.

Mai intai insa voia s-o vada pe Norma.

Odinioara, cand fusese copilul de aur al lui Tio Holtzman, avusese propriul ei laborator spatios si camere de lucru in conacul savantului din varful falezei. Dar el o pusese la treaba fara crutare, storcandu-i ideile si descoperirile; apoi, cand biata Norma se ratacise in cercetari atat de ezoterice incat nu mai producea brese spectaculoase destul de des, Holtzman o exilase in cladirile inferioare, langa campurile de noroi de pe malurile fluviului Isana.

Chiar si dupa un sfert de secol pe Poritrin, ea era inca un „cercetator invitat”, iar actele ii puteau fi retrase in orice moment. De ce continua Holtzman s-o tina? Probabil pentru a pretinde meritul legal pentru orice-ar fi creat femeia, cat timp lucra sub patronajul lui.

Pe partea cealalta a deltei, fabricile si santierele uriase lansau ultimele componente ale imensei flote noi in curs de asamblare pe orbita Poritrinului. Aerul mirosea a fum si a metal, rasunand de larma care-ar fi trebuit sa-i faca imposibila concentrarea. Se intreba cum reusea ea sa faca ceva acolo.

Venport statea in usa cladirii in care se aflau locuinta si atelierul lui Norma, deasupra campurilor de noroi urat-mirositoare, absorbind toate amanuntele ce dovedeau cat de mult cazuse in dizgratie, lucruri pe care ea nu le observase probabil niciodata. Dadu din cap, dezgustat si furios pentru felul in care Holtzman o trata pe fata cea draguta. Fetita! Se scutura, dandu-si seama dintr-o data: Norma avea deja peste patruzeci de ani!

Stand in lumina jilava a soarelui, apasa pe soneria de la usa. Potrivit traditiei de pe Poritrin, se astepta sa raspunda un sclav budislamic, apoi isi aduse aminte ca Norma avea o parere proasta despre munca fortata.

Ultima sa scrisoare avusese un ton extaziat in legatura cu un nou concept pe care-l elaborase dupa ani de efort si de drumuri infundate. Barbatul surise afectuos, gandindu-se la exuberanta ei inteligenta. Cufundata in ideea si in proiectul sau, Norma isi lasase scrisul mazgalit sa devina si mai urat decat de obicei, ca si cum gandurile ii alergau mult mai repede decat mana.

Venport sarise peste pasajele matematice si ingineresti care demonstrau modul in care se putea modifica efectul Holtzman astfel incat sa deformeze spatiul insusi. Nu avea nici o indoiala ca ideile ei erau corecte, dar, ca negustor, era mult mai interesat de aplicatiile comerciale si de scoaterea din competitie a concurentilor in afaceri decat de amanuntele legate de functionarea produsului. Norma era intotdeauna sclipitoare, dar rareori practica.

Timp de cateva clipe lungi, nimeni nu veni la usa, asa ca Venport suna din nou. Intelegea ca Norma era probabil concentrata adanc, ratacind in propria-i lume de ecuatii si simboluri. Se simtea vinovat ca o intrerupea, dar era hotarat s-o astepte atat cat era nevoie.

Ea cu siguranta nu-l astepta, desi registrele transportului public anuntasera sosirea unei nave a Venkee. Obligatiile de afaceri il facusera sa intarzie o luna in plus pe Salusa, iar calatoria spatiala era atat de interminabil de lunga .

Tinand seama de intensitatea entuziasmului din scrisoarea ei, il chemase si pe partenerul sau de afaceri in operatiunile cu melanj, Tuk Keedair, sa se intalneasca cu totii pe Poritrin. Fostul negustor de carne vie avea oricum treburi de rezolvat in Starda, asa ca Venport putea obtine o a doua parere . daca o voia.

Dar mai intai Venport avea nevoie sa priveasca in ochii lui Norma, in timp ce-o asculta vorbind despre noul concept de pliere a spatiului. Apoi instinctul avea sa-i spuna tot ce trebuia sa stie. Abia astepta sa vada incantarea si surpriza de pe chipul femeii.

Nu fu catusi de putin dezamagit. Cand aparu in sfarsit la usa, clipind in lumina soarelui, ridica ochii spre el – si Venport isi simti inima usoara de bucurie.

— Norma!

O imbratisa inainte ca ea sa-l recunoasca, si de indata incepu sa rada, sa sara si sa-si arunce mainile in jurul gatului lui.

Parul cafeniu ca de soricel al micutei femei era un smoc neingrijit, dar ochii sclipeau plini de surpriza. Parea mai in varsta, ca si el, desi consumul frecvent de melanj incetinise spectaculos procesul de imbatranire in cazul lui Venport.

— Aurelius, ai primit scrisoarea! Ai venit!

Desi se schimbase, Venport isi aduse aminte de toate ocaziile in care ei doi se dusesera in jungla de pe Rossak sa exploreze frunzisul violet-argintiu. Norma vorbise vrute si nevrute despre ideile sale, impartasindu-i-le si lui, iar el trasese sforile pentru a face ca lucrarile de matematica sa-i fie publicate si distribuite. Cand Holtzman o invitase sa devina partenera lui de cercetare, Venport platise pentru calatoria lui Norma pe Poritrin. Zufa Cenva pretinsese intotdeauna ca ei se intelegeau atat de bine pentru ca „defectuosii se simt bine doar in compania unora de acelasi fel”.

Acum, zambind, el ii ciufuli parul, cu un aer glumet.

— Abia astept sa aud despre noua ta descoperire fascinanta. Dar mai trebuie sa ma ocup si de disputa asta cu lordul Bludd, in privinta licurigloburilor .

Norma il conduse intr-o cladire-atelier darapanata, iar el o urma cu o oarecare emotie. Incaperea mare era dezordonata, asa cum se asteptase, plina cu numeroase proiecte complicate. O firida continea o masuta inconjurata de scaune cu suspensor asezate in unghiuri ciudate. Farfurii murdare, planuri si foi cu calcule acopereau suprafata mesei. Femeia incepu sa dea la o parte ramasitele, ca sa faca loc pentru Venport. Indatoritor, ca prieten si ca oaspete, acesta ii dadu o mana de ajutor.

Gasind un teanc de documente legale cu numele lui mentionat intr-un text cu ton de plangere amenintatoare, pulsul i se accelera, ii erau adresate lui Norma de catre un avocat care-i reprezenta pe lordul Bludd si pe Tio Holtzman.

— Norma, ce-s hartiile astea?

— Nu stiu, raspunse ea absenta.

Apoi, privind mai de aproape, adauga:

— A! Astea? Nimic important.

— Ti-au fost inmanate acum aproape un an. Te amenintau cu o actiune in justitie daca plecai din serviciul lui Holtzman, in special daca veneai sa lucrezi direct cu mine.

— Da, da, asa cred. Am fost prea ocupata ca sa mai am timp si de asta. Proiectul meu e mai presus de orice preocupari legale.

— Norma, draga si naiva mea Norma, nici un proiect nu e mai presus de preocuparile legale in lumea reala!

Se inrosi la fata.

— N-ar fi trebuit sa lasi problema asta sa treneze atat de mult. Lasa-ma pe mine sa ma ocup de ea in locul tau .

Indesa hartiile sub brat.

— O, da, multumesc!

Venport tinea extrem de mult la Norma, ca un frate mai mare, poate chiar mai mult. Statura ei mica si neajunsurile fizice nu-l deranjau catusi de putin. La urma urmei, petrecuse multi ani alaturi de perfectiunea vizuala desavarsita a statuarei sale mame, ca pana la urma sa constate ca Zufa era prea pretentioasa si judeca oamenii fara crutare – pe el, pe ea insasi si pe toti cei din jur. In ceea ce-o privea pe Norma, avea mult mai multe insusiri pozitive decat lipsuri. Mintea era lucrul cel mai atragator la ea, ca si dispozitia placuta, prietenoasa.

Venport se uita in jur, observand constructia veche, aparatura ieftina, spatiul inghesuit . Adevarata insulta pentru femeia care perfectionase atatea dintre inventiile cele mai faimoase ale savantului. Lumina era proasta, mobila uzata, iar rafturile pline pana la refuz. Avea sa-i gaseasca ceva mai bun, si inca repede!

— Norma, stiu ca nu-ti place sa folosesti sclavi, dar o sa am grija sa gasesc o menajera pentru tine.

— Sunt multumita, atata vreme cat pot lucra.

In sinea lui, se intreba cat de mult ii datora lui Norma si cat de mult credea in ea. Inchizand ochii, isi asculta trupul, inima, senzatiile viscerale. Raspunsul era evident.

Trebuie s-o ajut. Fie ca noua ei idee despre plierea spatiului avea vreun potential comercial sau nu, isi facu promisiunea de a o elibera din ghearele egoistului om de stiinta . oricat de scump l-ar fi costat!

Lui Aurelius Venport ii lua putin timp ca sa descopere ca ii dispretuia atat pe lordul Niko Bludd, cat si pe Tio Holtzman.

In deceniile in care cautase, rafinase si transportase produse farmaceutice de pe Rossak – o afacere pe care-o facuse sa se dezvolte pana la nivelul unui mare imperiu comercial – Venport infruntase negociatori duri, furnizori dezgustatori, chiar si banditi guvernamentali. Nu purta resentimente rivalilor legitimi; putea sa-i inteleaga si sa ajunga la un acord cu ei.

Avea insa si un instinct demn de incredere in relatiile cu oamenii si, de indata ce ajunse in apropiere de Bludd si de Holtzman, se increti pielea pe el. Savantul era evident un escroc, care-si construise reputatia cocotandu-se pe spinarea altora. Iar lordul Bludd – un ins cufundat in bogatii, dar nu ca mijloc de a-si cladi mostenirea sau de a-si castiga un loc in istorie – isi sporea averea pur si simplu de dragul ei insesi.

Cu toate acestea, Venport trebuia sa ajunga la o intelegere cu cei doi.

In timp ce se apropia de o masa lunga, amplasata in interiorul unei incaperi pline de oglinzi si de licurigloburi fatetate – reproduceri neautorizate, observa el – Venport se gandi ca aceasta camera de sedinte arata mai mult a sala de banchet decat a camera de consiliu pentru afaceri. In capul mesei, durduliul lord Bludd statea cufundat intr-o roba somptuoasa cu maneci bufante, o costumatie care n-avea cum sa fie confortabila. Parul lung ii era coafat in inele cochete, iar buclele barbii erau pulverizate cu ceva care le pastra tepene ca pe o sculptura facuta din par sarmos.

Savantul Holtzman etala o roba alba protocolara, rigida, dar parea sa se simta mai confortabil in ea decat in halatul utilitar de laborator pe care un adevarat om de stiinta ar fi trebuit sa-l poarte. Alte scaune erau ocupate de reprezentanti juridici si de avocati de pe Poritrin, toti aratand neinduplecati ca niste ulii.

Intrand singur in incapere, Venport ii cerceta pe profesionistii pe care Poritrinul ii aliniase impotriva lui si ofta din greu cand se aseza.

— Lord Bludd, savant Holtzman, am venit de unul singur pentru o problema care prezinta interes pentru voi amandoi. As dori sa discutam sincer despre solutiile posibile la disputa noastra .

Privi incruntat catre toti avocatii.

— Daca mi-ati acorda gestul de curtoazie de a lasa sa plece aceste urechi in plus, am putea sa ne asezam ca niste barbati si sa ajungem la un acord.

Avocatii indignati se ridicara imediat in picioare, de parca ar fi stat pe arcuri. Savantul Holtzman parea nedumerit, dar nu scoase nici un cuvant. Lordul Bludd incerca sa se apere:

— Acestia sunt expertii alesi de mine, directore Venport. Ma incred mult in .

— Atunci poti sa-i pui sa verifice orice intelegere pe care o propunem. Dar mai tarziu. Daca totusi insisti sa rezolvi asta pe canalele oficiale, stim cu totii ca problema va trena ani si ani de zile, cu mari cheltuieli.

Zambi dezarmant.

— N-ati vrea sa auziti mai degraba ce-am de spus?

Venport incrucisa bratele si astepta, lasand sa se inteleaga limpede ca nu avea intentia sa inceapa negocierile pana cand armata juridica nu pleca de-acolo.

Nobilul arunca o privire consilierilor sai, care murmurara in cor:

— Mylord, va sfatuim insistent sa nu .

— Este complet neregulamentar si suspect .

— Ce incearca sa ascunda este ca nu vrea .

Lordul Bludd ii dadu pe toti afara cu un pocnet din degete, apoi ceru niste gustari. Venport il privi pe nobil drept in ochi. Intelegeau amandoi ca vor realiza mult mai multe in liniste, in spatele usilor inchise.

Holtzman isi drese glasul si ridica hartiile de pe masa, din fata lui.

— Inainte de a incepe, directore Venport, cred ca ar trebui sa intelegi ca Venkee Enterprises chiar nu-si poate sustine cazul .

Ii intinse unul dintre documente.

— Aceasta este o delegatie semnata de Norma Cenva, atunci cand a venit pentru prima oara sa lucreze cu mine. In cuprinsul ei confirma ca orice tehnologii si idei ar crea cat timp lucreaza sub patronajul meu, acestea apartin cetatenilor de pe Poritrin, pentru a face cu ele ceea ce dorim. Deci nu are nici un drept sa va dea vreun brevet cu valoare comerciala deosebita.

Venport cerceta documentul, citind cuvintele pe care reusise deja sa le vada, dupa ce-l mituise pe senatorul Hosten Fru, cand fusese pe Salusa Secundus. Nici o surpriza. Fara sa arate impresionat, impinse documentul inapoi.

— Nu voi sustine ca semnatura ei n-ar fi autentica, domnule savant Hloltzman. Poti oferi insa dovezi ca Norma a avut acces la consiliere juridica si la sfaturi profesionale, inainte sa semneze un asemenea act ridicol? Poti dovedi si ca avea varsta legala pentru a incheia intelegerea? Potrivit dosarelor mele – si sunt exacte, din moment ce eu am aranjat inca de la inceput calatoria ei pe Poritrin avea doar cincisprezece ani cand a plecat de pe Rossak!

Batu usor cu degetele in masa.

— Spune-mi, lord Bludd, chiar este o chestiune pe care s-o vrei data in vileag intr-un tribunal public al Ligii?

Servitorii intrara grabiti sa serveasca pranzul, iar Venport astepta pana cand zanganitul si agitatia se stinsera. Nu voia ca alte urechi sa le asculte discutia, desi era sigur ca nobilul de pe Poritrin inregistra fiecare dintre cuvintele lui – de asemenea, proba inadmisibila in orice tribunal, din moment ce Venport nu consimtise niciodata la o asemenea urmarire.

— Domnilor, continua el, Norma Cenva este o comoara si un geniu. Nu cred ca-i acordati respectul, resursele sau libertatea pe care le merita.

— Norma a trait multi ani de pe urma bunavointei noastre, remarca Holtzman. In deceniile pe care le-a petrecut cu noi, n-a mai realizat nimic demn de atentie de . de .

Ridica din umeri.

— Trebuie sa caut prin dosare.

— Asta nu-i nici o surpriza, avand in vedere spatiul de lucru jenant si de proasta calitate pe care i l-ai oferit.

— Dar inainte de asta a .

— Destul cu ciorovaiala, exclama lordul Bludd. Oricare-ar fi imprejurarile, baza industriei tale profitabile cu licurigloburi a fost creata aici, pe Poritrin, unde propria mea vistierie a platit pentru cercetari. Venkee Enterprises nu este asadar indreptatita la toate aceste profituri.

— Inteleg temeiul obiectiilor tale, zise Venport, atent sa pastreze o urma de ton conciliant in voce. Sunt dispus sa cedez o anumita parte din venitul Venkee derivat din vanzarea de licurigloburi .

Ridica degetul, in timp ce Holtzman si Bludd se luminara, placut surprinsi.

— . cu conditia ca Norma sa fie eliberata de obligatia de a lucra pentru savantul Holtzman!

— Sunt de acord, raspunse Holtzman repede, ca si cum s-ar fi straduit sa nu rada.

Bludd se uita la el cu repros pentru ca acceptase atat de usor, apoi se intoarse incruntat spre Venport.

— In schimb esti de acord sa imparti profiturile pe termen nelimitat?

Venport ofta. De obicei negocierile nu se purtau in asemenea termeni nerusinati.

— Ei, nu pe termen nelimitat, raspunse el pe un ton de dojana.

Nici un om rezonabil n-ar fi sugerat vreodata asa ceva.

— Vom stabili in schimb un termen si un procent fixe .

Si din acest punct incepea adevarata munca. Venport stia ca trebuia s-o protejeze pe naiva si inocenta Norma de incurcaturile viitoare cu acesti oameni vicleni si s-o desparta de toate eforturile neroditoare din trecut. Facuse deja calcule amanuntite ca sa afle cam cat ar fi putut sa-l coste aceasta disputa in modul legal. Tribunalul Ligii, „uns” cu mite de catre familia nobila a Poritrinului, urma sa impuna cu siguranta o solutie de „compromis”, care pe termen lung avea sa-l coste totusi prea mult pe Venport. In acest moment, voia doar sa-si micsoreze pierderile si sa inceteze sa mai piarda vremea.

Dupa ore de discutii, Venport fu in sfarsit de acord sa imparta cu Poritrinul o treime din profiturile vanzarilor de licurigloburi pentru urmatorii douazeci de ani, in timp ce partea adversa accepta sa nu conteste pretentiile sale asupra brevetelor originale. Stiind ce venituri imense genera vanzarea extrem de raspandita – si mereu crescanda – de licurigloburi, atat Bludd cat si Holtzman erau uimiti. Evident, vedeau acest lucru ca pe un aflux imediat de bani, pentru care nu trebuiau sa depuna nici un efort, din moment ce Norma Cenva facuse deja munca de creatie in anii trecuti, iar Venport insusi platise pentru instalatiile industriale.

Doua decenii pareau multa vreme, dar Venport stia cum sa aprecieze lucrurile in ansamblu. Licurigloburile aveau sa continue sa fie folosite vreme de secole, poate chiar milenii. Douazeci de ani era o perioada ridicol de mica, daca o priveai intr-un asemenea context. Fara nici o indoiala, descendentii lordului Bludd aveau sa bombane dezgustati de afacerea nesabuita pe care o facuse acesta astazi, aici.

— Cu toate acestea, preciza Venport, aplecandu-se in fata si inasprindu-si tonul, exista si o prevedere absolut nenegociabila. De acum inainte, nu veti mai pune la indoiala si nu veti mai contesta dreptul lui Norma de a infiinta un laborator propriu si nu o veti impiedica sa studieze orice subiect de cercetare asa cum isi doreste!

Holtzman pufni.

— Atata vreme cat nu trebuie sa platesc pentru asta! Oricum n-a mai produs nimic tangibil de ani de zile .

Lordul Bludd se juca distrat cu barba carliontata.

— Imi voi pune avocatii sa redacteze o intelegere in care sa se specifice clar ca Norma poate pastra tot ceea ce creeaza de acum inainte.

Venport incuviinta. Simtea deja pretul imens al targului, dar nu nutrea nici o indoiala, pentru ca avea incredere in Norma si tinea foarte mult la ea. Cu toate acestea, se simtea stanjenit de adevarul cuprins in afirmatia lui Holtzman. Norma se fixase de ani de zile asupra unei probleme ce s-ar fi putut dovedi sterila. Nu intelegea implicatiile ecuatiilor de pliere a spatiului, dar omul de afaceri scrasni din dinti si-si aminti cat de multi bani ii adusese deja Norma numai prin inventarea licurigloburilor.

Urma sa-i arate increderea pe care mama ei nu i-o acordase niciodata.

— Cred ca aceasta problema s-a incheiat, vorbi lordul Bludd inaltand din sprancene.

Venport se ridica in picioare, nerabdator sa iasa din resedinta cocotata in turn a nobilului. Stia totusi ca problema abia incepea.

La sosirea pe spatioportul Starda de pe Poritrin, Tuk Keedair arata frustrat si stresat. Venport il intampina chiar acolo si il asculta pe negustorul tlulaxa descriind sabotajele permanente si celelalte greutati provocate de un grup de proscrisi de pe Arrakis.

— Inteleg ca mai e un negustor de carne vie tlulaxa abia sosit aici, pe Poritrin, incercand sa cumpere sclavi domesticiti? Poate-l pot convinge sa se intoarca in gura aia de iad pustie si sa culeaga toti banditii, sa-i transforme in sclavi.

— Nu s-ar plange nimeni, replica Venport cu un suras.

Apoi ii explica ce crease Norma si de ce insistase ca partenerul sau de afaceri sa vina sa auda cu urechile lui.

Dupa ce plecara de pe spatioport si luara o masina catre laboratorul lui Norma, de pe malul fluviului, Keedair il asculta sceptic, dar intrigat.

— Un prototip de nava spatiala va costa mult mai mult decat niste licurigloburi de proba, Aurelius – dar daca ideea asta cu scurtatura spatiala se dovedeste reusita, potentialul pentru profituri este . naucitor.

Barbatul tlulaxa nu voia sa stie nici el micile amanunte matematice, ci numai daca ideea putea sa functioneze, in caz ca era valorificata cum se cuvenea. Isi mangaie coada lunga, ca si cum ar fi anticipat cresterea continua a averii sale.

Venport il lua de brat.

— Daca sistemul e posibil – si practic – toate bunurile ar putea fi livrate intr-o fractiune din timpul de acum. Incarcaturile de mirodenie ar putea fi transportate de pe Arrakis la fel de repede pe cat le pot recolta zensunnitii. Medicamentele perisabile ar putea fi duse rapid de pe Rossak catre pietele avide de pe tot cuprinsul Ligii. Nici un alt negustor n-ar putea oferi servicii mai bune .

Pasira de-a lungul unei platforme scartaitoare, si se trezira brusc in cladirea laboratorului, alaturi de Norma.

— Imi cer scuze pentru lipsa de protocol, spuse ea.

Mesele sale aratau la fel de aglomerate ca inainte, daca nu si mai rau.

— Peste ani, ne vom gandi la aceasta zi si ne vom aminti de locul umil in care am discutat pentru prima oara cel mai maret concept in istoria calatoriei spatiale.

Keedair parea rezervat, chiar suspicios.

— N-ai spus nimanui despre ideea asta a ta, nu? Nici savantului Holtzman? Nici lordului Bludd?

Stanjenita, Norma dadu din cap.

— Nici macar savantul Holtzman nu-si intelege propriile teorii matematice. El spune ca „Principiul Holtzman pur si simplu functioneaza”.

In vocea ei se simtea o urma de dispret trist.

— Si as vrea sa fiu sigura ca acest proiect va ajunge sa fie realizat. Savantul nu-si termina intotdeauna proiectele pe scara mare. Cateodata, se . rataceste in jungla ecuatiilor.

Se duse la fereastra si se uita peste santierele si fabricile din delta.

— Si-a petrecut anul trecut construind carcase de nave pe orbita. Nu stiu ce idee a lui primero Atreides .

— Da, le-am vazut cand am ajuns pe Poritrin, zise Venport.

Coridoarele orbitale fusesera atat de aglomerate din cauza noilor nave de razboi incat acestea reprezentau un adevarat pericol pentru navigatie.

Keedair arata inspaimantat.

— Ce rost are sa construiesti carcase de nave? Doar carcase? Face altcineva instalatiile mecanice?

Norma paru brusc incurcata.

— Ar trebui sa fie un secret, si numai cativa oameni cunosc planul complet. Sclavii de pe santiere si muncitorii constructori de pe orbita fac fiecare cate o mica parte. Nimeni nu stie ca e o cacialma uriasa, o mare pacaleala .

Ofta.

— Carcasele vor ramane goale, plutind doar pe orbita ca o flota adevarata. Recunosc ca trucul ar putea sa mearga, dar de ce si-ar risipi inteligenta un mare om ca savantul Holtzman pentru o asemenea schema? Nu presupune stiinta, doar amenajari de fatada.

Cobori scaunul cu suspensor, se urca pe el, apoi se ridica pana la o inaltime potrivita fata de masa.

— De asta ti-am scris, Aurelius. Mi-am petrecut o mare parte din viata lucrand la aceste ecuatii de pliere a spatiului. Trebuie sa fie luate in serios. Proiectul trebuie sa devina o realitate, iar eu sunt singura care poate s-o faca.

Keedair isi puse palmele pe masa, cu ochii negri scanteietori.

— Explica-ne in linii mari, te rog. Spune-ne ce-ti imaginezi?

Norma apropie pleoapele.

— In mintea mea, am vazut vehicule spatiale imense care pot calatori cat ai clipi din ochi. Vad armate puternice transportate pe distante incredibile in cateva momente, luand prin surprindere masinile ganditoare.

Venport ii vazu ardoarea de pe chip, ii simti convingerea si sinceritatea.

— Te cred, Norma. Destul ca sa investesc oricat de multi bani ai nevoie, chiar daca e ceva ce nu inteleg.

Surase.

— Investesc in tine. Mai devreme, le daduse niste estimari brute ale costurilor necesare pentru finantarea proiectului. Venport mari suma o data si jumatate, apoi se hotari s-o dubleze. Norma tinea rareori seama de intarzierile neprevazute si de amanuntele periferice, costisitoare.

— Serviciul tau pentru savantul Holtzman s-a terminat, o anunta Venport. Am facut toate aranjamentele, nu mai trebuie sa-ti faci griji pentru el. Poti pleca de pe Poritrin oricand doresti . si poti lucra oriunde-ti place.

Incantata, Norma se apropie sa-l imbratiseze. Barbatului ii placea felul in care zambea ea, cu recunostinta si cu o sinceritate totala. Nu exista nici un pic de ipocrizie in aceasta femeie.

— Asta-i grozav, dar imi place sa lucrez aici. Pe Poritrin. Stau aici de douazeci si sapte de ani. Nu pot sa-mi strang pur si simplu lucrurile si sa plec in alta parte.

— De ce nu pe Rossak? intreba Keedair. Vii de-acolo, nu-i asa?

Gandindu-se la Zufa Cenva si la dezamagirea palpabila pe care si-o exprimase in legatura cu fiica ei, Venport dadu din cap chiar inainte sa apuce Norma sa raspunda:

— Nu, nu cred ca ar fi o idee buna.

— Investitia noastra initiala si cheltuielile de pornire ar fi mai mici daca n-ar trebui sa mutam totul pe alta planeta, sublinie negustorul tlulaxa. Si ai primit garantii si asigurari de la lordul Bludd, corect?

Norma isi ciocani tampla cu degetul.

— Totul e aici.

Se intoarse si ridica ganditoare ochii spre Venport, facandu-l sa simta inauntrul lui caldura si bunavointa.

— Dar as prefera sa nu irosesc atata timp si eforturi. Nu exista vreun loc mai apropiat unde as putea sa continuu pur si simplu sa lucrez? La urma urmei, aici e casa mea.

Venport zambi.

— Ma asteptam la asa ceva, si am cautat sa descopar un alt loc unde sa poti lucra – o constructie cu spatiu si lumina din belsug, cu tot ce-ti trebuie. Am pus ochii pe un grup de depozite abandonate si pe o instalatie de prelucrare a minereului dintr-un canion lateral din amonte. Cred ca pot fi transformate intr-o hala de testare la scara mare pentru o nava spatiala .

Stiuse ca Norma era prea independenta ca sa se multumeasca sa plece.

Ochii lui Keedair tremurara, ca si cum ar fi facut calcule in minte.

— Venkee Enterprises are o infrastructura prin care poate canaliza fonduri spre tine. Avem nevoie doar de un program amanuntit care sa arate cat te astepti sa cheltuiesti la inceput, apoi luna de luna.

Micuta femeie arata ingrijorata, ca si cum ar fi preferat mai degraba sa se intoarca la formulele ei decat sa se lase atrasa in aceasta conversatie.

— In regula, am sa fac proiectul de buget pentru cercetare si dezvoltare de indata ce-mi spui cand putem incepe.

— Un alt lucru necesar, adauga Keedair, mai hotarat de data asta, este faptul ca trebuie sa pastram operatiunea absolut secreta. Stim deja ca savantul Holtzman e dornic sa fure ideile tale si brevetele noastre. Vom avea nevoie de un sistem de securitate foarte strict pentru toti cei care vor lucra la proiect. Ce-ar fi sa cautam sa angajam un detasament privat de mercenari care nu datoreaza loialitate lordului Bludd?

Se uita la Venport, iar acesta incuviinta.

Norma parea tulburata de implicatii, caci pana atunci nici macar nu visase, cu mintea ei ezoterica, la asemenea probleme. Venport o stranse linistitor de umar.

— Norma, ai renuntat deja la profituri uriase lasandu-i pe Holtzman si pe lordul Bludd sa exploateze scuturile personale si generatoarele portabile de bruiaj. Acestea au fost, macar in parte, conceptele tale . Holtzman nu le-ar fi descoperit niciodata!

Ea arata surprinsa.

— Dar au fost contributiile mele la efortul de razboi .

— Iar altii au beneficiat de pe urma lor! Lordul Bludd este unul dintre cei mai bogati nobili ai Ligii, datorita tie. Nu vreau ca oamenii sa mai profite de pe urma ta, draga Norma . Insa, daca acest proiect continua cu investitii private de la Venkee, trebuie sa fie informatia noastra brevetata. Asa merg afacerile.

— Cum spui tu, Aurelius. Am incredere in tine. Cat de repede poti aranja sa incep constructia unei nave prototip? Si vreau sa-mi instalez noile laboratoare – cat mai curand si cat mai aproape posibil. Am terminat deja treaba in minte .

Venport ii puse bratul pe umeri si ii vorbi despre ideea pe care el si cu Keedair o discutasera deja.

— Am un mijloc de a grabi lucrurile. Partenerul meu si cu mine am cumparat de curand o veche nava de marfuri, pentru a ne extinde flota de vehicule comerciale. E in docul spatial de pe orbita Rossakului, pentru reparatii. In loc sa construim un aparat nou, ai putea adapta unul existent pentru a sustine motoarele de care vorbeai? Keedair ar putea sa-l aduca aici inainte sa fie gata noile instalatii .

Schimba priviri cu Keedair, apoi barbatul tlulaxa incuviinta. Norma radia, aratand din nou tanara, frematatoare si plina de uimire.

— Cu cat mai curand, cu atat mai bine, raspunse ea.

Acolo unde cineva vede un prilej de bucurie, altcineva vede doar un motiv de disperare. Roaga-te sa fii cel din urma.

Sutra budislamica, interpretare zensunnita.

Dupa un an de eforturi masive, o cheltuiala uriasa de fonduri si resurse si nenumarati sclavi morti in accidente industriale, ultimele componente ale flotei spatiale fura asamblate pe orbita deasupra Poritrinului. Cu treaba aproape terminata, turnatoriile de pe santierele din delta urmau sa fie inchise.

Intr-o dupa-amiaza tarziu, supraveghetorii convocara echipele de sclavi de la posturile lor de lucru. Cu ochii mijiti, prizonierii murdari iesira din hangarele pline de fum si ramasera afara, pe terenul de aterizare pavat de pe care erau lansate pe orbita ultimele transporturi. Sute de suflete nefericite se aliniara in randuri dezordonate.

Ishmael stia ca el si colegii lui sclavi se puteau astepta sa primeasca in curand noi insarcinari. Ca intotdeauna, o perioada de schimbari il nelinistea, de teama ca ar fi putut fi despartit de Ozza sau de cele doua fete, asa cum fusese Aliid luat de langa familia lui. Cu toate acestea, se agata de speranta ca Budallah avea sa-i tina familia laolalta. Stapanii de sclavi de pe Poritrin n-aveau nici un motiv sa-i desparta.

Dar in fiecare zi la fabrica, Aliid clocotea, marcat de rani emotionale nevindecate, cautand mereu o sansa.

— Cu multa vreme in urma, mi-au luat sotia si fiul nou-nascut. Nu-mi mai pasa ce-mi fac.

Ishmael se temea de ceea ce-ar putea pati prietenul lui, daca era provocat suficient.

Pe vremea cand Ishmael era doar un baietel, bunicul lui insista intotdeauna ca trebuie sa aiba incredere totala in Dumnezeu, ca era semn de trufie pentru oricine sa ia lucrurile din mainile lui Budallah intr-ale lui. Cu toate acestea, nesiguranta il facea sa simta ace de gheata in vine . iar Aliid nu dadea dovada de nici cea mai mica dorinta de a accepta acesti termeni.

Toti sefii de echipa racneau ordine, incercand sa randuiasca sclavii in grupele destinate pentru adunare. Ishmael se strecura prin multime catre o echipa de slefuire si finisare, unde era repartizata sotia lui. Atinse bratul lui Ozza, iar ea se intinse imediat sa-l prinda de mana, simtind apropierea sotului ei fara sa aiba nevoie sa se uite la el. Cu atatia sclavi la un loc, maistrii nu si-ar fi batut capul sa faca prezenta sau sa mane oamenii in grupurile potrivite. Asta ar fi luat toata ziua.

Fara sa fi ales ei asta, Ishmael si Ozza fura impinsi catre podium, unde doi barbati scunzi stateau alaturi de supraveghetorul principal. Lumina soarelui era orbitoare, iar Ishmael inca mai avea probleme cu adaptarea ochilor dupa turnatoria vasta si slab luminata.

— Ma intreb daca vor anunta inca o festivitate in cinstea maretei lor societati, ii sopti Ozza la ureche, ca nimeni sa nu-i poata auzi sarcasmul.

— Imi pot imagina motive mai rele pentru convocarea asta .

Ridica ochii spre cei doi straini, amandoi vizibil tlulaxa . negustorii de sclavi pe care-i ura atat de mult. Cel mai tanar avea trasaturi ascutite, fata ingusta si ochii intunecati, apropiati. Dar atentia lui Ishmael se indrepta in special spre trasaturile familiare ale barbatului mai in varsta, cu o coada lunga, cenusie ca otelul, care-i atarna pe un umar ca funia unui streang. In urechea din partea cealalta atarna un cercel triunghiular de bronz. Trecusera mai mult de doua decenii, iar Ishmael era doar un baietel speriat la vremea aceea . dar n-avea sa uite niciodata chipul omului care condusese raidul de pe Harmonthep.

Inima ii batea cu putere in timp ce temerile proaspete si mania indreptatita cresteau in el. Jurase razbunare impotriva acestui om, fagaduind sa-l striveasca. In aceasta clipa, Ishmael isi dori sa fi putut sari pe podium si sa-si infasoare mainile otelite de munca in jurul gatului negustorului de sclavi. Asta ar fi facut prietenul lui, Aliid – Aliid, care dispretuia intotdeauna rabdarea si credinta oarba a lui Ishmael.

Dar razbunarea nu facea parte din invataturile zensunnite. Bunicul lui Ishmael ar fi fost profund dezamagit de el. E in mainile lui Dumnezeu, nu ale mele.

Dar trebuie doar sa iert si sa uit?

Ozza se uita la el, ii atinse delicat fata cu varful degetelor. Barbatul vazu ingrijorare pe chipul obosit.

— Ce-i, Ishmael?

— Omul ala . eu .

Se opri, incapabil sa-i spuna. Bunicul lui ar fi insistat sa accepte, chiar sa ierte. Batranul i-ar fi cerut lui Ishmael sa caute o lectie mai adanca de la Budallah, sa evolueze invatand din fiecare incercare si din fiecare experienta. Dumnezeu nu garanta o viata usoara si pasnica fiecarui membru dintre cei credinciosi – cel putin nu in aceasta lume. Sutrele ii povatuiau pe zensunniti sa accepte, sa rabde si sa astepte ca Budallah sa aleaga momentul potrivit.

Dar era atat de greu .

Dupa aproape jumatate de ora de haos pasiv, sutele de sclavi se aranjasera in sfarsit si se potolisera. In fata multimii, Ishmael il auzi pe supraveghetor vorbind cu tlulaxa cel tanar.

— Rekur Van, acestia sunt toti membrii echipei noastre de sclavi care muncesc astazi. Au fost repartizati de luni de zile sa lucreze la proiectul constructiei de nave. Nu ne putem lipsi de ei.

— Cu toate acestea, as vrea sa-i vad.

Tlulaxa cel slab, cu infatisare de rozator, scruta fetele si trupurile din multime. Tuk Keedair, negustorul de sclavi care-i capturase pe Ishmael si pe atatia alti zensunniti nevinovati pe Harmonthep, statea langa el, aratand plictisit. Keedair parea sa nu fie catusi de putin interesat sa achizitioneze noi sclavi, dar venise pe Poritrin, pentru un cu totul alt motiv.

In timp ce Ishmael privea, Rekur Van pasea dintr-o parte in alta a podiumului, plimband un mic dispozitiv peste multime, cu care lua imagini si analiza sclavii adunati.

— Mi s-a cerut sa fac inventarul personalului vostru captiv. Trebuie sa fie considerati resurse pentru armata Jihadului. Noi, tlulaxa, avem nevoie disperata de un numar mare de sclavi sanatosi apartinand unei mari varietati de tipuri corporale si histologice. Aceasta este principala noastra prioritate.

Cand maistrul isi arata nelinistea, Rekur Van cobori vocea pana la nivelul unui mormait:

— Daca protestezi, pot obtine un mandat semnat chiar de Marele Patriarh Ginjo.

— Nu ma indoiesc ca poti, Rekur, vorbi Keedair pe un ton rabdator, rezonabil, dar nu e necesar sa insist asupra primei si celei mai neplacute alternative .

Cu agitatie si zarva, un acvamobil luneca pe apa putin adanca a deltei, apoi urca pe uscat ca sa ajunga in zona podiumului. Nervos, Tio Holtzman pasi trufas pana pe podium. Avea ochii mijiti si, pe chip, un amestec de furie si nedumerire.

— De ce-mi intrerupeti sclavii de la acest proiect importam? Munca lor e vitala, iar intarzierea e de neiertat!

— Avem o scuza satisfacatoare, domnule savant Holtzman replica Rekur Van, la fel de trufas. Jihadul are nevoie imediata de sclavi, iar Poritrin este lumea cea mai apropiata de pe traseul meu. Tlulaxa au nevoie de multi candidati noi.

Ishmael inghiti cu greutate, apoi apuca bratul sotiei lui. Amandoi se uitara in jur dupa fetele lor, dar Chamal si Falina fusese trimise la alte echipe de sprijin si nu se vedeau nicaieri.

— Nu dintre muncitorii mei, izbucni Holtzman scos din sarite. Toti acesti muncitori sunt destinati unui proiect vital pentru protectia Poritrinului si pentru fabricile noastre de armament. Va trebui sa va cautati sclavii altundeva!

— Dar sunt aici, domnule savant Holtzman, si am nevoie de sclavi acum!

— Si eu.

Omul de stiinta pufni nepoliticos.

— De ce nu capturati pur si simplu cativa dintre lasii aceia de pe Anbus IV? Din cate inteleg, au refuzat sa lupte pana si impotriva masinilor ganditoare care-i atacau . si chiar au sabotat vitejii luptatori ai Jihadului. Ar putea fi alti oameni mai potriviti sa serveasca rasa umana?

— Poate ca e un indiciu al inferioritatii lor, sugera Rekur Van. In plus, erau imprastiati, iar numarul lor era . insuficient pentru a ne satisface necesitatile.

Din zvonuri si vesti intarziate, prizonierii de pe Poritrin abia aflasera despre batalia de pe Anbus IV, despre victoria a la Pyrrhus a Jihadului, cu pretul atator vieti si relicve sfinte. Toti budislamicii, inclusiv zensunnitii si zensiitii, venerau orasul sacru Darits, pastrator al manuscriselor originale ale sutrelor Koranului. Sclavii de pe Poritrin fusesera ingroziti sa auda despre ruina provocata nu numai de catre armata robotilor, ci si de catre fortele Jihadului.

Privind in jur, Ishmael observa ca oamenilor aflati la conducere aici nu parea sa le pese. De ce fervoarea lor religioasa este acceptabila, in timp ce a noastra e demna de dispret?

Il privi pe mai varstnicul negustor de sclavi pasind intre inventatorul indignat si nerabdatorul negustor de carne vie. Desi il dispretuia, Ishmael trebuia sa recunoasca faptul ca Tuk Keedair parea mai intelept si mai versat in contactele dintre oameni.

— Sclavii sunt disponibili in multe locuri, Rekur. Sunt destule ramasite budislamice pentru recoltarea de carne vie. Din moment ce acesti prizonieri servesc deja unui scop util pentru omenire, nu cred ca e nevoie sa-i luam din custodia savantului Holtzman .

Rekur Van se uita manios la colegul sau tlulaxa, ca si cum ar fi fost rivali.

— Si tu ce cauti aici, Tuk Keedair? Nu mai esti negustor de carne vie, ci preferi sa vinzi mirodenie si licurigloburi cu strainul acela, Venport. De ce te-ai amesteca in treburile mele importante?

— Partenerul meu si cu mine suntem prezenti pentru o alta afacere. Sarcina ta nu este singura legitima pentru armata Jihadului.

Cu un aer patern, Keedair puse mana pe umarul tanarului.

— Asculta, stiu unde poti face un raid ca sa prinzi mai multi sclavi, un grup mare care e o adevarata bataie de cap pentru mine si, prin extensie, pentru Liga Nobililor. Vino, o sa-ti spun unde sa-i vanezi, si toata lumea o sa fie fericita. Ti-e cunoscuta lumea desertica a Arrakisului?

Inca incruntat, dar oarecum domolit, Rekur Van il insoti pe negustorul veteran jos de pe podium.

Ishmael isi aseza bratul in jurul taliei lui Ozza, tragand-o mai aproape. Pulsul continua sa-i bata nebuneste; fara sa stie de ce, simtea ca trecuse foarte aproape de dezastru. El si cu familia lui puteau ramane aici impreuna. Si, oricat de mult ar fi detestat captivitatea pe Poritrin, inima ii spunea ca ar fi fost mult mai rau sa-i serveasca pe tlulaxa.

Holtzman arata multumit si se uita in jos la muncitorii adunati. In cele din urma, inventatorul dadu poruncitor din maini.

— De ce nu va miscati de-aici? Trebuie sa terminam proiectul asta la termen! Treceti la treaba!

Cu toata precizia lor computerizata, masinile ganditoare pot fi incurcate in multe feluri diferite.

PRIMERO VORIAN ATREIDES, Hipermintea – niciodata.

Extravaganta cacealma a „navelor goale” de pe Poritrin fusese nascocita de primero Atreides, care pretindea ca intelege felul in care gandesc masinile. Dar Tio Holtzman punea in aplicare schema in absenta primeroului . ceea ce-l plasa in situatia de a se bucura de cea mai mare parte a laudelor.

Daca eroicul siretlic avea succes .

Savantul era nervos, dar conta pe faptul ca va fi coplesit de onoruri si de urale de pretuire. Avea nevoie de ele, dupa o lunga intrerupere in suvoiul de premii care-i marcase cariera. Cu putin noroc, lordul Bludd avea sa-i acorde medalii, iar oamenii – sa-l aclame. Tio Holtzman avea sa fie proclamat salvatorul Poritrinului!

In timp ce lua cina impreuna cu lordul Niko Bludd pe balconul resedintei nobilului – un turn care se inalta deasupra orasului de pe fluviu – Holtzman urmarea vietile tacute aflate peste tot in jurul lui. Clasele superioare de pe Poritrin fusesera intotdeauna surprinzator de neglijente in atitudinea lor, crezand ca nimic cu adevarat rau nu li se poate intampla. Urmau doctrinele pasive ale navacrestinismului, mai mult de dragul aparentelor decat din convingere profunda. Clima era linistita, in timp ce hrana si resursele erau abundente, iar sclavii bine domesticiti aveau grija de toate nevoile lor. Pasnicul fluviu Isana parea o metafora nimerita pentru curgerea apatica a vietii lor.

Holtzman se temea ca totul se va schimba o data cu sosirea grupului de lupta al robotilor. Doar cu cateva clipe mai devreme, un curier militar venise in graba in fata lordului, cu un cilindru de mesaje in brate. Bludd citi comunicarea, apoi isi mangaie barba carliontata, de un alb imaculat.

— Ei, Tio, acum vom vedea daca planul tau o sa mearga. O flota masiva de lupta a masinilor se indreapta intr-adevar spre sistemul Poritrin!

Holtzman pali si inghiti cu greutate. Lordul Bludd parea extrem de increzator, sigur ca marele sau savant nu putea sa-i dezamageasca. Holtzman spera ca increderea voioasa a nobilului sa nu fi fost totusi gresit acordata.

Bludd chicoti vazandu-i chipul nelinistit.

— Nu-ti face griji, Tio. Chiar si cu cheltuielile incredibile cerute de proiectul asta nebunesc al tau, o sa capatam destul din profiturile cu licurigloburile ale companiei Venkee ca sa-l platim de zece ori!

Toate falsele nave de razboi fusesera terminate in spatiu, iar orbitele din jurul Poritrinului erau populate de vehicule cu infatisare amenintatoare, sutele de nave uriase si de distrugatoare javelin formand o flota aparent invincibila, ca niste caini de paza fiorosi dand tarcoale printr-o curte. O simpla fatada.

E adevarat insa ca zeci de nave de razboi ale Jihadului – cele adevarate – stationau pe terenul spatioportului din Starda, gata sa fie trimise in lupta. Regimente de soldati ai Jihadului se aflau postate in apropierea vehiculelor, numarul lor fiind marit cu mercenarii de pe Ginaz. Nimic din toate astea n-avea sa fie totusi indeajuns, daca trucul nu functiona.

Holtzman se sili sa ia o inghititura de peste de apa dulce condimentat, sperand ca Bludd n-avea sa-i observe ezitarea.

— E vremea sa dam drumul la micul nostru spectacol. Sa lansam ordinele necesare pentru ca fortele noastre sa-si redistribuie orbitele. Sfatul meu este sa tinem jumatate dintre ele in umbra planetei, ca pe o surpriza suplimentara pentru flota robotilor .

In ultimele luni, armata Jihadului introdusese fragmente de informatii eronate in transmisiile despre care stiau ca vor fi interceptate de Omnius, incluzand insa si elemente corecte, daca asta slujea scopurilor lui Holtzman de a le dezvalui inamicului: propaganda anti-masini pentru luptatorii de pe Ix . semnale lasate sa se scurga spre flota robotica fugara de pe Anbus IV . si altele.

Daca informatiile ajungeau la publicul planuit, armatele masini lor ar fi fost convinse ca marele Tio Holtzman isi extindea sistemul de scuturi incununat de succes pe Poritrin, pentru a proteja flotele de nave ale Jihadului, pentru a crea campuri de invizibilitate si blindaje extraordinar de durabile pentru carcase. Acest lucru ar fi trebuit sa faca tehnologia o prada tactica pentru Omnius.

Momeala.

— Am dat acest ordin de indata ce am primit un semnal de la navele noastre de patrulare, zise Bludd. Sunt convins ca vor fi in siguranta, bine ascunse, inainte ca senzorii robotilor sa le fi putut detecta.

Apoi, zambind, sugera ca amandoi sa intre inapoi in cladire, de unde puteau sa observe ciocnirea stand comod in camera de proiectie a nobilului. Holtzman se uita la hartile si retelele afisate ale globului planetar si ale traseelor orbitale, si vazu ca toate navele isi luasera pozitiile adecvate. Dadu din cap.

Dupa aceea, forme luminoase se apropiara ca niste gloante dinspre marginea ecranului. Bludd surase.

— Ah, navele alea ale masinilor care vin incoace vor avea parte de o mare surpriza .

Era mai increzator decat Holtzman, iar savantul nu indraznea sa arate nici o retinere.

Impanata cu arme grele si o putere de foc coplesitoare, flota robotilor se apropie de Poritrin si incetini, in timp ce scanerele lor examinau campul de batalie din fata. Holtzman isi trecu o mana peste frunte, dand la o parte parul des care-i tot cadea in ochi. Dusmanul avea de cel putin trei ori mai multe nave decat flota de pe Poritrin. Dar asta nu reprezenta un obstacol de neinvins – cu conditia ca masinile sa creada in dezinformare!

— Acum vom vedea daca viclenia umana este superioara tehnologiei masinilor, comenta el.

Stand alaturi de lordul Bludd, asculta transmisiile filtrate ale comunicatiilor, ordinele rastite, avertismentele, evaluarile . Pe ecrane urmarira cum navele de razboi ale Jihadului se deplasau catre locurile lor, raspandindu-se in formatie in pozitiile tactice deja convenite, din jurul planetei. Dupa toate aparentele, erau impenetrabile, de neinvins.

Imensa flota a masinilor inainta implacabil in linie dreapta catre tinta, doar pentru a intalni un grup mare de aparatori pe orbita Poritrinului. Vehiculele-momeala ale Ligii stateau calm pe pozitii. Panourile electronice de pe exteriorul carcaselor luceau rosu, facandu-le sa arate ca si cum ar fi avut sisteme de armament activate. Semnaturile senzorilor transmiteau ca un set urias de armament era gata sa fie desfasurat.

Insa numai cateva dintre aceste aparate ale Ligii aveau cat de cat vreo arma, desigur. Cele mai multe dintre nave erau constructii goale, din fier vechi, mascate de scuturi Holtzman care sfidau sondele electronice ale masinilor ganditoare.

— Toate sistemele activate, anunta un ofiter tactic prin sistemul difuzoare.

O cascada de voci se revarsa ca raspuns din navele de lupta de pe orbita ale Jihadului, inclusiv din cele goale.

— Gata pentru anihilarea navelor invadatoare .

— Armele functionale .

— Asteptam ordinul de a deschide focul .

— Desfasurare pentru atacul concentrat .

Vocile se suprapuneau, montaje sintetizate cu fiecare pilot din flota inregistrate, coordonate si transmise in rafala pentru a-i pacali pe atacatorii roboti ce se apropiau.

Holtzman se uita fix la proiectiile tactice. Navele indepartate ale masinilor aratau ca niste mici diamante reflectand lumina cruda a soarelui. Isi dori sa fi putut vedea ce credeau robotii ca detecteaza. Reteaua lor de senzori, indusa in eroare, ar fi trebuit sa le arate ca aceasta flota fictiva a Jihadului ii depasea de fapt cu mult ca putere de foc. Inghiti iarasi in sec.

Pentru a obtine o victorie aici, flota Poritrinului n-avea nevoie sa distruga masinile. Potential, acest viclesug era mai bun pe termen lung, din moment ce ar fi fost refolosit pe alte lumi . iar navele goale puteau fi construite cu o mica parte a costului celor reale. De acum inainte, „stiind” ca Poritrin era aparat de o flota invincibila a Jihadului, Omnius avea sa lase planeta in pace si sa caute tinte mai vulnerabile. In teorie .

Masinile continuau sa vina totusi, ca si cum ar fi suspectat adevarul. Holtzman isi tinu rasuflarea, ingrijorat ca robotii ar fi putut avea un sistem de scanare in profunzime destul de sofisticat ca sa-si dea seama de siretlic. Ce factori uitase sa ia in consideratie?

Mai facuse si inainte, de multe ori, presupuneri gresite si erori vadite, asa cum ii atrasese atentia Norma Cenva, cu atata insolenta si seninatate. In sfarsit, bine ca acum nu-i mai statea in cale, lucrand pe cont propriu si irosind banii altcuiva. Avea destui alti asistenti inzestrati, si toti fusesera asigurati ca aici se tinea seama de orice amanunt. Nici o sansa de eroare.

Si totusi, daca omisesera ceva, Poritrin era condamnat. La fel si Holtzman.

— E momentul sa lansam, anunta savantul, cu glas subtire si strident. Al doilea grup al nostru trebuie sa se miste acum, inainte ca inamicul sa ajunga destul de aproape ca sa deschida focul!

Bludd se multumi sa zambeasca. Toti supraveghetorii si capitanii aveau deja instructiuni detaliate.

Ca o haita neasteptata de caini salbatici atacand dintr-o padure, jumatate dintre vehiculele-momeala de pe orbita pornira motoarele si accelerara, grabindu-se catre partea luminata a planetei. Parea o navala a navelor de lupta ale Jihadului, dubland brusc numarul aparatorilor umani aliniati impotriva fortelor masinilor ganditoare.

— Asta o sa-i faca sa se mai gandeasca, pufni unul dintre comandanti pe un canal deschis.

Holtzman se uita la diagrama tactica si fu usurat sa vada toate piesele asezandu-se la locul lor. O mana de soldati aclamara prin liniile de comunicatii, dar vocile lor – duplicate, modulate si amplificate – sunau ca si cum ar fi fost mult mai multe.

— Soseste al treilea detasament!

— O sa fie cam aglomerat pe-aici .

— O sa facem destul loc, daca maturam in spatiu cativa dintre parazitii astia!

Apoi, un al treilea grup de nave-momeala, ascunse in apropierea micului satelit al Poritrinului, se apropie cu acceleratie ridicata, acoperind din spate distanta pana la flota lui Omnius si etaland un sir de porturi de armament active.

— Lansati navele de pe spatioport! striga Bludd.

Era limpede ca se delecta cu fiecare clipa.

Grupul de nave de la sol – singurele aparate de lupta cu adevarat functionale postate pe Poritrin – decolara de la spatioportul Starda si se inaltara vuind pana pe orbita, unde se amestecara cu roiurile de vehicule-momeala aflate deja acolo.

Invadatorii masini se oprira complet in spatiu, ca pentru a evalua noile evenimente surprinzatoare, apoi se regrupara intr-un grup defensiv.

— Asteptati! transmise un ofiter cu voce sumbra. Pregatiti-va sa deschideti focul! Radeti blestematele de masini daca ne dau fie si cea mai mica scuza!

Altcineva spuse:

— Ne scaneaza din nou! Aratati-le ce credem despre asta .

Amestecate printre roiurile de aparate-momeala, adevaratele nave de lupta deschisera focul, tragand la intamplare in vehiculele robotice. Flota masinilor ganditoare n-avea de unde sa stie ca miile de nave-momeala nu erau inarmate in mod asemanator.

In cele din urma, fara nici o singura transmisie, fara sa lanseze catusi de putin vreun proiectil, flota robotilor calcula ca nu avea nici o sansa de victorie – si se retrase. Navele masinilor schimbara directia si luara viteza in timp ce se indepartau. Doar pentru a face impresie, aparatele spatiale inarmate ale Jihadului le haituira si facura sa explodeze in spatiu cateva nave de razboi ale masinilor.

Lordul Bludd zambi larg si-i dadu lui Holtzman o palma peste spate.

— Nu m-am indoit nici o clipa de tine, Tio. Cu reputatia si cu intuitia ta, idioatele de masini n-au nici o sansa!

— Chiar sunt idioate, nu-i asa? replica Holtzman, ranjind.

Dupa retragerea flotei de razboi a robotilor din sistemul Poritrin, celebrarea victoriei fu plina de fast si grandoare. Starea de spirit a oamenilor era de-a dreptul extatica, avand si o nuanta de usurare isterica. Fara sa crute nici o cheltuiala, Niko Bludd puse in scena banchete, parade si spectacole extravagante, precum si o serie de evenimente publice care devenira monotone in splendoarea lor desavarsita. Savantul Holtzman fu aclamat ca erou al Jihadului invingatorul masinilor. In timp ce inaltau toasturi cu rom condimentat de Poritrin, unii dintre luptatori si-au amintit chiar sa pomeneasca numele lui Vorian Atreides, fie si in treacat.

Cu omul de stiinta plin de sine stand alaturi de el, lordul Bludd ametit de bautura, tinu discursuri zgomotoase, batandu-se triumfator cu pumnii in piept:

— Libertatea este un drept fundamental al omului!

Dar sclavii budislamici n-aveau nici un motiv de sarbatoare.

Cativa dintre copiii zensunniti captivi ramasesera afara, in complexul de locuinte, la marginea turnatoriilor si a centrelor manufacturiere acum tacute. Se uitau cu ochii mari si gurile cascate la spectacolele impresionante de lumini si ascultau muzica ritmata, indepartata.

Sclavii adulti se inchisesera in baraci, unde se consolau unii pe altii cu propriile lor amintiri si cu spiritualitatea lor. In timp ce serbarile de gala continuau, iar explozii de lumina izbucneau ca niste crizanteme deasupra marelui fluviu al Poritrinului ce se rostogolea la vale, Ishmael statea alaturi de colegii lui sclavi si – impreuna – impartaseau povesti din trecutul poporului lor. Amintindu-si parabole si legende, citand din intelepciunea sutrelor Koranului, pastrau vie amintirea felului in care zensunnitii si zensiitii fusesera alungati de la o lume la alta, cautand intotdeauna limanuri sigure in marea cosmica, unde sa poata fi lasati in pace intorsesera spatele razboiului osanditilor – demonii masini impotriva necredinciosilor. Niciuna dintre parti nu era demna de sprijinul credinciosilor, pentru ca budislamicii erau singurii alesi de Dumnezeu, pastratorii adevaratei intelepciuni a cerurilor.

In acest moment totusi, nenorocirile ii sileau sa-si apere credinta.

— Trebuie sa ramanem puternici, isi incredinta Ishmael tovarasii. Mai puternici decat oricare dintre straini .

Atunci, din umbrele de la marginea focului povestilor, Aliid ii surprinse pe toti protestand:

— Poate ca da, Ishmael, dar in alte parti zensunnitii si zensiitii sunt liberi.

Inspira scurt printre dintii inclestati.

— Daca Bel Moulay ar mai fi aici, toti sclavii s-ar ridica sub steagul lui. Ne-ar arata cum sa ne castigam scaparea de pe aceasta planeta.

— Dar nu e, il mustra Ishmael, asezat intr-o pozitie meditativa pe pamantul tare. Acea rascoala nu i-a adus decat executia, iar noi toti am platit pretul in anii care au trecut de-atunci .

— Bel Moulay poate ca e mort, dar eu nu sunt, bombani Aliid.

— Eu n-am cutezanta sa-l grabesc pe Dumnezeu, prietene. Intr-o zi promise Ishmael, vom gasi o lume pe care s-o putem locui si apara doar pentru noi. Viata noastra va fi asa cum a vrut Budallah.

Aliid arata sceptic, dar ceilalti sclavi il priveau pe Ishmael cu ochi stralucitori si chipuri pline de speranta. Ishmael facuse promisiuni acestor oameni atatia ani la rand, incat acum nu mai era sigur cat de mult va putea continua el insusi sa spere.

Cu toate acestea, se sili sa arate forta in glas:

— Pana la urma, va exista un loc pe care sa-l putem numi acasa.

Nisipul pastreaza curata pielea . si mintea.

Poezie zensunnita a focului de pe Arrakis.

La doua zile dupa ce rezerva de apa i se termina, baiatul Aziz era sigur ca avea sa moara. Se tara peste pietrele uscate si prin nisipul spulberat de vant. Buzele si ochii ii erau acoperite cu o crusta de pulbere fina pe care nu reusea s-o stearga. Vedea miraje, avea halucinatii si prea putina speranta .

Naibul Dhartha il trimisese in aceasta misiune importanta, iar el trebuia sa mai reziste doar cateva ore, pentru a reusi sa indeplineasca sarcina pe care i-o incredintase tatal lui. Era una critica.

Daca nu reusesc? Daca mor fara sa-mi duc mesajul? Tatal lui Aziz, Mahmad – singurul fiu al lui Dhartha – fusese credincios tribului, lucrand sarguincios la spatioport cu cei din afara planetei. Mahmad condusese o mare parte a afacerii cu melanj, negociind cu Tuk Keedair si cu Aurelius Venport, care vindeau mirodenie peste tot in Liga Nobililor.

Cu patru ani in urma, Mahmad se molipsise de o boala ciudata, straina, de la un calator din Arrakis City, suferise indelung si murise in cele din urma, delirand. Unii dintre zensunnitii conservatori din satele indepartate pretinsesera ca boala fusese o pedeapsa pentru ca se amestecase cu cei din afara. Desi batranul naib isi jelise fiul, moartea era un mod de viata pe Arrakis, iar el socotea pierderea ca pe o parte a bataliei neincetate pentru independenta, nu mai putin decat daca ar fi cazut in lupta impotriva unui dusman .

Fara sa mai stie in ce directie mergea, Aziz se clatina prin arsita apasatoare, fara sa detecteze nici o urma de calaret al viermilor. Spera ca banditii aveau sa vina sa-l salveze . cumva. In curand.

Bogatia adusa de comertul cu mirodenie le daruise satenilor zensunniti o viata confortabila. Se bazau pe ceea ce cumparau in Arrakis City mai mult decat pe ceea ce puteau smulge din imbratisarea desertului. In largul intinderii neinduratoare a Arrakisului, Aziz descoperise repede ca nu invatase nici pe departe destule dintre vechile tehnici de supravietuire.

Baiatul facuse tot ce-i statea in putinta ca sa-si faca simtita prezenta – atragea atentia asupra lui aprinzand felinare noaptea si facand oglinzi sa luceasca in timpul zilei. Nu-i venea sa creada ca eroicul Selim Calaretul Viermilor l-ar lasa sa piara la o varsta atat de frageda. Proscrisul il privise drept in ochi in timpul raidului mirodeniei, iar Aziz credea ca stie ce ascunde inima marelui om, in ciuda a ceea ce spusese bunicul lui .

Selim si banditii sai ii facusera lui Dhartha mult mai multe probleme decat bolile din afara planetei. De-a lungul anilor, raidurile constante impotriva caravanelor care transportau melanj micsorase mult profiturile satului. Cu toate acestea, naibul refuzase sa invoce scuze fata de Tuk Keedair pentru productivitatea in scadere, de cate ori acesta venea sa ridice mirodenia din Arrakis City.

— Banditii sunt o problema interna, raspundea invariabil la toate intrebarile. Lasati-ne pe noi sa ne ocupam de asta.

Nemultumit, Keedair amenintase sa trimita echipe de profesionisti din afara planetei, urmaritori si asasini angajati. Dar bunicul lui Aziz promisese sa aiba grija de acest lucru, hotarat sa pastreze nestirbita relatia de afaceri, ca si izolarea satului. Si astfel, cu inima grea, Dhartha isi trimisese tanarul nepot sa-i caute singur pe banditi, ca sa le ofere un armistitiu.

— Selim a fost candva membru al tribului nostru, ii spusese naibul in amurg, cu trei zile in urma, chiar cand Aziz se pregatea sa plece in desert. Cei doi stateau singuri langa ultimii taciuni ai focului povestilor.

— Cand era doar un baiat, Selim a fost gasit vinovat de a fi furat apa si a fost exilat in desert. Ne asteptam sa moara, dar cumva a supravietuit .

— Da, bunicule.

Ochii lui Aziz sclipeau in umbra pesterii.

— Si a invatat cum sa calareasca fiarele desertului.

Ochii albastru inchis ai batranului se umezisera la aducerea aminte.

— De atunci, in timp ce noi am invatat sa recoltam si sa vindem melanj, Selim Calaretul Viermilor a adunat o banda de discipoli criminali pentru a continua domnia terorii asupra culegatorilor nostri care trudesc din greu. Stiu ca Selim ma uraste pentru sentinta pe care am dat-o in privinta lui – si a sosit vremea ca unul dintre noi sa-l ierte pe celalalt .

Facuse o pauza.

— Sau sa-l ucida!

Batranul naib arata obosit si infrant, iar lui Aziz i se stranse inima pentru el. Isi promise in secret ca va gasi o cale sa rezolve problema, sa vindece ruptura dintre naibul Dhartha si Selim Calaretul Viermilor.

— Trebuie sa sfarsim aceasta vrajba fara rost si sa ne unim pentru interesele noastre comune. Altfel, strainii din afara planetei ne voi dezbina si vor pune stapanire pe noi toti. Si nici macar un proscris ca Selim nu poate sa vrea asa ceva. Trebuie sa-l gasesti, Aziz, si sa-i spui ce ti-am zis eu.

Mandru de aceasta responsabilitate, baiatul se aventurase in desert, infruntand primejdia cu speranta si cu hotarare. Dar se afla acolo de zile intregi, iar desertul salbatic era neiertator. Acum, nu voia nimic mai mult decat sa se ghemuiasca si sa moara.

Insotit de alti doi proscrisi, Marha il spiona pe tanar in timp ce acesta mergea clatinandu-se. Incetase sa mai numere cate greseli prostesti facuse, si stia ca baiatul era pe cale sa moara. Selim zisese ca ignoranta si lipsa de atentie duc la moarte pe Arrakis. Desertul il pusese deja la incercare pe acest baiat, si nu-l gasise la inaltime.

In generatiile trecute, nomazii zensunniti de pe Arrakis invatasera sa traiasca in armonie cu mediul aspru, dar Selim si discipolii sai mersesera un pas mai departe, descurcandu-se chiar si cu mai putine resurse decat aveau nevoie vechile triburi. Ceata lui Selim traia prin propria inteligenta si pricepere, fara sa depinda de obiecte de lux, de apa sau de unelte de la negustorii straini decadenti din Arrakis City.

Marha facea parte din ceata lui Selim de aproape un an. Invatase sa lupte cu pumnale, sa supravietuiasca viermilor de nisip, sa gaseasca locuri in care sa se ascunda in largul bledului si cum sa-l cheme si sa-l calareasca pe Shai-Hulud. Avea acum propriul ei cristai o lama laptoasa, curbata, care fusese candva dintele unui vierme urias. Ar fi fost un gest de indurare sa spintece gatul baiatului si sa-l lase sa moara repede, in loc sa aiba parte de o moarte lunga, inceata.

Apoi recunoscuse in el pe nepotul naibului Dhartha. Stiind ca Selim ar fi vrut sa stea de vorba cu baiatul in mod special, se hotari sa-l tina in viata si sa-l lase pe Selim sa ia hotararea in legatura cu soarta acestuia.

Sub cerul limpede, luminat de stele, in timp ce baiatul zacea tremurand de epuizare si de sete la adapostul stancilor, banditii il inconjurara. La inceput, Aziz fu convins ca Marha si ceilalti erau doar un vis nascut din delir. Se apropiara, siluete de umbra care schimbau intre ele semne si mici pocnete. Aziz era cuprins de o slabiciune atat de mare, incat abia mai putea sa-si ridice capul.

Il capturara fara nici o rezistenta din partea lui si, dupa ce-i dadura o inghititura de apa pretioasa, il purtara ca pe o bucata de lemn uscat. El incerca sa-si rosteasca numele si sa le spuna de ce venise, dar vorbele ii iesira doar ca un croncanit slab. In cele din urma, baiatul surase scurt, cu buzele crapate si insangerate.

— Stiam c-o sa veniti .

Selim Calaretul Viermilor si pesterile sale erau departe, dar proscrisii puteau calatori repede. Cand ajunsera la asezarea ascunsa, Marha avu grija ca Aziz sa fie dus intr-o mica firida izolata, unde ii dadu mai multa apa si putina mancare, apoi il lasa sa alunece intr-un somn adanc, de epuizare si de refacere. Selim plecase calare pe un vierme, intr-o incursiune catre niste campuri de mirodenie indepartate, si nu avea sa se intoarca decat peste inca o zi.

Mult mai tarziu, baiatul se trezi in incaperea racoroasa, slab luminata. Se ridica repede in capul oaselor, dar aproape ca lesina, asa ca ramase intins pe spate, cu ochii deschisi atintiti asupra umbrelor alunecatoare, incercand sa se orienteze. Marha il facu sa tresara, cand vorbi:

— Nu-i salvam prea des pe neghiobi. Ai noroc ca nu te-a devorat Shai-Hulud. Cum ai putut sa vii in desert atat de prost pregatit?

Deschise o plosca plina cu apa, de langa pat, si-l lasa sa bea. In ciuda pielii arse si a scobiturilor negre din jurul ochilor, Aziz ii zambi totusi.

— Trebuia sa-l gasesc pe Selim Calaretul Viermilor .

Respira adanc sa-si recapete energia.

— Sunt .

Marha i-o reteza.

— Stiu cine esti, nepot al naibului Dhartha. Numai valoarea ta ca ostatic m-a convins sa nu-ti vars apa trupului. Poate ca Selim o sa vrea sa te tortureze pana la moarte, sa-si gaseasca razbunarea pentru crimele bunicului tau.

Baiatul sari ca ars:

— Bunicul meu e un om bun! Nu vrea decat .

— Naibul Dhartha l-a alungat pe Selim din trib, desi stia foarte bine ca un alt tanar era vinovat de acele nelegiuiri. Nu l-a preocupat faptul ca un orfan nevinovat avea sa moara pentru a salva un membru mai important al tribului. Baiatul care a comis cu adevarat furtul isi cunostea vina, ca si bunicul tau. Dar Selim a fost pus sa plateasca pentru aceste faradelegi .

Aziz parea nedumerit. Evident, nimeni nu-i vorbise vreodata in felul asta despre bunicul lui.

— Nu asta mi s-a povestit mie .

Marha ridica din umeri si se incrunta.

— Naibul Dhartha s-a lepadat de caile desertului pentru interese care nu sunt ale acestei planete. Oamenii din satul tau traiesc intr-o minciuna. Nu ma surprinde ca ii crezi.

In intuneric, tanarul o privi piezis, recunoscand-o in sfarsit dupa cicatricea de la spranceana.

— Ai fost una dintre noi, dar ai fugit. Te-am vazut cand ati atacat caravana noastra cu mirodenie!

Marha ridica barbia.

— Am intentia sa devin sotia lui Selim Calaretul Viermilor!

Se surprinse pe ea insasi cu o asemenea recunoastere indrazneata, dar se hotarase cu o luna in urma. Oricum, toti membrii bandei puteau vedea asta.

Vocea ii deveni mai aspra.

— Lupt impotriva celor care incearca sa-l distruga pe Shai-Hulud, exploatand mirodenia si trimitand-o in afara planetei. Naibul Dhartha e cel mai mare dusman al nostru.

Aziz se sili sa se ridice.

— Dar aduc un mesaj de la bunicul meu. Vrea sa faca pace cu Selim Calaretul Viermilor. Nu-i nevoie sa continuam vrajba .

Marha se incrunta cu dispret.

— Asta trebuie sa hotarasca Selim.

Cand Aziz se trezi din nou in bezna firidei, avu nevoie de cateva clipe sa-si dea seama ca cineva se afla in incapere, in tacere absoluta, chiar in spatele lui. Nu Marha . altcineva.

— Esti . esti Selim, Calaretul Viermilor?

— Multi ma cauta, iar unii ma gasesc. Putini se intorc vreodata sa spuna povestea.

— Am auzit povestile, raspunse Aziz, simtindu-se foarte curajos. Se ridica in capul oaselor.

— Te-am mai vazut, cand ai atacat caravana cu mirodenie. N-ai facut nici un rau nici unuia dintre noi. Cred ca esti un om de onoare .

— Spre deosebire de bunicul tau.

Selim aprinse un mic licuripanou. Desi slaba, lumina parea surprinzator de stralucitoare dupa ce Aziz petrecuse atat de mult timp in intunericul pesterii.

— Fara indoiala ca-l venerezi pe naibul Dhartha, baiete. Crezi ca trebuie sa fie un om bun, din moment ce conduce tribul. Dar nu-l privi ca pe un erou. Si nu crede tot ce se spune despre eroi!

Acum Aziz putea vedea ca fata lui Selim era arsa de soare si surprinzator de tanara. Avea ochi severi, inteligenti, si o infatisare mai impunatoare decat isi amintea. Viziunea si destinul ii erau limpezi in minte. Baiatul isi tinu rasuflarea, comparand aceasta imagine cu legendele pe care le auzise. In cele din urma, fata in fata cu acest om iesit din comun, se trezi fara cuvinte.

— Inteleg ca aduci un mesaj. Ce-ar putea avea de spus naibul Dhartha?

Inima lui Aziz batea cu putere, caci acesta era, fara indoiala, cel mai important lucru pe care-l facuse sau avea sa-l faca vreodata.

— M-a rugat sa-ti spun ca te iarta in mod oficial pentru nelegiuirile pe care le-ai comis cand erai mic. Tribul nu-ti mai poarta nici o ranchiuna, iar bunicul meu te cheama cu bratele deschise inapoi in sat. Doreste sa revii printre ai nostri, ca sa putem trai cu totii in pace.

Selim izbucni in ras la auzul ofertei.

— Am de indeplinit o misiune pentru Budallah. Am fost ales pentru fapte mari.

Surase fara veselie, iar ochii albastru inchis ii aruncau fulgere.

— Spune-i bunicului tau ca voi absolvi tribul de vina de indata ce va inceta complet sa recolteze mirodenie.

Uluit, Aziz exclama:

— Dar oamenii nostri se bizuie pe vanzarea mirodeniei ca sa supravietuiasca. N-avem alta cale .

— Exista multe cai pentru a supravietui, il intrerupse Selim. Exista intotdeauna multe cai. Discipolii mei au aratat-o limpede in cursul anilor. Zensunnitii au trait pe Arrakis vreme de generatii inainte de a deveni prea dependenti de marfurile de lux din afara planetei.

Dadu dispretuitor din cap.

— Dar tu esti doar un copil. Nu ma astept sa intelegi .

Selim se ridica in picioare.

— Aduna-ti puterile, si o sa te duc inapoi la bunicul tau. Viu si nevatamat.

Zambi.

— Ma indoiesc ca naibul Dhartha mi-ar fi aratat aceeasi curtoazie.

Lumina apasatoare a soarelui se revarsa asupra lor in linistea din largul nisipurilor.

— Daca fugi, vei muri, zise Selim Calaretul Viermilor.

Aziz statea langa el pe culmea unei dune prafoase, pierdute adanc in oceanul de dune.

— N-o sa fug .

Isi simtea genunchii moi.

Conducatorul proscrisilor ii arunca un suras amuzat.

— Adu-ti aminte de asta, atunci cand panica iti urla in minte, iar picioarele vor sa fuga.

Selim isi puse deoparte carligele si tijele de metal, apoi ingenunche langa o toba de rezonanta. Infipse in nisip capatul ascutit al instrumentului de percutie. Cu gesturi energice, precise, incepu sa bata in suprafata neteda. Bubuitul rasunator se auzi ca o explozie sonora, iar forma tobei indrepta undele sonore adanc in inima dunei, in straturile de nisip sedimentat . in barlogul viermelui. Atunci Selim pleca pleoapele si murmura intr-un ritm hipnotic o chemare catre Shai-Hulud.

Aziz simti un nod in stomac, dar ii promisese eroicului Calaret al Viermilor ca o sa stea neclintit. Avea incredere in Selim. Baiatul astepta, si iar astepta . In cele din urma, vazu unda sub dune, incretiturile care trepidau.

— Iata-l! Vine un vierme!

— Shai-Hulud raspunde intotdeauna la chemare.

Selim batea in continuare. Apoi, in timp ce monstrul se incolaci ca pentru a porni in urmarirea prazii, Selim extrase toba, isi aduna uneltele si-i facu semn tanarului sa-l urmeze.

— Trebuie sa ne asezam pe pozitie. Paseste usor si cu pasi aleatori, nu ca marsul unui soldat din afara planetei. Adu-ti aminte cine esti!

Aziz nu mai fusese niciodata atat de aproape de unul dintre demoni. Mirosul de melanj era coplesitor, o duhoare minerala, fierbinte, de scortisoara amestecata cu pucioasa. Simti transpiratie pe frunte, o risipa de umezeala a trupului.

Exact asa cum prevazuse Calaretul Viermilor, Aziz ar fi vrut sa o ia la fuga tipand; sopti in schimb o rugaciune catre Budallah si ramase nemiscat, asteptand. Se simtea gata sa lesine de emotie.

Selim isi aduna uneltele si plonja exact in clipa in care viermele de nisip ajunse in varf. Se napusti intre incretiturile intarite si-si arunca sulita si carligele in carnea sensibila, desfasurand funiile cu noduri. Ii striga lui Aziz:

— Urca! Apuca franghia!

Tanarul abia auzea, din cauza urletului monstrului si a vuietului de nisip rascolit, dar intelese. Plin de adrenalina, alerga inainte, cu inima in gat, scrasnind din dinti si incercand sa nu traga in piept duhoarea inecacioasa. Agatandu-se de funia cu noduri, Aziz se catara apoi, proptindu-si bocancii de pielea granulata a viermelui monstruos.

Selim avea creatura sub control; Aziz nu se indoia catusi de putin. In timp ce stateau pe inelele inalte si Shai-Hulud unduia peste oceanul dunelor, Aziz abia-si mai putea stapani uluirea si sentimentul de miraculos. Calarea un vierme, traversand distanta pana la satul lui, exact ca in legendele pe care le auzise. Selim controla intr-adevar demonii desertului!

Aziz se lupta cu un sir de emotii contradictorii. Isi respecta bunicul, dar se trezea indoindu-se ca un asemenea om cum era Calaretul Viermilor ar fi putut spune minciuni. Simtea si mai mult respect ca inainte, o veneratie atat de mare incat ii amortea tot trupul. In sfarsit, dupa toti anii in care ascultase legenda lui Selim, vestitul Calaret al Viermilor capatase carne si substanta .

Lunga calatorie se scurse ca o ceata, iar Aziz stiu ca n-avea sa uite uimirea si teama prilejuite. Cand Selim ii explica baiatului, in cele din urma, cum sa se rostogoleasca de pe creatura pe jumatate epuizata, Aziz porni clatinandu-se pe nisip catre pantele stancoase ale satului sau.

Cu genunchii tremurandu-i si cu furnicaturi in muschi din cauza oboselii si a euforiei, Aziz urca o poteca accidentata de pe coasta, stiind ca multi dintre consatenii lui priveau de la intrarile in pesteri. Purtand raspunsul sfidator al lui Selim la propunerea Naibului Dhartha, tanarul intoarse capul sa-l priveasca pe Calaretul Viermilor manand departe monstrul, cu miscari lente, catre nisipurile nesfarsite, unde legendarul proscris avea sa se intoarca la fascinanta sa viata de bandit.

Fiintele umane se pot perfectiona intotdeauna pe ele insele. Acesta este unul dintre avantajele pe care le au asupra masinilor ganditoare . pana cand o sa gasesc o cale sa le imit toate simturile. Si sensibilitatile.

ERASMUS, Reflectii asupra fiintelor biologice constiente de sine.

Robotul Erasmus pastra o inregistrare completa a fiecarei conversatii pe care-o avusese vreodata. Omnius – la randul lui – isi tinea propriile fisiere incluzand discutiile dintre ei doi, dar Erasmus, banuia ca inregistrarile nu s-ar fi potrivit la fiecare amanunt.

Robotul autonom prefera sa-si lase propriile ganduri sa creasca si sa evolueze, in loc sa primeasca un flux continuu de actualizari de la Omnius. Ca si hipermintea, era o masina ganditoare care se dezvolta – si, la fel ca Omnius, avea propriile lui planuri.

In acest moment, Erasmus statea in lumina calda si rosie a soarelui, pe terasa vilei sale de pe Corrin, admirand o privelistea panoramica a muntilor colturosi si golasi ce se profilau in departare. Din explorarile mai vechi, isi aduse aminte de contururile abrupte, de rapele verticale si de canioanele adanci. In primii ani ai vietii sale de masina, fusese prins acolo, prizonier intr-o crevasa, iar acea incercare dusese la dezvoltarea caracterului sau independent.

In clipa de fata, robotul n-avea nevoie sa urce muntii si sa se apuce de explorarea salbaticiei. In schimb, cartografia peisajul necunoscut, ametitor, al psihicului uman. Cu atatea posibilitati de iluminare, Erasmus trebuia sa-si stabileasca prioritatile, in special acum, ca Omnius ii daduse instructiuni sa se concentreze asupra fenomenului zelului religios, o aparenta forma de nebunie.

O sclava casnica aparu ducand un brat de carpe si de sticle. Bine hranita, era o femeie cu pielea inchisa la culoare si ochi verzi stralucitori. Ridicandu-se in picioare, Erasmus isi scoase luxoasa roba carmin si o lasa sa cada pe dalele de gresie de sub picioare.

— Sunt gata .

Servitoarea se apuca de treaba, lustruind pielea de platina lucioasa a robotului. Observand cum scanteia lumina aramie a gigantului rosu pe corpul lui ca reflexia unui foc de tabara, robotul fu multumit. Chipul de metalfluid forma un suras larg.

Expresia i se schimba insa cand vocea lui Omnius tuna deasupra lui:

— Te-am gasit!

Unul dintre ochii-de-paza portabili pluti in jos ca sa priveasca mai indeaproape.

— Arati ca si cum te-ai relaxa. Rivalizezi cu o fiinta umana decadenta din Vechiul Imperiu? Poate cu imparatul prabusit?

— Doar ca sa studiez mai bine specia, Omnius. Doar ca sa te slujesti pe tine. In timpul acestei operatiuni de intretinere evaluam datele pe care le-am adunat despre religii.

— Spune-mi ce-ai aflat, acum, ca esti o autoritate in asemenea informatii .

Erasmus ridica un brat, astfel ca sclava sa-l poata lustrui mai bine. Folosea substante chimice non-abrazive si o bucata de piele moale de caprioara. Femeia se concentra asupra a ceea ce facea, si parea surprinzator de netulburata, avand in vedere ca ultima sclava care-l lustruia ii zgariase din greseala cu unghia pielea de metal-fluid, iar Erasmus ii sparsese craniul cu un ghiveci de flori. Capul femeii continuse o cantitate surprinzatoare de sange, iar el urmarise fascinat cum se scurge, pana cand convulsiile si zbaterea incetasera .

— Nu ma consider inca o autoritate in materie de religii umane. Pentru a atinge acest scop, am nevoie sa experimentez nemijlocit ritualurile lor. Poate ca exista o calitate intangibila care nu a fost inregistrata in datele pe care le-am trecut in revista, pentru ca n-am gasit nici un raspuns acolo. Trebuie sa vorbesc cu preoti, mulahi si rabini adevarati. Istoria scrisa nu este suficienta pentru o asemenea intelegere subtila, dar necesara.

— N-ai aflat nimic din mileniile de evenimente consemnate in documente?

— O acumulare de fapte nu duce intotdeauna la intelegere. Stiu ca oamenii lupta deseori pentru religie. Opun o rezistenta deosebita la compromisuri pe aceasta tema.

— Oamenii sunt creaturi combative prin natura lor. Desi pretind sa venereze pacea si prosperitatea, le place de fapt sa lupte.

— O analiza impresionanta, comenta Erasmus.

— Din moment ce nu suntem capabili sa discutam cu fiintele umane problemele de religie, crezi ca ei au nascocit aceasta vrajba presupus sfanta, acest Jihad?

Sclava termina sa-si lustruiasca stapanul, apoi se trase intr-o parte, asteptand instructiuni suplimentare. Erasmus ii facu semn sa plece, iar femeia se indeparta in graba.

— Interesant . Dar trebuie sa-ti dai seama ca lipsa religiei in cazul nostru este prin ea insasi o anatema in ochii zelotilor. Se refera la noi ca la niste demoni ateisti, fara Dumnezeu. Oamenilor le place sa profereze apelative, pentru ca le permite sa-si categoriseasca un adversar . ceea ce implica invariabil dezumanizarea inamicului. In cazul nostru, draga Omnius, dezumanizarea a fost dobandita inca din pornire.

— Hrethgirii ne-au opus rezistenta vreme de secole, totusi natura luptei lor s-a schimbat dramatic dupa ce-au invesmantat-o in zorzoanele religiei. Au devenit si mai irationali decat inainte – si ipocriti . Ne blameaza pe noi pentru ca inrobim oameni, dar tin ei insisi fiinte umane in sclavie!

Erasmus dadu din cap catre ochiul-de-paza, un gest uman pe care-l invatase foarte bine.

— Desi nu suntem purtatori de carne, Omnius, trebuie sa luptam ca ei, intr-o anumita masura. Trebuie sa devenim si noi imprevizibili, sau cel putin capabili sa prevedem metodele lor de lupta.

— Socante idei!

— Tipare fara tipare, continua Erasmus. Mi se pare ca dusmanii nostri au innebunit pe scara mare. Zelul religios care le alimenteaza Jihadul este ca o boala care bantuie printre ei, infectandu-le mintea colectiva.

— Au dobandit atatea victorii neasteptate, se lamenta Omnius. Distrugerea Pamantului si apararea coloniei Peridot, a planetelor Tyndall si Anbus IV si a santierelor de pe Poritrin ma ingrijoreaza mult.

— Rebeliunea nesfarsita de pe Ix se dovedeste la fel de problematica, spuse Erasmus. In ciuda mortii a milioane de oameni de acolo, agentii infiltrati ai Jihadului continua sa vina in numar mare, ca cum n-ar tine cont nici de costuri, nici de beneficii. Cand isi vor da seama ca o singura lume nu merita moartea a atator luptatori?

Omnius replica:

— Oamenii sunt niste animale. Uita-te la ei in tarcurile tale!

Erasmus pasi tacticos pana la marginea terasei, care-i permitea o perspectiva asupra mizerabilelor tarcuri ale sclavilor. Cateva fiinte umane scheletice, murdare, se invarteau in spatiul inconjurat de gard, ingramadindu-se catre o masa lunga de lemn, asezata pe pamantul moale. Era ora hranirii, iar ei asteptau, cu expresii bovine pe chip. Mecanismele automate deschisera portile interioare ale tarcurilor si tabletele nutritive iesira zornaind, ca un pietris cafeniu.

Duc niste vieti atat de patetice, se gandi Erasmus, fara educatie si fara cunoastere sistematica. Dar chiar si cel mai umil dintre ei putea avea in potentialul extraordinar de a deveni un mare geniu uman. Lipsa de ocazii nu transforma neaparat un individ in idiot, ci doar ii modifica inteligenta spre o forma potrivita mai curand pentru supravietuire decat spre creativitate.

— Nu esti in intregime constient de situatie, Omnius. Incepe cu orice fiinta umana sanatoasa. Daca este luat la o varsta educabila, cand sistemul sau mental este inca flexibil, oricare dintre acesti bieti oameni poate fi instruit. Daca i se da ocazia, chiar si cel mai murdar copil poate deveni sclipitor, aproape egalul nostru.

Plutind langa Erasmus, ochiul-de-paza isi ajusta mecanismul de vizare, ca sa se uite mai de aproape la tarcuri.

— Oricare dintre ei? Ma indoiesc de asta.

— Si totusi, am descoperit ca este adevarat.

Ochi-de-paza suplimentari se adunara deasupra tarcurilor aglomerate, unde oamenii care se hraneau se imbranceau unii pe altii. Pe lentila ochiului-de-paza de langa Erasmus aparu o imagine, iar Omnius vorbi:

— Observa-l pe baiatul acela de langa gard – cel cu par zburlit si pantaloni zdrentuiti. Pare sa fie cel mai salbatic si mai neingrijit dintre toti. Vezi ce poti face cu creatura aceea. O sa pariez ca ramane un animal, in ciuda tuturor eforturilor tale.

Aducandu-si aminte de pariul cu Omnius-Terra, acum distrus, un ramasag care declansase in mod neasteptat revolta initiala in randul sclavilor, Erasmus nu scoase nici un cuvant. Din cauza ca ultima actualizare fusese distrusa in anihilarea atomica a Pamantului, Omnius-Corrin nu cunostea amanuntele pariului nefericit. Secretul lui Erasmus era in siguranta.

— Nu vreau sa fac ramasaguri cu marea hiperminte, raspunse Erasmus in cele din urma. Cu toate acestea, accept provocarea. Il voi face pe baiatul acela civilizat, educat si cu discernamant – mult superior oricaruia dintre ceilalti oameni ai nostri de incredere.

— Atunci provocare sa fie, rosti Omnius.

Erasmus il observase pe acest baiat salbatic si inainte, din cauza tendintei lui primitive spre indaratnicie. Un organism atat de nedomesticit, potential violent . Potrivit inregistrarilor, copilul avea noua ani, destul de tanar ca sa fie maleabil. Robotul isi aminti cum pana si cultivata, educata si fascinanta Serena Butler fusese o provocare, si felul in care propria lui relatie cu acea femeie si cu copilul ei dusese la evenimente neprevazute, dezastruoase.

Se hotari sa obtina rezultate mai bune din acest nou efort.

Cel care loveste mai repede loveste de doua ori.

MAESTRUL SPADASIN JAV BARRI

— Invata-ma sa omor masini!

Inaintea fiecarei sedinte de antrenament, Jool Noret ii spunea acelasi lucru automatului sensei, iar Chirox facea tot ce-i statea in putinta sa-si multumeasca stapanul. Cu modulul cu algoritm de adaptabilitate, robotul de lupta era un instructor remarcabil de intuitiv, luand in considerare ca era programat si proiectat doar ca sa macelareasca oameni.

Jool se dedica antrenamentului cu o abnegatie pe care n-o aratase niciodata inainte de a-si pierde tatal. Nu mai era doar antrenament – era o obsesie. El fusese pricina mortii tragice a lui Zon Noret, si de aceea, pentru a-si potoli constiinta, trebuia sa-i provoace lui Omnius mai multe pagube decat valorau doi maestri spadasini. Era povara lui. Jool nu voise niciodata ca batranul veteran sa pateasca ceva, dar filosofia dura de pe Ginaz sustinea ca nu existau accidente, nici scuze pentru esec. Intentiile erau irelevante pentru rezultatele efective.

Jool nu avea pe cine sa dea vina in afara de el insusi, nimeni care sa-i accepte scuzele sau sa-l ajute sa-si poarte responsabilitatea. Vina tanarului facea atat de mult parte din el acum, incat devenise o forta motrice. Cu ultima suflare, Zon Noret ii ordonase sa devina un mare luptator, cel mai bun pe care-l vazuse vreodata Ginazul.

Jool acceptase insarcinarea cu inversunare.

O sporire a abilitatilor aproape supraumana, chiar si la nivelul sau deja ridicat, parea sa se reverse din interior, trezita de propria lui pasiune si imbold. Potrivit credintelor de pe Ginaz, spiritul unui razboinic necunoscut din vechime ii locuia trupul, o entitate care se reincarnase, dar era inconstienta. Putea simti instinctul, ancestral arzand prin vinele sale si umplandu-i fiecare fibra a muschilor atunci cand se lupta cu Chirox cu o serie intreaga de arme, de la sofisticatele baghete cu impuls de bruiaj pana la maciuci simple sau mainile goale.

Senzorii optici galbeni ai automatului sensei se luminau in timp ce invata cum sa-si mareasca nivelul abilitatii, pentru a tine pasul cu elevul sau.

— Esti la fel de rapid ca o masina, Jool Noret, si la fel de rezistent ca un om. Impreuna, acesti factori te fac un dusman formidabil.

Noret folosea spada pulsatila a tatalui sau, paralizand pe rand componentele automatului sensei fara sa sufere mai nimic in afara de cate o vanataie sau o zgarietura.

— Am intentia sa devin blestemul lui Omnius, cosmarul lui.

Jool se arunca inainte si mai repede, cu si mai multa forta, punand la incercare chiar si capacitatile amplificate la maximum ale automatului, care continuasera sa se adapteze si sa creasca.

In cele din urma, hotaratul razboinic depasi masina.

Stand pe aceeasi plaja unde fusese ucis tatal lui, mai tanarul Noret ataca piciorul stang blindat al robotului de lupta, apoi pe cel drept, si avansa tot mai sus, scotand din functiune toate cele sase brate inarmate, un sistem dupa altul, pana cand, in sfarsit, Chirox ramase doar o statuie metalica stramba. Numai senzorii optici ai robotului ramasera aprinsi, ca stelele pe cerul intunecat al noptii. Fara ranchiuna sau bucurie, doar cu elan, Noret salta in aer si dadu o lovitura puternica in torsul automatului, rasturnand masina pe spate in nisipul moale, batatorit.

De pe nisip, raspunsul robotului fu inexpresiv si lipsit de emotie, dar Noret avu impresia ca detecteaza o nuanta de mandrie.

— Modulul meu de adaptabilitate a atins capacitatea maxima, stapane Noret. Pana cand ma vei programa cu noi competente, ai absorbit tot ceea ce te pot invata eu.

Piciorul stang al automatului avu un spasm in timp ce se resetau circuitele de adaptabilitate.

— Esti pregatit pentru orice-ar putea arunca impotriva ta o masina ganditoare.

Pe insula principala a arhipelagului de pe Ginaz, Jool Noret lupta cu alti recruti mercenari. Sub supraveghere atenta si cu restrictii la folosirea armelor, cei mai multi dintre elevi supravietuiau.

Fiecare membru al Consiliului Veteranilor il cunoscuse pe tatal disparut al lui Jool, fiecare luptase alaturi de el in multe batalii impotriva masinilor, totusi tanarul trebuia sa-si castige singur onoarea si respectul pentru el insusi. Acestea reprezentau un mijloc pentru atingerea unui scop. Iar Jool era disperat sa plece sa lupte in Jihad, astfel incat sa poata incepe sa distruga fortele lui Omnius . si sa-si rascumpere apasatoarea datorie personala.

Populatia de pe Ginaz se afla raspandita pe sute de insule mici luxuriante, care ofereau o suprafata suficienta de teren. Localnicii ar fi putut duce o viata pasnica – peste din belsug, fructe tropicale si nuci crescute in solul vulcanic bogat – in schimb construisera o cultura razboinica riguroasa, devenita faimoasa in intreaga Liga a Nobililor.

Tinerii, barbati si femei, foloseau terenul variat si primejdiile naturale de pe numeroasele insule pentru a-si exersa abilitatile de lupta. Localnicii se opusesera intotdeauna masinilor ganditoare, inca de la inceputuri, din Epoca Titanilor. Izolata planeta Ginaz fusese singura societate ce se descotorosise de robotii cu programul alterat pe care-l dezlantuise titanul Barbarossa impotriva Vechiului Imperiu in timpul cuceririi initiale. Intr-un sfert de secol, Jihadul pornit de Serena Butler se intensificase pana la un punct culminant, ceea ce punea pe umerii Ginazului o presiune iesita din comun, aceea de a furniza tot mai multi dintre razboinicii atat de necesari.

Exact asa cum hipermintea computer se putea copia pe sine insasi si putea transmite actualizari pentru a supravietui distrugerilor succesive, fiecare mercenar de pe Ginaz credea ca dupa moarte spiritul sau luptator era transferat ca un fisier de date in suportul trupesc al succesorului sau. Era mai mult decat reincarnare; era o continuare directa a bataliei . o stafeta de la un razboinic la altul.

Din moment ce atat de multi dintre oamenii sai fusesera ucisi in batalie, societatea insulara fusese nevoita sa se adapteze, incurajand aparitia mai multor progenituri decat de obicei. Tinerii elevi de pe Ginaz calatoreau de pe o insula pe alta si-si luau parteneri fara deosebire. Se considera ca era de datoria candidatului sa aiba trei copii inainte de a pleca de pe planeta sa lupte in cumplitul Jihad; un copil pentru a-l inlocui pe tata, unul pentru mama si altul ca datorie spirituala pentru cei care nu se puteau reproduce, indiferent de motiv.

Femeile mercenare care ramaneau insarcinate in timp ce erau plecate in misiuni indelungate se intorceau pentru ultimele cateva luni dinainte de nastere acasa, pe Ginaz, unde dadeau o mana de ajutor la instruirea altora. Ramaneau doar atat cat era nevoie ca sa nasca si sa-si recapete puterile, apoi plecau din nou, pe urmatoarea nava disponibila, catre un nou camp de batalie impotriva masinilor.

Existau mereu batalii de purtat, din belsug.

Barbatii mai in varsta din Consiliul Veteranilor, ca Zon Noret, erau considerati un excelent fond de reproducere, din moment ce-si aratasera superioritatea fizica supravietuind unui numar mare de misiuni si de rani. Jool credea acest lucru, si stia ca el insusi reprezenta un amestec intamplator de gene puternice.

Multi dintre copiii razboiului nu aflau niciodata cine erau tatii lor. Unii nu-si cunosteau nici chiar mamele. Jool Noret era unul dintre cei putini ai caror tati se intorsesera sa-i recunoasca, astfel incat sa poata urmari evolutia si antrenamentul fiilor lor. Si apoi, cu un an in urma, din cauza trufiei si neatentiei sale, Jool provocase moartea lui Zon Noret, un mercenar experimentat, de care Jihadul avea nevoie. Oare cat insemnase acea singura greseala pentru efortul de razboi?

Stia deja ca il costase enorm pe el personal, si se indoia ca vreodata constiinta ii va mai da vreo clipa de ragaz. Impins de la spate si obsedat, trebuia sa lupte cat pentru doi mercenari de pe Ginaz, sau mai mult. Jool nu putea decat sa astepte pana cand tatal lui se intorcea ca spirit razboinic nedomolit, dornic sa se bata iarasi, renascut in trupul unui nou luptator nerabdator .

Acum, in timp ce astepta incercarea finala, Jool isi infipse degetele in nisipul incalzit de soarele de dupa-amiaza, simtindu-si bataia pulsului si transpiratia de pe piele. Cu fiecare rasuflare, isi aducea aminte cat de mult tanjea sa contribuie cu talentele sale la Jihad si sa-si faca un nume. Undeva, inauntrul lui, purta spiritul unui camarad necunoscut, care inca nu se trezise. Astazi, daca era gasit demn de catre Consiliul Veteranilor, Jool avea sa descopere al cui spirit ardea in el.

Stranse nisipul in pumni, apoi ridica o mana si privi grauntele scurgandu-i-se printre degete. Va trebui sa-si castige privilegiul .

Mercenarii potentiali din noul grup aveau specialitati diferite. Unii erau experti in lupta corp la corp cu masinile ganditoare; altii isi cultivasera calitati mai aparte in domeniul sabotajelor sau al distrugerilor. Cu totii erau insa adaosuri folositoare in lupta straveche impotriva lui Omnius.

Tinerele sperante se duelau intre ele intr-o portiune inconjurata cu un cordon a plajei presarate cu pietre. Mercenarii nu absolveau numai invingandu-si adversarii, ci si demonstrand un talent suficient pentru a dovedi ca sufletul unui razboinic salasluia cu adevarat in interiorul lor. Cu o infatisare abatuta, cativa recruti esuara in demonstratiile pline de curaj.

Jool Noret nu esua.

Unii dintre invinsi plecau tarandu-si picioarele, cu ochii in pamant, parand sa fi abandonat cauza in inima lor. Jool ii urmari cu privirea, stiind ca niste luptatori care se lasa descurajati atat de usor ar fi fost o povara in conditii de lupta reala. Altii, care nu se ii aratasera la inaltime, isi pastrasera totusi scanteia de sfidare si de hotarare; desi nu reusisera la acest test, erau dornici sa se intoarca la instructori. Aveau sa invete mai mult, sa-si imbunatateasca abilitatile si sa incerce din nou.

In dimineata urmatoare, Jool Noret statea alaturi de sase colegi, toti fiind alesi in calitate de campioni de catre Consiliul Veteranilor. In timp ce valurile albe se spargeau de reciful negru, accidentat, veteranii ridicara pe plaja un foc de tabara din crengi aduse de apa, langa un desis de palmieri stufosi, cu coaja groasa. Un baiat mut, cu parul blond, pasea inainte cu solemnitate, straduindu-se sa duca un lighean plin cu discuri de coral lustruite. Cand puse ligheanul jos, fisele zanganira lovindu-se intre ele ca dintii unui schelet. Jool miji ochii in lumina directa a soarelui de la ecuator.

— Veti continua cu totii sa luptati, vorbi conducatorul veteranilor, un razboinic cu un singur brat, care-si purta parul carunt impletit intr-o coada groasa. Maestral Shar nu mai putea lupta cu masinile, dar isi dedicase viata cresterii de luptatori de schimb, care sa provoace mult mai multe pagube decat ii adusesera lui masinile ganditoare.

Shar isi pierduse bratul in timpul ultimei sale batalii. Se considerase prea batran ca sa lupte mai departe si refuzase sa accepte unul dintre membrele de schimb disponibile din rezerva medicilor de campanie, ca sa poata fi dat unui soldat mai tanar, unul mai capabil sa continue lupta. In ciuda handicapului, maestrul isi pastra atat de mult din agilitate incat isi impletea singur parul cu o singura mana si refuza orice ajutor, desi putini puteau intelege cum reusea batranul o asemenea isprava.

— Aceasta este ultima oara cand veniti in fata noastra ca recruti .

Shar isi plimba privirea de gheata peste cei sapte tineri luptatori.

Cand veti pleca de pe Ginaz catre cine stie ce camp de batalie indepartat, va veti duce ca mercenari mandri, ca reprezentanti ai talentelor noastre si ai istoriei noastre de vitejie. Acceptati aceasta responsabilitate grava?

La unison, Noret si colegii sai incuviintara printr-un strigat. Maestrul Shar ii chema in fata unul cate unul, anuntand numele fiecaruia dintre ei. Al patrulea la rand, Noret facu doi pasi catre membrii asezati ai Consiliului Veteranilor.

— Jool Noret, ai avut cel mai neortodox antrenament, spuse maestrul Shar. Tatal tau a fost un membru extraordinar de valoros al mercenarilor de pe Ginaz. Si el a fost antrenat de acest automat de lupta, Chirox, in timp ce colegii tai au fost instruiti de veterani adevarati. Simti acest lucru ca pe un dezavantaj?

Vina continua sa clocoteasca adanc in sufletul lui Jool atunci cand raspunse:

— Nu, maestre Shar, il consider un avantaj. O masina m-a invatat cum sa ucid masini. Ce alt profesor ar fi putut sti mai mult despre dusmanul nostru de moarte?

— Si totusi, acel automat l-a omorat pe Zon Noret, se auzi vocea scrasnita a unei femei cu parul carunt, o veterana bine cladita.

Jool se concentra mai degraba asupra propriei sale hotarari decat asupra vuietului din urechi.

— Ca sa rascumpar moartea tatalui meu, trebuie sa distrug de doua ori mai multi inamici!

Un pitic batran si plin de cicatrice, cu dintii sparti, se apleca spre el.

— Acest automat a fost recuperat de pe o nava robotica de lupta si reprogramat. Nu te preocupa faptul ca ar putea contine instructiuni interne secrete menite sa te faca vulnerabil?

— Automatul sensei a antrenat deja patru generatii de luptatori mercenari care s-au numarat printre cei mai buni de pe Ginaz, si am jurat sa-i depasesc pe toti. Am invatat sa ucid masini, sa caut punctele vulnerabile la toate modelele cunoscute de trupuri de roboti si de cymeci.

Litania se intensifica inauntrul lui, iar vocea ii capata o forta inspaimantatoare.

— Am crescut invatand despre Jihadul initiat de Serena Butler. Am vazut rapoarte ale bataliilor de pe lumile sincronizate, triumfurile si esecurile noastre. Spiritul meu este devorat de nevoia de a-l distruge pe Omnius. Nu exista nici o indoiala in mintea mea ca m-am nascut pentru asta .

Maestrul Shar surase.

— Atunci nu exista nici o indoiala nici in mintea noastra!

Facu un semn catre ligheanul plin cu discuri de coral.

— Daca posezi spiritul unui razboinic, acum este momentul ca acesta sa se arate. Alege! Da-ne voie sa vedem care dintre mercenarii nostri cazuti si-a transferat talentele si ambitiile in tine.

Jool Noret se uita in jos, la numeroasele discuri, cele mai multe dintre ele avand scrise pe ele numele unui mercenar de pe Ginaz care fusese ucis de-a lungul secolelor de razboi; unele dintre fise erau goale, indicand un suflet nou. Tanarul inchise ochii si baga mana in gramada, lasand soarta sa-i indrume alegerea. Undeva aici, se afla un disc cu numele tatalui sau pe el, dar stia ca nu era demn de acela. N-ar fi suportat sa-l traga si spera ca nu se va intampla ca mainile sale sa-l gaseasca in lighean.

Cu o izbucnire de curaj, apuca un disc, il trase afara si-l ridica in lumina soarelui. Deschizand ochii, citi numele nefamiliar: Jav Barri.

In sfarsit, stia cine renascuse inauntrul lui. Putea sa caute prin arhivele de pe Ginaz si sa afle povestea acestui Jav Barri. Dar n-avea importanta pentru el ce facuse fostul mercenar. Cu amintirea tatalui sau in minte, cu antrenamentul automatului sensei si cu spiritul mercenarului disparut in el, Jool Noret avea sa-si lase propria amprenta – sau avea sa moara incercand.

Maestrul Shar rosti:

— Voi, toti, sunteti acum insarcinati sa distrugeti masini ganditoare. Aceasta sa fie datoria voastra sacra, neinduplecata, si veti fi bine platiti pentru sacrificiile pe care le faceti. Maine plecati spre Salusa Secundus, de unde veti fi trimisi alaturi de armata Jihadului.

Facu o pauza, iar vocea i se franse cand adauga:

— Faceti-ne mandri de voi!

Cuvintele sunt magice.

ZUFA CENVA, Cugetari despre Jihad.

De pe un promontoriu acoperit cu iarba din afara capitalei Ligii, Iblis tinea inca un discurs insufletitor. In spatele lui se afla unul dintre multele altare inchinate copilului mort al Serenei, care continea un „fragment autentic” din hainele pe care micul Manion le purtase in ziua mortii sale.

Se afla acolo si sotia lui, Camie Boro, o femeie de o frumusete glaciala, prezenta permanenta alaturi de el. Ultima descendenta a familiei imperiale, Camie reprezenta acum o parte importanta a puterii lui Iblis si era mama celor trei copii ai lui. Parea sa se delecteze cu simpatia pe care publicul o revarsa asupra sa, ca partenera a Marelui Patriarh.

Dar atentia tuturor era concentrata asupra discursului rostit de Ginjo. Multimea, ca intotdeauna, devenise precum ceara in mainile lui. Yorek Thurr si ofiterii sai din Jipol indepartasera deja, in liniste si cu forta, un grup de protestatari anti-Jihad care avusesera intentia sa provoace dezordini, iar restul spectatorilor n-aveau sa stie niciodata ca acestia fusesera acolo. Totul se dovedea perfect.

Orator inflacarat, Iblis facu o pauza, se intoarse cativa metri pana pe treptele altarului, si le urca. Pentru cateva clipe, ramase in varf, cu privirea ratacind pe deasupra gloatei ce acoperea cat vedeai cu ochii pajistea tunsa cu grija. Pe cerul salusan atarnau nori intunecati, dar oamenii pareau sa incerce sa-i alunge fluturand steaguri si aruncand flori portocalii stralucitoare.

Patriarhul purta dispozitive nevazute de amplificare vocala.

— Astazi e o zi mare, pentru ca avem in sfarsit motiv sa sarbatorim o victorie extraordinara! O forta coplesitoare a masinilor ganditoare s-a apropiat de Poritrin, lume vitala a Ligii Nobililor, dar navele de razboi din armata noastra, a Jihadului, adunate acolo, au ramas pe pozitii si le-au alungat in mod rusinos! Flota robotilor a fugit – si nici un singur luptator de-al oamenilor n-a murit in infruntare!

Vestea era atat de neasteptata, dupa decenii de masacre sangeroase si pierderi inspaimantatoare, incat oamenii ezitara pentru o clipa, intr-o tacere impietrita, apoi uralele reverberara, aidoma unui tunet asurzitor provenind de la o furtuna indepartata. Iblis radia de o bucurie sincera, cu moralul inviorat la fel de mult ca al lor.

— Pentru ca acest triumf este atat de important, voi pleca imediat spre Poritrin ca sa-i felicit personal pe cei de-acolo. In calitate de Mare Patriarh al Sfantului Jihad, trebuie s-o reprezint pe Preoteasa Serena Butler la sarbatorirea libertatii lor neintrerupte .

Asteptand ca zgomotul sa se stinga din nou, isi aduna puterea si expresivitatea mentala pentru urmatorul atac.

— Cu toate acestea, in urma acestei victorii, trebuie sa staruim in ceea ce facem, cu energie reinnoita. Pentru fiecare viata crutata acolo, inca un rebel curajos a murit luptand cu masinile pe alte campuri de batalie. In mod deosebit, am vazut eforturile sclavilor umani de pe Ix, o fortareata si un centru industrial vital pentru Omnibus. Ani de zile, s-au straduit sa se revolte si sa distruga masinile ganditoare, iar noi i-am ajutat cum am putut. Dar nu este de ajuns. Trebuie sa platim pretul necesar pentru castigarea luptei, si sa profitam de avantul victoriei impotriva unui dusman inuman. Va anunt hotararea Consiliului Jihadului, cu binecuvantarea Preotesei Serena Butler, de a elibera Ix o data pentru totdeauna, indiferent cu ce pret!

Ametiti de vestile despre victoria nesangeroasa de pe Poritrin, oamenii nu-si dadeau seama cat de dificila ar fi o cucerire a planetei Ix. Iblis stia ca oamenii ar fi fost masacrati in operatiunea militara, dar instalatiile industriale extinse si pretioase de acolo ar fi insemnat o adevarata delicatesa pentru Liga Nobililor. Isi sustinuse cazul si-si folosise puterea de convingere pentru a face Consiliul sa fie de acord cu el. Fabricile de pe Ix faceau sa merite efortul, spre deosebire de unele dintre celelalte planete ale lui Omnius. Mutatia tehnologica ar fi ajutat toate lumile Ligii.

— Timp de un an, comando-urile noastre clandestine s-au infiltrat pe Ix, impulsionand eforturile coloanei a cincea de acolo. Sclavi umani evadati se ascund in catacombele de sub suprafata, incaierandu-se cu grupurile de cymeci si de roboti care-i vaneaza. Soldatii nostri le-au dat oamenilor arme si chiar dispozitive de bruiaj pentru gelcircuite, ca sa decupleze creierele de computer. Dar nu e destul. Trebuie sa facem mai mult!

Zambi larg, cu mandrie si hotarare. Langa el, Camie Boro emana o aura de sprijin, desi ii vorbea rareori lui Iblis atunci cand nu se aflau in public. Mariajul lor era unul de convenienta politica, oferind amandurora avantaje practice, fara nici un pic de pasiune fizica.

— Si exista o justificare mai inalta, continua el. Respectata cogitor Kwyna a spus: „Cei care traiesc sub pamant nu trebuie sa se teama de spatiul deschis. S-ar putea sa se simta in siguranta si la adapost in intuneric, dar nu vor fi liberi pana cand nu-si sapa calea in sus, catre lumina soarelui”. Evident, vorbea despre Ix!

Urmara chiar si mai multe aplauze si urale, dar lui Iblis ii placea sa scormoneasca dincolo de aparente, doar ca sa se asigure de sprijinul oamenilor. In haine nebatatoare la ochi, observatorii din Jipol se invarteau prin multime, raportand printr-un radio cu circuit inchis ca n-au gasit pe nimeni care sa exprime altceva in afara de aprobare entuziasta. Primind rapoarte permanente, Marele Patriarh inspira adanc, cu satisfactie, si-si inabusi un chicotit, amintindu-si ce drum lung facuse de la inceputurile lui umile ca sef de echipa de lucru, hartuit de titanul Ajax.

Pe Ix, agentii sai si temerarii mercenari de pe Ginaz incitasera sclavii sa se rascoale si sa-l distruga pe Omnius-ul local, exact ca in „marea victorie de pe Pamant”. Incapabil sa inteleaga mentalitatea gloatei umane, Omnius-Ix nici macar nu apelase la anti-propaganda pentru a lupta impotriva afirmatiilor celor mai ridicole facute de membrii trupelor de comando. Manipularea intentionata a informatiei nu era un concept inteligibil pentru hipermintea computer. Iblis putea folosi acest lucru in avantajul lui.

Striga:

— Daca putem recuceri o singura lume sincronizata, inseamna ca putem pune mana si pe alta. Si pe alta! Nu trebuie sa ezitam, indiferent cate vieti ne-ar costa!

Invoca numele sacre.

— Pentru Serena Butler si copilul ei martir, Manion, nu putem face mai putin de-atat!

Prinsi de pasiunea vorbelor sale, oamenii fluturara steaguri care infatisau o imagine stilizata a Serenei Butler si a baietelului ei angelic, ca o madona cu pruncul.

— Serena! Serena! Manion Nevinovatul!

De cate ori tinea discursuri ca acesta, Iblis isi concentra gandurile spre interior, inspirandu-se din mania sa dreapta si scotand la suprafata o furie viscerala care putea fi folosita sa sfasie dusmanul in aschii de metal si sa-l topeasca in movile de nerecunoscut. Acesti oameni erau uneltele sale.

La nivelul cel mai profund, Marele Patriarh era un negustor, cu o idee pe care trebuia s-o vanda maselor. Pentru a fi eficient la o asemenea scara, sub privirile intense ale oamenilor, trebuia sa creada el insusi in „produsul” Jihad, astfel incat sa-l poata face convingator pentru ceilalti. Se facea pe sine insusi sa creada.

Si zambi. Jipolul pusese in scena perfect aceasta adunare, imprastiindu-si membrii prin multime si starnind agitatie printre oameni atat cat era necesar. In curand, recruti noi aveau sa fie gata sa se arunce, nepasatori fata de moarte, catre tinta, planeta Ix, unde pierderile aveau sa fie imense.

Stia cat se poate de bine ca acesti oameni reprezentau carne de tun pentru Jihad, dar numai prin sacrificiul lor putea reusi cucerirea, cu suficienti zeloti si cu timp destul. Nu va mai exista infrangere ci numai victorii si „victorii morale”.

Marele Patriarh observa magiciana statuara, cu pielea ca de alabastru, din fata multimii, urmarind absorbita evenimentele, fara sa scoata nici un cuvant. Inalta si rigida, Zufa Cenva se detasa din multimea frematatoare ca si cum ar fi fost luminata de reflectoare. Si tot ca de obicei, privirea ii era atintita asupra lui, dar cu o anumita rezerva detasata pe care-o gasea stanjenitoare. Iblis o observase si la alte adunari ale Jihadului. Ce voia conducatoarea magicienilor de pe Rossak?

Mascandu-si emotiile, Zufa Cenva statea alaturi de surorile ei, pe coasta acoperita cu iarba; le ceruse sa observe minutios, pentru a-si confirma banuielile. Parfumul intepator al florilor portocalii plutea prin multime ca un drog din jungla de pe Rossak. Insa ochii deschisi la culoare ai magicienei erau ageri, la fel de atenti ca si cei ai observatorilor tainici ai Jipolului, atat de vizibili pentru ea in mijlocul gloatei.

In timp ce-l studia pe Iblis, Zufa isi imagina undele hipnotice palpaind in jurul lui. Se revarsau din nucleul de energie al trupului sau si se intindeau ca niste tentacule ca sa atinga spectatorii in timp ce vorbea. Vorbele Marelui Patriarh erau intotdeauna bine alese, dar efectul lor cumulativ parea mult mai mare decat continutul lor real. Astazi era intr-o forma buna, inflacarand publicul, indrumandu-i intr-o parte sau in alta, ca un maestru. Daca Iblis cel carismatic le-ar fi zis sa se arunce de pe o stanca, ei ar fi facut-o, surazand tot drumul.

Exact la momentul potrivit, ridica bratele si facu un gest cu mainile. Rareori se ruga sau folosea expresii religioase, dar efectul era asemanator. Oamenii credeau in sinceritatea lui. Zufa insa nu credea ca era vorba de antrenament sau de exercitiu, ci de ceva mai mult.

— Vezi, nici macar nu-si cunoaste propria putere, le spuse celorlalte magiciene. Crede ca talentele lui sunt instinctive, nimic mai mult.

Magnific.

In calitate de conducatoare a delegatiei de pe Rossak, Zufa era intrigata de multa vreme de magnetismul personal remarcabil al lui Iblis Ginjo. Insa ea si cu surorile sale ghicisera ceva mai mult in legatura cu el, ceva ce tineau pentru uz propriu.

Diagrama genetica extrapolata a acestui mascul se dovedea fascinanta, cu radacini mergand pana pe propria ei planeta acoperita de jungla. Dovezile disponibile indicau faptul ca Marele Patriarh poseda capacitati telepatice innascute, o trasatura extrem de rara intr-un individ de alt sex decat feminin.

Poate ca era purtatorul liniei genetice potrivite pe care-o cauta pentru ea insasi. Nu mai era tanara, dar, tinand seama de noile tratamente sofisticare pentru fertilitate inventate de Venkee si testate de multe magiciene, Zufa stia ca putea reusi sa aiba inca un copil. Pentru ea, asta insemna sa incerce sa dea nastere unei fiice mai bune, una care sa o faca mandra ca e mama. Ar putea oare acest Mare Patriarh sa fie donatorul corespunzator de sperma?

Desi propria lui ascendenta ii era evident necunoscuta, Iblis Ginjo trebuia sa fie urmasul indepartat al bastinasilor de pe Rossak, luati prizonieri de catre masini cu multa vreme in urma si mutati pe alte lumi. Dac-ar fi trecut prin antrenamentul mental intens pe care ea si colegele ei magiciene le considerau indiscutabile . Zufa Cenva nu i-ar fi dezvaluit insa niciodata barbatului adevarata lui natura, in afara de cazul in care ea si cu insotitoarele ei ar fi avut ceva de castigat din asta.

Poate ca ar fi putut sa exercite o influenta asupra lui Iblis si sa-i foloseasca apoi talentele in propriul avantaj?

Zufa nu era imuna la farmecele Marelui Patriarh, dar fusese intotdeauna capabila sa le respinga cu vigilenta ei acuta. O satisfacea faptul ca Iblis nu parea sa-si recunoasca talentul hipnotic drept ceea ce era. De-a lungul anilor, multe dintre surorile ei bine instruite se sacrificasera in lovituri telepatice de anihilare impotriva cymecilor. Dar acest om se afla intr-o cu totul alta situatie, poseda un potential diferit. Banuia ca Iblis Ginjo era un om periculos, ipocrit, dar nu vedea pe nimeni mai calificat pentru a duce Jihadul incotro trebuia sa mearga.

Pentru propriile ei motive, imbratisase, la urma urmei, aceeasi cauza ca si magicienele ei: anihilarea completa a masinilor ganditoare. Iblis ar fi avut totusi nevoie de supravegherea cea mai stransa si ar fi trebuit manevrat cu o grija chinuitoare.

Cred ca este cel mai primejdios om pe care l-am cunoscut vreodata.

Gandurile devin arme. Filosofiile reprezinta motive clare de razboi. Bunele intentii sunt cel mai distrugator arsenal dintre toate.

COGITOR KWYNA, Arhivele Orasului Reculegerii.

Senina mandra si increzatoare in fata credincioaselor ei gardiene serafimi, imbracate cu rochii unduioase si purtand bonete de plasa aurie Serena Butler termina repetitia. Cu pasiune si avant, trebuia sa tina aprinsa flacara Jihadului. Niriem dadu din cap dupa ce asculta reluarea unei parti a discursului, aratandu-si acordul. Dar Serena se indoia ca loiala sefa a serafimilor sai si-ar exprima vreodata dezamagirea in orice aspect privind marele razboi sfant, atata vreme cat masinile erau distruse.

Acum, ca Iblis Ginjo plecase pe Poritrin, Serena avea intentia sa inregistreze o serie de discursuri insufletitoare din Orasul Reculegerii. Prin natura lor, oamenii aveau tendinta de a-si pierde concentrarea asupra scopurilor pe termen lung, in afara de cazul in care li se reamintea permanent situatia de ansamblu. Hotararea lor trebuia incurajata si lingusita.

De-a lungul urmatoarelor catorva luni, declaratiile ei aveau sa fie distribuite pe lumile Ligii; Venkee Enterprises semnase deja un acord cu Consiliul Jihadului pentru livrarea gratuita a indemnurilor sale inregistrate, prin intermediul navelor lor comerciale.

In interiorul unui complex fortificat, gardienele grijulii ale Serenei stateau de-o parte si de alta a acesteia. Dupa tentativa de asasinat care avusese loc in urma cu mai bine de un an, toate fanaticele femei-serafim fusesera testate si investigate; cateva fusesera atunci inlaturate din serviciu, loialitatea lor fiind suspecta. Niriem o slujea acum pe Serena mai indeaproape ca oricand. Aceste femei o faceau sa se simta puternica si aparata, increzatoare ca spiritul uman avea sa triumfe in cele din urma asupra brutalitatii reci a masinilor.

— Masinile se pot defecta si se pot dezintegra. Programele se pot degrada .

Serena isi termina lectura in fata aparatelor de inregistrat.

— Dar inima omului nu va inceta niciodata sa bata!

In ciuda noului impuls pe care-l provocase Iblis folosind binecuvantarea ei, stia ca masinile ganditoare nu urmau sa fie infrante peste noapte. Oamenii asupriti de pe Ix luptasera multi ani pentru viata lor, iar o data cu lansarea iminenta a unei ofensive a armatei pe scara larga, ce urma sa fie condusa de Xavier, multi altii dintre discipolii sai aveau sa moara. Un sacrificiu necesar, o asigurase Iblis.

Isi pleca privirea si inchise ochii, intr-o binecuvantare contemplativa. Functionarii Consiliului Jihadului intrerupsera camera de luat vederi si se repezira sa ia noul mesaj al Preotesei, ca sa fie proiectat tuturor voluntarilor recenti ai Jihadului pe cale sa fie trimisi pe Ix. Multi dintre ei nu aveau sa se mai intoarca niciodata acasa .

O observa pe mama ei stand in cadrul usii.

— Bravo, Serena. Sunt sigura ca rebelii sclavi de pe Ix vor pastra la piept cuvintele tale, chiar in timp ce robotii asasini ii macelaresc!

Surprinsa de atitudinea ei glaciala, Serena raspunse:

— Aceasta lupta nu va fi castigata decat daca fiecare luptator isi dedica ei toate calitatile si intreaga forta, mama. Vreau sa-i inspir.

Livia Butler se incrunta.

— Marele Patriarh nu ti-a spus tot ceea ce se petrece pe Ix .

Facu semn catre serafimul incruntat care statea langa ele, cerandu-i:

— Lasa-ne singure. Doresc sa vorbesc cu fiica mea intre patru ochi.

— Ni s-a ordonat s-o protejam pe Preoteasa, replica sefa serafimilor, fara sa se clinteasca.

Serena se intoarse catre tanara femeie.

— N-am nevoie sa fiu protejata de propria mea mama, Niriem.

— Trebuie sa te protejam si de propriile indoieli, Preoteasa, o avertiza conducatoarea serafimilor. Jihadul tau nu poate suferi de slabiciuni din interior.

— Ma asculti pe mine sau iti inventezi propriile ordine? Pleaca acum!

Bosumflate, devotatele femei plecara. Livia Butler nu se miscase. Vorbi:

— Chiar inainte de a pleca spre Poritrin, Marele Patriarh si-a anuntat intentiile in ceea ce priveste Ix, dar complota de fapt acolo de multa vreme, ravnind fabricile si centrele industriale. Nu-ti poti imagina masacrul pe care l-a declansat deja in numele tau. Multe, multe vieti au fost deja pierdute pe Ix – si lucrurile or sa devina mult mai rele.

Serena clipi din ochii violeti.

— De unde stii asta? Iblis nu mi-a prezentat nici un asemenea raport.

Ca raspuns, Livia ii intinse un pachet de imagini. Un sigiliu rupt purta insemnele Jipolului, cu stampila categoriei de maxima securitate.

— Aceste fragmente au fost scoase in mod clandestin de catre un mercenar trimis acolo sa instige la rascoala. Imaginile au fost adunate de catre un localnic ixian pe nume Handon, unul dintre rebeli si sabotori.

— Cum le-ai capatat?

— Pachetul de imagini trebuia sa ajunga la Yorek Thurr, dar fost livrat gresit la Adunarea Ligii, unui reprezentant batran care a fost candva foarte loial tatalui tau. Cunosti birocratia de acolo – e la fel de rau ca in imperiul prabusit. El a socotit ca fostul vicerege ar trebui sa-l vada, si cred ca ar trebui sa vezi si tu imaginile, Serena. Trebuie sa vezi ce se intampla acolo unde se duce Jihadul. Protestatarii au motive serioase ca sa puna la indoiala tacticile din acest razboi .

— Protestatarii sunt niste lasi care nu inteleg scopurile mortale ale masinilor ganditoare!

Livia apasa degetele Serenei pe pachetul de imagini.

— Uita-te la astea .

Incruntandu-se ca sa-si ascunda nervozitatea, Serena activa sistemul si derula incet de la o scena de cosmar la alta. Vazu de aproape maceluri in masa: detasamente de exterminare ale masinilor atacau oamenii, iar familiile se ingramadeau sub pamant, ascunzandu-se in tuneluri, in timp ce un cymec – identificat ca titanul Xerxes – se invartea pe-acolo in forma de razboinic, omorand orice fiinta umana pe care-o intalnea.

Inghiti cu greutate si se sili sa vorbeasca:

— Imi dau seama ca acest razboi e dureros, mama, dar trebuie sa luptam si trebuie sa invingem!

— Da, iar tu trebuie sa intelegi, copila: Ix e un abator – si nu era nevoie sa fie asa. Iblis i-a amagit pe rebelii ixieni sa se arunce asupra cruzilor roboti asasini, fara nici o speranta de a supravietui si nici o sansa de a face nici cel mai mic pas impotriva dusmanului. Le dam cateva arme, dar nu sunt nici pe departe de ajuns. Iblis a recunoscut inutilitatea campaniei de mai bine de un an, si totusi continua sa-i atate, trimitandu-le mesajele tale.

— Cuvintele mele sunt menite sa-i inspire .

— Au murit sute de mii de luptatori acolo, toti in numele tau. Striga numele tau si al fiului tau martir ca si cum ati fi niste divinitati care-i pot proteja, apoi se arunca asupra masinilor ganditoare. N-ar fi trebuit sa vezi niciodata imaginile astea oribile, dar trebuie sa afli cat sange ai pe maini!

Serena ii arunca mamei sale o privire aspra, apoi continua sa urmareasca imaginile. Se lasa captivata de lupta brutala care avea loc in labirintul stropit cu sange din pesteri, in complexele industriale si in orasele de sub suprafata planetei. Flacarile ardeau cu furie in jurul luptatorilor disperati. Masini zdrobite si cadavre umane zaceau peste tot.

— Si ce-ai fi vrut sa fac, mama? intreba intr-un sfarsit, incapabila sa-si smulga privirea de la macel. Ar trebui sa abandonam pur si simplu Ix?

Expresia de pe chipul Liviei se inmuie.

— Nu, dar chiar daca am cuceri Ix trimitand acolo o armata, nu e decat o alta scuza pentru urale? E un camp de batalie prost ales. Pentru un asemenea efort extravagant si pentru o asemenea pierdere de vieti omenesti, am putea foarte bine sa atacam capitala masinilor de pe Corrin!

Serena era tulburata.

— Trebuie sa discut cu Iblis despre asta, cand se intoarce de pe Poritrin. O sa se explice. Poate ca Marele Patriarh are motive pe care nu le vedem imediat. Sunt sigur ca are o justificare buna pentru .

Livia o intrerupse.

— A luat aceste hotarari fara tine, Serena. Asa cum face deseori. Esti preoteasa Jihadului . sau doar un simbol?

Vorbele mamei ei o dureau. Dupa o clipa nesfarsita, Serena vorbi:

— Iblis este sfatuitorul si mentorul meu, si a fost intotdeauna pentru mine o sursa majora de forta. Dar ai dreptate . Ar trebui sa fiu tinuta la curent in legatura cu deciziile importante.

— Marele Patriarh nu se va intoarce acasa decat peste aproape doua luni.

Livia se apleca spre ea, insistand.

— Nu poti astepta atat de mult. Hotaraste cum vei actiona inainte de asta.

Batrana stareta o lua de brat pe fiica ei.

— Vino cu mine. Dupa ce a aflat si ea despre acest raport, cogitor Kwyna doreste sa stea de vorba cu tine. Este cat se poate de urgent.

Candva o femeie umana, in vremuri uitate de istorie, cu mult inainte ca titanii sa cucereasca Vechiul Imperiu, marea cugetatoare Kwyna cantarise toate gandurile si filosofiile adunate de rasa umana. Dupa un mileniu de efort, invataturile lui Kwyna spuneau ca pana si creierele umane obisnuite puteau dobandi un strop de intelepciune.

Serena si cu mama ei urcara treptele turnului de piatra care fusese construit pentru a o gazdui pe ilustra ganditoare. Ferestrele turnului erau deschise si adieri racoroase maturau incaperea. Recipientul ornamentat de pastrare al cogitorului era asezat pe un piedestal din mijlocul incaperii rotunde, iar insotitorii umani alesi stateau in apropiere, asteptandu-i instructiunile.

Kwyna ii dadea sfaturi excelente si ii punea multe intrebari importante la care sa cugete. Enigmele filosofice ale lui Kwyna o preocupau pe Serena in momentele ei cele mai intunecate de mahnire si de disperare, cand isi plangea pierderea copilului si spulberarea vietii la care nadajduise, alaturi de Xavier Harkonnen.

Acum, mama ei ramase la usa, in timp ce Serena inainta, ramanand in picioare in fata containerului de pastrare.

— Ai cerut sa vorbesti cu mine, Kwyna? Ma astept la o iluminare la fiecare conversatie cu tine.

Doi secundanti pasira in fata, cu capetele rase si mainile de o curatenie imaculata. Calugarii scoasera capacul containerului si-i facura semn Serenei sa intinda mana.

— Kwyna doreste sa intre in legatura cu tine in mod direct.

Plutind in baia de electrofluid, creierul fara trup era acoperit de incretituri si de modele complicate. Cu o curiozitate crescanda, amestecata cu neliniste, Serena isi lasa pleoapele sa cada pe jumatate si-si cufunda varful degetelor subtiri in fluidul cald de pastrare.

— Sunt aici, murmura ea.

Baga mana mai adanc, pana cand atinse contururile elastice ale creierului lui Kwyna. In timp ce fluidul gros se involbura in jurul carnii sensibile a cogitorului, caile ionice se conectara prin porii pielii, facand legatura cu neuronii Serenei, unind puntile mentale ale formelor de viata diferite, dar inrudite.

— Cunosti faptele si vorbele, rosti inteleapta cogitor in mintea ei. Intelegi justificarile lui Iblis Ginjo . dar le crezi?

— Ce vrei sa spui, Kwyna? exclama Serena cu voce tare.

— M-am ferit sa-i ofer lui Iblis noi fire de filosofie de care sa se agate, dar el continua sa-mi deformeze cuvintele, sa denatureze scripturile stravechi. In loc sa extraga iluminarea din operele mele, ia propriile lui hotarari si apoi scoate pasaje din context pentru a le justifica.

Gandurile cogitorului pareau sa vibreze de o oboseala adanca. Serena ar fi vrut sa se retraga in fata acuzatiilor, dar respectul pentru cogitor ii tinea mana prizoniera in fluidul viu.

— Kwyna, sunt sigura ca Marele Patriarh are la inima doar interesele cele mai benefice ale omenirii. O sa vorbesc cu el, desigur, si sunt convinsa ca va explica totul .

— Cineva care va manipula adevarul pentru a-si dovedi iluminarea va face mult rau. Serena Butler, nu te izbeste faptul ca deciziile lui ii fac pe martiri sa mearga la moarte cu numele tau pe buze?

Serena se incrunta.

— Sunt luptatori pentru Jihad. Chiar daca ar fi macelariti pana la ultimul, ar starui ca a meritat pretul. Si la fel si eu.

In spatele ei, Livia isi arata dezamagirea.

— Ah, Serena . Viata oamenilor e atat de lipsita de valoare pentru tine?

Kwyna continua, cu gandurile condamnand-o si ele:

— Marele Patriarh incita la violenta prin orice mijloace considera necesar, pentru ca el crede ca scopul justifica mijloacele. Ix este pentru el inca un trofeu, dar nu face parte din nici un plan de a castiga razboiul. Nu se grabeste catusi de putin sa puna capat luptelor, si stie ca tragediile pot fi la fel de datatoare de inspiratie ca si victoriile. Tu, Serena, poate ca vrei ca Omnius sa fie distrus cat mai curand posibil, dar Iblis Ginjo vede Jihadul ca pe o sursa de putere.

Vestea era dureroasa, aproape prea mult pentru a putea fi indurata. Serena nu voia sa mai auda nimic, dar tot nu putea sa-si scoata mana din vas.

— Am trait si am cugetat vreme de mai mult de douazeci de secole, si am impartit cunoasterea celor care o meritau. Acum, concluziile mele sunt folosite intr-un fel in care eu n-am avut niciodata intentia. Ma simt responsabila pentru moartea inutila a nenumarati oameni!

Serena isi lasa varful degetelor sa mangaie contururile vermiforme ale mintii cogitorului.

— Cei care detin un rol important trebuie sa poarte poveri imense. Acest fapt trist imi este mult prea cunoscut .

— Dar eu n-am ales acest rol, riposta Kwyna. Exact asa cum tu ai fost manipulata de catre Iblis, la fel am fost si eu. De bunavoie, mi-am daruit gandurile progresului omenirii, dar scrierile mele au fost rastalmacite. Acum inteleg de ce unii dintre colegii mei Cogitori au ales sa se retraga pentru totdeauna, nemaiavand nici o legatura cu ridicarea si prabusirea civilizatiilor. Poate ca ar fi trebuit sa plec cu Vidad si cu ceilalti, acum multa vreme.

Serena era surprinsa.

— Exista si alti cogitori inca in viata? Ce vrei sa spui cu faptul ca s-au retras pentru totdeauna?

— Vidad mi-a fost candva prieten, un partener de dispute mentale, o minte demna de polemici infinite. Insa el si cu alti cinci cogitori au hotarat sa reteze orice contact cu oamenii si cu masinile, preferand seninatatea si puritatea eterna a propriilor lor ganduri. La vremea aceea, i-am dispretuit pentru ca au fugit de obligatiile care izvorau din revelatiile lor. I-am acuzat ca se ascund, ca traiesc in turnuri de fildes. Vidad a acceptat calificativul, dar nu si-a schimbat decizia. Nimeni n-a mai auzit de ei de multe secole.

Serena simti o epuizare sumbra in mintea lui Kwyna cand stravechiul creier continua:

— Poate ca ar fi trebuit sa ma alatur cogitorilor din Turnul de Fildes, dar acum trebuie sa gasesc o alta optiune. Te-am chemat aici sa-ti spun asta, Serena Butler, ca sa poti intelege.

— Si crezi ca e atat de simplu sa intelegi? intreba Serena.

— Realitatea este ceea ce este, raspunse Kwyna. Si am avut parte de destula viata. Nu voi mai impartasi ganduri, nu voi mai ingadui intelepciunii mele sa fie rastalmacita. Cand nu voi mai fi aici, Iblis va putea gasi inca metode de a folosi doctrinele pierdute, dar nu intentionez sa-i ofer in continuare arme pe care sa le poata denatura!

Ingrozita de ceea ce-ar putea face in continuare arhaica minte, Serena zise:

— M-ai slujit bine aici. Am invatat multe de la tine, si m-am bizuit pe sfaturile tale.

Acum, vocea cogitorului deveni mai blanda in mintea Serenei.

— Stiu ca inima ta e sincera, dar sunt obosita de cugetarile adanci de doua milenii. De acum, te eliberez de protectia mea. Gandeste cu propriul tau cap si zboara din cuib catre destinul tau.

— Ce tot spui? Asteapta!

— Pentru mine a sosit timpul . sa ma opresc.

Electrofluidul albastriu se tulbura si capata o culoare diferita, primejdios de rosiatica, ca si cum creierul cel stravechi ar fi avut hemoragie, secretand o substanta sangerie.

Serena simti o raceala teribila in creier, o senzatie brusca, socanta.

Apoi, fara nici un efort suplimentar din partea secundantilor si fara manevrarea sistemelor de sustinere a vietii din containerul de pastrare, gandurile profunde se linistira si se stinsera din mintea cogitorului. Dupa doua mii de ani de meditare la sensul existentei, Kwyna isi lasa esenta sa se scurga in univers si sa se risipeasca. Mintea ei disparu in neant.

Serena isi smulse mana din electrofluid. Simtea lichidul alunecos pe degete ca si cum ar fi fost sange.

— Ce-am facut?

— Multe lucruri au dus la aceasta tragedie, raspunse Livia, pe un ton amar. In parte si Iblis Ginjo, ca si Jihadul, chiar prin natura lui.

Luptand sa-si stapaneasca lacrimile, Serena se indeparta de masa acum lipsita de viata a creierului arhaicului filosof. Prietena ei.

— Atatea lucruri s-au facut in numele meu .

Livia o privi cu severitate.

— Serena, ai avut un sfert de secol sa cugeti si sa inveti din tragedia ta personala. Acum a sosit timpul sa iei singura hotarari.

Serena isi indrepta umerii si ridica barbia. Se uita pe fereastra simti o adiere inghetata pe fata.

— Da, mama. Acum stiu ce-am de facut .

Arunca o privire catre secundantii indurerati, cu robe de culoarea sofranului, apoi catre hol, unde femeile-serafim stateau pregatite, imbracate cu robe albe tivite cu stacojiu.

E vremea sa-mi conduc eu insami Jihadul sfant.

E mai bine sa fii invidiat decat compatimit.

VORIAN ATREIDES, Memorii fara rusine.

Pentru Xavier Harkonnen, mosia Butler era bantuita de amintiri si de ocazii pierdute. Dar era si caminul pe care si-l cladise alaturi de sotia iubitoare, Octa, si de cele doua fete ale lor, Roella si Omilia.

La varsta de patruzeci si patru de ani, Octa se maturizase in ceea ce priveste frumusetea si rolul ei de sotie si de liman salvator. Suflet mai bland decat inflacarata ei sora Serena, Octa se dovedea o partenera grijulie si devotata si o mama atenta. Un trofeu de nepretuit.

Ce-am facut eu vreodata ca s-o merit?

De cand se retrasese din functia de vicerege, tatal sau, Manion Butler, locuise impreuna cu ei, ingrijind livezile si via. Batranul isi adora nepoatele care crescusera mari, si inca-i placeau discutiile politice si militare cu influentul sau ginere. In ultima vreme totusi, aceste discutii se transformau deseori in amintiri ale „vremurilor bune de-altadata”. Serena devenise pentru familia ei o straina indepartata.

Cand Xavier iesi pe usa din fata si privi inainte, catre dealurile intunecate de maslini si catre sirurile de vita-de-vie, vazu un calaret pe spatele unui cal, urcand spre conac serpentinele acoperite cu pietris.

Octa veni langa el in curte, iar Xavier ii puse o mana in jurul taliei subtiri. Se simtea netulburata si apropiata de el. Erau casatoriti de mai mult de douazeci si cinci de ani.

Mijind ochii, Octa il recunoscu pe calaretul elegant, brunet, care urca aleea.

— Nu m-ai prevenit ca urma sa soseasca Vorian. Voiam sa ma duc in vizita la Sheel, la mosia Tantor.

Vaduva inca indurerata a lui Vergyl, Sheel, impreuna cu cei trei copii, venisera de curand de pe Giedi Prime si incepeau sa se acomodeze la mosia intinsa si singuratica a lui Emil Tantor. Octa fusese foarte indatoritoare, ajutand-o pe tanara femeie.

— Voiam doar sa petrecem o dupa-amiaza amicala discutand despre posibilitati .

Barbatul o mangaie pe parul lung, blond-roscat, acum presarat cu cateva fire cenusiu-deschis.

— Daca ti-as fi spus c-o sa vina, ai fi adunat toti servitorii si ai fi insistat sa tii un banchet.

Ea ii raspunse la suras.

— Cam asa ceva. Acum va trebui sa va multumiti cu carne rece si oua fierte .

El o saruta pe frunte.

— Pai, ai putea macar sa ne rasfeti cu cel mai bun vin al nostru. Lasa-l pe tatal tau sa aleaga o sticla – cunoaste recoltele mai bine decat noi ceilalti .

— Doar pentru ca isi ia atat de mult in serios indatorirea de a degusta. O sa-l intreb daca mai are cateva dintre vechile sticle festive de la nunta lui cu mama.

Octa disparu inapoi in casa, dupa ce-i facuse cu mana lui Vorian, care intra in curte calare pe un armasar salusan musculos.

Desi Xavier avea acum patruzeci si sapte de ani si simtea ceva mai putina sprinteneala in muschi, mintea lui retinea mai multe amanunte si relatii decat o facuse vreodata in zilele tineretii. Prin contrast, Vor Atreides isi pastra trasaturile cele mai placute ale tineretii, imbinate cu intelepciunea experientei. Nu imbatranise nici macar cu o zi de la evadarea sa de pe Pamant, cu decenii in urma. Avea pielea inca neteda, parul inchis la culoare si bogat, desi ochii ii purtau povara mai multor amintiri decat ar fi trebuit sa arate ochii oricarui tanar. Cu ani in urma, ii explicase lui Xavier cum fusese cu tratamentul de prelungire a vietii – „tortura” fusese cuvantul cu care il descrisese – pe care i-l administrase Agamemnon, si care ar fi trebuit sa fie o rasplata.

Vor sari din sa si batu usor cu palma gatul magnificului animal. Doi grajdari aparura sa ia armasarul; aveau sa-l tesale, sa-i impleteasca coama si sa-i perie coada; batranul Manion avea sa se asigure ca totul era facut spre satisfactia lui.

Xavier intinse mana protocolar sa-si salute prietenul, dar Vor il batu in schimb pe spate.

— Asa! Iti place noul meu cal, Xavier? E unul dintre cei cinci pe care tocmai i-am cumparat.

Cu vizibila mandrie, urmari animalul intrand la trap in grajdurile familiei Butler.

— Formidabile animale.

— Din cate-as fi crezut, calaria ar trebui sa fie o mare problema pentru tine, Vor. Ai putina experienta in ceea ce priveste caii, asa ca .

— Dar imi place la nebunie haosul. Mi-am petrecut destul din viata mea printre masini, si e ceva unic si captivant in a calari un animal viu, care pare sa se bucure de calatorie.

Ridica ochii spre cer, cu chipul tulburat si ganditor.

— Acum, ca ma gandesc la asta, si Erasmus tinea cai. Cateodata trimitea o trasura eleganta sa ma aduca la vila lui. Bietele animale . dar probabil ca robotul avea grija de ele destul de bine. Prefera sa faca experimente pe oameni, stii .

Pana cand ajunsera in balconul de la etaj al camerei Soarelui de Iarna, Octa ceruse deja servitorilor sa aduca o tava cu felii de carne, branzeturi si oua fierte cu garnitura de ierburi aromate. Era deschisa si o sticla de vin bun, rosu, cu doua pahare pline, oxidandu-se expuse la aer.

Xavier chicoti.

— Cateodata cred ca Octa e la fel de telepata ca si magicienele de pe Rossak .

Cand prietenul sau se lasa sa cada intr-un fotoliu si-si ridica picioarele pe balustrada balconului, Xavier se intoarse si-si roti privirea peste padurile dese de pe mosia Butler.

— De ce nu-ti gasesti tu o femeie, Vorian? Te-ar putea imblanzi si ti-ar da de fiecare data un motiv sa astepti cu nerabdare sa te intorci pe Salusa .

— Sa ma imblanzeasca?

Vor ii arunca un suras stramb.

— De ce-as pedepsi cu prezenta mea cine stie ce biata femeie nevinovata? Sunt destul de multumit sa am cateva femei care ma asteapta pe ici, pe colo.

— Adica in fiecare spatioport .

— Nici pe departe. Nu sunt afemeiatul care crezi tu!

Vor lua o inghititura de vin si ofta de placere.

— S-ar putea totusi sa aleg una, pana la urma.

Lasa nespus ceea ce era evident – faptul ca avea inca destul timp. Ii venea greu sa-si imagineze ca ar putea petrece atatia ani cu o singura femeie.

Vor il slujise pe Omnius, dar Serena Butler ii schimbase modul de gandire si-l facuse sa priveasca universul in alt fel – intr-un fel uman. Vor acceptase cauza Jihadului nu ca un neghiob amagit sau ca un fanatic care nu-si pune intrebari, ci ca un comandant militar competent, cu talentele invatate de la generalul Agamemnon. De cand scapase de stapanirea lui Omnius si-si inchinase loialitatea omenirii libere, Vorian Atreides sustinea ca devenise mai viu decat isi imaginase vreodata ca ar fi posibil.

Fireste, lui Vor ii placea la nebunie sa ia parte la petreceri si sa spuna povesti despre bataliile pe care le dusese, despre infricosatorul lui tata cymec, despre cum era sa cresti sub dominatia masinile ganditoare. Ascultatorii se adunau in jurul lui, coplesiti de istorisirile pe care le auzeau, iar el se delecta cu toata aceasta atentie.

Acum totusi, cei doi barbati erau cufundati intr-o tacere prietenoasa, neavand nevoie sa impresioneze pe nimeni. Isi savurara vinul, se delectara cu panorama viilor si a livezilor de maslini. Ca intotdeauna in aceste momente rare si linistite dintre misiunile Jihadului, stateau de vorba despre succese si infrangeri, despre camarazii soldati ai Jihadului si mercenarii care-si dadusera viata.

— Problema noastra in tot acest timp, vorbi Vor, este ca Iblis dezlantuie fervoarea convertitilor sai in loc sa adere la o strategie militara coordonata. Ca flacarile urmand combustibilul cel mai rapid, ard cu putere, dar nu-si indeplinesc adevaratul obiectiv. In ceea ce ma priveste, cred ca Marelui nostru Patriarh ii place doar sa se incalzeasca la dogoarea acestui foc.

Xavier incuviinta.

— Jihadul tine de decenii, iar simpla lupta impotriva lui Omnius de o mie de ani inainte de asta. Trebuie sa mentinem ardoarea si devotamentul sau luptatorii nostri vor fi cuprinsi de disperare .

Chiar si dupa un an, groaznica pierdere a lui Vergyl Tantor apasa greu asupra amandurora. In timp ce Xavier isi iubise fratele adoptiv si incercase sa-l indrume prin meandrele carierei militare, Vor se imprietenise cu tanarul, amestecandu-se cu gradele inferioare in feluri in care Xavier cel rigid si protocolar nu putea. Faptul de a-i vedea pe Vor si pe Vergyl razand impreuna il facuse mereu pe Xavier sa simta un strop de invidie. Dar acum era prea tarziu pentru ca sa se revanseze fata de fratele mai mic .

Vor continua sa stea cu ochii atintiti spre dealuri.

— Masinile ganditoare vad imaginea de ansamblu, planul general. Nu cred ca armata Jihadului are un asemenea concept. Omnius inca mai poate castiga – nu prin forta militara, ci prin apatia care se slabeste fortele .

Vorbira despre rapoartele aduse clandestin de pe Ix, unde situatia era deosebit de sangeroasa. Robotii asasini si unul dintre cymecii titani incepusera o campanie de genocid fatis, asa cum se intamplase mai de mult pe Pamant. Marele Patriarh ceruse o ofensiva hotaratoare, nici o clipa prea curand, potrivit lui Xavier. Armata Jihadului nu-i putea abandona pe vitejii luptatori de pe Ix. Xavier insusi se oferise voluntar sa conduca atacul principal. Intre timp, ca reactie la pledoariile lui Iblis Ginjo, multimi de noi recruti exuberanti se oferisera deja voluntari pentru conflict.

Vor se incrunta.

— Eu vad toate aceste victime de pe Ix ca pe niste oameni, care lupta pentru libertate si chiar pentru viata lor. N-ar trebui sa-i sacrificam la intamplare .

Xavier dadu din cap.

— Rasculatii de pe Ix n-au nevoie sa devina miei de jertfa, daca apare un conducator care sa-i transforme in ceva mai mult. Asta va fi responsabilitatea mea.

Vor inghiti un ou micut, condimentat, si-si linse degetele.

— Inteleg ca esti dornic sa obtii victoria cu orice pret – ai demonstrat asta destul de bine pe Anbus IV – dar Jihadul nostru va fi mai bine servit daca ne concentram asupra alternativelor care produc pagube masinilor fara un pret atat de mare in vieti omenesti. Misiunea de pe Ix este o . greseala. Iblis a ales planeta asta fara alt motiv decat acela ca vrea centrele ei industriale intacte.

— Fabricile construiesc arme si nave, Vorian. Asta impinge Jihadul inainte.

— Da, dar este cu adevarat cea mai buna strategie o ciocnire militara frontala cu cele mai bune trupe ale lui Omnius?

— Vrei sa spui c-ar trebui sa folosim mai multe trucuri de salon, precum virusul tau impotriva navelor de razboi ale masinilor de pe Anbus IV? Si flota ta inchipuita de pe Poritrin?

Vor isi drese glasul cu insistenta.

— Amandoua aceste tactici au functionat, nu-i asa? Am spus-o de multe ori inainte: cel mai mare avantaj al nostru este simpla noastra imprevizibilitate .

Isi termina vinul cu un gest nastrusnic, apoi intinse mana sa ia sticla, umpland la loc paharul lui Xavier, apoi pe-al lui.

— Ia de exemplu trucul de pe Poritrin . Nu ne puteam permite sa pierdem laboratoarele de armament ale lui Holtzman, nu ne puteam permite sa dedicam o parte prea mare a Armadei sa patruleze pe orbita. Dupa metoda mea, ne-am atins scopurile cu costuri relativ mici, fara pierderi de vieti omenesti.

Vor inalta din sprancene.

— Trebuie doar sa intelegi cum gandesc masinile .

Xavier se incrunta.

— Nu sunt la fel de bun ca tine la asta, prietene. Avand in vedere cat de mult ai trait alaturi de ele.

Ochii cenusii ai lui Vor aruncara fulgere.

— Asta ce inseamna?

— N-am vrut sa spun ceea ce crezi.

Vor isi ciocni paharul de al lui Xavier.

— In felul meu sau al tau, sa speram ca Omnius plateste pretul.

Vor incerca sa faca masinile sa mearga in continuare pe ghicite, si-si dezvoltase aceasta capacitate mult dincolo de ceea ce-l invatase Agamemnon. Nevrand ca tatal lui cymec sa-i prevada miscarile, trebuia sa ramana cu un pas inainte, exact ca la o mana strategica riscanta, in finala unui joc de Fleur de Lys.

Vor isi folosi codurile de acces ca sa intre in laboratorul blindat unde copia capturata a lui Omnius fusese conectata la substatiile atent monitorizate ale unui computer. Salusanii evitau aceasta cladire, aceasta inchisoare pentru demonul Omnius, cu o teama superstitioasa.

Vor intra in incapere si ramase in picioare in fata ecranului de acces si al difuzorului lui Omnius. El, o simpla fiinta umana si candva om de incredere al hipermintii computer, acum il tinea complet subjugat. Ce curs uluitor al evenimentelor luase viata sa!

— Vorian Atreides, vorbi Omnius. Tu, dintre toti oamenii nesabuiti si salbatici, ar trebui sa recunosti absurditatea Jihadului. Intelegi scopul si eficienta lumilor sincronizate, totusi iti indrepti loialitatea catre haosul total si catre distrugerea nebuneasca. Acest lucru sfideaza logica.

Vor incrucisa bratele la piept.

— Sfideaza doar capacitatea ta de a intelege, Omnius, pentru ca masinile ganditoare nu apreciaza valoarea libertatii.

— Erasmus mi-a dovedit ca nu se poate avea incredere in nici un om. Ar fi fost in avantajul meu daca i-as fi eliminat pe toti cei de soiul tau de pe lumile sincronizate. Asta a fost o ocazie pierduta, o hotarare nefericita.

— Platesti pentru ea acum, Omnius, si vei continua sa platesti pana cand masinile ganditoare vor fi nimicite si oamenii vor putea coloniza orice loc doresc.

— Ce gand neplacut, comenta Omnius.

Pentru ca Vor fusese crescut pe lumile sincronizate, era familiarizat cu programarea, chiar proiectase cateva sisteme separate de unul singur. De mai bine de un an, lucrase cu portiuni din aceasta actualizare a lui Omnius, extragand si manipuland informatii. Hipermintea intelegea cateodata ce facea el, dar cu alte ocazii Vor reusise sa stearga si sa modifice orice dovada a schimbarilor pe care le facuse.

De-a lungul anilor urmarise interogatoriile plictisitoare, lipsite de imaginatie si chiar stupide, ca si tentativele de exploatare a copiei hipermintii. Oamenii de stiinta ai Ligii, chiar si savantul Holtzman, se temeau prea mult sa-si asume riscuri, speriati ca i-ar putea provoca pagube lui Omnius cel captiv. Dar la ce altceva era bun? Vor stia ce face, si prefera sa riste pentru victorie. Avusese intotdeauna o fire independenta, actionand la indemnul propriilor sale impulsuri si de obicei reusind.

Daca acest plan avea succes, lumile sincronizate urmau sa se clatine cu adevarat din temelii. Merita riscul, iar Vor nu voia ca nimeni altcineva sa se amestece in planul lui. Oricum nu-l puteau ajuta.

Pana la plecarea lui Xavier cu masiva lui flota de batalie spre Ix, Vor spera sa termine cu modificarile viclene ale acestei sfere de actualizari. Echipele de specialisti in cibernetica ai Ligii storsesera pana acum toate informatiile posibile din aceasta copie prizoniera. Nici macar savantul Holtzman nu fusese in stare sa smulga alte cunostinte din gelsfera argintie.

Acum Vor avea sa-l transforme pe Omnius insusi intr-o arma mortala impotriva masinilor ganditoare. Iar incarnarile hipermintii de pe diferite lumi sincronizate n-ar fi stiut niciodata ce li s-a intamplat.

Glacial si protocolar, dar cu o nuanta extrem de subtila de indignare Omnius zise:

— Daca iti atingi scopurile, Vorian Atreides, va trebui sa traiesti cu prostia ta. Iti vei da seama in curand ca ineficienta umana nu poate inlocui catusi de putin masinile ganditoare. Asta iti doresti cu adevarat?

Ranjind malitios, Vor sublinie slabiciunea principala a computerului.

— Avem un avantaj pe care n-o sa-l poti intelege niciodata, Omnus, si care va insemna prabusirea ta.

— Si care e acesta, Vorian Atreides?

Ofiterul brunet se apleca spre ecran, ca pentru a da drumul poantei unei glume bune.

— Noi, oamenii, suntem nesfarsit de inventivi . si de inselatori. Masinile nu-si dau seama ca pot fi trase pe sfoara.

Omnius nu dadu nici un raspuns in timp ce prelucra afirmatia. Vor stia, desigur, ca si oamenii puteau fi pacaliti, dar hipermintea nu putea gandi in asemenea termeni. Nici o masina nu putea.

Armata cultiva tehnologia, iar tehnologia da nastere anarhiei pentru ca raspandeste groaznicele masini ale distrugerii. Chiar si inainte de acest Jihad, un singur om putea crea si pune in aplicare destula violenta pentru a devasta o intreaga planeta. S-a mai intamplat! De ce credeti ca au devenit computerele un blestem?

SERENA BUTLER, Zimia se reuneste.

Pe masura ce numarul lor scadea, cymecii supravietuitori vedeau cum se stingea conspiratia impotriva lui Omnius. Sansele de succes, de a aduce o noua si stralucitoare Epoca a Titanilor, scadeau cu trecerea fiecarui an. Douazeci dintre cuceritorii initiali isi unisera fortele pentru a rasturna Vechiul Imperiu, dar dupa pierderea lui Ajax, Barbarossa, Alexander, Tamerlane, Tlaloc si a tuturor celorlalti, ramasesera numai patru.

Nici pe departe destui pentru a-l distruge pe Omnius.

Uneori, Agamemnon se gandise sa distruga pur si simplu toti ochii-de-paza paraziti si sa fuga in spatiu, sa nu se mai intoarca niciodata. Ii putea lua cu el pe iubita lui, Juno, pe Dante – poate chiar si pe imbecilul de Xerxes. Puteau sa cladeasca un imperiu al lor, departe de hipermintea despotica. Dar asta ar fi fost o nesabuinta. Un esec total.

Generalul cymec se indoia ca Omnius s-ar osteni sa-i vaneze, iar hipermintea cu siguranta nu putea sa priceapa conceptul de razbunare, dar Agamemnon si camarazii sai fusesera titani, cuceritori preamariti ai Vechiului Imperiu. Daca dispareau in bezna – un cvartet de supravietuitori domnind peste nimic – ar fi fost o infrangere mai rusinoasa decat distrugerea completa. Nu, Agamemnon voia sa cucereasca lumile sincronizate pentru el insusi. N-ar fi acceptat nimic mai putin decat dominatia totala.

Intorcandu-se din misiunile si jafurile lor, curmand licaririle de revolta care continuau sa creasca, devenind flacari deschise, pe lumi sincronizate risipite la intamplare, el si cu colegii lui titani tinura o intalnire in salbaticia spatiului.

Agamemnon sperase sa aiba parte de o intalnire secreta, din moment ce reusise rareori sa-si desfasoare planurile sub supravegherea permanenta a ochilor-de-paza ai lui Omnius, fie ca era vorba de dispozitive fixe ori mobile. Dar de data asta el, Juno, Dante si Xerxes erau insotiti de relativ nou-venitul Beowulf, iar Beowulf nu reusise sa scape de supraveghere. Trebuiau sa fie deosebit de atenti.

Agamemnon ezitase intotdeauna sa aiba incredere in oricine chiar si in alt cymec care rezistase vreme de secole. Titanii trebuiau sa fie intotdeauna precauti. Cu toate acestea, generalul era intrigat de cutezanta lui Beowulf.

Navele lor se conectara in spatiu, iar trapele se unira pentru a forma un roi de aparate artificiale, ca o statie spatiala geometrica in vidul pustiu, departe de orice sistem solar. Stelele sclipeau ca niste giuvaieruri peste tot in jurul lor, in imensitatea cosmosului. Tara nimanui.

Instalandu-si recipientul de pastrare intr-o forma umblatoare mica, mobila, Agamemnon iesi in graba din nava lui si trecu prin trapa conectata la vehiculul lui Juno. Amandoi pasira unul langa altul pe picioarele segmentate flexibile spre nava centrala. Dante intra din partea opusa.

Stand alaturi de forma mobila a lui Beowulf, Xerxes se afla deja acolo, in permisie dupa orgia sangeroasa de pe Ix. Xerxes parea agitat sau poate nerabdator, dar Agamemnon era obisnuit ca titanul cu vointa slaba sa reactioneze exagerat in cele mai multe imprejurari. Cu cat se intorcea Xerxes mai repede pe Ix, cu atat mai fericit avea sa fie Agamemnon.

Deasupra, lentilele luceau pe ochii-de-paza mobili plutitori, inregistrand fiecare clipa. Agamemnon era iritat de supravegherea permanenta, la fel cum fusese in ultimele unsprezece secole.

— Salutari stapanului Omnius, spuse el, pe un ton plictisit de inceputul formal al intalnirii. Cuvintele erau rostite fara vreun entuziasm deosebit. Hipermintea computer nu stia sa interpreteze inflexiunile vocii.

— Dimpotriva, replica Beowulf cu indrazneala, blesteme sa cada asupra lui Omnius! Fie ca hipermintea sa se spulbere si lumile sincronizate sa se prabuseasca in ruina pana cand cymecii vor domni din nou!

Uluita, Juno se dadu inapoi in corpul ei ca de crab, desi nutrea si ea aceleasi ganduri. Ochii-de-paza sclipeau spre ei, iar Agamemnon se intreba ce pedeapsa avea sa nascoceasca Omnius o data ce inregistrarile aveau sa fie analizate. Cymecii nu puteau pur si simplu sa distruga ochii-de-paza inainte ca ei sa raporteze hipermintii, dar asta i-ar fi dat de gol si ar fi pus piedici planurilor lor, care se derulau deja de secole.

Multumita stravechilor restrictii de programare ale lui Barbarossa, hipermintea nu putea ucide pe niciunul dintre cei douazeci de titani originari. Pe de alta parte, ca simplu neocymec, nesabuitul si tanarul Beowulf nu avea o asemenea protectie. In ciuda vulnerabilitatii sale, tocmai isi atrasese asupra capului o sentinta capitala.

Xerses nu-si putea ascunde incantarea.

— Atunci ai reusit, Beowulf? Ai avut succes dupa atata timp?

— Reprogramarea a fost destul de simpla. Adevarata smecherie a fost s-o fac in asa fel incat Omnius sa nu banuiasca niciodata.

Cu un brat segmentat, facu semn catre lentilele sferice plutitoare.

— Acesti ochi-de-paza inregistreaza cu sarguinta o versiune complet artificiala a intalnirii noastre, o discutie inofensiva despre rebelii umani. Omnius va fi satisfacut – iar noi putem vorbi despre acele ganduri care ne preocupa.

— Eu . nu inteleg, bombani Dante.

— Banuiesc ca am fost pacaliti, dragul meu, ii spuse Juno lui Agamemnon.

— Asteapta si asculta, raspunse el, ramanand nemiscat. Filamentele lui optice sclipira in directia lui Beowulf.

— Eu l-am pus sa faca asta, Agamemnon, zise Xerxes cu mandrie. Beowulf il uraste pe Omnius la fel de mult ca si noi, si s-a aflat sub controlul hipermintii aproape la fel de multa vreme. Cred ca talentul lui poate fi de mare folos pentru planurile noastre. Acum, in sfarsit, avem o sansa.

Agamemnon abia-si putea stapani furia.

— Ati complotat impotriva lui Omnius, iar acum incercati sa ne implicati si pe noi? Xerxes, esti un neghiob mai mare decat banuiam! Vrei sa ne distrugi pe toti?

— Nu, nu, Agamemnon. Beowulf e un geniu in materie de programare, la fel cum a fost si Barbarossa. A descoperit o cale de a crea o bucla de instructiuni care introduce inregistrari false in ochii-de-paza. Acum ne putem intalni de cate ori vrem, iar Omnius nu-si va da seama niciodata de diferenta.

Beowulf isi scutura picioarele mecanice si facu doi pasi in fata

— Generale Agamemnon, am fost instruit sub indrumarea prietenului vostru Barbarossa. El m-a invatat cum sa manipulez masinile ganditoare, si am continuat sa studiez in secret vreme de secole. Sperasem ca titanii sa fie iritati de domnia hipermintii . dar n-am fost sigur pana cand nu m-a abordat Xerxes.

— Xerxes, ne-ai supus unui risc teribil, marai Agamemnon.

Dar Dante, mereu logic, mereu metodic, sublinie ceea ce era evident:

— Noi patru suntem prea putini ca sa infaptuim ceea ce trebuie facut. Daca intra in randurile noastre mai multi cymeci, avem mai multe sanse impotriva lui Omnius.

— Si mai multe sanse ca unul dintre ei sa ne tradeze!

Chiar si Juno fu de acord cu majoritatea.

— Avem nevoie de sange proaspat, dragul meu. Daca nu recrutam noi conspiratori, o sa petrecem inca un mileniu vorbind si plangandu-ne . aceia dintre noi care vom supravietui. Cu ajutorul lui Beowulf, macar putem sa mai avansam. Facand planuri in mod deschis si mai des, putem realiza mai mult in cateva luni decat am reusit in decenii intregi.

Inca nelinistit, Xerxes comenta:

— Daca nu ne asumam nici un risc, nu suntem mai buni decat fiintele acelea umane apatice care se balaceau in excese pe vremea Vechiului Imperiu.

Beowulf astepta sa fie luata hotararea in legatura cu includerea sa in conspiratie. Agamemnon recunoscu fata de sine insusi ca, dintre toti neocymecii, Beowulf ar fi fost primul pe care l-ar fi ales.

In ciuda enervarii starnite de comportamentul unilateral al lui Xerxes, generalul nu se putea hotari sa refuze oferta. In cele din urma, rosti:

— Foarte bine. Asta ne ofera loc sa respiram, asa cum aveam voie, ne da sansa sa facem un pas inainte cu planurile noastre .

Isi roti turela care-i servea drept cap, examinandu-i pe Juno, Dante, Xerxes si in sfarsit pe nerabdatorul Beowulf.

— Lucrand impreuna, ar trebui sa-i aducem prabusirea lui Omnius. Cel putin, asteptarea a luat sfarsit.

Exista un anumit impuls catre victorie . si catre infrangere.

IBLIS GINJO, Optiuni pentru eliberarea totala.

Cu Marele Patriarh asteptat sa soseasca pe Poritrin in orice clipa, lordul Bludd pusese in scena inca o ceremonie fastuoasa, pentru ca populatia sa poata continua sa sarbatoreasca victoria asupra masinilor ganditoare. Fusesera ridicate tribune in jurul marginilor amfiteatrului de pe malul fluviului, fusesera atarnate steaguri colorate si fusesera pregatite ospete, toate pentru a-l intampina pe Iblis Ginjo.

In mijlocul unui asemenea haos, Aurelius Venport hotari ca ar putea sa strecoare neobservat in noul laborator nava de marfuri invechita.

Tuk Keedair plecase pe Rossak sa aduca vehiculul din docul spatial si se intorsese in sistemul Poritrin exact la momentul potrivit, asa cum avusese intentia. Cu toata lumea preocupata de festivitatea Marelui Patriarh, Venport era sigur ca putea aduce aparatul cel mare pana la noul complex de laboratoare al lui Norma Cenva fara sa atraga atentia in mod inoportun. Voia sa pastreze lucrurile ascunse in legatura cu acest proiect.

Oricum nu era interesat catusi de putin de zaiafetul zgomotos din noaptea asta. Profiturile din munca lui Holtzman – din punct de vedere legitim, munca depusa de Norma – inundasera Poritrinul cu mai multa bogatie decat ar fi putut risipi cea mai extravaganta persoana in zece vieti. Venport era increzator ca noul proiect al lui Norma de pliere a spatiului avea sa-i aduca mai multi bani decat isi imagina cineva.

Desi hangarul cel mare al noului complex de cercetari nu era inca terminat, Norma locuia la locul de munca indepartat. Principala ei prioritate fusese sa-si transforme spatiul pentru birouri de la vechiul cartier general al operatiunilor miniere in asa fel incat sa poata continua sa studieze si sa-si modifice calculele. In timp ce supraveghetorii constructiilor cutreierau prin zona imprejmuita si dadeau ordine echipelor de lucru pentru renovarile necesare, Norma se cufundase iarasi in proiectele sale stiintifice.

Gandindu-se la devotamentul ei total, Venport surase cu nostalgie. Spre deosebire de cei mai multi dintre oameni, care se lasau dusi de valurile vietii cautand succesul sau doar o existenta comoda, draga de Norma nu avea nici o indoiala in legatura cu misiunea ei. Avea o concentrare fara cusur.

Fara sa deranjeze geniul, Venport se apuca sa aiba grija de toate celelalte amanunte, ducandu-se si intorcandu-se din Starda sa comande provizii si echipament, mobila si echipe de lucru temporare. Pentru a adauga inca un nivel de securitate pentru proiect, Venport hotarase ca sclavii care construiau hangarul si renovau instalatiile de minerit abandonate sa nu ramana acolo destul de mult cat sa-si dea seama ce avea intentia sa faca Norma de fapt.

Pentru moment, lordul Bludd era incantat si plin de sine, gandindu-se ca negociase o victorie financiara usoara asupra lui Venport. Simtindu-i mandria marginita, Venport isi exploata avantajul inaintand o cerere directa catre Bludd de a folosi temporar cativa sclavi devotati si invoindu-se sa plateasca o taxa suplimentara pentru niste muncitori bine instruiti si docili. Fara indoiala, nobilul de pe Poritrin ii ceruse un pret mai mare decat meritau captivii budislamici, dar Venport nu avea timp sa se targuiasca si sa recalifice o intreaga armata de muncitori. Trebuia sa plece curand pe Arrakis, ca sa incerce sa potoleasca banda de proscrisi vicleni care atacau operatiunile de recoltare de mirodenie ale naibului Dhartha.

Deocamdata, partenerul sau de afaceri, Tuk Keedair, urma sa ramana pe Poritrin cu Norma. Recunoscut ca un conducator de lucrari foarte strict, avea sa se asigure ca sclavii munceau pentru ea cum se cuvine, astfel incat Norma sa-si poata atinge scopurile la timp. Ca de obicei insa, ea avea rezerve in ceea ce priveste folosirea echipelor de sclavi, dar in imprejurarile date Venport nu prea avea de-ales. Budislamicii erau singura forta de munca disponibila pe Poritrin.

Venport se intoarse la santierul de constructii indepartat, ancorand salupa rapida in canionul ingust, atunci cand apa deveni prea putin adanca pentru a mai naviga. Noul laborator al lui Norma si hangarul umpleau o caverna imensa care se aflase candva in spatele unei caderi de apa, dar acea cascada disparuse de multa vreme, ca si afluentul care-o alimenta, fiind deviata cu secole in urma din cauza proiectelor de ameliorare a resurselor elaborate de lordul Frigo Bludd, pentru nevoile agricole ale orasului Starda. Tavanul grotei statea deschis catre cer, chiar daca era acoperit de un mare hangar-magazie aflat in constructie pe platoul de deasupra.

Un lift de pasageri cu mersul lin fusese instalat pe coasta stancii, iar Venport il lua pana la marginea de sus a canionului. Inconjurat de cladirile auxiliare greoaie, hangarul convertit dintr-o magazie lucea in lumina dupa-amiezii tarzii. Acoperisul in forma de consola fusese dat la o parte, rulat de-o parte si de alta, asa incat constructia incapatoare era gata sa primeasca vehiculul prototip asteptat.

Venport dadu din cap satisfacut, vazand progresul pe care-l facusera muncitorii; spera sa poata verifica daca instalatiile erau gata de functionare inainte de a pleca pe Arrakis. Trecand pe poarta, pe langa trei paznici din partea locului pe care-i angajase de curand il gasi pe supraveghetorul de proiect si-i ceru un raport privitul mersul lucrarilor. In preajma depozitului si a dependintelor, sclavii tocmai isi luau o scurta pauza de dupa-amiaza ca sa manance, sa se odihneasca si sa se roage. Dupa aceea, aveau sa se intoarca la munca pana tarziu, in noapte.

Norma iesi din birourile inchise in care-si facea calculele si clipi la lumina scazuta, surprinsa ca trecuse o zi intreaga. Venport pasi spre ea, zambind larg; din obisnuinta, o imbratisa cu caldura. Parul femeii arata zburlit si neingrijit, dar simplul fapt ca nu-si dadea aere si nu pretindea ca e frumoasa o facea sa para si mai atragatoare pentru el.

— Nava mea soseste in dupa-amiaza asta, Aurelius? Asta e ziua sau am pierdut socoteala in calendar?

— Ajunge in mai putin de-o ora, Norma.

Arata catre acoperisul deschis.

— Hangarul pare sa fie gata.

Chipul ei deveni tot mai nerabdator.

— Atunci pot incepe faza propriu-zisa de testare a proiectului?

Venport incuviinta, lasandu-si mana sa zaboveasca pe umarul ei micut. Inima i se incalzi cand Norma ii zambi.

— Lordul Bludd mi-a promis ca o sa repartizeze o echipa de sclavi calificata, de la fabricantii si constructorii recentei flote spatiale. Au experienta in genul asta de munca, asa ca sper ca nu va fi nevoie de prea multa instruire .

— In regula, pentru ca n-o sa am nici timpul, nici preocuparea de a petrece toata ziua indrumandu-i. Vor trebui sa lucreze independent!

— Tuk Keedair o sa ramana aici, sa aiba grija de toate astea, o linisti Venport. Aduce cu el si o trupa numeroasa de agenti de securitate mercenari, loiali firmei Venkee Enterprises, nu Poritrinului. Ei or sa stea cu ochii pe instalatii si or sa se asigure ca sclavii nu incearca sa comita vreun sabotaj .

Arunca o privire in josul fluviului.

— Si or sa-i impiedice si pe lordul Bludd si pe Tio Holtzman sa-si bage nasul!

— Nu mi-am facut niciodata atatea griji pentru securitate pana acum .

— Holtzman si-a facut. A avut intotdeauna garzi de dragoni in laborator.

— De ani de zile, savantul Holtzman nu-mi acorda prea multa atentie, Aurelius. De ce si-ar bate capul cu mine acum?

— Pentru ca, daca are macar o particica din geniul care i se atribuie, nu se poate lasa pacalit o vesnicie, si-si va da seama ce miracol a pierdut lasandu-te sa pleci.

Jenata de compliment, Norma arunca o privire prin santierul de constructie, ca si cum nu si-ar fi adus aminte ca unele dintre cladiri sa se fi aflat acolo ultima oara cand observase ea amanuntele.

— Dar tu unde-o sa fii?

Venport ofta, dandu-si seama ca nu fusese atenta.

— Ti-am spus deja, Norma. Plec pe Arrakis sa ma ocup de niste probleme privind operatiunile cu mirodenie. Keedair va avea sarcina mai usoara si mult mai placuta de a ramane aici, cu tine.

Norma se incrunta. Desi ajunsese la o varsta mijlocie, expresia ei ii amintea lui Venport de fetita de pe Rossak pe care-o iubise atat de mult.

— As vrea sa poti ramane cu mine, Aurelius. As prefera din toata inima sa am prin preajma chipul tau prietenos in loc de . un negustor de sclavi tlulaxa.

Venport izbucni in ras.

— Nu trebuie sa-ti placa Keedair, Norma. Lasa-l doar sa-si faca treaba.

Ofta.

— Si, crede-ma, si eu as prefera sa raman. Dar am prea multe de facut – si ma tem ca timpul petrecut aici, cu tine, ar fi atat de placut incat as fi complet impiedicat sa realizez ceva care sa merite.

Ea chicoti cu o veselie copilareasca. Venport se stapani, intrebandu-se daca intr-adevar flirtase cu ea. Dupa o clipa de gandire, ajunse la concluzia ca asa facuse. Dupa atatia ani de prietenie stransa, se intreba de ce l-ar surprinde acest lucru.

Supraveghetorul santierului iesi in graba din hangar, cautandu-l in Venport.

— Tocmai am primit un semnal, domnule director . Nava a primit acordul de libera trecere si e in curs de coborare prin atmosfera, Tuk Keedair e la comenzi.

Venport incuviinta, deloc surprins ca partenerul lui preferase sa piloteze singur aparatul. Traficantul de carne vie petrecuse multi ani ca negustor, facand raiduri pe planetele nealiate si capturand sclavi budislamici. Stia cum sa manevreze un simplu transportor de marfuri.

— Uite, Norma! A sosit!

Arata spre o lumina stralucitoare care inainta prin culorile sterse ale amurgului.

Imaginea deveni si mai luminoasa, carcasa incalzindu-se pana la incandescenta la reintrarea in atmosfera, iar Norma auzi bangul sonic la trecerea pe langa ei. Era o nava mare, proiectata in principal pentru calatorii spatiale pe distante mari si pentru coborari ocazionale la suprafata, desi cea mai mare parte a incarcarii marfurilor se facea folosind navete de transport.

Ca vehicul spatial, nava era relativ lenta si ineficienta. In acest moment, in timp ce Keedair vorbea prin transmitatorul pe frecventa ingusta, bombani in legatura cu sistemele antice ale navei. Evident, Venport avusese motive bune pentru a o scoate din serviciu.

In cele din urma, Keedair aduse aparatul de mari dimensiuni deasupra hangarului deschis si, manevrandu-l ca un expert, il facu sa coboare in depozitul gol. Venport il urmari, nesigur daca vehiculul greoi va trece vreodata prin acoperisul deschis. Dar negutorul tlulaxa reusi, cu o toleranta de cativa metri.

Norma privi aterizarea cu infiorare, iar Venport isi putea imagina rotitele invartindu-se in mintea ei. Vazuse schite si proiecte ale navei, asa ca intelegea deja modificarile pe care ar trebui sa le faca. Dar simplul fapt de a vedea aparatul cu propriii ochi parea sa-i aprinda imaginatia.

— Un model pentru toate zborurile interstelare viitoare, omenta Norma. Ceea ce realizez aici va schimba totul .

Venport absorbea optimism de la ea. Femeia nu-si putu smulge privirea de la nava pana cand aceasta nu ateriza inauntrul hangarului si muncitorii nu se repezira sa instaleze ancorele de andocare si stabilizatoarele.

Norma se intinse si-l stranse de mana mult mai mare.

— Am asteptat asta atatia ani, Aurelius . Abia daca-mi vine sa-mi cred ochilor. Mai am inca mult de lucru, dar pot in sfarsit sa-i dau drumul.

Marele Patriarh Iblis Ginjo se astepta ca sosirea lui sa provoace putina agitatie, iar orasul-capitala, Starda, organiza intr-adevar o primire suficient de extravaganta. In orice moment, numeroase planete erau angajate in lupta impotriva masinilor ganditoare. Potrivit calendarului sau, campania tot mai ampla de pe Ix ar fi trebuit sa fie acum in plina desfasurare, dar Iblis nu voia sa se puna intr-un asemenea pericol personal fatis. Dimpotriva, Poritrin era locul potrivit in care sa se afle, de vreme ce invadatorii roboti fugisera deja.

Atatand rascoala initiala de pe Pamant, Iblis dovedise ca nu era las, pozitia lui vitala in calitate de conducator al Consiliului Jihadului il impiedica sa-si asume acum riscuri prea mari. Desi prezenta sa pe campurile de batalie ar fi ridicat fara indoiala moralul luptatorilor disperati, Marele Patriarh nu voia sa riste sa fie vazut in alta parte decat in locul unei victorii autentice. Cum era cazul aici.

Insotit de loialul, dar discretul lui locotenent din Jipol, Yorek Thurr, Iblis debarca din nava la spatioportul din Starda si inainta tantos sa intalneasca o mica delegatie oficiala. Observand ca lordul Bludd lipsea, Iblis murmura un comentariu nemultumit, chiar in momentul in care tanarul aghiotant de pe Poritrin venea grabit spre el.

— Momentul sosirii tale este excelent, Mare Patriarh. Ceremonia de acordare a decoratiilor are loc peste doar doua ore, dar e destul timp pentru garderobierii nostri sa te pregateasca pentru aparitia alaturi de lordul Bludd.

Tanarul aghiotant purta vesta si pelerina in alb si negru, unul dintre stilurile la moda pe planetele nobililor.

Cand un slep plutitor il lasa pe Iblis impreuna cu suita lui la amfiteatru, i se dadu un scaun pe platforma intinsa pe malul raului, dar intr-o parte – in fond, era doar unul dintre cei saptezeci de politicieni si nobili prezenti. Nu mai putin de patru sute de mii de oameni se aflau inghesuiti pe campurile acoperite cu iarba, privind in sus catre ecranele de proiectie si ascultand prin sistemele de difuzoare cu sunet limpede, montate sa pluteasca pe suspensoare. Altare ridicate, in graba, inchinate lui Manion cel Nevinovat stateau la loc de cinste pe marginea falezei, deasupra fluviului. Fusese dezvelita si o noua statuie, o constructie imensa, oarecum absurda, a unui copil angelic asemanator unui Buda, asezat peste un robot zdrobit.

Lordul Niko Bludd avea scaunul cel mai de seama, luminat de reflectoare, la capatul culoarelor care duceau la scena. Evident, filfizonul se considera pe sine insusi motivul pentru acei spectatori adunati.

Intre timp, pe scena centrala, savantul Tio Holtzman primea onorurile inaintea unei multimi care aclama. Inventatorul radia si facea cu mana masei de fete incetosate. Iblis statea pe scaun, cu un zambet inghetat pe chip.

Marele Patriarh avea intotdeauna un plan in minte, o sarcina importanta de terminat. In ceea ce-l privea pe Iblis, viata era brutal de scurta si erau prea multe lucruri de facut. Dupa ce trase adanc aer in piept, se hotari sa nu observe desconsiderarea pe care i-o aratase Niko Bludd. Nu inca.

O situatie ca aceasta, cu atatia oameni exaltati datorita unei victorii militare convingatoare, avea sa-i ofere lui Iblis ocazia potrivita.

Bunele intentii pot provoca distrugeri la fel de mari ca si un cuceritor malefic. In ambele cazuri, rezultatul e acelasi.

Lamentatie zensunniu.

Aliid il considera pe prietenul lui, Ishmael, un neghiob. Inflacaratul zensiit nu-si putu stapani dispretul sau neincrederea din glas, atunci cand il lua peste picior:

— Chiar te astepti la recunostinta? De la ei? N-as putea zice ca-ti admir credinta oarba, dar o gasesc amuzanta.

In surasul lui nu se citea umor, doar duritate taioasa.

In lunile de dupa ce flota goala pacalise cu succes jefuitorii masini, armata de sclavi unita fu scoasa de la santierele din campurile de noroi si sparta in grupuri mai mici. Multi dintre muncitori se intoarsera la proprietarii initiali, gata sa-si reia sarcinile obisnuite la culturile de trestie si in mine. Aliid ramasese cu echipa de la fabrica din Starda, din moment ce niciunul dintre proprietarii anteriori nu era prea dornic sa-l revendice. La inceput, Ishmael se bucurase sa petreaca mai mult timp cu tovarasul sau din copilarie, dar mai tarziu incepu sa simta un strop de nesiguranta.

— Munca ta plina de devotament a construit acea flota-momeala, Aliid. Munca noastra a salvat Poritrinul.

Nefericirea si dezamagirea aproape ca puteau fi pipaite in cuvintele lui Ishmael.

— Chiar si cineva atat de rasfatat si de nepasator ca lordul Bludd trebuie sa recunoasca acest fapt.

— Tu esti un simplu sclav, iar el e nobil, replica Aliid. Nu i se cere sa recunoasca nimic, in timp ce noua ni se cere sa ne supunem!

Dar Ishmael nu-l ascultase. Sclavii nu primira dreptul la odihna sau ratii mai mari, nici locuinte mai bune sau tratament medical, nici concesii acordate credintelor lor budislamice . nici macar cea mai marunta rasplata. Era cumplit de nedrept, dar in aparenta numai Ishmael se asteptase la altceva.

In copilarie, bunicul lui ii predicase cu severitate blanda: „Daca nu esti dispus sa discuti despre ceea ce te preocupa cu persoana care ti-a facut o nedreptate, nu te plange atunci cand nu reuseste sa rezolve situatia dupa mintea ei.”

Ishmael pusese asta la inima. Sutrele Koranului insistau ca inima si sufletul omului – chiar si la necredinciosi – contineau un sambure de bunatate si de compasiune fundamentala. Ca sclav, ramasese pasiv prea multa vreme, acceptandu-si soarta inferioara. Petrecuse prea multe nopti recitind fagaduieli goale si agatandu-se de visuri desarte ce pareau excesiv de facile – la fel de goale ca si navele-momeala care inspaimantasera flota de razboi a robotilor. Le datora asta tuturor ascultatorilor sai de atata vreme .

Acum, ca el si camarazii lui facusera un serviciu indiscutabil Poritrinului, Ishmael stia ca venise timpul sa-si aduca preocuparile chiar in fata lordului Bludd. Dumnezeu avea sa-l indrume si sa-i arate ce sa spuna. Ishmael avea sa le dovedeasca, lui Aliid si tuturor zensunnitilor care-l ascultau in jurul focului povestilor, ca lucrurile in care credea erau demne de incredere.

Exasperat, Aliid il prinse pe Ishmael inainte sa apuce sa intre cu naivitate in ceea ce avea sa fie cu siguranta un dezastru.

— Macar gandeste-te la un plan, prietene! Cum o s-ajungi in prezenta lordului Bludd? Nu poti sa bati pur si simplu la usa si sa-i spui ce gandesti.

— Daca el este stapanul oamenilor sai, ar trebui sa asculte o plangere bine intemeiata.

Celalalt barbat isi rostogoli ochii in orbite.

— Esti un sclav, nu un cetatean. N-are nici un motiv sa te asculte.

Se apropie si mai mult.

— Incearca sa-ti folosesti imaginatia, Ishmael. Ai lucrat pentru savantul Holtzman, ii cunosti obiceiurile, legaturile pe care le are cu lordul Bludd. Foloseste asta ca sa gasesti o scuza, sau n-o sa ajungi niciodata la mai putin de o suta de metri de el.

Ishmael socoti ce posibilitati are. Nu-i placeau minciunile si caile ocolite, dar Aliid avea dreptate. In clipa de fata, era o cale necesara pentru atingerea unui scop.

La sfarsitul urmatorului schimb, se intoarse la complexul de locuinte impreuna cu ceilalti captivi. Acolo, dupa ce se spala si se imbraca cu hainele lui cele mai curate, isi saruta sotia si se pregati de plecare. Lua cu sine un teanc de registre pe care le scosese clandestin din birourile fabricii scoase din functiune si porni sa traverseze orasul catre turnurile conice ale lordului de pe Poritrin. Sclavul veteran avea pe chip o expresie de respect, dar nu de supunere umila. Budallah pasea pe urmele lui, ii dadea forta.

Doi dragoni cu armuri aurii, care faceau de garda la poarta de la nivelul strazii a turnurilor, se uitara sceptici la Ishmael. Atent sa nu para o amenintare, isi alese cuvintele cu prudenta, incercand sa nu minta, dar incercand totusi un soi de scamatorie.

— Numele meu este Ishmael, si trebuie sa-l vad pe lordul Niko Bludd.

Dragonii il cercetara cu atentie.

— Un sclav vrea sa-l vada pe lordul Bludd? Ai o intalnire stabilita?

Colegul lui in armura zise:

— Lordul Bludd nu acorda audiente sclavilor.

Ishmael se intreba daca Budallah ii va face pe cei doi barbati sa se dea in laturi, facandu-i loc sa intre. Dar nu se astepta la o asemenea interventie divina fatisa.

Simtindu-se plin de indrazneala, Ishmael scoase registrele sustrase si le intinse.

— Sunt unul dintre sclavii savantului Holtzman. El a trimis cu regularitate persoane ca mine sa aduca documente scrise.

Ezita inainta de a spune in cele din urma o minciuna sfruntata.

— Savantul m-a trimis cu astea. A insistat ca e o problema oarecum urgenta, ca nu trebuie sa ma intorc pana cand nu le inmanez lordului Bludd personal.

Cel mai inalt dintre cei doi dragoni bombani:

— Tot ce are de-a face cu Holtzman e urgent .

Se incrunta catre Ishmael.

— Lordul Bludd n-are timp astazi pentru asta!

Ishmael nu dadu inapoi.

— Poate ca ar trebui sa-i explicati chiar voi asta savantului Holtzmanni. N-o sa creada ca lordul Bludd a refuzat sa primeasca registrele, daca aude vestea de la mine.

Trase aer in piept si astepta; credinta ii dadea seninatate si incredere.

Dupa o clipa de tacere, celalalt dragon spuse nesigur:

— I-am lasat intotdeauna pana acum sa inmaneze registrele. Daca savantul a facut o alta descoperire, cum a fost cu scuturile?

Primul gardian incuviinta.

— Poate ca ar trebui sa-l lasam pe Bludd sa-l dea singur afara .

Raspunzand la scurta lor ezitare, Ishmael se inclina si apoi trecu repede pe usa. Increderea lui ii slabise pe paznici, iar ei cedasera. Cu ochii mari, Ishmael intra in palatul guvernamental al lordului ereditar, ai carui stramosi ii inrobisera pe captivii budislamici, pentru generatii.

Imediat dincolo de usa, un sambelan agitat se incrunta la vederea pielii intunecate si a vesmantului zensunnit al lui Ishmael, dar numele lui Tio Holtzman si registrele cu aspect impresionant se dovedira din nou a avea suficienta greutate pentru a depasi indoielile si intrebarile. Unul dintre gardieni, in aparenta razgandindu-se, se apropie si zise:

— Imi pare rau, domnule. Daca vreti sa-l iau de-aici .

Functionarul cu infatisare regala dadu din cap in directia dragonului, apoi privi in ochii hotarati ai lui Ishmael.

— Esti sigur ca trebuie sa duci astea lordului Bludd acum? Oricum n-o sa aiba timp sa se uite la ele. Peste numai o ora gazduieste un banchet pentru pictorii din afara planetei care vor sa zugraveasca Starda in diferite conditii de iluminare.

Sambelanul arunca o privire semnificativa catre cronometrul de pe perete.

— Daca era atat de important, savantul Holtzman ar fi stabilit o intalnire pentru tine. Esti sigur .

— Imi pare rau, domnule, il intrerupse Ishmael. Nu dadu nici o explicatie suplimentara, nici nu se oferi sa plece.

— Lordul Bludd iti poate acorda foarte putin timp.

— Chiar si o clipa din generozitatea lui va fi de-ajuns. Multumesc!

— Ar trebui sa verific daca are vreo arma?

— Desigur.

Cand perchezitia corporala se incheie, Ishmael astepta intr-o galerie de primire plina de ecouri. In mijloc se afla o banca din piatra lustruita; desi arata incantator, se dovedi incomoda. Ramase intr-o tacere indiferenta, indurand cu rabdare intarzierea.

In minte, indraznetul sclav recita sutrele sale favorite, versete pe care le invatase pe genunchii bunicului sau. Incetase cu multa vreme in urma sa-si doreasca ca viata lui sa fi fost altfel, sa fi scapat atunci cand invadatorii atacasera mlastinile de pe Harmonthep. La bine si la rau, viata lui era aici, pe Poritrin, unde avea o sotie iubitoare si doua fete frumoase, care erau aproape femei si ele .

Trecu aproape o ora, si in sfarsit fu dus, pe un sir de trepte late, in apartamentul si in galeria privata a lordului Bludd. Simtea caldura pe piele, iar gandurile ii erau pline de posibilitati. Cu mult noroc pledoaria sa avea sa ajunga la inimile nobililor care stapaneau Poritrinul. Spera ca vorbele sale sa fie convingatoare.

Inauntrul unei camere care mirosea a lumanari si parfumuri, curtenii il imbracau pe lordul barbos cu o vesta captusita, cu lanturi de aur si mansete groase. Parul auriu-roscat palise cu varsta, avand acum suvite cenusii. Un tatuaj cu un grup de cercuri micute ca niste bule ii impodobea coltul unui ochi. Servitorii personali se agitau in jurul lui, improscandu-i parul si obrajii cu apa parfumata. Un barbat subtire ca o aschie peria scamele din tesatura robei lordului, cu ardoarea unui filosof care studia cheia intregii cunoasteri.

Lordul ridica ochii spre Ishmael si ofta.

— Ei, nu se-ntampla prea des ca Tio sa trimita unul dintre sclavi sa se intalneasca cu mine, si de obicei nu-i atat de insistent – sau de matinal – cu rapoartele lui. Ce vrea savantul in seara asta? E un moment complet nepotrivit .

Intinse mana sa ia registrele.

Ishmael isi pastra vocea calma si slaba, atat de politicoasa pe cat putea s-o faca. Respectuos, dar cu un strop de incredere, ca si cum s-ar fi imaginat pe sine ca pe un egal. Dandu-si seama de importanta fiecarui cuvant, absorbi forta tacuta din adancurile fiintei sale.

— Poate ca a avut loc o neintelegere, lord Bludd. Savantul Holtzman nu m-a trimis aici. Ma numesc Ishmael, si am venit aici de bunavoie ca sa vorbesc cu dumneavoastra .

Curtenii se oprira uluiti. Bludd clipi catre Ishmael cu dezgust, apoi ridica ochii si se uita urat la sambelan, care arunca la randul lui o privire aspra spre garzile de dragoni.

Cu coada ochiului, Ishmael il vazu pe sambelan facand un pas inainte sa-l ia de acolo, dar Bludd ii facu un semn sa ramana pe loc. Vocea lui capatase un ton iritat, cerand explicatii.

— De ce-ai venit aici daca nu este vorba de savantul Holtzman?

Ridica registrele.

— Ce-s astea?

Ishmael zambi, lasand cuvintele sa curga prin el, sperand ca ar putea sa inmoaie inima nobilului cu judecata si compasiune.

— Stapane, vreme de generatii oamenii mei au servit si au aparat Poritrinul. Tovarasii mei sclavi si cu mine am lucrat la multe dintre proiectele savantului Holtzman, care au salvat nenumarati cetateni ai Ligii de masinile ganditoare. In anul care a trecut, am muncit fara ragaz ca sa fabricam flota-momeala, care a avut atata succes .

Lordul Bludd se incrunta, ca si cum ar fi inghitit o bomboana ranceda. Apoi surase cu cruzime si raspunse:

— Asta intra in definitia cuvantului „sclav”.

In apropiere, sambelanul chicoti.

Dar Ishmael nu vedea nimic hazliu in asta.

— Suntem fiinte umane, lord Bludd.

Se calma, refuzand sa ingaduie ca hotararea sa-i slabeasca.

— Am varsat sudoare si sange ca sa va aparam modul de viata. Am privit sarbatorile voastre. Datorita eforturilor noastre, Poritrin a ramas independent de masinile ganditoare.

— Datorita eforturilor voastre?

Chipul lui Bludd se innegura auzind indrazneala acestui barbat zensunnit.

— Ati facut exact ceea ce stapanii vostri v-au ordonat sa faceti, nimic mai mult. Noi am vazut amenintarea venind. Noi am creat mijloacele de a ne apara impotriva ei. Noi am trasat planurile si noi am furnizat resursele. Voi ati pus doar toate componentele laolalta, asa cum vi s-a ordonat.

— Stapane, subestimezi si micsorezi importanta a ceea ce au facut captivii pentru .

— Ce vreti voi, oameni buni, eterna mea recunostinta? Absurd! Ati ajutat la salvarea propriilor voastre vieti, nu doar la ale noastre. Asta ar trebui sa va fie de-ajuns. Ati prefera sa putreziti intr-o inchisoare a masinilor ganditoare chiar acum, sa fiti disecati de roboti curiosi? Puneti la socoteala avantajul faptului ca eu nu sunt demonul suprem Erasmus!

Isi sufleca manecile si-si alunga slujitorii.

— Acum pleaca, sclavule. Nu vreau sa mai aud nimic despre asta, si nu mai incerca vreodata sa vorbesti direct cu mine. Inselatoria ta este un motiv suficient pentru executie. Eu sunt lordul Poritrinului, capul unei familii care a fost la putere aici de generatii, in timp ce tu esti doar un . las transplantat aici, caruia ii sunt oferite mancare si adapost numai datorita ingaduintei mele!

Ishmael se simtea adanc jignit, dar mai auzise si inainte soiul asta de insulta.

Ar fi vrut sa aduca argumente, sa-si sustina cazul mai limpede, dar vazu, din privirea plina de furie rece care clocotea in ochii lordului Bludd, ca nimic din ce-ar fi putut spune n-ar fi avut un efect satisfacator. Daduse gres. Poate ca Aliid avusese dreptate sa ia in deradere credinta lui naiva.

Am subestimat cat de diferite, de straine, pot fi gandurile acestui om. Nu-l inteleg deloc pe lordul Bludd. E macar uman?

In ultima vreme, in timpul discutiilor de noapte din jurul focului povestilor din tabara sclavilor, Aliid devenise din ce in ce mai taios, incurajand oamenii sa urmeze exemplul lui Bel Moulay. Acum, Aliid voia sa incerce o alta revolutie, indiferent cata varsare de sange ar fi putut sa ceara. Si de fiecare data cand Ishmael incerca sa fie o voce a ratiunii si sa vorbeasca impotriva simplei cautari a razbunarii, Aliid il silea sa taca.

Totusi, dupa aceasta intalnire, Ishmael nu era sigur cate argumente ar mai fi fost in stare sa aduca. Incercase tot ce-i statea in putinta, iar lordul Bludd refuzase sa asculte.

Sperand ca nobilul nu avea sa se razgandeasca si sa ordone executia lui imediata, Ishmael se inclina din nou si se retrase incet cu spatele la usa. Garzile de dragoni il apucara brutal de brate si-l escortara afara, mormaind injuraturi in barba. Ishmael nu se zbatu si nu le raspunse la insulte; nu era nevoie de prea mult ca sa-i provoace sa-l omoare in bataie.

Chiar daca credinta ii fusese zguduita pana in miezul ei, iar constrangerile lui naive lasau de dorit, nu-i parea rau ca incercase. Nu inca.

In cateva zile, sosira noile ordine, transferandu-l pe Ishmael si pe multi altii care lucrasera la proiectul santierului de constructii. El, Allid si o suta ca ei urmau sa fie trimisi departe in amonte, la o noua fabrica, unde aveau sa fie pusi sa munceasca la un proiect independent condus de Norma Cenva, femeia geniu de pe Rossak, care lucrase candva ca asistenta a savantului Holtzman.

Dragonii aveau de asemenea instructiuni explicite ca sclavul Ishmael sa fie despartit de familia lui. Sergentul rosti pe un ton morocanos:

— Sotia si fetele tale vor ramane aici pentru transfer – zambi pe sub coiful de zale aurii – probabil in trei locuri diferite .

Genunchii lui Ishmael se inmuiara, si nu-i venea sa-si creada urechilor.

— Nu, asta nu se poate!

Fusese cu Ozza vreme de cincisprezece ani.

— Dar n-am facut nimic .

Garzile il apucara de brate, dar el se elibera si alerga catre sotia lui, care arata zguduita, langa Chamal si Falina.

Lordul Bludd isi aratase limpede nemultumirea, iar soldatii cautau o scuza pentru a-l pedepsi pe Ishmael. Scoasera bastoanele paralizante si-l lovira peste genunchi, peste spate, peste umeri si cap.

Ishmael, care nu era violent din fire, se prabusi cu un tipat. Cu lacrimile siroind pe fata, blestemandu-i pe atacatori, Ozza incerca sa ajunga la el. Dar dragonii o tinura departe. Fetele se straduiau sa se inghesuie in jurul barbatilor cu armura aurie, dar Ishmael se temea mai mult pentru siguranta lor decat pentru a lui proprie. Daca atrageau prea mult atentia asupra lor, Chamal si Falina puteau fi luate de soldati, pentru distractii depravate. Cele doua fete frumoase ale lui .

— Nu, stati pe loc. O sa ma duc cu ei. Vom gasi o cale sa fim impreuna.

Ozza stranse fetele langa ea si se uita la dragoni ca si cum ar fi vrut sa le scoata ochii cu ghearele. Dar isi cunostea sotul si nu voia sa faca nimic care sa inrautateasca lucrurile.

— O sa fim din nou impreuna, dragul meu Ishmael.

Incet, Aliid inainta cativa pasi pana langa el, cu flacari de manie arzandu-i in ochi. Dragonii parura amuzati de sfidarea navalnica a acestui zensiit. Ishmael gemu si incerca sa-si pastreze echilibrul in mijlocul furtunii de durere.

In timp ce garzile manau echipa de lucru nou formata catre proaspata lor insarcinare din amonte, Ishmael se lupta sa le mai vada o data pe Ozza si pe fete, poate pentru ultima oara. Cand Aliid fusese despartit de familie, nu-si mai vazuse niciodata sotia si baiatul.

Aliid vorbi intr-o soapta stridenta, folosind vechea limba chakobsa pe care niciunul dintre stapanii de sclavi n-o putea intelege.

— Ti-am spus eu, oamenii astia sunt niste monstri. Lordul Bludd e cel mai rau. Acum vezi ca doar credinta ta simplista nu e de ajuns?

Incapatanat, Ishmael dadu din cap.

In ciuda a orice, nu era pregatit sa dea la o parte credintele zensunnite ce formau fundamentul vietii sale. Vazandu-i esecul, oare nu-l vor parasi ceilalti, care-i ascultasera parabolele si sutrele cu atata atentie? Ishmael fusese greu pus la incercare – si n-avea nici o idee cum va arata raspunsul sau final.

175 i. G.

ANUL 27 AL JIHADULUI.

Un an dupa victoria de pe Poritrin.

Razboiul: O uzina care produce dezolare, moarte si secrete.

Declaratie a unui protestatar impotriva Jihadului.

Primero Harkonnen nu gasi zborul lung si incet spre Ix ca fiind unul senin. Entuziasmul exagerat al noilor recruti de la bordul navei-amiral se transformase treptat in groaza de a infrunta fortele masinilor ganditoare pe fortificatele lumi sincronizate. Fiecare membru al masivei forte de atac cunostea miza si pericolele.

Ordinele lui Xavier erau limpezi. Rebelii de pe Ix dusesera lupte indelungate si istovitoare impotriva unei armate coplesitoare de cymeci si roboti vanatori-ucigasi, iar acum el avea sa adauge trupe suficiente pentru a rasturna balanta. Oamenii nu-si puteau permite sa piarda. O data ce va fi eliberat o alta planeta din ghearele lui Omnius, avea sa doarma mai usor. Una cate una.

Acasa, lui Octa nu-i placuse niciodata sa-l vada plecand cu o alta insarcinare pentru Jihad. In timpul casniciei lor, Xavier fusese in misiuni una mai periculoasa decat alta. Era greu pentru ea sa-l vada iarasi gata de drum, dar Octa stia care era miza in acest razboi fara sfarsit. Vazuse cu ochii ei ce-i facuse brutalitatea masinilor ganditoare surorii ei, Serena. Razboiul schimba oamenii. Cineva trebuia sa-i apere pe nevinovati. Xavier si Vor se aflau printre cei care-si riscau viata sa realizeze tocmai acest lucru, iar Octa intelesese intotdeauna ca razboiul era chemarea lui. In razboi, toata lumea facea sacrificii.

Iar Xavier, desi o iubea cu ardoare si stia ca are o incredere desavarsita in el, vedea intotdeauna teama din ochii ei atunci cand pleca de pe Salusa Secundus – dar era o teama pe care Octa o putea infrange. Incerca tot ce-i statea in putinta sa-l faca sa se simta iubit si linistit cand erau impreuna, astfel incat el sa pastreze amintiri frumoase pentru toate zilele lungi ce urmau sa treaca pana la intoarcerea acasa. O data glumise chiar cu Octa, acuzand-o ca lasa cele mai mari petreceri pentru zilele cand era el plecat .

Inainte ca sotul sau sa porneasca in campania dificila si riscanta de a elibera Ix, Octa pregatise din nou un ospat si-i invitase pe cei mai apropiati dintre cei dragi. Ca intotdeauna, Serena fusese si ea invitata sa li se alature, dar Preoteasa Jihadului participa rareori la micile adunari, chiar si la acelea ale familiei. Biroul Marelui Patriarh refuzase politicos invitatia in numele Serenei, raspunzand ca pur si simplu era prea ocupata.

Cei care n-o cunosteau prea bine pe Octa o vedeau ca pe o femeie sfioasa, tacuta, stand in umbra marelui primero. Dar cand se hotara sa faca ceva si-si canaliza gandurile intr-o directie, Octa dadea dovada de toata rigiditatea si fermitatea unui comandant militar manios. Isi aduna toti servitorii, menajerele si bucatarii, asigurandu-se ca totul mergea absolut perfect.

Batranul Manion, in persoana, statea cate o ora in pivnita, alegand trei sticle rare de vin. Xavier stia ca viceregele retras nu pastra nimic altceva decat cele mai bune recolte; dar, din dragoste, il incuraja pe socrul lui sa faca alegerea, o sarcina care-i placea grozav.

Dupa-amiaza tarziu, cele doua fete acum mari ale lui Xavier, Roella si Omilia, sosira si ele la ospatul de ramas-bun, impreuna cu sotii lor. Roella implinise douazeci si sase de ani, iar sora sa era cu doi ani mai tanara. Omilia isi aduse fetita nou-nascuta, spre incantarea parintilor ei.

Octa o adora pe fetita lui Omilia, si privea ganditoare cum copilul ii zambea lui Xavier. Desi pierduse un fiu, era extrem de mandru de cele doua fete ale lui si de viata pe care si-o cladeau. Atat Omilia cat si Roella erau izbitor de frumoase, dar Xavier nu era un judecator tocmai obiectiv.

— Cateodata as dori sa fi putut avea macar inca una, spuse Octa, gadiland bebelusul.

Pentru Xavier, sotia lui era inca cea mai frumoasa dintre toate, desi ajunsese la varsta de patruzeci si cinci de ani. Vedea si-acum ardoarea tinereasca pe care-o pastra inauntrul ei, si o socotea mai atragatoare decat pe oricare alta femeie tanara. Xavier ridica din umeri si-i zambi ca un baietandru.

— N-a zis nimeni ca esti prea batrana .

— Nu e prea probabil.

Il tachina, dar el continua sa zambeasca.

— Nu-i nici un motiv sa nu mai incercam!

Dar Xavier nu se putu stapani sa nu se simta stanjenit si cu inima grea cand se gasi in fata celorlalti oaspeti. Tatal lui adoptiv, Emil Tantor, era insotit de vaduva lui Vergyl, Sheel, si de cei trei copii ai lor.

Lui Xavier nu-i venea sa creada ca trecusera deja doi ani de la dezastrul de pe Anbus IV. Simtea inca ghimpi de vinovatie pentru ca ingaduise ca Vergyl sa fie capturat de cymeci. Fratele lui avea treizeci si patru de ani in momentul mortii – nu era nici pe departe un copil – dar Xavier nu se putea impiedica sa nu se gandeasca la tanarul cel zambitor ca la fratiorul lui, un baiat cu care se jucase . si pe care mai tarziu il dezamagise. Vergyl si Sheel ar fi trebuit sa aiba parte impreuna de o viata frumoasa si lunga. Familia fratelui sau era minunata, dar viitorul lor fusese zdrobit . la fel cum se dovedise si al lui, atunci cand Serena fusese rapita de masinile ganditoare.

Blestemat fie Jihadul asta!

Si totusi, chiar dupa ce o pierduse pe Serena, Xavier isi croise o viata placuta. Si n-ar fi schimbat nimic din ea, chiar daca ar fi putut. Nu se indoia ca Sheel era destul de puternica pentru a face acelasi lucru, sub indrumarea batranului si din ce in ce mai fragilul Emil Tantor.

Desi era incantat la culme sa-si vada tatal, ca si pe cei din familia lui Vergyl, Xavier se simtea inca jenat, nestiind ce sa spuna. Bebelusul lui Omilia parea s-o intristeze pe Sheel, iar tatal lui parea si el posomorat, amintindu-si poate ca propria lui sotie, Luciile, fusese ucisa in prabusirea unui aparat de zbor, cu putina vreme inainte de-a apuca s-o vada pentru prima oara pe fiica nou-nascuta a lui Vergyl .

Cand felul intai fu gata de a fi servit, Octa incepu rugaciunea. Aduse multumiri pentru mancare si pentru viata lor, se ruga lui Dumnezeu pentru siguranta lui Xavier in misiunea de pe Ix si pentru eliberarea de Omnius si de toate masinile ganditoare.

Xavier stia ca aceasta ar fi trebuit sa fie o ocazie de veselie, cu cei dragi luandu-si la revedere si urandu-i succes in ultima lui campanie militara. Misiunea ixiana era plina de primejdii si, cu toate ca el n-avea sa capituleze cu usurinta, era sigur ca multi alti soldati ai Jihadului aveau mese de ramas-bun asemanatoare, cu cei apropiati din familie . dar si ca multi dintre ei urmau, de fapt sa nu se mai intoarca.

In clipa in care Octa ii vazu buna dispozitie stingandu-se, chiar inainte de aducerea felului principal, chema inauntru un trio de tineri muzicieni din Zimia, care incepura sa cante din instrumente si din voce, cu un contralto fermecator, in timp ce ceilalti musafiri mancau si stateau de vorba pe un ton scazut.

Auzindu-i pe menestrelii veseli, Xavier se gandi iarasi la moarte, aceea a fratelui geaman al lui Octa, Fredo, care-si dorise intotdeauna sa fie muzician si artist. In timp ce-si privea sotia, se astepta sa vada ganduri asemanatoare reflectate pe fata sa, dar ea gasea in concertul muzicienilor doar bucuria, si – curand – si ceilalti oaspeti reactionara, savurand mancarea, vorbind si razand.

Octa era radioasa. Mai tarziu, in toiul bataliei incinse, avea sa-si aminteasca de asta, mai mult decat de orice altceva.

Desi el era cel care se ducea pe Ix sa se bata cu masinile ucigase, Octa lupta cu la fel de multa vitejie in propria sa batalie, cea de a mentine buna dispozitie si optimismul in casa ei, pentru ca asta era singura arma pe care-o putea manui. Facuse acelasi lucru de fiecare data cand Xavier plecase la razboi, si avusese intotdeauna succes.

Dar el plecase de prea multe ori .

La cativa ani dupa distrugerea Pamantului de catre Armada Ligii, Xavier condusese primul atac „oficial” al Jihadului in curs de extindere al Serenei Butler. Dupa ce alesesera la intamplare o lume sincronizata – Bela Tegeuse – navele de razboi plecasera cu multa zarva. Vorian Atreides se distinsese in acea batalie, castigase un grad mai inalt si-si dovedise inflacararea autentica pentru cauza omenirii.

Batalia de pe Bela Tegeuse distrusese multi roboti si nimicise infrastructura vasta a masinilor ganditoare, dar inamicul rezistase fara preget. Incaierarea se incheiase pana la urma neconcludent, iar trupele umane se retrasesera sa-si linga ranile. Un an mai tarziu, si fara ordin, Vorian se strecurase inapoi in sistemul Tegeuse si se intorsese acasa ca sa raporteze ca masinile reconstruisera totul si continuau sa oprime populatia umana supravietuitoare de acolo. Era ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. In ciuda stradaniei teribile si a pierderii de vieti omenesti, Jihadul nu progresase catusi de putin.

Abia dupa Pamant si Bela Tegeuse isi dadusera totusi seama hipermintile Omnius ca se schimbase caracterul razboiului. Ca reactie, Omnius-Corrin trimisese o flota masiva impotriva Salusei Secundus, dar nou-formata armata a Jihadului – condusa chiar de Xavier o respinsese. La acea vreme, considerase aceasta lupta o razbunare pentru batalia de la Zimia, unde fusese atat de grav ranit cu ani in urma.

Acum, in drum spre Ix, ofiterul superior se pregatea pentru inca o sansa. Avusese multe ocazii in sfertul de secol care trecuse de la distrugerea Pamantului, si fiecare lupta ii oferise sansa de a da inca o lovitura. De a elibera mai multi oameni. De a distruge masinile ganditoare .

Numai daca luptatorii si-ar putea pastra elanul . si energia.

In timpul calatoriei lungi si incordate, Xavier emise ordine care impuneau un program riguros de antrenament pentru soldati, pentru a le mentine reflexele agere. O alta forta – separata – de sub comanda sa, compusa din mercenarii de obicei distanti de pe Ginaz, era incantata sa-si demonstreze abilitatile de lupta pentru soldatii lui Xavier.

Prmero-ul petrecea deseori ore intregi urmarindu-i de undeva, de sus, judecandu-le tehnicile, alegandu-i in minte pe cei mai buni luptatori dintre recruti. Gasi noul lot de mercenari deosebit de interesant. Niciodata pana atunci nu mai fusese martorul unui asemenea talent la lupta corp la corp.

Luptatorii il ascultau pe noul lor conducator, Jool Noret, un tanar misterios si inflacarat, invesmantat in salopeta neagra. Proaspat sosit din arhipelagul de pe Ginaz, tanarul mercenar avea pielea bronzata, ochii de jad si parul decolorat de soare. Subtire si rapid ca un bici uman, Noret manuia armele albe cu o viteza care le transforma in taisuri mortale.

Singuratic si enigmatic, Noret rareori vorbea cu cineva, inclusiv cu colegii lui mercenari. Cu toate acestea, se napustea chiar si in cele mai elementare exercitii de antrenament cu un abandon temerar si fara nici o preocupare pentru bunastarea sa personala. Parea sa fie binecuvantat – sau blestemat – cu credinta in propria sa invulnerabilitate.

In calitate de ofiter comandant, Xavier il observa indeaproape in decursul demonstratiilor de lupta, Noret lupta cu o convingere totala, desi in timpul liber parea sa prefere singuratatea.

Acum, in interiorul inghesuitei incaperi comune, Noret statea in mijlocul colegilor lui si parea sa tina la distanta orice-ar fi putut sa-i distraga atentia. Sub privirile celorlalti din echipaj, isi contorsiona trupul in pozitii flexibile okuma, apoi ramase rigid, cu fata la un perete despartitor, in timp ce porni o calatorie interioara catre un taram al contemplatiei.

Dintr-o data, cu o viteza orbitoare, sari in picioare, invartindu-se si plonjand, lovind in toate partile cu mainile goale, ca si cu arme ceva mai traditionale – o bata mica si o bila paralizanta, legata cu un lant subtire de incheietura mainii. Parea sa fie un test, sau un joc, dar mercenarii de pe Ginaz il tratau cu o seriozitate absoluta. Patru dintre ei se repezira la atac, dar Noret ii dobori pe toti cu o eficienta uluitoare.

Pentru incheiere, isi arunca in aer armele variate, mai invinse inca doi barbati cu lovituri de arte martiale, prinse din nou armele din aer, apoi le lasa sa alunece in buzunarele ascunse ale costumului negru. Desi batuti zdravan, niciunul dintre camarazii lui nu era serios ranit. Fara indoiala, aveau sa-l provoace din nou pe Noret . si, la fel de sigur, tanarul avea sa castige.

Doua zile mai tarziu, Xavier tinu in mod deosebit sa se apropie de Noret, vrand sa afle mai multe despre el. Chiar si in timpul zborurilor plictisitoare dintre campurile de lupta, primero-ul nu se simtise niciodata in largul lui fraternizand cu soldatii, asa cum facea Vor intotdeauna. Prietenul lui ar fi mancat in sala comuna de mese, impreuna cu soldatii, depanand pentru ei povesti incredibile despre aventurile prin care trecuse, jucand partida dupa partida de Fleur de Lys, pe care le castiga fara trufie si le pierdea fara ranchiuna.

Dar Xavier nu reusise niciodata sa faca asa ceva. Era ofiterul lor comandant – un comandant printre oameni, dar rareori un prieten. In loc sa rosteasca vorbe prietenoase in timp ce trecea pe puntile echipajului, soldatii sareau cu totii in pozitie de drepti si-l salutau scortos. Respectul total parea sa fie o bariera intre oamenii lui si el in particular, il numeau „Mos Pedanterie si Protocol”.

Nu cauta tovarasia lui Jool Noret ca prieten. In cabinele echipajului de pe nava amiral, tanarul mercenar isi facea ordine in patul de jos, aranjand cu grija intr-un dulap alaturat articole de imbracaminte si arme exotice. Chiar si pentru o asemenea ocupatie banala, fiecare miscare a lui Noret era fluida si rapida.

Camera era aproape goala in timpul acestui schimb de serviciu. Primero-ul se apropie de el pe la spate, fara sa faca nici un zgomot destul de puternic pentru a fi auzit pe deasupra murmurului de fond al motoarelor navei spatiale si al conversatiilor din coridoarele exterioare. Chiar si asa, observa ca tanarul mercenar se incorda fara ca de fapt sa-l vada. Parea sa vegheze cu urechile.

Xavier se muta in campul lui vizual si ramase pe loc, cu bratele incrucisate la piept.

— Am observat demonstratia ta de lupta, Jool Noret. Ai o tehnica foarte interesanta.

— Iar eu am observat ca observi, Primero.

Xavier se gandise deja la scopul pe care-l avea aceasta intalnire. Mai era o saptamana pana cand ajungeau in sistemul ixian si-si incepeau campania .

— Cred ca ai cunostinte pe care le-ai putea preda oamenilor mei, tehnici ce le vor mari sansele de supravietuire cand vor lupta cu masinile ganditoare.

Tanarul mercenar intoarse privirea, ca si cum ar fi fost intepat.

— Nu sunt profesor. Am inca atat de multe de invatat si eu .

— Dar oamenii te respecta si vor sa invete de la tine. Daca ii instruiesti cu metodele tale, poti salva vieti.

Luandu-si o expresie chinuita, tanarul paru sa se retraga in el insusi.

— Nu acesta este motivul pentru care am acceptat sa lupt in Jihad. Vreau sa distrug masini ganditoare. Vreau sa mor in lupta, cu vitejie.

Xavier nu intelegea ce demoni il tulburau pe acest om.

— As prefera mai degraba sa lupti cu vitejie si sa supravietuiesti, ca sa distrugi si mai multi dintre dusmanii nostri. Si daca-i ajuti pe soldatii mei sa devina mai buni, ne vom asigura mai usor de victorie.

Noret ramase tacut atat de multa vreme incat Xavier crezu ca n-o sa mai raspunda deloc.

— N-o sa fiu profesor, zise el in sfarsit. E o povara prea mare pe langa celelalte pe care le port. Nu vreau sa am sangele lor pe maini, daca nu reusesc sa execute cu abilitate corespunzatoare ceea ce-i invat eu.

Ridica ochii spre ofiterul mai in varsta, cu tristete pe chip.

— Totusi, sunt bineveniti sa . observe, daca doresc!

Xavier incuviinta, nevrand pentru moment sa insiste mai mult si sa descopere ce-l tulbura atat de adanc pe Noret.

— E destul. Poate ca vor invata ceva doar privindu-te. Daca asta da rezultate, o sa ma gandesc sa solicit o compensatie suplimentara pentru tine, cand ne intoarcem acasa.

— Nu vreau nimic din toate astea, replica Noret, cu privirea intensa si ciudat de infricosatoare. Dati-mi doar mana libera sa ucid masini!

Fereste-te de prietenii bine intentionati. Pot fi la fel de periculosi ca si dusmanii.

GENERALUL AGAMEMNON, Memorii.

Dupa ce Xavier si grupul sau de lupta pleca spre Ix, mintea lui Vor se aprinse, cautand alternative. Forta bruta era o tactica rasuflata si de moda veche, dar catusi de putin cea mai eficace cale de a infrange masinile ganditoare. Ochii ii sclipeau ca ai unui dracusor cand mintea lui incepu sa nasca posibilitati, nascocind scheme ce s-ar putut dovedi mai eficiente decat toate navele de razboi din armata Jihadului.

Acesta era mai mult decat o competitie amicala cu colegul lui primero. Trucurile inteligente puteau salva nenumarate vieti. Vieti de oameni.

Fara surle si trambite si fara sa atraga prea multa atentie, Vor rechizitiona o nava-cercetas pentru o singura persoana. Ca de obicei, ofiterii Jihadului erau ingrijorati. Il avertizara in legatura cu riscurile implicate si insistara sa ia cu el o escorta de nave inarmate. Dar Vor se multumi sa rada si-i dadu la o parte cu un gest al mainii. Inca nu stiau ce-i facuse sferei captive a lui Omnius, ascuns inca in cabina de pilotaj. Nimeni nu stia. Inca.

In spatiul deschis, Vor stabili cursul catre o lume pe care nu se asteptase s-o mai viziteze vreodata, si cu siguranta nu de bunavoie: Pamantul. Leaganul umanitatii. Acum, nimic mai mult decat o sfera radioactiva carbonizata.

Vor stia ce va gasi acolo . si totusi se duse.

Desi nu avea nici un motiv sa se aventureze sa coboare la suprafata, isi lua un timp suplimentar pentru a zbura pe deasupra atmosferei furtunoase, scanand blocurile continentale lipsite de viata dedesubt. Continentele din partea opusa soarelui erau negre, nearatand nici un semn al civilizatiei, si, in timp ce se rotea pe partea luminata, observa nori albi, involburati, oceane intunecate si suprafete de uscat maronii, aproape fara nici o pata de verde.

Isi aduse aminte de multele ocazii cand zburase pe aici in Calatorul Visurilor. Rasfoind catastiful interior al gandurilor, se vazu pe sine si pe robotul independent Seurat apropiindu-se de lumea de bastina a omenirii, planeta centrala a lui Omnius. Grila de lumini a orasului, reteaua formata de industria si de civilizatia stralucitoare il atrasesera intotdeauna pe Vor. Dar minunata scanteiere lipsea acum. Trecusera decenii de la anihilarea nucleara si planeta inca arata in cea mai mare parte moarta. Poate ca intr-o zi Pamantul avea sa fie din nou locuibil, dar deocamdata era doar o cicatrice marcand o rana pe care fiintele umane le-o facusera masinilor ganditoare . si lor insile.

Vor isi petrecuse anii de formare aici, studiind memoriile tatalui sau, absorbind versiunea distorsionata de istorie a generalului cymec. Apoi Serena Butler ii aratase ca viata lui era plina de deformari si de minciuni sfruntate. Scapase. Fusese ca renascut.

In noua lui viata ca om liber in Liga Nobililor, Vor se simtea fascinat de istorie. Citise inregistrarile omenirii stravechi si memorase amanuntele despre primul Agamemnon, generalul antic care luptase in razboiul troian, asa cum era consemnat in Iliada lui Homer.

In cercetarile sale, Vor cauta sa faca diferenta intre istorie si mit, intre informatiile exacte si legende. Dar cateodata chiar povestile de o exactitate indoielnica puteau oferi idei interesante. Cand studiase ispravile celui dintai Agamemnon, fusese intrigat in mod deosebit de relatarea despre calul troian .

Savantii Ligii n-ar fi inteles – sau poate ca ar fi facut teste interminabile. Dar acesta nu era un lux pe care sa si-l poata permite in vreme de razboi.

Plin de nostalgie si cu o hotarare reinnoita, Vor lasa Pamantul in urma si se indrepta spre adevarata lui destinatie. Urmand o traiectorie pe care zburase cu multa vreme in urma, in timpul bataliei pentru Pamant a Armadei, ajunse la marginile sistemului solar. Atunci, cand abia schimbase tabara si ceilalti nu aveau pe deplin incredere in el, Vor fusese silit sa iasa din formatie ca sa urmareasca o nava de actualizari a lui Omnius care incerca sa scape. Dupa ce-l scosese din functiune pe capitanul robot, lasase aparatul sa pluteasca in deriva . pentru douazeci si cinci de ani.

Acum, Vor cauta o urma cat de mica a navei de multa vreun inerte, scanand zonele in care ar fi putut sa pluteasca, printre ramasitele inghetate de comete, departe de lumina soarelui.

— Nu te ascunde de mine, batrane creier metalic, isi spuse. Iesi la iveala si joaca!

Vor isi dori sa fi avut prevederea, cu ani in urma, sa plaseze o mica baliza de localizare pe nava de actualizari, dar acum isi folosi talentul pentru calcule si pentru computere pentru a determina orbitele posibile. Fara sa se grabeasca, matura desertul rarefiat al adancului spatiului. In cele din urma, nu departe de una dintre estimarile lui orbitale, detecta semnatura metalica a vehiculului robotic.

— A, aici erai!

Zambind larg, Vor isi aduse nava alaturi de celalalt aparat, manevrand ca un expert pentru ale conecta. In laboratorul izolat din Zimia, lucrase vreme de multe luni, modificandu-l pe Omnius cel captiv, adaugand bucle subtile, erori si mine virtuale in programul acestuia. Gelsfera argintie originara se afla langa el in cabina navei Jihadului, furata din laboratorul cibernetic. Acum o sustrasese, si urma sa foloseasca gelsfera pentru a-si implanta alterarile in lumile sincronizate.

Fara sa stie, vechiul sau camarad Seurat avea sa faca treaba pentru el.

Isi puse o masca de respirat si deschise ecluza, pasind in aerul inghetat al navei de actualizari, acum paralizate. Pilotul robot cu pielea aramie, dezactivat cand Vor folosise un camp de bruiaj asupra lui, ar fi trebuit sa fie inca la bord.

La vremea tradarii sale, Vor se simtise stanjenit. Seurat fusese insotitorul sau credincios, un prieten capricios dar autentic, in multe calatorii. Desi Vor inca mai pastra o slabiciune pentru el intr-un cotlon al inimii, devotamentul pentru Jihad era chiar mai puternic, imbinat cu un simt puternic al hotararii si al dreptatii cauzei umanitatii. In ciuda insusirilor sale, Seurat era o masina ganditoare ceea ce-l facea dusmanul de moarte al rasei umane . si al lui Vorian Atreides.

La bordul aparatului, Vor se simti ca un intrus. Aerul brutal de rece parea sa-i opuna rezistenta, iar el inainta in tacere, temandu-se sa deranjeze chiar si cel mai mic amanunt. Nu putea sa lase nici un semn al prezentei lui, nici o amprenta, nici o zgarietura. Fiecare suprafata interioara a navei de actualizari sclipea din cauza ghetii, umiditate care se cristalizase din aerul nemiscat, insa el nu lasa nici o urma de pas pe puntea ondulata de metal, atunci cand o traversa.

In cabina descoperi forma umanoida familiara a capitanului alaturi de care lucrase, un pilot-robot ce dusese nenumarate sfere cu actualizari ale lui Omnius dintr-o lume sincronizata in alta. Seurat ramasese nemiscat, fata lui aramie, lucioasa ca oglinda, reflectand o imagine deformata a lui Vor care privea catre el prin masca de respirat.

— Asadar, vad ca m-ai asteptat, comenta Vor, alungand nostalgia palpaind la periferia mintii sale. Nu te-am lasat intr-o pozitie foarte demna, ma tem. Imi pare rau, batrane creier metalic.

Deschise compartimentul secret de depozitare din care furase prima oara actualizarea lui Omnius, cu un sfert de secol in urma. Scotand gelsfera argintie din bocceaua de la sold, o puse la loc in lacasul gol care-o astepta, exact acolo unde o gasise. Desi oamenii de stiinta ai Ligii efectuasera interogatorii si analize vreme de decenii, Vor stersese cu meticulozitate toate acele amintiri. Nici macar actualizarea alterata nu stia ce se intamplase.

Cu un suras siret, Vor resigila compartimentul de depozitare atent sa nu lase nici o dovada a trecerii sale clandestine. Informatiile din interior aveau sa para in intregime autentice, desi erau modificate in feluri pe care nici o masina ganditoare nu le putea detecta prea repede.

Pentru cateva clipe, isi facu griji pentru ce s-ar putea intampla cu pilotul robot independent, o data ce Omnius descoperea distrugerea pe care-o purta Seurat fara sa stie. Capitanul mecanic, spera el, n-avea sa fie distrus ca represalii. Poate ca nucleul memoriei sale avea sa fie complet sters. Un sfarsit trist pentru un camarad cumsecade . dar cel putin Seurat avea sa uite toate acele glume infiorator de proaste pe care obisnuia sa le spuna.

Ori poate ca Omnius avea sa-l puna pur si simplu pe Seurat inapoi la treaba, presupunand ca hipermintea supravietuia haosului pe care-l va aduce batranul creier metalic. Vor ar fi vrut sa poata fi acolo sa priveasca .

In cele din urma, ii facu mare placere sa reporneasca sistemele pe care le dezactivase in corpul lui Seurat. Vor isi dori sa poata ramane sa stea de vorba cu vechiul lui coleg si sa-l invete sa joace Fleur de Lys, sau sa-i spuna cateva dintre bancurile uschite despre Omnius pe care le schimbau soldatii Jihadului in cabinele echipajului – dar Vor stia ca asta nu era posibil. In cateva zile, robului avea sa se trezeasca, presupunand ca sistemele sale de gelcircuite se reparasera treptat singure.

Pana atunci, Vorian Atreides avea sa fie plecat de mult.

Misiunea fiind incheiata, se intoarse prin ecluza in propria lui nava. Desi nu avea sa fie vizibil pentru o vreme, era convins ca tocmai daduse o lovitura devastatoare impotriva lumilor sincronizate.

Dupa ani de Jihad sangeros, venise in sfarsit timpul sa-l lase pe Omnius sa se invinga singur. Vor aproape ca putea gusta ironia .

Exista un timp pentru atac si un timp pentru asteptare.

Dintr-o actualizare a lui Omnius-Corrin.

Dupa ce-si incheie cu constiinciozitate aparitiile publice pe Poritrin, Iblis Ginjo fu rugat sa se gandeasca sa se duca pe Ix, unde lupta ar fi trebuit sa fie in toi. Lordul Bludd insista ca prezenta lui ar fi ridicat moralul soldatilor Jihadului care sacrificau atat de mult pentru omenire.

Dar Iblis respinse ideea fara ezitare, fara macar sa se consulte cu Yorek Thurr. Conditiile instabile de acolo erau prea periculoase pentru el. Revolutia oamenilor de pe acea lume sincronizata, condusa de propriii lui agitatori profesionisti din Jipol, fusese in plina eruptie cu multa vreme inainte de momentul in care trebuia sa ajunga invazia flotei Jihadului. Chiar daca trupele umane castigau aceasta ofensiva, zeci de mii de morti aveau sa zaca pe strazi. Iar daca primero Harkonnen ar fi pierdut, birul mortii ar fi fost si mai mare.

Nu, Iblis nu voia sa fie acolo. Ar fi riscat prea mult, atat personal cat si din punct de vedere politic.

Numai dupa ce erau siguri de o victorie pe Ix si soldatii Jihadului nimiceau ultimele masini ganditoare, avea sa-si faca Marele Patriarh intrarea triumfala. In acel moment, ar putea veni sa-si asume cea mai mare parte a meritelor pentru victorie. Incepand din acel moment, putea oricand sa foloseasca planeta Ix ca pe o chemare la arme pentru si mai multe ofensive majore, asa cum facuse cu Poritrinul.

Daca operatiunea militara a primeroului Harkonnen se desfasura conform programului, ar fi trebuit sa ajunga pe Ix in curand, desi nu aveau nici un mijloc de comunicare instantanee la asemenea distante. In cateva zile, marea batalie trebuia sa inceapa, desi avea sa treaca un timp pana cand Marele Patriarh sa afle rezultatul .

Iblis ramase o luna pe Poritrin si aranja o serie de intalniri private cu unii nobili, dintre care unii venisera de pe Ecaz si de pe alte lumi ale Ligii pentru festivitatea intarziata. In ciuda amenintarii grave a masinilor, patricienii n-aveau chef sa discute probleme serioase. Voiau sa-si savureze pentru o vreme victoria, desi era doar un pas mic spre telul final. Discutand cu acesti neghiobi, Iblis ajunse pana la urma pe culmea frustrarii, si anunta ca avea sa plece pentru a supraveghea treburi mai importante ale Jihadului.

Cu multa amabilitate, lordul Bludd protesta auzind de plecarea grabita a Marelui Patriarh, dar Iblis putea sa-si dea seama ca nu-i pasa in mod deosebit. Asa ca pleca de pe Poritrin insotit de doi agenti ai Jipolului, asprul si neclintitul Yorek Thurr si o tanara femeie sergent, proaspat recrutata in forta politieneasca privata a lui Iblis. In timp ce Thurr pilota cu pricepere nava, noul sergent Floriscia Xico, juca rolul de copilot si de asistenta. Iblis se retrase in cabina lui eleganta ca sa se relaxeze si sa faca planuri in timpul lungii calatorii.

In incaperea luxoasa, se aseza pe un fotoliu cu perne moi si lua parte la un joc bioholografic pe roluri, care se desfasura pe Pamantul antic, in aparenta pentru a invata despre fondatorul credintei islamice originare, dinainte de Miscarea a Doua si a Treia din Vechiul Imperiu. Scopul lui Iblis era sa afle mai multe despre primul Jihad si sa-l inteleaga complet.

Cufundat in bioholograma, Iblis Ginjo se vedea pe sine ca pe un insotitor fictiv, care pasea alaturi de marele om, fara sa vorbeasca vreodata cu el. Profetul in roba alba statea pe creasta unei dune vorbind unei multimi de discipoli adunati dedesubtul lui.

Brusc, imaginile din jurul lui Iblis fluctuara, apoi palpaira si se defocalizara, pana cand peretii cabinei elegante aparura din nou clare in jurul lui. Vocile din reconstituirea straveche se ciocnira cu vocile reale din sistemul de comunicatii al navei spatiale. Suna alarma, si Iblis fu adus cu forta inapoi la realitate.

Cineva il scutura si-i striga in ureche. Privi chipul inrosit al carliontatei Floriscia Xico.

— Mare Patriarh, trebuie sa vii imediat pe puntea de comanda!

Straduindu-se sa-si recapete orientarea, porni clatinandu-se dupa ea. Prin hubloul de observatie din fata, vazu un asteroid imens care umplea spatiul, rotindu-se turbat in timp ce se indrepta spre ei.

Nu se misca pe o orbita naturala, domnule, observa Yorek Thurr, neluandu-si ochii de la comenzi sau de la harta traiectoriei. Isi ajusteaza continuu cursul de cate ori fac o manevra de evitare, iar acceleratia obiectului este evident artificiala.

Iblis se calma si ramase drept in picioare, comandantul pe care Jipolul sau se astepta sa-l vada. Atat brunetul si scundul Thurr, cat si tanara, mai putin experimentata Xico, pareau neobisnuit de nelinistiti.

— Aparatul nostru a marit viteza motoarelor, zise Iblis. Putem sa depasim orice asteroid.

— Teoretic, raspunse Thurr in timp ce se lupta cu comenzile, dar continua sa accelereze, domnule. Indreptandu-se drept spre noi .

— Cincizeci de secunde pana la impact, raporta Xico din scaunul copilotului.

— E ridicol! E doar un asteroid .

Unul dintre craterele cele mai mari ale imensului bolovan se aprinse, iar nava se clatina, ca si cum ar fi fost prinsa brusc intr-o plasa de pescar. Luminile se micsorara si puntea de comanda se cutremura. Thurr anunta:

— Ne-a prins o raza tractoare!

Un nor de scantei tasni din consola de control ca un spectacol de focuri de artificii de pe Poritrin. Iblis auzi o explozie sub punte, adanc in compartimentul motoarelor. In fata lui Thurr si Xico, panourile de control se stinsera.

Asteroidul se zarea din ce in ce mai aproape, purtat de propria lui energie inexorabila. Xico se prabusi in scaun ca si cum s-ar fi lasat pagubasa. Dezgustat, Thurr lovi comenzile cu palma.

— Motoarele sunt scoase din functiune! Suntem morti in spatiu!

Pe chipul chel ii sclipeau picaturi de sudoare.

Asteroidul ii aduse mai aproape, tragandu-i intr-un crater cascat. Corpul ceresc era evident o nava uriasa, mascata. Dar cui apartinea? Furios si inspaimantat, Iblis inghiti cu greu.

Brusc, toata energia se stinse, inclusiv sistemele de rezerva. Un vant rece paru sa insoteasca bezna care ingloba nava, ca si cum ar fi fost inghititi de giganticul asteroid.

Viata biologica este o forta subtila, intensa. Chiar atunci cand cineva crede ca a fost nimicita, are modul ei de a se ascunde . si de a se regenera. Cand mintea umana se combina cu acest instinct fundamental de supravietuire, avem un dusman formidabil.

OMNIUS, Fisiere de date ale Jihadului.

Mult deasupra sistemului solar al Pamantului, mica nava de actualizari plutea in deriva, fara motoare, indreptandu-se spre marginea unui nor cometar rarefiat. Seurat reveni la o stare de constienta obscura, dar tot mai pronuntata, nestiind unde se afla sau de cat timp.

Sistemele normale se reactivara pe nava inghetata si gheata i se topi de pe pereti, picurand peste capitanul robot nemiscat. Undeva, adanc in luciditatea lui mecanica, Seurat auzea si simtea picaturile lovindu-l, stropi de umezeala condensandu-se din aer. Scheme disonante de gandire il facura sa-si aduca aminte de o straveche tortura de pe Pamant, dar cele mai multe dintre circuitele lui de memorie ii erau inaccesibile deocamdata.

Nu putea estima cat timp trecuse sau unde se afla acum. Era in nava de actualizari atunci cand ultimele sale ganduri constiente se sfarsisera brusc. Un program de probabilitate ii spuse: Acolo trebuie sa ma aflu acum. Si-si aminti de ultima lui misiune .

Fara sa se miste, absorbi putina informatie disponibila. O alta picatura micuta de apa ca roua cazu pe corpul lui de metal.

Cabina se dezgheata. Asadar, trebuie sa fi fost inghetata. Prin urmare, trebuie sa fi trecut suficient de mult timp pentru ca sistemele standard sa se inchida si temperatura interioara sa scada.

Din moment ce circuitele lui interne nu functionau in intregime, Seurat se intreba daca mintea sa bazata pe gelcircuite suferise vreo paguba. Cat timp trecuse? Sonda, dar nu-si putu da seama. Cu toate acestea, cand isi testa caile mentale, descoperi ca poate accesa tot mai multe cu fiecare clipa care trecea.

Am fost dezactivat.

Procesul intoarcerii la viata i se parea prea lent robotului independent. Constient, puse in functiune un program secundar de evaluare si ameliorare a defectelor. Memoria ravasita ramanea o amestecatura haotica si in cea mai mare parte inaccesibila, dar putea sa-si dea seama ca se reasambla singura, putin cate putin.

E un vis? Rezultatul unui defect de functionare a gelcircuitelor? Pot masinile sa viseze?

Programul de probabilitate isi extinse functiunile si-i spuse, ca o voce din interior: E real.

Auzi niste pocnete stridente, plesnituri si bazaituri cu frecventa inalta. Apoi programul sau central trecu brusc la luciditatea totala, punand rapid in ordine amintirile dezmembrate. In cele din urma obtinu un raport intern asupra ultimelor momente: evadarea lui Seurat de pe Pamant in timp ce acesta se afla sub atac atomic de catre Armada Ligii . urmarirea . Vorian Atreides. Omul de incredere avariase nava de actualizari, urcase la bord si-l scosese din functiune cu forta.

Daca cei mai multi dintre senzorii externi ai robotului nu erau inca functionali, in interiorul cabinei nu detecta prezenta nici unei alte fiinte constiente – om sau masina. Agresorul uman plecase.

Robotul isi dadu seama ca legatura sa de lunga durata cu fiul lui Agamemnon il lasase vulnerabil la haosul si imprevizibilitatea actiunilor umane. Aducandu-si aminte de copilotul sau, Seurat gasi dificil sa se gandeasca la fostul sau om de incredere ca la un dusman, chiar daca era clar ca Vor il paralizase – si nu o data, ci de doua ori!

De ce mi-a facut prietenul meu asa ceva?

Intelegerea motivatiilor fiintelor umane nu era partea tare a lui Seurat, nici macar nu facea parte din programul sau. Capitanul robot isi indeplinea indatoririle cu mijloacele pe care i le furnizase Omnius. De mai mare importanta acum era faptul ca avea nevoie sa descopere daca avariile erau permanente. Avea el sa reuseasca sa-si recupereze toate fostele functiuni?

Ca pentru a-i raspunde, sistemele sale continuau sa se trezeasca, acum mai repede. Mai mult de optzeci la suta.

In ciuda lipsei nelinistitoare de previzibilitate, Seurat inca prefera misiunile in care fusese alaturi de Vorian Atreides celui in care zburase singur. El nu e la fel cu ceilalti oameni extrem de marginiti pe care i-am observat.

Brusc, programele ii revenira complet la viata si incepura sa-l asalteze cu toata puterea, informandu-l pe Seurat in legatura cu erorile acumulate incet, incet si care-l distrageau cu reflectii despre probleme atat de tulburatoare. Filamentele sale optice sclipira, inundandu-l dintr-o data cu imagini detaliate din cabina rece si moarta a navei de actualizari.

Functiile sale mentale se accelerara si devenira mai line, transformandu-se intr-un murmur intern al sistemelor care verificau si reverificau informatia, scotand la suprafata biti de date ratacite si stergandu-le. Pe pereti, pe punte si pe panourile de control detecta indicii subtile de coroziune, de vechime si de nefolosire. Sonda din nou, pentru a stabili cat timp trecuse. Inca nu era sigur.

Se afla Armada Ligii inca pe Pamant, atacand intruparea hipermintii de acolo? Putea Omnius sa scape? Lui Seurat i se daduse ordinul sa ia ultima sfera de actualizare a hipermintii de pe Pamant si plecase pe furis chiar cand navele de razboi ale Jihadului, cu armele atomice, inchideau incercuirea.

Sfera de actualizare e inca in siguranta? Sau am esuat in misiunea mea cea mai importanta?

Scanand cu filamentele optice reactivate, Seurat gasi lacasul protejat de depozitare pentru copia lui Omnius. Mainile sale agile deschisera compartimentul si scoasera la iveala gelsfera argintie intacta si in aparenta nevatamata. O senzatie asemanatoare cu usurarea ii traversa sistemele.

Protejase actualizarea hipermintii de pe Pamant, singura copie a ultimelor ganduri a acelui Omnius candva central. Vorian Atreides n-o luase, desi avusese ocazia. Cine-i putea intelege pe oameni?

Nu conta. Gelsfera era in siguranta si inca in posesia lui Seurat. Misiunea lui ramanea neschimbata: s-o transporte.

In doar cateva minute, care parura mult mai lungi, sistemele lui isi terminara secventele de auto-diagnostic si de reparatii. Acum Seurat isi indrepta atentia catre nava de actualizari, usurat sa descopere ca motoarele repornisera cum trebuie, chiar daca subsistemele erau inca reci.

Vorian Atreides nu facuse decat sa-l paralizeze pe capitanul robot, fara indoiala pentru a-l impiedica sa scape. Dar cu timpul sistemele sofisticate de gelcircuite trebuie sa se fi reparat singure.

Panoul de instrumente al navei se aprinse intr-un curcubeu in culori orbitoare, marcat de piuituri si tiuituri de semnalizare ale computerului, ca si cum s-ar fi trezit niste creaturi micute din interiorul mecanismului. Cronometrul inca in functiune ii dadu o informatie uluitoare. Aproape douazeci si cinci de ani pamanteni standard trecusera de cand dusese dezactivat. Douazeci si cinci de ani!

Dupa ce Seurat aprinse motoarele la energie maxima, conduse nava cu grija inapoi in vecinatatea planetei. Folosindu-si senzorii cu raza lunga, in timp ce se apropia, ramase in alerta, cautand orice urma a sacaitoarei Armade a Ligii. Batalia nu putea fi inca in desfasurare; atentia oamenilor nu dura prea mult. Pana acum, fie ca Omnius zdrobise invazia umana, iar sfera de actualizare din grija lui Seurat era lipsita de importanta . fie ca hipermintea fusese distrusa si informatia stocata era mai importanta acum decat oricand.

Isi duse vehiculul destul de aproape de lumea brazdata de nori ca sa vada ca atat continentele cat si orasele candva magnifice ale masinilor nu mai erau altceva decat niste ramasite deformate, sticloase. Seurat detecta radioactivitate excesiva, dar nici un semnal de masina, nici o retea energetica activa, nici un raspuns la toate apelurile sale pe toate canalele standard ale lui Omnius. Si nici un semn de activitate biologica .

Pamantul era distrus. Masinile ganditoare fusesera starpite aici, iar oamenii provocasera atatea distrugeri pentru a face asta, incat nici macar ei nu mai puteau trai pe propria planeta ancestrala.

Nu era insa o consolare prea mare.

In timp ce Seurat plutea pe deasupra planetei moarte si inutile, un gand il izbi ca un meteor dand peste nava. Pamantul fusese distrus. Asta insemna ca, dupa toate probabilitatile, avea singura copie de rezerva existenta a lui Omnius-Terra.

Singura.

Seurat incepu sa evalueze prioritatile; daca, de fapt, nu supravietuise nici o masina holocaustului de pe Pamant, atunci niciunul dintre exemplarele lui Omnius nu avea acces la datele cruciale pe care le continea actualizarea lui Seurat. Acum, misiunea lui era fundamentala. Programele interne ii vorbeau la unison:

Ai o alta sarcina de indeplinit.

Atingand pedalele de presiune, Seurat stabili un traseu direct spre cea mai apropiata lume sincronizata, unde avea sa livreze gelsfera care pastra ultimele ganduri ale lui Omnius-Terra. Urma sa-si continue traseul de actualizare, asa cum fusese instruit sa faca in urma cu un sfert de secol. In curand, informatia avea sa fie impartasita de toate incarnarile lui Omnius, si va fi ca si cum Omnius-Terra n-ar fi fost distrus niciodata. Victoria oamenilor va fi de scurta durata, iar Seurat ii va fi facut ultima farsa lui Vorian Atreides.

Cat de interesant ar fi daca as putea incarca si partaja informatii de la fiintele biologice constiente de sine, asa cum isi transfera date computerele. As economisi atata efort si atatea presupuneri inutile, pentru ca mi-as putea petrece timpul intrand adanc in mintea subiectelor mele. Intr-un fel, acesta a fost intotdeauna scopul experimentelor mele pe oameni si, pana la un punct, am patruns dincolo de invelisul lor colectiv. Dar oamenii au niveluri superficiale si profunde ale gandirii si comportamentului, iar in cea mai mare parte eu le-am descoperit doar pe cele superficiale. Fiecare usa psihica incuiata pe care o deschid in sfarsit dezvaluie o alta usa incuiata, si alta, si alta . fiecare avand nevoie de o alta cheie. Niste creaturi atat de complexe, de misterioase, acesti oameni. Sa cladesti unul din nimic . ce provocare suprema ar fi!

ERASMUS, Reflectii asupra fiintelor biologice constiente de sine.

Cresterea copiilor n-ar trebui sa fie o asemenea incercare plina de frustrare, lipsa de cooperare si progrese ridicol de lente. Progeniturile umane ar trebui sa arda de dorinta de invata de la superiorii lor, permitandu-le sa-si atinga potentialul. Daca fiecare parinte ar fi avut genul de necazuri pe care-l avea Erasmus cu tanarul sau pupil din tarcurile de sclavi, rasa umana ar fi disparut cu multa vreme inainte ca civilizatia lor sa fi avansat suficient cat sa inventeze masinile ganditoare.

Insa asemenea ganduri duceau inevitabil inapoi la propriile lui actiuni. Ar putea oare Erasmus sa greseasca cu ceva? Nu-i placea sa gandeasca in acest fel. Avea doar mai multe de invatat.

Si totusi, ar fi dorit ca Omnius sa aleaga drept subiect orice alta fiinta umana. Acest proces de invatare era extrem de dificil.

Prin contrast cu fiintele umane, o masina ganditoare era complet functionala din momentul activarii sale. Robotii, fiind infinit mai folositori decat oamenii, faceau ceea ce erau instruiti sa faca. Se tineau intocmai de planuri si-si terminau sarcinile eficient, atingandu-si scopurile intr-o secventa logica.

Acest copil uman nedomesticit totusi, in ciuda tuturor eforturilor lui Erasmus ca robot-mentor, se dovedea . incarnarea haosului. Iar Erasmus n-avea la cine sa se duca sa ceara sfaturi. Nu pentru prima oara, isi dori ca Serena Butler sa fi ramas cu el.

Fiecare robot era conectat la o retea mai mare sub controlul hipermintii computer, un labirint de circuite care functiona la unison, urmarind sa faca din lumile sincronizate un stat mai mare, mai cuprinzator, al ordinii si progresului.

Pe de alta parte, oamenii se agatau de mult-laudatul lor „liber arbitru”, care le permitea sa faca greseli ingrozitoare, stupide, si sa mormaie dupa aceea scuze prostesti. Libertatea, totusi, le dadea creativitatea si imaginatia necesare sa duca la bun sfarsit opere minunate, sa reuseasca in realizari monumentale, pe care marea majoritate a mintilor de masina nu le-ar fi putut concepe niciodata. Existau avantaje.

Dar aceasta . creatura nu era nimic din toate astea. Abia daca putea fi deosebita de un animal. Tanarul – de unul singur – parea hotarat sa mareasca entropia universului cu un ordin de marime.

— Inceteaza, Gilbertus Albans.

Comanda era aceeasi pe care Erasmus o rostise de multe ori pana atunci, dar baiatul nu parea sa inteleaga instructiuni simple.

Erasmus ii alesese numele dupa ce studiase istoria clasica alegand sunete cu tonalitati respectabile si importante. Pana acum totusi, numele nu reflecta catusi de putin purtarea copilului, sau inabilitatea lui totala de a urma instructiuni simple.

Sclavul nedomesticit auzea acelasi lucru iarasi si iarasi si pur si simplu nu facea ceea ce i se spunea. Uneori, Erasmus se intreba daca era vorba de prostie sau de refuz incapatanat.

Gilbertus dobori unul dintre ghivecele cu flori ale robotului, sfaramand teracota, imprastiind pamant pe podeaua de dale si ucigand planta.

— Inceteaza odata, repeta Erasmus, mai sever de data asta. Asprimea nu paru sa aiba vreun efect. Dar carui scop ii servea sfidarea copilului? Gilbertus nu castiga nimic din toate stricaciunile pe care le provoca; parea sa se delecteze cu actele lui distrugatoare doar pentru ca Erasmus ii spusese sa nu le comita.

Gilbertus sparse inca un ghiveci, apoi iesi in fuga din sera si se repezi spre camera lui. Distinsul robot porni dupa el, cu roba luxoasa fosnindu-i din cauza pasilor grabiti.

Fara indoiala, Omnius savura fiecare clipa, observand situatia indirect, prin ochii-de-paza mereu prezenti.

Pana cand Erasmus ajunse in camera baiatului, Gilbertus sfasiase deja cearsafurile si pernele din pat si le aruncase prin toata incaperea. Acum smulse perdelele diafane care atarnau de barele de sus, apoi se apuca sa-si arunce hainele de pe el, una cate una.

— Inceteaza, Gilbertus Albans, ii ceru Erasmus, modelandu-si chipul de metalfluid intr-o expresie severa, paterna.

Ca raspuns, baiatul nedomesticit azvarli lenjeria murdara in capul ca de oglinda al robotului .

Asta cerea o schimbare de tactica.

Chiar in timp ce haosul continua, un detasament de roboti casnici intra in camera si incepu sa faca ordine in harababura. Robotii adunara cearsafurile si hainele imprastiate; in sera, alte echipe scapasera deja de ghivecele sfaramate si maturasera pamantul risipit si cioburile de teracota. Baiatul incerca sa ramana cu un pas inaintea lor.

Gilbertus Albans statea dezbracat, razand si scotand sunete grosolane in timp ce sarea pe pat si ii ocolea cu indemanare pe roboti, desi acestia nu faceau nici o miscare clara sa-l prinda – nu inca.

Observandu-l, Erasmus evalua ce avea de facut. Baiatul fusese imbracat cu cele mai bune haine, dar nu parea sa le pretuiasca nici cat negru sub unghie. In mod repetat si cu rabdare, robotul incercase sa-l instruiasca in ceea ce privea manierele, responsabilitatile sociale si alte tipare acceptabile de comportament. Si totusi, Gilbertus insista sa sparga obiecte valoroase, ravasindu-si camera, rupand cartile si nebagandu-si in seama lectiile.

Desi baiatul cel salbatic nu parea sa asculte, robotul cu fata lucioasa rosti cu calm:

— Nu este eficient din partea mea sa continuu sa repar pagubele in urma ta. Sistemul meu de bunavointa si de recompense nu are nici un efect perceptibil .

Emise un semnal tacut spre robotii casnici. Acestia inaintara rapid, fara zgomot, si-l apucara pe Gilbertus, tinandu-l ferm, in ciuda faptului ca se zbatea.

Erasmus continua:

— Acum o sa incepem o metoda de supraveghere stricta si de pedepse.

Se dadu la o parte, astfel incat robotii sa poata trece pe usa.

— Duceti-l in laboratoarele mele. O sa vedem daca-l putem face sa se poarte cum trebuie.

Dupa secole de disectii si de observatii atente, implicand mii de oameni, Erasmus stia exact cum sa le provoace acestora din urma durere, neplacere si teama. Robotul devenise destul de priceput in tehnica de a proceda cu asprime, fara a produce stricaciuni permanent. Daca era posibil, voia sa evite sa-l raneasca sau poate sa-l ucida pe baiatul cel frustrant. Nu din compasiune. Baiatul era pentru el o provocare. Si in plus, nu voia sa fie nevoit sa-si admita esecul .

Drogurile si chirurgia pe creier erau niste optiuni, dar Erasmus presupunea ca asemenea metode ar fi putut forta limitele intelegerii sale cu hipermintea care lansase provocarea. Deocamdata avea sa le tina in rezerva.

Inca zbatandu-se si sfidator, baiatul parea iritat dar nu infrant. Erasmus stia cum sa nu se dea batut mai multa vreme decat pupilul sau.

— Numai eu iti vad potentialul, Gilbertus Albans, si am motive sa nu renunt la tine.

Pasira pe coridoare catre salile de chirurgie si laboratoarele intinse.

— O sa ma doara pe mine mai mult decat pe tine. Dar aminteste-ti intotdeauna: o fac numai pentru binele tau!

Comentariile i se pareau ilogice lui Erasmus, dar exersa o noua tehnica, imitand cuvintele pe care le spuneau parintii umani odraslelor lor, inainte de a le administra pedepse. Cand intrara in laboratoare si baiatul agitat incepu sa arate o spaima adevarata, robotul zise cu voce monotona:

— De acum inainte, trebuie sa acorzi mai multa atentie lectiilor tale.

Cu ajutorul mintii si al simturilor, fiinta umana anticipeaza farame si fragmente ale realitatii viitoare. In ciuda calculelor nesfarsite, masinile nu reusesc niciodata sa se apropie de aceasta realizare, sau macar sa inteleaga cum merge.

TITANUL HECATE, Jurnalele renegatei.

Iblis Ginjo era prins in capcana, ca si cum ar fi fost inghitit de o gigantica balena calatoare prin spatiu. Toate sistemele navei se oprisera; retelele de energie si panourile de monitorizare zaceau intunecate, paralizate si reci. Acum, el si cu cei doi insotitori erau captivi intr-o grota cufundata in bezna, adanc in interiorul misteriosului asteroid artificial.

Suntem condamnati.

Desi jurasera sa-l protejeze pe Marele Patriarh, cele doua ajutoare ale sale din Jipol nu puteau face nimic. Floriscia Xico palise, iar parul scurt, roscat, i se adunase in suvite, ud de transpiratie. Se uita la Marele Patriarh ca si cum Iblis ar fi putut sa comande pur si simplu de la Dumnezeu un fulger care sa-l distruga pe acest agresor neobisnuit. Chiar si neclintitul Yorek Thurr – cel care dusese pana la capat nenumarate misiuni periculoase pentru stapanul lui si daduse in vileag cu maiestrie spionii masinilor in toate zonele Ligii – arata ingrozit.

Iblis nu indraznea sa dea dovada de slabiciune. Ca sa-si distraga singur atentia de la propriile-i temeri, se uita incruntat la ceilalti si zise.

— Jipolul a infruntat oricate primejdii fara sa se clatine in credinta in conducerea mea si in cauza Jihadului declansat de Serena Butler. Iar acum, un asteroid misterios va transforma in niste neghiobi speriati si superstitiosi?

Asteptara in intuneric si-n tacere. Ce altceva era de facut?

Complet pe neasteptate, lumini stranii se aprinsera in afara navei, in grota din jurul lor, filtrate parca prin lentile de diamant. Caverna din asteroid reflecta fasciculele de lumina cu intensitatea unor mici sori rasfrangandu-se pe suprafete lustruite.

Tanara sergent din Jipol isi acoperi ochii, in timp ce Yorek Thurr privi atent, cu o curiozitate fara jena. Iblis, cel mai inalt dintre toti, statea in spatele celorlalti si se uita afara. Neguri vaporoase se invalatuceau in jurul salii bine luminate.

— E ca si cum asteroidul ar fi inghitit o imbucatura de rai .

In sfarsit, luminile sistemului se aprinsera in jurul trapei de iesire iar o voce feminina, linistitoare, vorbi prin difuzoarele navei capturate:

— Vino afara din aparatul tau, Iblis Ginjo. Vreau sa-l cunosc pe de Patriarh in persoana. Nu fi timid – am trecut printr-o gramada de necazuri ca sa aranjez aceasta mica reuniune.

Femeia sergent se uita la Iblis cu ochi la fel de rotunzi ca niste licurigloburi, dar Thurr il opri cu o privire aspra.

— Te voi insoti, Mare Patriarh.

Incercand sa arate curajos si impunator, Iblis se rasti la Xico:

— Inceteaza sa te mai porti ca un copil speriat, sergent. Cu siguranta ca aceasta . entitate nu doreste sa ne distruga. Oricum, nu inca.

Chiar daca restul sistemelor navei ramaneau inactive, trapa se deschise si inauntru patrunse o adiere racoroasa, cu iz metalic. Aerul din interiorul asteroidului parea steril si inchis, dar respirabil.

Desi Iblis nu era convins ca vreunul dintre ei avea sa supravietuiasca acestei intalniri, isi lua totusi un aer de bravada. Daca exista vreo cale de scapare, urma sa fie datorita capacitatii lui de convingere. Ca si cum ar fi fost pe cale sa se adreseze unui reprezentant al unei lumi importante a Ligii, isi netezi parul cu o mana si pasi afara, in sala sclipitoare, ca acoperita cu oglinzi. Yorek Thurr il urma, potrivindu-si pasii dupa el. Floriscia Xico, nervoasa, se repezi dupa ei, gata sa-si demonstreze sprijinul pentru conducatorul caruia ii jurase loialitate, in ciuda tremurului vizibil.

O data ajuns afara, Iblis isi puse mainile in solduri, trase de cateva ori aer in piept si privi in jur, plin de interes. In cele din urma striga:

— De ce ne-ai capturat?

Vorbele lui se reflectara de ziduri, iar ecourile se stinsera treptat, transformandu-se in tacere.

Auzira un fosnet si un zanganit. O silueta de marimea unui om iesi dintr-o deschizatura aflata intr-unui dintre peretii acoperiti cu oglinzi. Era o forma-masina, dar una diferita de oricare alta pe care-o vazuse vreodata Iblis, in vremurile cand era om de incredere si supraveghetor de sclavi pe Pamant: o monstruozitate frumoasa si totusi infricosatoare, deplasandu-se pe picioare segmentate, pline de gratie; un cap presarat cu filamente optice inaltat pe un gat sinuos, acoperit cu solzi sidefii, in timp ce placi lungi, ascutite, ieseau din laturile corpului ca niste aripi prismatice de fluture. Membrele anterioare ascutite erau delicate si curbate, semanand cu apendicele unei calugarite. Masina ii aducea aminte de un dragon robotic, fioros dar agreabil din punct de vedere estetic.

Cymec.

Langa el, Yorek Thurr ramase cu gura cascata de uimire. O asemenea reactie din partea unui om de obicei calm si imperturbabil il surprinse pe Iblis.

Masina-dragon isi examina prizonierii, apoi inainta iar, cu un clinchet. Era mult mai putin intimidanta decat multe dintre corpurile-razboinic monstruoase pe care le vazuse Iblis la alti cymeci.

Floriscia Xico tipa scurt si-si scoase arma de mana. Inainte de a apuca sa traga, cymecul-dragon ridica un membru din fata, impodobit cu antene si lentile. O unda abia vizibila de energie crea o turbulenta in aer, apoi o lovi pe nelinistita femeie-sergent din Jipol, doborand-o pe podeaua lustruita.

— Voi, hrethgirii, nu v-ati schimbat nici un pic, zise vocea feminina, izvorand din pasitorul-dragon. Ei, hai, asta-i metoda de a face o prima impresie? Hai sa ne incepem discutia fara violenta, bine?

Facu un salt inainte, sprintena in configuratia ei exotica, catre locul unde Xico zacea nemiscata.

— Ajax spunea mereu ca femeile sunt predispuse la reactii exagerate. Desigur, mi-a luat o vesnicie sa inteleg ce idiot era.

Intrebarile care se adunasera in mintea lui Iblis tasnira ca apa revarsandu-se printr-o ecluza.

— De unde stii cine sunt? Cine esti tu? De ce ne-ai capturat nava? Ce vrei?

Ochii verzi, metalici, ai cymecului sclipira.

— Am adunat informatii ani de zile, iar Jihadul tau este cea mai grozava distractie pe care-am intalnit-o de multa vreme. Un sport pentru spectatori, exact ca unul dintre vechile noastre meciuri de gladiatori din Epoca Titanilor. M-am bucurat totusi cand am scapat de ele.

— Si cine esti? intreba Iblis, incercand sa aplice intreaga lui putere de convingere. Identifica-te!

Fiecare vibratie facea ca fatetele lucioase ale corpului de dragon sa emita sclipiri de curcubeu, ca apa improscand niste pietre.

— Din pacate, nu ma mira ca povestea mea a alunecat in uitare in ultimul mileniu. Ma indoiesc ca Agamemnon a scris vreo biografie inflacarata de-a mea, asa cum a facut cu ceilalti douazeci de titani. Lui Ajax probabil ca nici nu i-a fost dor de mine.

— Esti un titan?

Cymecul-dragon arunca lumina. Daduse destule indicii, iar Iblis isi petrecuse prima jumatate din viata lucrand pentru cymeci, fiind batjocorit si sacait de titani. Ea vorbea ca si cum ar fi trait la fel de mult ca si Agamemnon si toti ceilalti. Dar Iblis ii cunoscuse pe toti titanii supravietuitori. N-avea nici un sens.

— Chiar nu poti ghici?

Glasul cymecului suna aproape imbufnat.

— Foarte bine . eu sunt Hecate.

— Hecate! exclama Thurr. Asta . nu se poate!

Iblis era si el uluit.

— Unul dintre primii tirani ai omenirii?

— O, nici pe departe primii. Au existat intotdeauna tirani ai omenirii.

Iblis cunostea cu siguranta istoria cymecilor originari, el insusi fiind sacait de Ajax. Isi amintea ca Hecate fusese iubita lui Ajax cu o mie de ani in urma, dar renuntase la pozitia ei printre titani si plecase in necunoscut. N-o mai vazuse nimeni de multe secole.

— Ne consideri tiranii umanitatii? Suna atat de sumbru, cand n-a fost nimic mai mult decat o indiscretie de tinerete. Eram nesabuiti si impetuosi, pe atunci. Dar numai pana aici se poate ajunge, cand introduci noi paradigme ale hedonismului.

Hecate scoase un sunet nostalgic.

— Dar s-au schimbat multe si am avut timp din belsug sa ma gandesc mai bine. M-am maturizat, s-ar putea spune. O mie de ani de cugetare au un asemenea efect .

Pretinzand ca se simte in largul lui, ceea ce nu era adevarat, Iblis statea langa cymecul-dragon, avand grija sa nu se apropie prea mult de proeminentele asemanatoare unor aripi. Ea era asezata mai sus decat el. Simtea ca si cum i-ar fi putut exploda mintea din cauza tuturor posibilitatilor care se adunau ca norii de furtuna in imaginatia lui.

— Ai dreptate, Hecate. Poate ca avem multe de vorbit .

Thurr nu-i mai arunca o a doua privire paralizatei Xico, ca si cum ea nu mai conta. Se uita spre Iblis cu ochii negri, cadaverici. Apoi se intoarse spre Hecate si rosti:

— Ar trebui sa stim unde ai fost. Esti aliata cu titanii? Sau cu Omnius?

Cymecul femeie pufni grosolan.

— Omnius nici macar nu exista cand am parasit eu Vechiul Imperiu. Iar titanii – de ce m-as intoarce la nataraii aia? N-am nici cea mai mica intentie sa mai fac vreodata o asemenea greseala.

— Dupa cat se pare, ai urmarit totusi evenimentele cu destul de multa atentie, mormai Thurr. Probabil ca stii multe despre lumile sincronizate .

Iblis incerca sa rumege situatia.

— Am auzit povesti despre tine, Hecate, dar nu stiu cat anume dintre ele reprezinta adevarul. De ce i-ai lasat pe titani in urma? Ce vrei acum?

Hecate isi lasa in jos forma dragon ca si cum s-ar fi ghemuit la pamant ca sa spuna o poveste. Teama lui Iblis lasase loc curiozitatii si fascinatiei.

— La inceput m-am alaturat lui Tlaloc si rebelilor lui pentru ca eram fascinata de ideea de putere si de maretie. Pe-atunci ma plictiseam si eram usor de impresionat. Cand l-au recrutat pe Ajax pentru aplicarea constrangerilor militare, m-a luat cu el. Nu eram decat o jucarie, dar il satisfaceam destul de bine. Dupa ce titanii au cucerit imperiul, am aflat ca-mi placeau zorzoanele puterii: proprietati intinse, servitori devotati, haine elegante si bijuterii sclipitoare. Era destul de placut, desi, fireste, superficial.

Iblis se stradui sa potriveasca aceasta informatie cu imaginea lui preconceputa despre singuratica femeie titan care se spalase pe maini de cuceriri.

— Si eu l-am . cunoscut pe Ajax.

Barbatul ridica barbia, nesigur daca era intelept sa-i spuna prea mult.

— Era un bataus.

— O, era mult mai mult decat un bataus. Era un ucigas insetat de sange, un asasin psihopat. Un ticalos absolut.

— Ai fost iubita lui, sublinie Iblis. Iar acum vrei sa avem incredere in tine si sa-ti acceptam prietenia?

Ochii inexpresivi ai lui Thurr se ingustara, ca si cum ii suspecta fiecare raspuns.

— Ce te-a atras de la inceput la un asemenea om? Era altfel, inainte sa devina titan?

— O, a avut intotdeauna o violenta teribila in el, dar Ajax era in stare sa-mi faca rost de comorile si de darurile pe care le voiam. Ma facea sa ma simt speciala, desi la vremea aceea eram cam infatuata. Mai tarziu, ascultand marile discursuri ale lui Tlaloc, am inceput sa pricep mai bine sensul lucrurilor . dar nu eram cu adevarat atenta. Tlaloc era un mare vizionar, trebuie sa intelegi. Agamemnon, Juno si Barbarossa erau cu totii fermecati de ideea de cucerire. Asa ca m-am luat dupa ei. Nu ma interesa in mod deosebit sa dobandesc gloria. Voiam doar podoabe de imparateasa, cam la fel ca propria ta sotie, Iblis Ginjo .

El se foi stanjenit. Ea facu o pauza. Capul ornamentat i se roti dintr-o parte in alta.

— Dar nu mai sunt aceeasi. Departe de asta .

Langa ei, tanara sergent din Jipol incepu sa se miste, insa nici Iblis Ginjo, nici Yorek Thurr nu-i acordara nici cea mai mica atentie.

— Pana la urma, mi-am dat seama ca nimic din ceea ce-mi dorisem nu avea valoare. Poate ca m-am maturizat tarziu, dar in sfarsit am priceput cum stateau lucrurile.

Rasul ei usor suna ca si cum s-ar fi felicitat singura.

— Dac-as fi avut asemenea sentimente mai devreme, poate ca Epoca Titanilor ar fi fost altfel. Dupa transformarea mea in cymec, m-am saturat de podoabe sclipitoare. Nimicurile dragalase pur si simplu nu arata la fel prin filamente optice si senzori cu spectru total. Am ajuns sa pretuiesc alte lucruri, din moment ce aveam tot timpul pe care si-l putea imagina o fiinta umana.

— Un cymec iluminat, murmura Yorek Thurr, ca si cum ar fi gasit conceptul de neinteles.

— E atat de diferit de un cogitor? Imi aduc aminte cand am implinit un secol. O suta de ani! Asta inca suna pentru mine ca o varsta extrem de inaintata, desi acum am trait cam de zece ori pe-atat. Dar in interiorul corpului meu de cymec, ma simteam la fel de tanara si de plina de energie ca intotdeauna. Am ales sa ma dezvolt, studiind filosofia si literatura, contempland binele pe care-l pot realiza oamenii. Desigur, Vechiul Imperiu era o piedica pentru potentialul rasei umane. O pierdere de timp anosta, un ceas pe cale sa se opreasca. Aproape ca a strivit spiritul uman individual si imboldul creator. Insa, ca cymec, am inceput sa ma intreb care era sensul in a avea nemurirea doar de dragul nemuririi? Devine ingrozitor de plictisitor doar sa existi vreme de secole. In fata mea, viitorul arata mohorat si inform .

Roti turela capului pe gatul sinuos, ca pentru a studia propriile ei reflexii in oglinzile fatetate de pe perete.

— M-am indepartat treptat de Ajax . In corpurile de cymec n-aveam nevoie de compania fizica a celuilalt. Iar el era – hai sa recunoastem – de-a dreptul idiot. Trebuie sa fi fost proasta sau oarba, daca n-am vazut mai devreme. Eu m-am schimbat si m-am maturizat, dar Ajax n-a depasit niciodata nivelul unui bataus. Am ajuns sa-mi dau seama ca n-o s-o faca niciodata. Cu mai multa putere si mai putine inhibitii, inclinatia lui spre varsarea de sange a devenit insuportabila. Macelul acela infiorator de pe Walgis, in timpul Primei Revolte a Hrethgirilor a fost ultima picatura . asa ca l-am parasit. I-am parasit pe toti. La urma urmei, n-aveam nevoie de ei. Le-am spus tuturor titanilor ce sa faca cu stapanirea lor. Discret, imi construisem deja o nava, ca si corpuri alternative care sa gazduiasca recipientul meu de pastrare. Aveam intentia sa plec intr-o mare calatorie de descoperiri prin tot universul. Un turist galactic, avand la dispozitie tot timpul pe care si l-ar putea dori cineva. N-as zice ca ceilalti titani s-au intristat sa ma vada plecand.

Hecate se opri, cu membrele lucitoare de metal tresarind.

— Apoi, cu mai putin de doi ani dupa aceea, Omnius a preluat puterea .

Thurr intreba pe un ton sec:

— Si ai stat deoparte o mie de ani? De asta niciunul dintre cymeci nu mai stie nimic despre tine?

— Sunt sigura ca au incercat sa uite. Dar m-am intors acum jumatate de secol si am adunat informatii. Mi-am bagat nasul, ai putea pune. Am vazut ce-a facut Omnius. E un . alt fel de harababura, decat cel creat de titani.

— Foarte putini dintre primii douazeci au mai ramas, zise Iblis cu prudenta. Stii ca . pana si Ajax a murit?

— O, stiu.

Hecate avea un ton frivol.

— Si mai stiu ca tu l-ai omorat!

Iblis simti o strangere inghetata in inima. Nu-i putea raspunde, stiind ca orice scuza ar suna ca o slabiciune, si nu indraznea sa spuna o minciuna.

Ea rase, un sunet artificial pornit din dispozitivele mecanice.

— Nu te nelinisti – ar trebui sa-ti multumesc pentru asta. Poate ca multe dintre victimele potentiale ale lui Ajax o vor face intr-o zi. Sincer, sunt surprinsa ca a rezistat atata timp. In toti acesti ani de domnie, n-a invatat niciodata nimic. E chiar patetic ca un singur om poate irosi atatea ocazii!

Ridica doua membre segmentate din fata.

— Intrebarea este: tu o sa pierzi aceasta ocazie?

Iblis inghiti cu greutate.

— Ce vrei de la mine, Hecate? Ce ocazie?

— Stiu totul despre Jihadul vostru, si stiu cine esti, Iblis Ginjo. Sau ar trebui sa fiu protocolara si sa-ti spun Mare Patriarh? Interesant titlu – l-ai inventat singur? De asta te-am cautat. Cred ca putem realiza multe impreuna .

Iblis simti ca-i creste inima de emotie, dar n-o arata.

— Ai vreun plan sau o viziune mai cuprinzatoare? Sau esti doar plictisita?

— N-am voie sa am propriile mele motive? Poate ca am nutrit mocnit sentimente potrivnice titanilor in toti acesti ani, iar acum m-am intors. Jihadul ar putea fi sansa mea de a intra in lupta.

Zgarie podeaua lustruita cu un brat metalic.

— Are vreo importanta, atata vreme cat te ajut sa obtii victoria?

Iblis se uita spre Thurr. Niciunul dintre ei nu putea aduce argumente impotriva rationamentului cymecului. La picioarele lor, Xico isi mai reveni putin, clipind ca sa-si alunge dezorientarea.

— Gandeste-te! In timp ce bietii mei colegi titani sunt siliti cu totii sa-l slujeasca pe Omnius, eu am ramas libera si independenta. O data ce Agamemnon afla ca m-am hotarat sa ajut niste simpli hrethgiri, creierul o sa-i fiarba in propriul electrofluid! Dar m-au cuprins putin remuscarile. Acum, ca oamenii s-au hotarat in sfarsit sa contraatace cu toata puterea, vreau sa intru in hora .

Iblis isi tinu respiratia, invadat de posibilitati neasteptate. Ce aliat remarcabil ar fi putut fi acest cymec-dragon!

— A avea unul dintre titanii originari alaturi in Jihadul nostri ar fi un avantaj incredibil pentru noi, Hecate. Eu nu ti-as refuza ajutorul. Ai putea fi o . arma secreta.

— Arma secreta!

Hecate scoase un chicotit.

— Imi place asta.

Dar latura politica a mintii lui intelegea ca un asemenea camarad de arme senzational putea provoca o zarva teribila printre elementele superstitioase ale gloatei, avand in vedere fervoarea luptatorilor Jihadului si ura lor impotriva masinilor ganditoare in orice forma. Parlamentul Ligii si consiliul Jihadului s-ar fi certat cu furie zile intregi, irosind aceasta ocazie remarcabila.

Cu fiecare zi, protestele de neinteles impotriva Jihadului deveneau tot mai inversunate, oamenii fiind obositi de lupte si dorind orice fel de pace magica. Ce-ar fi facut daca ar mai fi aflat si despre Hecate?

Dar femeia-titan renegata parea oarecum frivola si nestatornica. Ar fi putut deveni nerabdatoare cu oamenii dezorganizati si si-ar fi putut retrage sprijinul.

— Deocamdata, ar fi mai bine daca am pastra secreta relatia noastra, vorbi Yorek Thurr, ca si cum ar fi citit gandurile Marelui Patriarh. In acest fel, n-am avea nevoie sa ne lasam prinsi in galceava si politica Ligii.

— Ah, sunteti niste oameni atat de practici . Aveti o sarcina concreta pentru mine? Abia astept sa incep.

— Da!

Ochii lui Iblis straluceau.

— Ne poti ajuta sa transformam o cauza pierduta intr-o victorie.

Ii explica la ce se gandea.

Razboiul scoate la iveala ce e mai rau in natura umana, dar si ce e mai bun.

MAESTRUL SPADASIN JAV BARRI.

In timp ce flota primeroului Harkonnen se pregatea sa infrunte navele de razboi ale masinilor, deasupra planetei Ix, Jool Noret si o mica trupa de comando ducea o batalie inversunata in pesterile care perforau scoarta planetei.

Primero le daduse ordinele inainte ca ei sa se imbarce intr-o naveta-ghiulea si sa plonjeze catre suprafata fortificatei lumi sincronizate.

— Cinci echipe separate vor incerca sa-si croiasca drum prin lupta pe tunelurile de sub conexiunea centrala de computere a lui Omnius-Ix. Fiecare echipa va duce un focos compact, distrugator de orase. Treaba voastra este sa le transportati in fortareata lui Omnius. Cu putin noroc, macar una dintre echipe va atinge obiectivul.

— Armele atomice nu vor provoca un numar extrem de mare de victime? intreba Jool Noret.

— Ba da, recunoscu primero-ul. Dar Omnius incearca sa extermine toti oamenii din catacombele de pe Ix. Aceasta bomba distrugatoare de orase este proiectata sa genereze un impuls intens si localizat de vaporizare care sa nimiceasca creierele pe baza de gelcircuite. Este o arma tactica, asa incat numarul de raniti va fi unul minim, iar stricaciunile provocate instalatiilor industriale ixiene vor fi restranse.

Parea pe cale sa cedeze nervos, dar isi ascunse privirea disperata.

— E tot ce putem face. Din cauza nevoii de precizie, va trebui sa trimitem inauntru cateva echipe, ca sa fim siguri ca dispozitivul este dus exact la tinta. Asta nu va fi o sarcina usoara!

Parea sa fie o misiune sinucigasa, cu sanse coplesitoare impotriva succesului. Jool Noret fusese primul care se oferise voluntar .

Urmandu-i in lupta pe soldatii in uniforma ai Jihadului, Norel isi arunca ultima grenada cu impuls de bruiaj. Aceasta zangani cand se rostogoli pe panta usoara catre un detasament de roboti asasini ce se napusteau cu un zgomot asurzitor asupra lor. Grenada detona cu un impuls Holtzman distrugator, care transforma robotii luptatori in carcase nemiscate din care ieseau scantei, exact ca din niste statui de fier vechi.

Dar tunelurile cotite si peretii grosi de piatra faceau ca efectul fiecarei grenade de bruiaj sa se risipeasca prea repede. Si alti ucigasi robotici continuau sa vina.

Fara pauza sau intrebari, Noret trecu mai departe cu forta, ducandu-si multimea de arme si spada pulsatila a tatalui sau. Grenadele pareau calea unui las catre victorie, si prefera sa-si infranga dusmanii unul cate unul, in lupta corp la corp.

Numai daca n-ar fi fost atat de multi .

Desi era doar un mercenar tanar si nu comanda detasamentul de comando, Noret conduse totusi atacul, ocolind carcasele imprastiate ale robotilor scosi din functiune. Peretii pesterii inca vibrau datorita ecourilor ultimului impuls de bruiaj. In spatele lui, alti soldati ai Jihadului se oprira sa loveasca robotii de lupta neutralizati cu pumnii si cu picioarele, dar Noret, nerabdator, ii indemna sa inainteze.

— Cheltuiti-va energia pe adversarii adevarati care trebuie ucisi, nu pe cei care au fost deja invinsi!

Potrivit schemelor primite de la supravietuitorii ixieni, aceste catacombe treceau pe sub uzinele principale ale masinilor si pe sub centrul retelei de computere. Omul de contact al detasamentului, sfrijit si cu infatisare chinuita, un ixian pe nume Handon, isi pierduse tovarasii, sotia si copiii in timpul recentei bai de sange declansate de titanul Xerxes.

Nefericitul om le dadu amanunte infioratoare, apoi ii conduse prin culoarele stramte. Daca mercenarii plini de hotarare isi puteau planta mica lor arma atomica in complexul fortificat central care adapostea gelsfera principala a hipermintii, ar fi putut elibera planeta Ix o data pentru totdeauna.

Hainele lui Handon erau zdrentuite, bratele si pieptul scheletice, parul lung si neingrijit. Dar pe chipul refugiatului ramanea inscris devotamentul.

— Pe aici. Aproape ca am ajuns.

Traise in subteran vreme de sase luni, ocolind robotii asasini, distrugand de unul singur treizeci si unu dintre ei.

— Nu-i nevoie sa spun, suradea el crunt, ca sunt un om cautat .

Mai departe de-a lungul tunelurilor, robotii asasini luasera ostatici umani; luptatorii de comando le puteau auzi tipetele. Dar in loc sa-si foloseasca victimele care se zvarcoleau pe post de moneda de schimb, masinile se multumeau sa le dezmembreze, ca si cum s-ar fi asteptat ca mercenarii sa dea inapoi, cuprinsi de teroare. Handon gemea la auzul macelului.

In timp ce trupele umane se apropiau in graba de ei, robotii ridicara bratele-arme fulgerand cu flacari de mare intensitate si gata sa lanseze explozive.

— Pregatiti-va sa rupeti randurile, striga ofiterul Jihadului. Porniti din nou scuturile!

Handon se ghemui in spatele a cinci mercenari de pe Ginaz, care isi pornira temporar scuturile corporale si formara o bariera impenetrabila pe coridor. Din moment ce scuturile se dovedeau nesigure daca erau folosite pentru perioade mai indelungate, mercenarii erau siliti sa le intrerupa de cate ori nu se asteptau sa infrunte un foc direct.

Robotii asasini lansau salva dupa salva de explozive. Exploziile violente fisurara peretii si facura tavanul sa se cutremure. Sfaramaturile cazura ca o ploaie, dar scuturile personale respinsera izbitura exploziei.

— Linia din fata – jos!

Dupa ce robotii isi epuizara prima salva de proiectile, soldatii cu scuturi se ferira din drum. Noret isi forta trecerea pe langa ei, strigand. Manuind un lansator greu, trase in sirurile de soldati mecanici. Tavanul tunelului se crapa si pietre mari se prabusira. Barbatul nu se feri, nu se proteja cu scutul – continua doar detunaturile. Noret distruse toti robotii de pe coridor. De nezdruncinat, cauta cu privirea si alti inamici, apoi ii facu semn lui Handon.

— Inainte, repede! Du-ne la tinta!

Primele randuri de mercenari alergau in spatele lui Noret si al calauzei. Toti soldatii din trupa de comando fura siliti sa-si puna in functiune scuturile pentru a se proteja impotriva caderii de pietre. La doar cateva clipe dupa ce fugira prin pasaj, tavanul se prabusi in urma lor. Peretii cazura, iar nori de pulbere de piatra tasnira ca un sange fumuriu.

Unii intoarsera capul inspaimantati catre pasajul blocat, dar Noret striga la ei:

— Oricum n-am fi scapat pe drumul asta, iar acum va impiedica orice robot sa ne urmareasca .

— Veniti! Inainte, sus!

Handon parea nelinistit si ingrozit.

— Citadela lui Omnius e deasupra noastra!

In spatele lor, genistii specialisti in focoase trageau un cilindru care adapostea un exploziv atomic, mic dupa standardele planetare, dar potrivit pentru a vaporiza o mare portiune din orasul pe care-l construise Omnius.

Primero Harkonnen conducea chiar acum in spatiu batalia navelor inarmate, dar o lupta la fel de importanta trebuia sa fie castigata aici jos. Daca reusea, Jool Noret il putea ucide pe Omnius.

Handon arata spre roca topita, sticloasa, unde niste scari de metal indicau locul unde se afla un put vertical taiat prin tavan.

— Grabiti-va, sa nu pierdem sansa asta!

Se catara pe treptele de metal inaintea celorlalti.

— Asta va fi incununarea planurilor mele de a razbuna masacrul pe care l-am suferit.

Din cand in cand, refugiatul se uita in jos, iar ochii lui umbriti aruncau fulgere. Jool Noret urca dupa el, dintr-o data banuitor, dar tanarul mercenar era intotdeauna precaut si in garda. Automatul sensei Chirox il invatase sa nu presupuna niciodata ca se afla in siguranta.

Intrara in domul blindat al nucleului computerelor, pavilionul cel mai sigur care adapostea hipermintea. Mecanisme, tevi, conducte si cilindri de racire transformau peretii si tavanul intr-o oroare industriala. Dedesubt, supravietuitorii detasamentului de lupta al lui Noret urcau gafaind, tragand focosul nuclear greu. In sfarsit, cilindrul fu asezat pe podeaua placata cu metal din interiorul criptei retelei. Epuizati, isi decuplara scuturile corporale supraincalzite, ca sa poata trece la treaba.

Jool Noret se uita in jur, asteptandu-se sa vada aparatori robotici inauntrul inimii vulnerabile a lui Omnius. Era pregatit sa-i omoare pe toti, in acelasi fel in care castigase o mie de lupte de antrenament impotriva lui Chirox. Impulsuri electrice sonore vibrau prin masinarii. In mijlocul camerei, un piedestal luminos adapostea gelsfera care continea mintea computerului.

Insa nu detecta nici o santinela inarmata, nici o masina ucigasa. Ceva nu era in regula in legatura cu asta.

Noret se ghemui prudent. Isi pastra scutul personal activat, chiar daca palpaia nesigur.

Genistii de campanie ingenuncheara si intredeschisera cutia focosului. Unul dintre oameni deschise o linie de comunicatii, transmitand date navelor de razboi de pe orbita ale Jihadului.

— Primero Harkonnen, grupa numarul trei este pe pozitie. Trimiteti imediat naveta de recuperare. S-ar putea sa dispunem doar de cateva minute .

— E pe drum spre voi, raspunse un ofiter din nava amiral. Ati ajuns mai devreme decat era de asteptat.

— Am fost bine calauziti de Handon, raspunse Noret.

— Ce-ati auzit despre celelalte echipe? intreba o femeie din grupul genistilor care se ocupau de focos, in timp ce lucrau la configurarea declansatorului nuclear.

— Toate contactele pierdute, raspunse nava de lupta. Sunteti singurii ramasi. Nu eram siguri ca va ajunge cineva pana acolo.

— O sa ajungem, zise Noret cu un marait slab, abia tresarind la gandul tuturor celorlalti mercenari cazuti. Dar numai din partea razboinicilor de pe Ginaz se putea astepta sa indeplineasca misiuni ca aceasta .

— Acum o sa aruncam aceste masini in aer, in cinci iaduri diferite.

Dintr-o data, ca si cum hipermintea ar fi tras cu urechea, tevile incalcite si componentele luminoase din peretii citadelei incepura sa se miste, intinzandu-se in fata cu pocnete usoare. Un arsenal mascat se fixa in locurile stabilite: arme de foc, lansatoare de proiectil si alte arme amenintatoare.

— Aveti grija!

Noret il apuca pe Handon, tragandu-l la adapostul scutului sau personal.

Insa ceilalti nu reactionara destul de iute. O ploaie de aschii ascutite si de gloante arzatoare ii improsca, sfartecandu-i pe soldati si transformandu-i in carne insangerata sub ochii lui Noret.

— Lasa-ma sa ma duc!

Handon se zbatea si urla.

— Sa te las sa pleci? Eu te protejez! De ce ce-ai .

Handon ii dadu o lovitura puternica cu piciorul, incerca sa se elibereze.

— Omnius! Apara-ma!

Infuriat, Noret izbi picioarele lui Handon cu butoiasul armei, auzind un trosnet de oase satisfacator, inainte de tipatul de durere al barbatului. Noret il trase inapoi la adapostul scutului, in timp ce armele ascunse ale masinilor continuau sa traga asupra trupei de comando deja infrante.

— Mi-ai rupt picioarele!

— Te-as fi putut omori pe loc, asa ca socoteste-te norocos .

Sub ploaia de proiectile, cadavrele unora dintre luptatorii Jihadului tresareau.

— Pentru moment.

Proiectilele ascutite izbeau scutul personal al lui Noret. Bariera Holtzman le oprea cu usurinta, desi sistemul i se parea periculos de cald. In timp ce salva de focuri continua, el isi dorea sa riposteze cu propriile lui arme, dar nu putea trage prin scut. Si nici nu voia sa-l lase sa scape pe tradatorul Handon. Proiectilele continuau sa ricoseze ineficient de bariera. Se simtea in pericol si nu putea ataca si el.

Noret statea in incaperea fara obstacole, racnind blesteme la adresa hipermintii. Se uita cu disperare la ramasitele lipsite de viata si desfigurate ale echipei sale, nimicita in cateva clipe. In timp ce refugiatul Handon inca se zvarcolea in stransoarea lui de fier, Noret observa focosul atomic zacand singur langa trupurile sfasiate ale celor doi genisti. O naveta de salvare cobora in viteza prin atmosfera, evitand batalia in desfasurare pe care o ducea acolo primero i Harkonnen. Noret ar fi trebuit sa le spuna sa nu se mai osteneasca.

Handon ii condusese pe bravii luptatori intr-o capcana!

Inca sub protectia scutului, Noret isi incolaci bratul in jurul gatului slab al barbatului.

— Luptam pentru libertatea oamenilor. De ce-ai vrut sa arunci totul la gunoi?

Barbatul cel costeliv se zbatu, dar rana de la picioare ii storcea puterile.

— Cunosc trei metode de a-ti spinteca gatul cu unghia, spuse Noret langa urechea omului. Si doua tehnici in care folosesc doar il dintii. Sa te omor acum, sau ai prefera sa-mi explici cum te poate recompensa Omnius destul pentru a plati cu viata camarazilor tai, a partenerei alese de tine, a tuturor celor pe care-i iubesti?

Handon ranji.

— Iubirea este o emotie pentru hrethgirii slabi. O data ce il voi fi ajutat pe Omnius sa puna capat acestei insurectii, o sa ma faca neocymec. O sa traiesc secole .

— N-o sa supravietuiesti urmatoarelor cateva minute.

Noret isi verifica cronometrul, stiind ca trebuie sa-si programeze miscarile cu grija. Naveta de salvare avea sa soseasca in curand. O preocupare la fel de importanta era ca nu stia cata vreme isi putea pastra scutul personal in functiune, inainte de a se supraincalzi. Trebuia sa se miste repede.

Vocea lui Omnius tuna prin incapere:

— Vei esua. Nu exista nici o sansa de succes!

— Recalculeaza sansele.

Noret il tari pe tradator spre focos. Inainte de aceasta misiune, el si cu echipa lui fusesera instruiti sa foloseasca vechile arme atomice luate din depozitul de pe Zanbar. Acesta era un simplu dispozitiv de campanie, cu o raza de distrugere de un kilometru.

Absolut suficient.

Omnius continua sa-si traga proiectilele mortale catre tinta sa centrala, ramasa acum singura. Noret simtea scutul solicitat devenind tot mai fierbinte si incepu sa se ingrijoreze. Iar Handon il tinea ocupat, irosindu-i timpul .

Noret se apleca si rupse un cablu flexor bine intins, de la rucsacul cu unelte al unuia dintre insotitorii sai masacrati. In graba, trase mainile lui Handon la spate, strangand cablul taios in jurul coatelor acestuia si infasurandu-i-l incrucisat pana la incheieturi. Apoi intinse mana incet prin campul protector, lua generatorul de scut al unui camarad cazut si-l prinse langa al lui. Porni noul scul si vazu ca rezista, intarind propriul lui dispozitiv supraincalzit.

— Asta ar trebui sa-mi dea tot timpul de care am nevoie – mai mult decat ti-a ramas tie de trait.

Il impinse pe agitatul Handon de langa el.

— Uite, daca esti atat de loial, poate ca Omnius n-o sa te omoare. Desi ma indoiesc ca pana si o hiperminte poate calcula traiectoria fiecaruia dintre proiectilele astea cand loveste peretele neregulat si ricoseaza din nou.

Barbatul legat se prabusi pe picioarele rupte si se tari in spatiul neprotejat.

— Opreste focul, Omnius! Fii atent! O sa ma nimeresti pe mine!

In timp ce astepta un raspuns, scancea de durere.

Rafala de proiectile se domoli, dar unul dintre gloantele ricosate lovi umarul stang al lui Handon cu zgomotul unei pietre intrand in noroi umed. Omul se vaita si se rostogoli, dar cu mainile legate nu putea ajunge la rana sangeranda.

Noret se apleca deasupra focosului si completa secventa de initiere a detonarii. Regla numaratoarea inversa pentru opt minute si bloca panoul de control. Nu mai exista nici o posibilitate de a opri explozia.

Spera ca naveta de salvare sa ajunga la timp, dar aceasta grija era secundara atata vreme cat isi indeplinea misiunea. El putea fi inlocuit.

Intr-o ultima rabufnire razbunatoare, folosi un alt cablu flexor pentru a-l lega strans pe Handon de focosul greu. Impingand fata omului ingrozit langa ceas, de unde sa poata vedea secundele care-i mai ramaneau din viata scurgandu-se ticaind, Noret spuse:

— Urmareste asta in locul meu, bine?

Aruncand un exploziv de buzunar catre una dintre trapele mici din cripta protejata a hipermintii, o deschise aruncand-o in aer, apoi o lua la fuga pe coridoare, sperand ca planurile pe care le memorase erau corecte.

Scutul personal de rezerva palpai si in cele din urma se stinse. Fierbinte si nefolositor.

Chiar acum, Omnius isi aduna robotii aparatori, dar Noret nu avea timp sa se bata cu ei. Numaratoarea inversa curgea, secunda cu secunda. Ar fi putut anunta naveta de salvare sa nu se apropie, iar el sa ramana in schimb aici pana la ultima suflare, distrugand creaturile hipermintii computer. Numai prin actiunile sale, Jool Noret anihilase incarnarea ixiana a lui Omnius – dar era oare de-ajuns pentru a-si respecta juramantul personal?

Prea tarziu acum pentru asemenea consideratii. Aparatul care trebuia sa-l recupereze era deja pe drum. Gandul la acesti curajosi soldati ai Jihadului riscandu-si viata ca sa-l duca inapoi – oameni care-ar fi putut sa lupte in continuare impotriva lui Omnius – il sili sa faca tot ce-i statea in putinta. Cu capul intre umeri, Noret se napusti inainte, impingand ca un tavalug si rasturnand automatele de lupta care incercau sa-i blocheze iesirea.

Alergand din ce in ce mai repede, scoase un strigat, sari si izbi cu picioarele cu destula putere pentru a smulge de pe umeri capul unui robot. Isi aminti fiecare clipa a antrenamentului cu suprasolicitatul automat sensei Chirox, iar acum profita de ocazie pentru a folosi toate trucurile pe care le invatase. Sufletul mercenarului cazut Jav Barri parea sa-l umple, transmutandu-i sangele in adrenalina pura.

Ar fi putut distruge zeci de alti roboti in minutele ramase, in schimb Noret prefera sa fuga, luand-o de-a dreptul catre deschiderea de la capatul unui tunel. Tasni afara, in aerul ixian racoros de la suprafata, orbit de lumina cetoasa. Nu se uita la cronometru sa vada cate secunde trecusera. Deasupra capului, cerul licarea de fulgere colorate, ca o stranie furtuna electrica, dar nu vazu nici un nor cenusiu – numai o batalie spatiala apriga, mult deasupra.

Semnalul sau locator trimitea impulsuri tacute pe toate frecventele electromagnetice; Noret nu-l putea auzi, dar masinile erau probabil capabile sa-l detecteze la fel de limpede ca pe un clopotel. La fel si naveta de salvare.

Ii vazu silueta argintie coborand ca o pasare de prada in mijlocul luptei. Noret iesi intr-o piata deschisa, alergand dintre magaziile industriale si fabricile fumegande. Desi era vizibil din toate partile, flutura mainile ca sa atraga atentia pilotului. Dinspre constructiile masinilor din apropiere, incepura sa marsaluiasca spre el roboti de lupta, intariri scurgandu-se prin portile cu arcade. Puteau deschide focul asupra lui sau il puteau inconjura si coplesi, sfasiindu-l in bucati – incet si eficient, cu o forta inumana.

Aparatul singuratic de salvare cobori cu motoarele urland. Trapa navetei era deja deschisa cand el porni in goana intr-acolo. Doi soldati ai Jihadului ii facura semn cu mana sa se grabeasca. Noret se arunca inauntru, inainte macar ca naveta sa aterizeze, si le striga sa decoleze imediat.

— Dati-i drumul! Nu mai e mult!

— Numai unul? intreba unul dintre oamenii de langa rampa. Unde-i restul echipei?

Pilotul nu voia inca sa plece.

— Nu mai sunt altii.

Noret intinse o mana si-i lasa pe ei sa-l traga de pe platforma.

— Focosul e pus la locul lui si armat. Omnius s-ar putea sa aiba roboti care sa incerce sa-l dezamorseze, dar n-or sa reuseasca . nu la timp.

In sfarsit se uita la cronometru.

— Doua minute pana la detonare! Pleaca acum!

Alarmat, echipajul de salvare il trase de pe platforma si inchise trapa ermetic, strigand tot timpul catre pilot sa decoleze. Acceleratia il tranti pe toti pe punte, in timp ce naveta se ridica vuind pe cerul ixian.

Jool Noret scoase un oftat de usurare si se rezema de un perete despartitor. Isi apara ochii, uitandu-se pe hublouri in momentul in care o nova orbitoare exploda intr-o sfera luminoasa dezintegratoare, smulgand din temelii o portiune mare din oras. Avea sa lase doar un crater sticlos, radioactiv, si un Omnius distrus.

Desi urmau sa indure vremuri aspre si o recuperare indelungata, oamenii de pe Ix erau acum liberi de hipermintea computer.

Armata Jihadului trebuia sa duca insa lucrurile pana la capat si sa mentina un control protector asupra acestei lumi nou-cucerite. Deocamdata, cu un suras crunt, Noret, epuizat, isi ingadui sa inceapa sa se relaxeze. El isi facuse partea din treaba. Acum, navele de lupta ale Jihadului trebuiau sa infranga flota masinilor de pe orbita.

Daduse o lovitura semnificativa, desi nu suficienta pentru a indeplini promisiunea pe care o facuse, aceea de a lupta si pentru el, si pentru tatal lui, de a umple rana deschisa din inima lui.

Jool Noret supravietuise, doar pentru a dezlantui si mai mult prapad.

Spiritul razboinicului cazut Jav Barri se misca prin intermediul lui, iar Noret dovedise ca era demn sa fie un mercenar de pe Ginaz. Tatal lui si automatul sensei Chirox ar fi fost mandri.

Dar era numai inceputul .

Parazitii dau nastere la paraziti.

OMNIUS, Fisiere de date ale Jihadului.

Cand Ix se cutremura sub explozia nucleara care-l distruse pe Omnius, primero Xavier Harkonnen vazu in asta o ocazie de a scapa nevatamat impreuna cu flota Jihadului. Pe care o respinse. Masinile ganditoare si-ar fi recuperat imediat baza industriala, iar intreaga ofensiva ixiana n-ar fi servit la nimic.

Navele ramasera pe orbita geostationara deasupra stralucirii tot mai slabe a armelor atomice distrugatoare de orase. Din kindjalele-cercetas rapide, primea frecvent informatii noi despre diviziile militare ale robotilor care se adunau pentru a riposta la atacul de la sol, in timp ce rebelii localnici incepeau sa se uneasca, iesind din catacombele subterane.

Xavier sperase ca distrugerea hipermintii locale avea sa dezorienteze complet masinile ganditoare. Din nefericire, robotii luptatori aveau destula autonomie pentru a se napusti asupra dusmanilor lor, chiar si fara supravegherea lui Omnius. Navele de razboi imprastiate ale masinilor ganditoare incepura sa se regrupeze. Potrivit transmisiilor interceptate, erau acum comandate de un cymec. Unul dintre titanii originari.

Foarte rau.

Isi aduse aminte de primele batalii de pe Bela Tegeuse, cand armata Jihadului se retrasese in siguranta, sperand ca provocasem destule pagube pentru a proclama victoria . doar pentru a afla mai tarziu ca dadusera inapoi prea curand si pierdusera fiecare centimetru de teren pe care-l castigasera.

Ce pacat ar fi fost daca victoria de pe Ix ar fi fost irosita in acelasi fel. Armata Jihadului avea nevoie de fabricile si de resursele de pe aceasta planeta.

— Ramaneti pe loc, ii spuse echipajului de pe punte, iar comanda fu transmisa restului flotei.

In timp ce urmarea un flux continuu de nave de salvare ducandu-se si intorcandu-se intre flota lui si suprafata ixiana, primero Harkonnen isi dadu seama ca intra in criza de timp. Trebuia sa lupte sau sa fuga.

Pe ecranele de protectie vazu trupele inamice zburand ca niste viespi furioase catre navele coplesite numeric si ca armament ale Jihadului. Ca militar antrenat sa stabileasca sansele de succes si sa treaca la actiuni decisive, optiunea evidenta pentru Xavier era aceea de a-si reduce pierderile. Fortele Jihadului de aici nu puteau cu nici un chip sa tina piept puterii pe care o aliniase Omnius impotriva lui.

Avea doar cateva clipe pentru a decide. Lupta sau fugi.

Chipul Serenei ii trecu fulgerator prin minte, si se gandi la copilul lor asasinat. Impotriva unui adversar atat de brutal, nu existau optiuni. Intarzierile nu duceau decat la si mai multe morti. Daca nu aici, atunci in alta parte. Trupele lui Omnius trebuiau oprite indiferent unde se aflau.

— Victorie sau nimic, murmura destul de tare pentru ca echipajul sau de pe punte sa auda. N-o sa plecam pana cand Ix nu este in afara oricarui pericol. Pana cand oamenii nu sunt liberi.

Cu acces total la instalatiile de pe Ix, titanul Xerxes avea mai multe nave de razboi si putere de foc sub comanda lui decat sacaitoarea flota a hrethgirilor, dar se hotari sa nu atace. Nu inca. Roiul de nave al masinilor incetini, se muta pe pozitii noi, mai aproape de inamic. Voia sa continue sa-si concentreze fortele pana cand obtinea un avantaj coplesitor, destul pentru a da o lovitura zdrobitoare. Xerxes avea sa transforme aceasta sfidatoare armata a Jihadului in praf si pulbere, in felul in care strivise deseori insectele umane suparatoare sub picioarele de metal.

Si ar fi dorit ca Agamemnon sa fie aici sa vada asta. Xerxes nu-si imaginase niciodata prea mult respect in calitate de comandant militar, nu supraveghease niciodata nici o cucerire totala de la caderea Vechiului Imperiu. Dar era titan . si, cu Omnius-Ix neutralizat era acum singurul conducator de aici.

Pilotand prin spatiu, Xerxes purta cel mai impozant corp mecanic care existase vreodata, in forma unei imense pasari preistorice cu o turela-cap ascutita, feroce, colti scanteietori si senzori optici rosii salbatici, ca ochii unui animal de prada. Forma zburatoare simula miscarea unui condor urias in zbor, chiar si in vid, dar era la fel de mare ca o nava de lupta. Adanc in interiorul corpului de rapitoare, un container de pastrare adapostea stravechiul creier de cymec, plin de ganduri despre cum avea sa castige victoria glorioasa impotriva fanaticilor hrethgiri – si, spera, admiratia generalului Agamemnon. Vreme de secole, Xerxes incercase fara succes sa fie pe placul comandantului sau.

In forma de rapitoare, titanul zbura incoace si-ncolo prin spatiu, inspectand un sir de nave dupa altul, in formatie de atac. Neocymecii si navele de lupta controlate de roboti reflectau vantul solar dur. De data asta, cu atatea nave robotice asezate in ordine de bataie impotriva armatei Jihadului, nimic nu putea merge prost. Avea sa-i anihileze pe oameni.

— Vehiculele inamice sunt pe pozitie, raporta un ofiter neocymec pe frecventa de comunicatii, in limbaj-masina codificat.

Apoi detecta un mic aparat negru-argintiu apropiindu-se din adancul spatiului, o nava de actualizari punctuala, sosind cu copia prezenta a lui Omnius. Xerxes ii transmise ordine sa ramana la periferia sistemului planetar, pe aliniamentul de santinele ale masinilor. Sincronizare intamplatoare. In numai o zi, va putea sa recupereze chiar si pierderea hipermintii de dedesubt – ce victorie!

In timp ce titanul si ceilalti neocymeci stateau la adapost sub protectia flotei robotice greu inarmate, navele masinilor avansau in formatie precisa de atac catre oamenii condamnati. Perfect, Xerxes hotari ca sansele se inclinasera suficient in favoarea lui, asa ca emise ordinul.

— Procedura completa de atac. Toate navele de lupta catre avangarda. Dupa ceea ce i-au facut parazitii lui Omnius, nu precupetiti nimic, indiferent de pierderile in randul robotilor. Numai sa radeti hrethgirii!

In plus, gandi el, putem oricand sa facem alte masini.

De pe puntea ca o bula de plaz a navei amiral, Xavier avea o priveliste limpede asupra spatiului deschis, asupra stelelor care sclipeau intr-un tablou inselator de senin. Dedesubt, dungi portocalii traversand atmosfera planetei marcau traseele navelor de salvare ale Jihadului intorcandu-se in graba la flota. Dar nici acolo nu erau in siguranta.

Se gandi la Octa si la fiicele lui, si la mosia lui pasnica de pe Salusa Secundus, cu cranguri de maslini si cu vii. Amintirea batranului Manion si a felului in care facea el vinul ii dadu un sentiment de caldura. O, cat de mult dorea sa supravietuiasca acestei zile si sa se intoarca acasa .

— S-au pus din nou in miscare, primero, raporta prin comunicator o voce nervoasa. Chiar si mai multe nave decat inainte se indrepta spre noi. Au de cinci ori mai multe nave de razboi decat noi, si. Cred ca de data asta sunt seriosi.

Prin plaz, Xavier vazu mii de vehicule argintii ale masinilor inaltandu-se deasupra curburii planetei Ix, parand destule cat sa copleseasca stelele risipite.

— Numai jumatate dintre navetele noastre de salvare s-au intors in hangarele navei amiral, domnule. Pierderile sunt .

Primero-ul ii reteza vorbele.

— Nu vreau sa aud inca nimic despre pierderi!

O sa avem mult mai multe in doar cateva minute. Latra comenzi si urmari imagini tactice pe ecranele multiple de pe punte. In timp ce ordona configuratii pentru flota, privea cum navele mari se asezau pe pozitii defensive.

Echipele de mercenari de la suprafata isi indeplinisera indatorirea; Xavier n-ar fi ingaduit ca armata Jihadului sa faca mai putin de-atat. Panourile de pe carcasele navelor uriase luminau portocaliu in timp ce sistemele de armament se amorsau. Spera ca scuturile erau destul de reci pentru o batalie lunga, si ca sistemele clipeste-si-trage ale lui Tio Holtzman – pornirea si oprirea scuturilor intre focurile armelor – erau la inaltimea sarcinii.

Din toata instructia si antrenamentul militar, Xavier stia ca succesul sau esecul unei batalii atarna uneori mai mult de noroc decat de pricepere. Scuturile lui Holtzman aveau sa protejeze navele de primele bombardamente ale flotei robotice, dar nici macar planificarile cele mai conservatoare nu tinusera seama de o asemenea ingramadire de nave de razboi in prima linie. Inamicul putea izbi iarasi si iarasi, si pana la urma armata Jihadului urma sa fie zdrobita . nava cu nava.

— Vom rezista cat de mult vom putea, si vom ataca cu prima ocazia.

Incerca sa puna in voce mai mult curaj decat simtea cu adevarat.

— Rebelii de jos au infruntat sanse mai mici decat acestea, si au supravietuit mai mult de un an .

In fata lui, flota masinilor se desparti in doua, cu o escadrila avansata napustindu-se catre el cu o viteza naucitoare. Titanul Xerxes transmitea asurzitor printr-un canal deschis pe care stia ca oamenii il ascultau:

— Hrethgirii nu pot decat sa spere sa amane inevitabilul. Taiati-le calea de scapare!

Xavier isi amplasase in fata cele mai mici nave prevazute cu scut si le vazu cedand in momentul in care forta de asalt le lovi. In spatele acestor aparate mici, scuturile suprapuse ale navelor gigant din primul rand palpaiau imperceptibil intr-o sincronizare precisa, in timp ce lansau o salva de proiectile defensive, respingand primul atac al robotilor, anihiland multe dintre navele sinucigase ale masinilor inainte ca acestea sa apuce sa strabata distanta pana la ei.

Imediat dupa primul val de nave de asalt, venea o escadrila de neocymeci cu tipare de zbor si lupta bizare, condusa de o forma imensa, inaripata, aratand ca o pasare de prada, dar la fel de uriasa ca nava amiral a Jihadului. Fara indoiala, comandantul titan in persoana. Navele robotice mai mari se regrupara, pregatindu-se pentru a doua faza a atacului.

— Rezistati, zise Xavier. Mentineti frontul solid, sau suntem pierduti cu totii!

Dar cand navala navelor de lupta ale robotilor porni spre ei, isi dadu seama ca trupele lui nu puteau tine piept inca unui impact. Se gandi la nava fratelui sau, Vergyl, distrusa de cymeci pe Anbus IV, si inima i se stranse.

Cineva va trebui sa-i spuna lui Emil Tantor ca singurul lui fiu ramas fusese pierdut.

In interiorul giganticului asteroid controlat de Hecate, Iblis Ginjo simtea nelinistit, sperand ca excentrica femeie-cymec – aliata lui, in teorie? – avea sa se descurce, asa cum promisese.

Ornamentata sa forma pasitoare se retrasese, deconectandu-se de la recipientul de pastrare. Hecate isi incarcase creierul in sistemele complicate care controlau uriasa ei stanca artificiala, in timp ce se deplasa printre stele.

— Hecate, ce se-ntampla?

Iblis statea cu pumnii inclestati pe langa corp, privind in jur prin incaperea cu oglinzi de cristal care-i tinea prizoniera nava. Simtea acceleratia, in timp ce asteroidul traversa distanta cu viteza fulgerului.

Vocea feminina a lui Hecate suna ca niste clopotei in difuzoarele ascunse in peretii de piatra.

— Fac exact ceea ce mi-ai cerut sa fac, draga Iblis. Observa acum – „arma ta secreta” e pe cale sa loveasca.

Rasul ei se auzea ca un clinchet de gheata.

O data cu asta, una dintre suprafetele de cristal plat incepu sa licareasca si deveni un ecran de proiectie pe care se zarea sistemul planetar ce se apropia de ei cu repeziciune.

— Uite, am ajuns pe Ix, si se pare ca grijile tale erau intemeiate. Un dezastru in devenire! Armata Jihadului tau a organizat o rezistenta extraordinara – uita-te doar la toate epavele de pe orbita – dar sunt pe cale sa fie nimiciti oricum .

— Fa ceva! ii ceru Iblis. Am investit enorm ca sa eliberam Ix. N-ea luat ani de zile, si trebuie sa obtinem victoria.

— O sa fac ce-mi sta in putinta, Iblis, raspunse ea cu vioiciune in glas. Vai, am uitat cat de nerabdatoare pot fi fiintele umane muritoare!

Dintr-o pozitie aflata mult deasupra eclipticii, giganticul astroid al lui Hecate plonja catre Ix. Lumini de nave spatiale si fulgere ale focurilor de arme licareau in intinderea aglomerata a cailor orbitale.

Tacut dar concentrat, comandantul Jipolului cerceta situatia de pe ecran. Nu arata nici o emotie, nu spuse nimic.

Spre deosebire de el, Floriscia Xico se agita, plina de emotie si de neliniste.

— Dar ce poate face asteroidul asta intr-o zona de lupta, Mare Patriarh? Hecate este doar un cymec impotriva unei flote intregi!

Iblis nu-i atrase atentia asupra faptului ca aceasta stanca zburatoare era destul de masiva pentru a zdrobi toate navele de lupta robotice intr-un singur impact, dar spera ca planul lui Hecate consta in ceva mai mult decat intr-un simplu curs de coliziune.

— Priveste doar si vezi, sergent! Lasa titanul sa ne impresioneze cu ceea ce poate face!

Rasul feminin rasuna in difuzoare.

— Mult am decazut, intr-adevar, daca viata mea este dedicata scopului de a impresiona un om ca tine, Iblis Ginjo. Fac totul pentru propriile mele motive . si cred ca am gasit o cale suficient de dramatica de a reaparea in scena, incat sa vada asta cu totii. Ce moment stralucitor! Juno mi-ar detesta profund cutezanta!

Propulsoarele asteroidului, de marimea unor cratere, se aprinsera, aruncandu-i cu viteza tot mai mare catre navele care atacau flota de razboi, pe cale sa se destrame, a Jihadului.

— Acum priviti ce pot face cu lansatoarele cinetice .

— Scuturile slabesc, primero! striga ofiterul responsabil cu armamentul.

Xavier vazuse deja si singur, dar nu putea face nimic in privinta asta.

— Am pierdut in intregime contactul cu a treia nava mare, domnule. Scanerele arata sfaramaturi, sute de capsule de salvare .

— Da-mi ultimele vesti despre arme, replica Xavier, refuzand sa cedeze in fata disperarii. Scenariul cel mai optimist. Cate dintre masinile astea ticaloase putem scoate din scena inainte ca .

Dintr-o data, in spatele formei maiestuoase si magnifice de rapitor a comandantului titan al bataliei, Xavier observa un obiect urias, neasteptat, zburand cu mare viteza, de undeva dintr-o zona aflata mult deasupra planului orbital.

— Ce Dumnezeu e asta? Faceti-mi o scanare preliminara!

— Pare sa fie un . asteroid, primero. Citesc traiectoria si viteza. Incredibil! E ca o piatra aruncata de zei, si se indreapta direct spre inima dusmanului nostru!

Imaginea marita arata o bucata zburatoare de piatra acoperita de cratere, accelerand direct catre flota grupata a masinilor. Traiectoria, viteza si alte date apareau in partea de jos a ecranului. Masa ei era de o suta de ori mai mare decat masa combinata a navelor robotice.

— Imposibil, exclama Xavier. Nici un asteroid nu zboara asa!

In spatele intrusului celest, cratere uriase ardeau ca gurile de esapament ale unor motoare uriase. Unele dintre navele masinilor schimbara cursul, imprastiindu-se in dezordine din fata acestui vizitator neasteptat si misterios. Un zumzait de comunicatii codificate asaltara stanca zburatoare, iar masinile ganditoare schimbara intre ele o rafala de date.

Ca raspuns, o ploaie de proiectile sferice dense tasni din craterele risipite pe suprafata accidentata, ca niste ghiulele cu viteza incredibila. Inainte ca masinile ganditoare sa apuce sa reactioneze, sferele cinetice distrusera doua dintre navele lor cele mai mari.

Miscandu-se ca un taur salusan cuprins de turbare, asteroidul coti spre grosul flotei masinilor, miscandu-se la fel de repede ca si vehiculele lor cele mai rapide, dar fiind de multe ori mai mare ca ele. Doar prin simplul impuls si prin masa, asteroidul sfarama zeci de vehicule blindate ca si cum ar fi strivit insecte. Neocymecii fura primii care se imprastiara si, cand uriasul titan in forma de condor incearca sa se retraga, asteroidul rotitor il prinse cu o lovitura in treacat, trimitandu-l sa se rostogoleasca pe o orbita extinsa.

Soldatii Jihadului strigara uluiti, nevenindu-le sa creada, cand asteroidul isi schimba brusc directia si porni sa zdrobeasca din nou navele robotice. Intorcandu-se sa infrunte acest nou atacator, mai amenintator, flota masinilor raspunse tragand proiectile explozive inutile catre suprafata deja plina de cratere a asteroidului, provocand prea putine pagube. Ca represalii, misteriosul atacator lansa un alt nor de sfere dense, aducand si mai multe ravagii printre roboti.

Niciunul dintre aparatele armatei disperate a Jihadului nu fu atins in rafala dispersata.

Xavier nu prea avea timp sa cugete la ceea ce faceau Parcele in sprijinul lui, nici nu punea sub semnul intrebarii intorsatura brusca a sortii. Nu intentiona sa se planga de un aliat neasteptat. Nu inca.

Trase adanc aer in piept, stiind ca soldatii sai nu voiau nimic mai mult decat sa scape, acum, ca li se daduse o a doua sansa. Dar n-ar ingaduit ca aceasta batalie pentru Ix si toate sacrificiile pe care le facusera oamenii sa fie zadarnice.

— Regrupati-va si alegeti noi tinte. Loviti masinile cat inca se clatina. E un moment critic .

Cu nava amiral avariata deschizand drumul si cu scuturile supraincalzite acum inutile, Xavier Harkonnen se napusti cu capul inainte in incaierare, in mijlocul haosului si al distrugerilor. Acest lucru presupunea un pericol anume: misteriosul atacator se putea la fel de bine intoarce in continuare impotriva trupelor sale.

Neocymecii trimisera apeluri frenetice catre conducatorul lor titan, dar Xerxes accelera deja, iesind din sistem, fugind sa-si salveze viata.

Brusc, misteriosul vizitator interstelar, dupa ce distrusese singur jumatate din flota masinilor, vira in spatiu si disparu, cu mult inainte ca primero Xavier sa apuce fie sa puna intrebari, fie sa-si exprime recunostinta. Fusese lasat doar sa termine curatenia, ceea ce si facu, adaugand violenta din plin.

Lasand tumultul in urma, asteroidul lui Hecate iesi in zbor din sistemul ixian, cu motoarele de fuziune dand energie pura si atingand o forta de propulsie incredibila.

— E, hai, Mare Patriarh – cred ca mi-am facut treaba si ti-am aratat capacitatile pe care le pot oferi. E un lucru bun ca am ajuns atunci cand am facut-o.

— Nu i-ai distrus pe toti, comenta Yorek Thurr, cu voce slaba si aspra.

Hecate paru iritata.

— O, primero-ul vostru poate sa termine cu ratacitii avariati. N-am vrut sa-l lipsesc cu totul de satisfactia victoriei.

— Ai facut o treaba buna, Hecate, vorbi Iblis.

Abia astepta o evaluare completa din partea serviciilor de informatii a tot ceea ce Liga putea folosi de pe lumea sincronizata capturata.

— Aceste instalatii industriale de pe Ix vor fi o mare binefacere pentru efortul nostru de razboi.

Floriscia Xico abia se putea stapani.

— A fost incredibil! Oamenii vor jubila cand vor afla de noul nostru aliat!

Iblis se incrunta in timp ce consecintele vorbelor ei i se invarteau prin minte. Incerca sa stabileasca cea mai buna cale de a manevra situatia, si cum sa integreze in mod adecvat cymecul tradator in strategiile Jihadului. Ochii femeii sergent straluceau de incantare si fervoare.

Niciodata omul care sa dea inapoi in fata deciziilor dificile, Yorek Thurr ajunse indata la o concluzie. Fara sa-si semnaleze lui Iblis intentiile, pasi mai aproape, in spatele entuziastei Xico.

— Ai slujit bine Jipolul, Floriscia, ii rosti el la ureche, cu glasul bland si soptit. De acum inainte vei fi pe lista.

— Lista?

Sprancenele tinerei se incretira.

— De martiri.

Thurr infipse un pumnal scurt in partea din spate a gatului tinerei femei sergent, strecurand varful intre doua vertebre pentru a reteza maduva spinarii. Floriscia fu paralizata instantaneu si muri fara sa se zbata sau sa sangereze prea mult. In gravitatia scazuta a asteroidului, scundul Thurr ii tinu trupul drept pana cand zvarcolirile incetara, apoi lasa femeia moarta sa alunece pe podeaua lustruita. Acum zacea pe spate, cu ochii larg deschisi, in care se citea socul.

Iblis se intoarse spre el, uluit si furios.

— Ce faci omule? Era una dintre noi .

— Era clar ca nu putea pastra tacerea. N-ai putut auzi asta, in vocea ei? In clipa in care ne-am fi intors pe Salusa, ar fi trancanit fata de oricine aflat destul de aproape ca sa auda .

Barbatul scund si chel ridica ochii, vazandu-si imaginea reflectata in nenumaratele fatete ale peretelui. Privirea lui stinsa alerga de colo pana colo.

— Hecate e arma noastra secreta. Nimeni nu stie – si nimeni nu trebuie sa stie! – ca a intrat intr-o alianta cu noi. Nu inca! Daca-si pastreaza natura secreta, vom avea elementul surpriza. Acest titan va face parte din lovitura noastra de gratie impotriva masinilor ganditoare.

Iblis se uita la comandantul Jipolului si intelese. Avea absoluta dreptate.

— Cateodata ma inspaimanti, Yorek.

— Dar nu te voi dezamagi niciodata, promise acesta.

Planuri, scheme, vorbe . Se pare ca ne petrecem toata viata cu discutii si de fapt nici un pic de timp cu actiuni semnificative. Nu trebuie sa ezitam sa profitam de ocazii.

GENERALUL AGAMEMNON, Jurnale de batalie.

Amintiri .

Seurat avea o multime, sortate si aranjate, disponibile pentru examinare si cugetare imediata. Era complet diferit de memoria interna a fiintelor umane, cu trasaturile ei de recuperare aleatoare si cu tehnicile de evocare prin asociere. Daca dorea o provizie de calambururi sau de ghicitori, Seurat le avea pe toate la varful degetelor lui mecanice. Daca voia sa revada efectele pe care glumele lui le avusesera asupra altor masini sau asupra oamenilor, avea fisiere si pentru asta. Si mult mai multe.

Dar in acest moment nimic din toate acestea nu-l satisfacea. Se simtea ciudat de stingher in timp ce calatorea de unul singur pe lungul traseu de actualizare.

In biblioteca creierului sau bazat pe gelcircuite, avea un jurnal personal al experientelor adunate in cursele regulate de actualizare intre diferitele lumi sincronizate. Informatia era cuprinzatoare dar nu deosebit de profunda. Interactiona cu lumile lui Omnius numai la nivel superficial, in parametrii indatoririlor sale.

Acum, dupa un sfert de secol de intarziere inevitabila, prima lui oprire urma sa fie Bela Tegeuse, o planeta mica si relativ lipsita de importanta in reteaua lui Omnius. Intruparea hipermintii de aici avea sa fie prima care sa primeasca o copie a ultimelor ganduri ale defunctului Omnius-Terra. Desi actualizarea lui Seurat era mult depasita, continea totusi informatii vitale, inregistrarile autentice a ceea ce se intamplase pe lumea anihilata a masinilor, ultimele decizii esuate ale incarnarii hipermintii.

Dupa ce-si va livra actualizarea pe Bela Tegeuse, Seurat se va grabi spre urmatoarea planeta a masinilor, apoi spre urmatoarea. In curand, totul va fi din nou in ordine.

Robotul statea pe puntea navei sale de actualizari, scanand infinitatea de sisteme stelare. Trecutul, prezentul si viitorul lui se intindeau acolo, o secventa de evenimente care ar fi trebuit sa fie in intregime sigure, stabilite de descarcarile cuprinzatoare ale hipermintii. Dar masinile puteau stabili doar programe cu urmari probabile, nu certitudini. Interactiunile lui Seurat cu Vorian Atreides adaugasera un element care nu fusese anticipat.

Extrem de stanjenitor.

In creierul sau de gelcircuite, Seurat intalni un gand care nu-i apartinea: un implant al lui Omnius, unul dintre miile aflate in subsetul de baze de date ale robotului independent, care-l indrumau pe caile potrivite, asa cum fusesera create pentru el de catre hiperminte.

Insa am propriile mele ganduri.

Seurat incerca un scurt conflict in programele sale interioare cand incerca sa se autoevalueze. Un roi defensiv de date il inunda pe capitanul robot . implanturile lui Omnius impiedicandu-l sa alunece in afara programarii.

Pentru ca lucrase indeaproape cu un om de incredere, robotul capatase o flexibilitate superioara, pentru a trata cu creaturi irationale. Avea un nucleu emotional rudimentar care simula anumite sentimente ale oamenilor, suficient cat sa interactioneze cu ei.

Sau cel putin asa ar fi trebuit sa fie. Dar lui Seurat ii lipseau momentele placute pe care le petrecuse cu Vorian Atreides, jocurile de strategie, tachinarile stimulatoare. De cati oameni este nevoie ca sa vina cu o idee buna? Gluma ii juca in constiinta, si extrase poanta: Nimeni nu poate numara atat de mult, nici macar Omnius.

Vor nu protestase niciodata la asemenea sarcasm de masina, nu aratase nici un indiciu de rebeliune. Nu existase nici un semn de avertizare in legatura cu vreun fel de tulburare mentala . pana la rascoala violenta a sclavilor de pe Pamant, cand Vor il paralizase pe capitanul robot si furase Calatorul Visurilor. Seurat se intreba daca ar fi trebuit sa observe vreo aberatie. Se intreba de asemenea cum se putuse intoarce Vor impotriva sistemului care-l crescuse pana la maturitate.

Un gand interveni: Sper ca e teafar si sanatos.

Nava de actualizare intra intr-un mic sistem solar si zbura catre planeta albastra-cenusie Bela Tegeuse, o lume posomorata, departe de soarele ei, unde ziua nu era mai mult decat un crepuscul.

Dupa ce vazuse ramasitele radioactive de pe Pamant, Seurat se apropie de planeta cu precautiuni speciale. Stabili contactul radio cu statiile de la sol de pe Tegeuse, apoi folosi amplificatoare de imagine pentru a examina situatia de jos. Satisfacut in sfarsit ca totul parea normal, pilotul robot plonja prin atmosfera si ateriza in orasul central, Comati, o fortareata de metal sclipitor, la baza muntilor inghetati.

Robotii asistenti traversara terenul de aterizare topit, neted ca sticla, ca sa-l intampine. Din cauza urgentei misiunii sale reluate, Seurat ceru ca nava sa fie intoarsa repede, ca sa se poata imbarca pentru urmatoarea etapa a cursei sale de raspandire a actualizarii.

Cu echivalentul pentru masini al unei reverente, robotii responsabili cu actualizarile primira gelsfera argintie – crezuta de mult pierduta – si transferara datele intr-un nod al lui Omnius, de unde aveau sa se incarce toate informatiile pana acum necunoscute in reteaua planetara a hipermintii. Copia functiona cu eficienta, si in cateva clipe Omnius-Bela Tegeuse absorbi informatiile pierdute despre ultimele clipe de pe Pamant.

— Seurat, ai facut un mare serviciu lumilor sincronizate, declara Omnius.

Dupa aceasta, hipermintea planetara descarca o copie a propriilor lui ganduri nou aparute de la ultima actualizare. Intregul proces era ca o banda rulanta, un curs continuu in care Seurat si alti capitani ai navelor de actualizare transmiteau informatii de la o planeta la urmatoarea, mentinand reteaua de computere cat mai bine sincronizata posibil.

Obligat sa-si continue traseul cu toata graba posibila, capitanul robot decola cateva clipe mai tarziu, lasand in urma Bela Tegeuse .

La cateva ore dupa ce trecuse dincolo de raza de comunicare, lucrurile incepura sa se intample in urma lui. Un lant de prabusiri, erori si dezastre in cascada se petrecura pe Bela Tegeuse. Coduri de aterizare modificate, sisteme de evacuare a deseurilor de la reactoare necorespunzator reglate, scurgeri de energie si absurditati logice paralizara reteaua si infrastructura. Lumea sincronizata se schilodi singura.

Dar in acel moment Seurat avansase mult pe drumul spre urmatoarea fortareata a lui Omnius, dornic sa livreze actualizarea . nestiind ca raspandea codul alterat ca pe o molima, mai repede decat putea fi transmis orice avertisment de la o planeta la alta.

— Inteligenta artificiala nu este un termen corect, marai Agamemnon. Chiar si computerele sofisticate ca Omnius sunt pur si simplu stupide cand sunt puse in fata tipului corect de intrebari.

— Si totusi, dragul meu, ii atrase atentia Juno, ne-au tinut in sclavie vreme de zece secole. Atunci noi cum suntem?

Titanii se adunasera din nou in spatiu, inca o intalnire secreta care-l includea pe noul conspirator adoptat de ei, Beowulf. Ochi-de-paza pacaliti pluteau intr-o incapere separata a navei, lentile care luceau si inregistrau imagini falsificate cu grija pentru a-l duce de nas pe Omnius.

Dupa confuzia si blocajele de pe Bela Tegeuse, cel putin doua alte lumi sincronizate suferisera caderi spontane. Intruparile planetare ale lui Omnius se deteriorasera si-si pierdusera mintile, decupland reteaua hipermintii. Titanii banuiau ca acesta era un nou atac inovator si de neinteles din partea armatei Jihadului. Agamemnon urmarea lucrurile cu un optimism plin de curiozitate, asteptandu-se in tacere si la alte pagube produse lui Omnius.

— N-am nimic impotriva oricarui mijloc care sa slabeasca dominatia hipermintii .

— Cu toate acestea, ar fi bine sa intelegem, sublime Dante, atunci, poate, am putea folosi mai bine acest lucru.

— Si cum ramane cu misteriosul inamic nou care m-a atacat pe Ix si a nimicit flota masinilor ganditoare? intreba Xerxes.

In vocea lui sintetizata se simtea un ton plangaret. Se intorsese in forma de rapitoare avariata, inspaimantat si tulburat de sosirea neasteptata a asteroidului artificial.

— Chiar si dupa ce nucleul lui Omnius a fost distrus de arme atomice, am fi putut castiga batalia spatiala, dar acest monstru imens a facut sa se incline balanta. Banuiesc . ca era controlat de un cymec. Cred .

— Xerxes nu-si gasea locul – cred ca ar putea fi . Hecate!

Unii dintre titani scoasera sunete de neincredere. Beowulf, nerabdator sa vorbeasca, interveni:

— Hecate a disparut de secole. Probabil ca a murit de plictiseala in largul spatiului.

— Era o neghioaba egocentrica, adauga Juno.

Scotand din umar un brat robotic, folosi degetele mecanice ca sa stranga o imbinare.

— Si totusi, preciza Dante, a fost singura dintre noi destul de prevazatoare ca sa fuga inainte ca Omnius sa preia puterea. Hecate a ramas independenta, in timp ce noi am fost siliti sa slujim hipermintea in tot acest timp.

— Poate nu pentru multa vreme, zise Beowulf.

Lumini albastre clipira de emotie in jurul containerului creierului.

Dante era curios.

— Ce dovezi ai pentru aceasta afirmatie, Xerxes? Luand in consideratie numarul de neocymeci care au fost creati de-a lungul secolelor, de ce-am suspecta-o pe Hecate mai degraba decat pe . vreun alt fugar?

— Un alt fugar?

Vocea lui Juno suna amuzata.

— Pentru ca, dupa ce am fost avariat si aruncat in spatiu, cineva chiar a comunicat cu mine, o voce simulata de femeie. Transmisia a fost pe frecventa mea privata. Ma cunostea, a vorbit despre Tlaloc si despre titani, mi-a spus pe nume!

Generalul cymec auzise destul.

— Nascocesti fantome ca scuza pentru esec. Daca arunci vina pe armata Jihadului, nu-i de ajuns ca sa ne convingi ca nu tu esti responsabil pentru pierderea planetei Ix .

— De ce te indoiesti mereu de mine, Agamemnon? O mie de ani am muncit sa-mi rascumpar greseala .

— Un milion de ani nu-ti pot castiga iertarea. Ar trebui sa-ti demontez senzorii externi si sa te arunc in deriva in spatiu, orb si surd pentru tot restul vesniciei. Poate ca Hecate ti-ar putea tine de urat.

Oricat de curios ar parea, Beowulf interveni sa faca pace intre ei.

— Generale Agamemnon, au mai ramas doar cativa dintre voi. Trebuie sa va certati? Nu-i de-ajuns ca-i aveti ca dusmani pe Omnius si armata Jihadului? Nu acesta este geniul militar pe care mi-l imaginam la faimosul general titan.

Agamemnon fu redus la o tacere furioasa. Ochii-de-paza continuau sa observe si sa inregistreze. In cele din urma, rosti:

— Ai dreptate, Beowulf.

Acceptarea greselii era surprinzatoare pentru cei care-l cunosteau de multa vreme.

— Voi avea destule ocazii de a discuta nemultumirile mele fata de Xerxes dupa ce ne vom fi recastigat gloria.

— Si destul timp pentru a dovedi ce pot, sugera Xerxes.

— In ciuda neincrederii mele initiale, spuse Agamemnon, am primit intr-adevar o confirmare separata, si am intentia sa v-o impartasesc si voua. Xerxes are dreptate – dupa cat se pare, Hecate s-a intors, dar in momentul de fata este lipsita de importanta . ca intotdeauna.

Se intoarse spre Beowulf.

— Vorbeste-ne despre ideile tale. Noi, titanii, am discutat despre propriile noastre planuri de generatii. Hai sa auzim sugestii proaspete de la cel mai tanar membru al grupului nostru.

— Generale, neocymecii ca mine ar putea fi convinsi sa se intoarca impotriva lui Omnius daca ar crede ca putem castiga. Am obtinut mai mult decat credeam vreodata posibil in zilele petrecute ca oameni de incredere, dar nu putem merge mai departe atata timp cat Omnius pastreaza controlul. Intr-o a doua epoca a titanilor, totusi, am putea deveni conducatori de sine statatori.

— Dar putem avea incredere in ei, daca loialitatea lor se schimba atat de usor? intreba Juno. Neocymecii n-au fost niciodata liberi. Au fost servitori umani rasplatiti cu convertirea in cymeci. Isi datoreaza forta fizica si longevitatea lui Omnius, nu noua. O asemenea recompensa poate cumpara multa loialitate.

Agamemnon isi roti turela-cap, iar filamentele optice ii scanteiara.

— De ce sa nu recrutam alti neocymeci de la inceput? Sa-i cream noi insine din candidati umani alesi, care sa ne jure loialitate noua. Titanii s-ar putea sa fie putini, dar posibilitatile sunt nesfarsite. Daca gasim vreo cale sa pastram acest lucru secret fata de Omnius, putem forma o forta de lupta proprie, putem avea incredere in devotamentul lor total, fara sa ne facem griji ca vom fi tradati.

Ceilalti titani fura de acord, iar Beowulf se lansa intr-o discutie despre cum ar putea incepe sa puna acest plan in aplicare.

Agamemnon nu pomeni de ghimpele de indoiala care continua sa-i zgandareasca gandurile. Nu era atat de sigur pe cat pretindea a fi, din moment ce fusese tradat de chiar de propriul lui fiu, Vorian Atreides.

Asa stand lucrurile, cat de demni de incredere puteau fi alti oameni?

O data cu diversificarea omenirii s-ar putea crede ca religia ar fi trebuit sa prolifereze. N-a fost asa. Nu exista nici pe departe atatia zei cati erau candva – doar mai multe feluri de venerare.

IBLIS GINJO, analize private.

Profund zguduita de pierderea cogitorului Kwyna si de cuvintele si dezvaluirile ei devastatoare, Serena Butler, tulburata, isi asuma un rol mai activ ca Preoteasa a Jihadului. In timpul celor trei luni in care Marele Patriarh ramase departe, pe Poritrin, Serena parasise izolarea din Orasul Reculegerii si pornise sa umble printre oameni.

Pentru prima oara in ultimele decenii, Serena incepu sa se uite cu adevarat in jurul ei. Nu atat pentru propria-i siguranta, cat pentru a prelua controlul asupra a ceea ce era facut in numele sau.

In loc sa tina discursuri gata scrise, sa mangaie pe cap solicitantii si sa viziteze spitalele militare, incepu sa ia propriile decizii adevarate, sa-si asume riscuri – intrebandu-se de ce nu facuse asa in tot acest timp. Acesta este Jihadul meu. In cursul evenimentelor, Serena incepu sa se simta din nou cu adevarat vie.

Pana cand Iblis se intoarse in sfarsit acasa de la festivitatile de pe Poritrin, revizuise deja multe dintre politicile Consiliului Jihadului. Afland acest lucru, Marele Patriarh fu uluit si nesigur cum sa reactioneze. Zambind in timp ce-i vorbea despre realizarile ei, Serena il urmari luptandu-se cu emotiile. Intelegea cum trebuia sa-l priveasca acum, cu ochii sai violeti patrunzatori, parand sa vada prin el mai limpede decat vazuse in mai mult de doua decenii.

Indiferent cat de mult din rolul de conducator acaparase Iblis pentru el insusi, era acum pus la colt de propriile lui cuvinte. Din moment ce petrecuse decenii proclamand-o pe ea primul motor infailibil al Jihadului, nu avea de-ales decat sa se adapteze la recenta implicare a femeii.

Era limpede totusi ca lui Iblis Ginjo nu-i placea catusi de putin noul aranjament .

Impreuna cu el, Serena participa la o sedinta vitala a Consiliului Jihadului, in interiorul unui turn fortificat ce fusese construit ca adaos la vechea Sala a Parlamentului. Ofiterii din armata Jihadului participau la adunare in uniforme complete, verzi-stacojii, stand alaturi de functionari si de consultantii pentru operatiuni militare si industriale, ca si de reprezentantii planetari si de maestrul Shar, cel cu un singur brat, care vorbea in numele mercenarilor seniori de pe Ginaz.

Intr-un colt, il vazu si pe agitatul negustor tlulaxa, Rekur Van, care furnizase Jihadului cu atata bunavointa organe de rezerva si tesuturi pentru transplant din fermele sale secrete de organe. Oamenii lui enigmatici, ascunsi, raspunsesera la chemare, atunci cand le ceruse ajutorul pentru veteranii de pe Anbus IV. Tlulaxa erau si ei oameni, la urma urmei. Ciudati, in aceasta privinta, dar cu toate acestea oameni .

Chiar cu o zi inainte, Xavier Harkonnen venise acasa cu supravietuitorii fortei sale armate de pe Ix, aratand naucit dar victorios, dupa violentul conflict. Lasasera in urma o flota de consolidare a cuceririi pe lumea sincronizata plina de ranile bataliei, impreuna cu o multime de echipe de salvare, genisti pentru indepartarea daramaturilor si personal medical, pentru a rascoli ruinele oraselor ixiene si pentru a instaura o prezenta puternica a Ligii pe planeta. Dar era inca nevoie urgenta de trupe defensive complete.

Chiar si asa, vestile aduse de Xavier erau remarcabile si surprinzatoare: o victorie impotriva demonilor masini! Serena ii daduse un sarut cast de felicitare pe frunte, care paruse doar sa-l faca pe Xavier sa se simta stanjenit. Acum, la masa de consiliu, primero-ul sedea teapan, cu chipul indarjit, ca si cum n-ar fi asimilat inca realitatea supravietuirii sale.

Si Serena abia isi putea aduce aminte de vremea cand Xavier era un ofiter tanar, impetuos, care abia astepta sa-si inceapa viata . omul care salvase Zimia de primul atac al cymecilor, cu douazeci si opt de ani in urma. Pe atunci, ea era o tanara optimista, indragostita, oarba la ororile si responsabilitatile pe care universul le putea impune unei singure persoane .

Pe peretele din fata lui atarna un portret pios al copilului Manion, un inocent al carui chip parea sa reflecte ochii fiecarei fiinte umane nascute vreodata. Ca simbol, baiatul realizase mai multe de la moartea lui decat reuseau cei mai multi dintre oameni in intreaga lor viata.

Era timpul sa faca liniste in sala de sedinte. Punandu-si mainile pe masa in nuante sangerii, Serena ramase in picioare in capul mesei lungi, lustruite. Fara sa intrebe, luase locul rezervat de obicei pentru Marele Patriarh, iar acum Iblis lua loc in stanga ei, surazand respectuos in timp ce femeia vorbea, dar ingaduindu-si o usoara incruntare ori de cate ori intorcea capul.

Doi locotenenti ai Jipolului stateau langa perete, discret si fara sa scoata un cuvant. Purtau haine care nu atrageau atentia si aveau o anumita duritate in felul de a se comporta care Serenei nu-i placea.

Iblis Ginjo introdusese de-a lungul anilor multe schimbari in Jipolul sau mereu mai puternic. La inceputuri, dupa ce un mare numar de soldati ai Jihadului fusesera nimiciti in masacrul de pe Honru din cauza informatiilor inexacte, Iblis ceruse o investigatie. Insarcinase un tanar detectiv ambitios si inteligent, Yorek Thurr, sa se ocupe de problema, iar Thurr descoperise dovezi categorice ca oameni lipsiti de loialitate fusesera vinovati de furnizarea intentionata de informatii eronate.

Dupa infiintarea Politiei Jihadului, Yorek Thurr se inaltase rapid in structura ei de comanda, datorita iscusintei aproape supranaturale de a starpi toti oamenii avand legaturi perfide cu Omnius. Mai tarziu, epurarile repetate ale suspectilor de tradare impusesera o vigilenta tot mai intensa, chiar paranoica, asupra populatiei.

Ascunsa in Orasul Reculegerii, Serena abia daca observase tot ceea ce se schimbase, iar acum se invinuia singura.

Ani de zile, oarba la lumea din afara, Serena facuse declaratii marete, lansand grupuri de lupta si ofensive disperate impotriva lui Omnius – orice-i ceruse Iblis sa spuna. Isi daruise cauzei dragostea si hotararea, dar nu plantase ea oare, fara sa stie, samburii unei guvernari dirijate – in loc de cruzimea computerelor – de ambitia oamenilor?

Existau si alte griji. Cea dintai dintre ele, nu acordase suficienta atentie costurilor umane considerabile ale razboiului, la care Iblis se referea deseori ca la „pierderi asteptate” sau „costuri acceptabile”, ca si cum victimele din carne si sange nu erau mai mult decat niste statistici. Parea un mod de gandire mai degraba de masina decat de fiinta umana, iar ea incepu sa-si exprime sentimentele in legatura cu asta, fata de Iblis si de ceilalti din jurul ei.

Serena statea in picioare, inalta si puternica, batand din ciocanel ca sa cheme la ordine Consiliul.

— Dupa ce am cugetat mult si am discutat cu consilierii mei, astazi va anunt un nou inceput pentru Jihadul nostru, o lumina la capatul acestui tunel lung si intunecat care a tinut oamenii in robie .

Iblis era stanjenit de vorbele ei, dar statea cu mainile incrucisate pe masa lustruita, in timp ce in mintea lui se invarteau rotitele, intr-un efort de a ramane cu un pas inaintea oricaror surprize i-ar fi putut rezerva Serena.

— A venit timpul sa schimbam focarul Jihadului meu. Marele nostru Patriarh a indeplinit sarcina maiastra de a fauri din stradaniile noastre arma taioasa a Sfantului Jihad. Dar, de-a lungul timpului, de cand am scapat de Omnius si m-am intors aici, pe Salusa, n-am fost atat de eficienta pe cat as fi putut fi .

Murmure de dezacord se auzira in jurul mesei, dar Serena ridica mana sa le domoleasca.

— N-ar fi trebuit sa las niciodata cateva tentative de asasinat sa ma tina in ascunzatoare. Iblis Ginjo a fost bine intentionat in eforturile lui de a ma proteja dar, izolandu-ma, am pus prea mult din povara guvernarii pe umerii lui.

Ii zambi cu blandete.

— A fost nedrept fata de Marele Patriarh, care a fost reprezentantul meu la atatea dintre aceste intalniri. De acum inainte, am intentia sa joc un rol mult mai activ in activitatile de zi cu zi ale razboiului. Incepand din acest moment, imi reiau locul de conducator de drept al Consiliului Jihadului. Iblis si-a castigat dreptul la un ragaz de la truda lui permanenta.

Marele Patriarh rosi de surpriza si de nemultumire.

— Nu-i nevoie, Serena. Sunt mandru si dornic sa .

— Ooo, o sa ramana destul de lucru pentru tine, draga Iblis. Promit sa nu te las sa lenevesti si sa te ingrasi .

Se auzira chicoteli in jurul mesei, dar ofiterii Jipolului nu zambira. Rekur Van parea nedumerit, ca si cum aceasta sedinta nu era deloc asa cum se asteptase. Privirea lui posaca se roti prin incapere, apoi se opri asupra lui Iblis. Cei doi schimbara priviri nelinistite.

Serena se uita cu inteles la imaginea fiului ei, Manion, de pe perete.

— Timpul petrecut in Orasul Reculegerii n-a fost totusi irosit in intregime cu relaxarea. Dupa ani de discutii filosofice profunde cu cogitor Kwyna, am invatat multe – iar acum trebuie sa folosesc bine aceste cunostinte.

Fara sa vrea, inchise ochii pentru o clipa. Serena se simtea inca zguduita de sinuciderea lui Kwyna, de decuplarea ei voluntara. Atata cunoastere si atata experienta pierdute . Dar stravechiul creier al femeii filosof ii sugerase de asemenea existenta altor cogitori, ganditori izolati care preferau sa traiasca in turnurile lor de fildes metaforice, fara sa acorde nici o atentie inclestarii care se dezlantuise in galaxie.

— Am hotarat ca vom pune la cale un plan mai cuprinzator de a continua acest mare Jihad, unul proiectat sa ne duca la victorie. Trebuie sa folosim fiecare minte si fiecare idee dedicata serviciului razboiului sfant .

Vazu in ochii lui Xavier aprinzandu-se hotararea de a face orice i-ar fi cerut ea, lui sau soldatilor lui. Barbatul isi indrepta spatele, gata sa auda noul ei plan.

— Scopul nostru ramane neschimbat. Fiecare intrupare a lui Omnius va fi infranta.

Arrakis: oamenii au vazut acolo mari primejdii si mari posibilitati.

PRINTESA IRULAN, in Paul de pe Dune.

Ah, profiturile trebuie sa curga, gandi Venport. Si totusi si-ar fi dorit sa poata fi oriunde in afara de Arrakis.

Statea in spatele unei masini de teren zgomotoase si primitive, care huruia de-a lungul unei carari de caravane, indepartandu-se de asezarea din pestera unde-l lasase pe naibul Dhartha. Aruncand o privire in urma, Venport vazu o formatiune stancoasa colturoasa, conturata pe cerul portocaliu, violent, al amurgului. Tinea in poala un bloc de scris si continua sa ia notite, stiind ca urma sa fie nevoit sa stea aici pentru cel putin inca doua luni, in timp de Tuk Keedair ramanea pe Poritrin cu Norma. Ii era dor de ea.

In compartimentul pasagerilor se facuse prea cald din cauza luminii nemiloase a soarelui care patrundea pe ferestrele de plaz ale masinii. Intrebandu-se daca sistemul de racire al vehiculului se defectase, adulmeca aerul intepator si se incrunta vazand pulberea fina maronie care parea sa se scurga prin crapaturi si garnituri de etansare ca o fiinta vie.

De ce nu putea fi gasita mirodenia pe oricare alta planeta . oriunde, numai aici nu?

Insotit de Dhartha, Venport vizitase astazi terenurile de recoltare a mirodeniei, inclusiv locul unui raid recent al banditilor. Era ingrozit de amploarea vandalismului asupra echipamentului de recoltare a melanjului si de pierderea unei cantitati atat de mari de produs. Unul dintre locotenentii naibului descrisese cum abia scapase cu viata in timpul unui atac brutal, o experienta care-l facea sa spuna povesti fantastice despre proscrisi, ca si cum ar fi fost supraoameni.

De ani de zile, Dhartha ocolise raspunsurile, dar Venport si Keedair banuisera de mult necazuri ca acesta. Pus in fata dovezii clare a fluctuatiei livrarilor de mirodenie, naibul nu le mai putea nega. Acum, ca observase cu ochii lui urmarile unui raid, Venport incepu sa-si imagineze cate pagube provocau acesti proscrisi. Cu doua ore in urma, in timp ce statea printre ramasitele taberei atacate, se incruntase catre conducatorul zensunnit.

— Lucrurile trebuie sa se imbunatateasca aici, si repede. Intelegi?

Fata acvilina a omului desertului ramasese de piatra.

— Inteleg, Aurelius Venport. Tu insa nu. Aceasta este o problema de care trebuie sa se ocupe oamenii mei. Nu poti sa vii aici sa ne spui cum sa ne conducem afacerile .

— Iti platesc o multime de bani. E vorba de afaceri, nu de o marunta problema tribala.

Si se intrebase, dar fara s-o spuna cu voce tare, daca nu cumva vreunul dintre concurentii lui in afaceri ar fi putut fi responsabil de sabotaj. Dar de unde sa stie sa vina aici?

Apoi Venport observase priviri intunecate, amenintatoare, din partea unora dintre zensunnitii salbatici, si simti pericolul. Cele dona garzi de corp pe care le angajase se incordasera cand omul desertului, cu privirea manioasa, isi smulsese esarfa groasa de pe fata si o aruncase pe jos cu dispret – pentru ca era un dar mai vechi de la Tuk Keedair. Cu un strigat sau cu un semn al mainii, Dhartha putea chema destui oameni ca sa-i copleseasca pe Venport si garzile sale.

Dar negustorul nu aratase nici un pic de teama. In schimb, vorbise cu fermitate, dar fara un ton de intimidare.

— Am investit mult in aceasta operatiune, naib Dhartha, si refuz sa pierd profituri din cauza unor vandali nesupusi. Cheltuielile tale au crescut in ultimii ani, iar livrarile de melanj nu mai ating cantitatile promise. Un om de onoare isi respecta contractele!

Dhartha ii aruncase o privire feroce.

— Sunt un om de onoare! Pretinzi altceva?

Facand o pauza, pentru efect, Venport continuase:

— Atunci nu-i nevoie sa mai discutam iar despre asta.

Desi daduse dovada de cutezanta, pulsul ii batea cu putere. Acesti oameni ai desertului erau duri, iar el tocmai il infruntase pe conducatorul lor, raspunzand fortei cu forta. Asta, si profiturile garantate, erau singurul limbaj pe care-l intelegeau. Vazuse cat de mult ajunsese naibul Dhartha sa depinda de bunurile din afara planetei, iar acesti zensuniti erau deja vizibil mai molatici decat atunci cand ii intalnise prima oara, cu ani in urma. Schimbarea era atat de dramatica, de fapt, incat Venport se indoia ca acesti sateni zensunniti s-ar mai fi intors vreodata la conditiile mizere ale subzistentei din desert, pe care acceptasera inainte de comertul cu mirodenie.

Apoi, voind sa plece din amenintatorul sat din coasta muntelui, le facuse semn garzilor de corp si se indreptase rapid catre masina de teren care-l astepta. Chiar si acum privea cu precautie prin fereastra din spate, ingrijorat ca luptatorii zensunniti l-ar putea urmari impreuna cu o banda de asasini din desert .

Se hurducara pe terenul accidentat de la marginea stancilor uscate. Deasupra vehiculului, soferul bastinas statea intr-un compartiment prafuit de pe capota, impreuna cu cele doua garzi. Din cand in cand, fagasul disparea pe teren tare, dar soferul mergea mai departe, in aparenta indrumat de instinct. Ocolira dune groase, moi, si in sfarsit Venport vazu in departare un orasel asezat pe grabene. Relaxandu-se, se uita la blocul de scris din poala si se concentra asupra estimarilor numerice. Analizand o coloana de cifre, se scarpina in cap.

Dupa confirmarea calculelor lui Norma pentru fondurile de care ar fi avut nevoie ca sa transforme uriasa ei nava prototip, Venport rotunjise in plus evaluarea, doar ca sa fie prudent, apoi ordonase contabililor de la Venkee sa puna la punct registrele de urmarire cu desfacerea pe componente a costurilor. Indoindu-se ca Norma ar fi observat vreodata, crease categorii suplimentare de cheltuieli bazate pe propria lui experienta in afaceri. Keedair urma sa monitorizeze investitiile de pe Poritrin.

In planul de ansamblu al Venkee Enterprises, proiectul lui Norma nu provocase inca o scadere semnificativa a veniturilor, desi concesiile fata de lordul Bludd il costasera beneficiile din licurigloburi. Ea avea nevoie doar de un ansamblu izolat de cladiri pentru cercetare, un grup de sclavi la pret rezonabil, propriile ei cheltuieli de intretinere si o nava spatiala veche. Dar, indiferent de pret, Venport isi promise ca va asigura capitalul pentru Norma. Inima ii spunea sa faca asta.

Masina de teren dadu peste un fagas adanc si se clatina, ceea ce-i arunca blocul de scris din poala. Incruntat, il ridica si-l scutura de praf. Ura planeta asta nisipoasa, murdara, dar era silit sa stea aici. Gandurile lui pornira in deriva .

In noaptea dinainte de a trebui sa plece de pe Poritrin pentru mai mult de un an, Venport se dusese sa stea de vorba cu Norma Cenva. Voise sa-i spuna la revedere . si alte lucruri. Ideea era inca o surpriza si pentru el, dar, in ciuda faptului ca nu-i venea sa creada, stia ca face ceea ce trebuie.

Mult dedesubt, afluentul fluviului Isana bolborosea prin canion in curgerea sa catre curentul principal lent, dar puternic. Depozitul vast era bine luminat, in interior si in exterior, iar licurigloburile puternice il orbeau din colturile cladirii. Reptile zburatoare coborau in picaj in preajma luminilor stralucitoare, ospatandu-se cu insecte.

In zilele trecute de cand Keedair pilotase nava de testare pana in hangar, echipele de constructori terminasera cea mai mare parte a lucrului la complexul de cercetare. Fusesera ridicate si mobilate baracile sclavilor, iar sclavii din primele grupuri fusesera deja realocati din Starda.

Se adusesera de asemenea masini grele, bancuri de lucru si instalatii de sudura, laolalta cu toate uneltele sofisticate pe care si le putea imagina Venport. Inauntrul marelui hangar, nava bulbucata se rezema pe suportul ei, sustinuta de stabilizatoare. Venport se gandi ca semana cu un pacient anesteziat asteptand operatia . stia ca Norma avea sa fie lucratorul miraculos.

Binevoitoarea, devotata Norma . O cunostea aproape de cand se nascuse – cum putuse fi atat de orb pana acum?

In acea noapte calda, cu luna, Venport traversase complexul de cercetari. In interiorul hangarului, Norma se mutase in trei dintre birourile mari, folosite inainte de administratorii minei dezafectate. Desi el se asigurase personal ca femeia avea un apartament de locuit confortabil intr-una dintre dependintele complexului, Norma isi petrecea rareori timpul acolo.

Fusese intotdeauna obsesiv de muncitoare, si devenise si mai zeloasa acum, cand lucra la propriile sale visuri, in loc de cele ale lui Tio Holtzman. In ciuda investitiilor lui substantiale in acest proiect, Venport stia ca ea avea nevoie de timp, poate mai mult de un an, inainte de a fi gata sa testeze noua nava care plia spatiul.

Dar ce insemna un an, cand luai in considerare tabloul de ansamblu? Chiar si asa, parea mult prea mult pentru a sta departe de Norma.

Barbatul tinea in brate un buchet de trandafiri proaspeti Bludd, obtinuti din gradinile private ale lordului de pe Poritrin – nu ca Norma ar fi pus mare pret pe asemenea lucruri . Inca nu-i venea sa creada ca facea asa ceva – dar simtea ca e gestul corect.

In camerele unde facea ea calculele, lumina era aprinsa, ca intotdeauna. In ciuda orei tarzii, Norma parea inca absorbita de ecuatiile si inventiile ei. Venport dadu trist din cap, dar se sili sa zambeasca. Nu exista niciodata un moment potrivit sa vorbeasca in tihna cu Norma. La orice ora din zi, era la fel de ocupata; cateodata, continua zile intregi fara sa doarma – mancand si band doar atat cat sa ramana in picioare.

Dar asta era Norma. Nu se astepta s-o schimbe.

Si totusi, Venport trebuia sa-i spuna ce simte. Presupunea ca avea sa fie un soc pentru ea, in mare parte asa cum fusese si pentru el. Multa vreme o luase asa cum era, acceptand bucuros silueta sa scunda si trasaturile neatragatoare, fara sa se gandeasca niciodata cu adevarat la ea ca femeie.

De ce nu vazuse niciodata asta pana acum? Ani de zile fusese partenerul de reproducere al uluitor de frumoasei si statuarei conducatoare a magicienelor de pe Rossak – si fusese tinut ca un animal favorit. Ce-i adusese asta? Frumusetea exterioara a lui Zufa nu-i ajungea pana la inima, dar Norma isi pastra toata frumusete inauntru.

Plin de solemnitate, Venport ciocani la usa camerei pentru calcule, repetand in tacere ceea ce voia sa-i spuna femeii. Nu se astepta ca ea sa raspunda imediat, asa ca incerca usa. Aceasta se deschise, iar el intra incet, cu crampe de emotie in stomac – de parc-ar fi fost doar un adolescent!

In incaperea viu luminata, Norma statea pe un scaun plutitor reglabil, care o sustinea la inaltimea potrivita fata de masa de lucru. Scaunele si mesele standard nu i se potriveau niciodata, iar el se minuna cum de reusea sa se descurce cu atata incapatanare, fara sa se planga, intr-un univers proiectat pentru oameni mai mari. Intelectul ei imens compensa totusi din plin statura mica. Pe ea n-o deranja, asa ca de ce-ar fi trebuit sa-l deranjeze pe el?

Isi dadea seama ca existau o multime de alte motive pentru care tinea la ea cu mult mai mult decat la un prieten. Pentru multa vreme, semanase mai mult a dragoste de frate, iar Venport nu stia exact cand lucrurile se schimbasera, la nivel subconstient. Da, avea cu zece ani mai mult decat ea, si fusese partenerul de reproducere ales al mamei ei. Dar ce insemna o diferenta de zece ani? Cateva mii de zile. Nu prea mult. O aprecia pe Norma pentru ceea ce era, si credea ca venise momentul sa-si exprime sentimentele asa cum se cuvenea.

La inceput, absorbita ca intotdeauna, Norma nici macar nu-l observa. Pentru cateva clipe, Venport ramase in picioare langa ea, cu florile in mana, doar observand-o. Trandafirii Bludd ii umpleau narile cu un parfum delicat. Prinsese de tulpini o piatra-de-apa splendida, rara, aceeasi nestemata pretioasa pe care incercasi candva sa i-o dea mamei ei. Dar Zufa Cenva se incruntase la vederea „fleacului” in forma de ou, respingandu-i presupusele calitati de a canaliza mintea si gandurile. Conducatoarea magicienelor insistase ca nu are nevoie de un asemenea sprijin. Se indoia ca Zufa stia cum sa aprecieze un gest din inima la adevarata lui valoare.

Norma, pe de alta parte, ar trebui sa poata aprecia ca piatra-de-apa si florile erau frumoase, pretioase. Le-ar aprecia in spiritul in care le daruise el.

Numai daca ar fi putut sa-i atraga atentia.

Ca si cum ar fi purtat ochelari de cal, Norma se uita fix la o foaie lunga, plina cu numere mazgalite. La fiecare cateva secunde facea cate o mica modificare in document.

— Te iubesc, Norma Cenva, izbucni el in sfarsit. Marita-te cu mine. Asta-mi doresc cu adevarat!

Ea continua sa lucreze, ca si cum si-ar fi blocat toate simturile cu exceptia vederii. Arata atat de preocupata, atat de . frumoasa . in concentrarea ei. Cu un oftat, Venport porni sa paseasca prin incapere, continuand s-o priveasca lucrand. In sfarsit, se intinse. Se uita dintr-o data la el, clipind.

— Aurelius!

Nu observase ca era acolo.

El isi simti obrajii arzand, dar isi aduna curajul.

— Am o intrebare importanta sa-ti pun. Am asteptat momentul potrivit.

Ii intinse buchetul de flori, iar ea il apasa usor pe fata, inhaland mireasma dulce, apoi cerceta florile de parca n-ar mai fi vazut niciodata pana atunci trandafiri. Cu delicatete, atinse piatra-de-apa legata de tulpini, de o frumusete stranie, si admira profunzimea culorilor din giuvaier, ca si cum ar fi fost un univers de sine statator. Apoi ridica ochii spre el, cu ochii sai caprui intrebatori.

— Vreau sa fii sotia mea! Te iubesc mult de tot. Era limpede de multa vreme, presupun, dar nu mi-am dat seama niciodata .

Norma avu nevoie de o clipa ca sa inteleaga vorbele lui, apoi ochii i se umplura de lacrimi de surpriza, ca si cum nu i-ar fi venit sa creada.

— Dar, Aurelius . stii ca nu m-am gandit niciodata la asemenea lucruri. Dragoste, curte . chiar si sex. N-am avut nici o experienta, nici o ocazie. Sunt – bajbai cautandu-si cuvintele – concepte straine pentru mine.

— Gandeste-te la ele deocamdata. Esti mai inteligenta decat orice alta persoana pe care am cunoscut-o vreodata. Iti poti da seama care-i cel mai bun lucru de facut. Am incredere in tine.

Zambi cu caldura.

Ea rosi de placere.

— E . complet neasteptat. Nu mi-as fi imaginat niciodata .

— Norma, maine plec. N-am mai putut astepta. Trebuia sa te intreb!

Il considerase intotdeauna un prieten, un sustinator, cel mai apropiat de un frate mai mare care-o proteja. Dar nu se gandise niciodata la o iubire mai profunda cu el – nu pentru ca nu voia, ci pentru ca nu-si imaginase niciodata ca ar fi fost posibil. Se uita la mainile ei mici, la degetele boante.

— Dar . eu? Nu sunt o femeie atragatoare, Aurelius. De ce-ai vrea sa te insori cu mine?

— Tocmai ti-am spus.

Ea intoarse privirea. Era prea mult de analizat dintr-o data, iar gandurile ii erau complet ravasite. Totul se dovedea extrem de tulburator. In clipa asta, nu avea nici cea mai mica idee ce calcule fusesera mai inainte in mintea ei.

— Dar . am prea mult de lucru, si n-ar fi corect fata de tine. Nu-mi pot permite . diversiuni.

— In casnicie este vorba despre sacrificii.

— O casnicie bazata pe sacrificii ar duce numai la resentimente.

Il privi in ochi si dadu din cap cu incapatanare.

— Hai sa nu ne grabim cu asta . Trebuie sa ne gandim la toate implicatiile.

— Crede-ma, Norma, acesta nu este un experiment in care sa poti controla dinainte toti factorii. Si eu sunt un om ocupat. Inteleg cat de mult inseamna munca pentru tine. Obligatiile legate de Venkee ne vor tine departe pentru perioade lungi de timp, dar asta iti va da timpul de care ai nevoie pentru lucru. Gandeste-te logic la asta, dar lasa-ti macar inima sa hotarasca.

Ea ii zambi si apoi, tresarind, se uita in spate, la calendarul de pe tablia mesei.

— Oh, trebuie sa pleci pe Arrakis atat de repede?

— O sa ai timp sa te gandesti. Am asteptat atatia ani, mai putem astepta inca putin. Cand spui ca o sa te gandesti la propunerea mea, stiu ca o sa-i acorzi toata atentia plina de sarguinta la care as putea spera vreodata .

Venport dezlega piatra-de-apa neteda, alunecoasa, si i-o intinse:

— Deocamdata, o sa accepti macar darul meu? Un simbol al prieteniei noastre?

— Desigur.

Degetele ei mangaiara suprafata lucioasa, sidefata, a pietrei-de-apa. Surase cu tristete.

— Vezi? Deja ai fost o diversiune – dar una placuta. Aurelius, am fost cu adevarat atat de neatenta incat sa nu observ niciodata sentimentele pe care le ai pentru mine?

— Da, surase el. Si iti promit, nu ma voi razgandi pana la intoarcere.

Aflat acum la multe luni departare de Poritrin si de Norma, Venport traversa desertul Arrakisului intr-un aparat de cercetare zburator, insotit de garzile lui de mercenari. N-avea nevoie de naibul Dhartha in aceasta expeditie. Atentia ii era concentrata spre peisajul monoton.

In urma experientei indelungate, gandea in termeni de control al costurilor. Se intreba intotdeauna cum sa treaca peste intermediarii costisitori, in diversele lui operatiuni. Accesul direct era cheia pentru a castiga un profit cat mai mare, fie ca produsul era reprezentat de medicamente, licurigloburi sau melanj.

Pana acum, din moment ce zensunnitii erau dispusi sa-si asume riscurile si pretindeau ca sunt experti in terenul necrutator al Arrakisului, Venport si Keedair evitasera sa-si organizeze propriile operatiuni de recoltare a mirodeniei. Dar daca Venkee Enterprises angaja muncitori din afara si isi administra operatiunile direct, ocolindu-l pe naibul Dhartha si toate problemele pe care acesta le reprezenta?

Cercetasul zburator vibra in clipa cand atinse o turbulenta. In compartimentul de langa el, mercenarii il injurau pe pilotul pe care-l angajasera la spatioportul din Arrakis City, dar Aurelius nu le dadu atentie. Gueye d'Pardu era un om din afara planetei, care emigrase aici in tinerete si intrase in afaceri ca ghid, desi gasea destul de putin de lucru pe o lume atat de izolata. D'Pardu promisese sa gaseasca pentru Venport „nisipuri cu mirodenie” de o frumusete exotica.

Praful de la orizont intuneca soarele de dimineata, nelasand nici o culoare sa patrunda. Electricitatea statica trosni intr-un difuzor din compartimentul pasagerilor, cand pilotul catadicsi sa li se adreseze:

— A fost detectata o furtuna in fata. Satelitul meteorologic arata ca se indreapta spre Tanzerouft, asa ca n-ar trebui sa avem necazuri. Ar fi bine sa stam totusi cu ochii pe ea.

— Ce inseamna Tanzerouft? intreba Venport.

— Adancul desertului. Extrem de periculos acolo .

Continuara sa zboare inca jumatate de ora. Aparatul trecu pe langa un perete al muntelui, apoi coti catre soarele roscat, deasupra desertului intins.

In sat, Venport ii auzise pe bastinasi vorbind despre Arrakis ca si cum ar fi fost o creatura vie, cu un spirit al ei. Amuzat de asemenea comentarii, si le scosese din minte fara ezitare, dar acum, in timp ce zbura pe deasupra dunelor, se intreba daca nu cumva bastinasii aveau dreptate, la urma urmei. El si cu cei cativa oameni de langa el erau izolati aici. Vulnerabili.

Peisajul cafeniu incepu sa se schimbe, dezvaluind vartejuri de ruginiu si ocru.

— Nisipuri cu mirodenie, zise d'Pardu.

Cu carnea moale si falcile atarnand, ghidul parea nelalocul lui pe o planeta unde cei mai multi dintre oameni aratau deshidratati

— Se pare ca ceva a rascolit solul, observa Venport. Vantul, presupun?

— In desert nu e intelept sa presupui nimic, replica d'Pardu.

La o statie de observatie, Venport se uita printr-o fereastra la o silueta sinuoasa care se deplasa fara efort printre dune. Nisipurile erau in miscare, ca si cum s-ar fi trezit dintr-un somn prelungit. Simti un fior pe sira spinarii.

— Ce naiba e asta? Zei – viermi de nisip?

Se apleca si mai mult, uluit. Auzise de fiarele uriase, care provocau aproape la fel de multe ravagii echipelor de culegatori de mirodenie ca si atacatorii proscrisi, dar nu mai vazuse niciunul pana acum.

Ghidul se incrunta, facand sa apara noi riduri pe chipul deja brazdat, ars de soare.

— Demonul desertului .

Dedesubt, animalul sinuos, cenusiu, se unduia ca un sir de dealuri vii, trecand peste si prin dune cu o viteza uimitoare, tinand pasul cu aparatul zburator de deasupra.

— Uita-te la spinarea lui! exclama unul dintre mercenari. Vezi siluetele? Oameni! Oameni care calaresc viermii!

— Imposibil, raspunse d'Pardu pufnind, dar cand se uita pe fereastra, paru incapabil sa mai adauge ceva, ramanand pur si simplu cu ochii holbati.

Praful se ridica, incetosand imaginea, dar Venport credea ca mai vede in continuare siluetele minuscule, faramite . avand clar o forma umana. Nimeni nu putea domestici asemenea monstri.

D'Pardu striga:

— Mai bine-am pleca! Am un sentiment neplacut.

Vantul incepu sa izbeasca aparatul.

De acord cu ghidul, Venport ii ceru pilotului:

— Scoate-ne de-aici!

Cercetasul descrise un cerc si se indrepta apoi spre Arrakis City. Furtuna din desert ii urmari ca si cum ar fi fost o fiinta constienta, iar ei s-ar fi aventurat intr-un loc in care n-aveau ce cauta. Tot drumul, garzile statura de vorba despre ceea ce vazusera. In barurile de la spatioport, in acea seara, ascultatorii aveau probabil sa rada de povestile lor.

Dar Venport vazuse totul cu ochii lui. Daca profiturile din melanj n-ar fi fost atat de colosale, n-ar fi riscat niciodata sa faca afaceri aici. Cine putea trata cu oameni care supravietuiau intr-un asemenea loc uitat de Dumnezeu?

Calaresc viermi gigantici!

Nimic nu este vreodata asa cum pare. Cu ecuatii potrivite, pot dovedi asta.

NORMA CENVA, Filosofie matematica.

Acum, ca nu mai lucra pentru el, mergand de fapt in umbra lui, Tio Holtzman nu era surprins sa vada cat de repede disparuse Norma Cenva din atentia publicului. Vreme de un an intreg nu se gandise prea mult la ea, nu de cand Aurelius Venport negociase incheierea lucrului in serviciul lui. Holtzman surase. Un om de afaceri superior, desigur. Ce avusese in cap Venport?

Desi era inzestrata cu niste cunostinte matematice si stiintifice incomparabile, Norma pur si simplu nu avea abilitatea de a vedea potentialul propriilor ei descoperiri. Geniul pur era doar o parte a ecuatiei – trebuia sa stii ce sa faci cu o descoperire semnificativa. Si aici Norma esua intotdeauna .

Ei bine, acum era pe cont propriu si nu mai reprezenta o povara financiara pentru el, chiar daca profiturile initiale din licurigloburi ale firmei Venkee i-ar fi platit cheltuielile nu o data, ci de o mie de ori. Cum puteau fi cu totii atat de naivi?

Venport ii oferise lordului Bludd o suma frumusica ca sa cumpere un grup de „sclavi cu abilitati tehnice” meniti sa lucreze la noul complex al lui Norma – undeva in amonte? – asa incat savantul cedase incantat o ceata intreaga de zensunniti si zensiiti sacaitori. Dupa inchiderea santierelor din delta, Holtzman nu stia oricum ce sa faca in continuare cu toti muncitorii . pana cand un sclav nemultumit avusese indrazneala sa-l infrunte pe lordul Bludd insusi. Nobilul il mustrase pe Holtzman ca nu mentinea un control suficient asupra muncitorilor sai, iar savantul fusese bucuros sa-i trimita pe scandalagii lui Norma Cenva.

El era multumit sa scape de ei, Norma era si ea multumita sa-i primeasca . Toate problemele erau rezolvate.

Dar, dintr-un punct de vedere, Holtzman era si dezamagit de plecarea femeii pitice. In primii ani ai uceniciei pe Poritrin, el si cu Norma formasera o echipa buna, iar savantul profitase din plin de ajutorul sau inflacarat, tineresc. Insa apoi ea dorise sa bajbaie de una singura timp de decenii, fara nici un simt vizibil al momentului cand sa renunte la o activitate matematica sterila si costisitoare care nu ducea nicaieri.

Totusi, ar fi vrut ca femeia sa stie ca nu-i purta pica. Ani de zile, ii trimisese ocazional invitatii politicoase la receptii oficiale, dar Norma le refuza intotdeauna cu scuza neconvingatoare ca era „prea ocupata”. Micuta femeie nu intelesese niciodata ce progrese se puteau realiza prin politica si prin relatii, fata de cele obtinute prin cercetari directe.

Din fericire, noii lui asistenti tineri erau nerabdatori sa-si lase amprenta in istorie. Munca lor pastra in siguranta propria lui pozitie.

Daca era intrebat in public, Holtzman raspundea invariabil ca Norma il servise bine, ca o asistenta competenta care dadea dovada de sclipiri ocazionale de intuitie. Asemenea modestie si generozitate elegante nu faceau decat sa se adauge la aureola si la importanta marelui inventator. Dupa care suradea si indrepta discutia spre propriile lui realizari.

O data cu trecerea timpului, savantul ajunsese sa se gandeasca din ce in ce mai putin la Norma Cenva.

Disparitia din centrul atentiei n-o ingrijora pe Norma catusi de putin. Lucrand in camerele pentru calcule si controland progresul zilnic al fabricarii componentelor noului motor bazat pe efectul Holtzman, era cat se poate de fericita in izolarea ei.

Nu intelesese niciodata toate masinatiunile din jurul sau, de fapt nici nu le dadea prea mare importanta. Preocuparea ei majora era munca decisiva pe care o desfasura, urmarindu-si conceptele fara sa tina cont de politica, de orgolii sau de imperativele sociale care-i iroseau timpul.

Fondurile ii soseau de la Venkee Enterprises, primise propriii muncitori sclavi si echipa de securitate a lui Tuk Keedair, adusa din afara Poritrinului. Nimeni nu avea nici cel mai mic motiv sa acorde atentie muncii ei de aici din laborator, departe de ochii iscoditori ai lumii.

Dar partenerul de afaceri tlulaxa al lui Aurelius era mult mai preocupat de securitate decat fusese vreodata Norma. La inceput, Keedair sugerase sa instaleze un sistem holografic sofisticat, menit sa estompeze cladirile de la suprafata si deschiderea cascadei secate a pesterii. Insa cu toate echipele de constructori si de lucratori industriali, cu materialele trimise in amonte si fluxul continuu de alimente si provizii, era imposibil sa crezi ca nimeni n-o sa observe complexul de cercetari. In schimb, Keedair se baza pe garzile sale pentru a alunga orice intrus curios, desi paznicii aratau plictisiti in timp ce paseau in jurul hangarului si al curtii, intr-o patrulare nesfarsita.

Nu peste multa vreme, Norma avea sa termine. Spera sa aiba pregatit prototipul navei care pliaza spatiul inainte ca Aurelius Venport sa se intoarca de pe Arrakis. Norma zambea de fiecare data cand se gandea la acest barbat extrem de special, si-i era foarte dor de el. Inca nu-i venea sa creada ce dar-surpriza ii daduse inainte de plecare. Intrebarea stangace si privirea din ochii lui pareau sa-l uimeasca la fel de mult pe cat o uimisera pe ea .

Poate ca pana in momentul in care-si atingea visul ce-i stapanise gandurile de cand incepuse Jihadul, Norma ar fi putut sa-i dea lui Aurelius un raspuns la intrebare. Il iubea din toata inima, desi nu-si daduse seama pana atunci. Intreaga ei viata, lasase emotiile deoparte. Asta se incheiase insa. La intoarcerea lui pe Poritrin, lucrurile aveau sa se schimbe.

Dar mai intai .

Nucleul muncii sale, nava de marfuri mare, de tip vechi, era asezata pe o platforma de andocare in interiorul hangarului. Lenta si demodata, era lipsita de orice valoare ca vehicul comercial, din cauza incapacitatii de a tine pasul cu aparatele extrem de competitivilor negustori spatiali. Dar era tot ce-i trebuia lui Norma.

Acum, in zgomotul si agitatia hangarului de constructie, Norma statea pe o platforma suspensoare deasupra carcasei peticite. Luand notite in minte, supraveghea o echipa de muncitori zensunniti in timp ce faceau modificari mecanice dedesubt, urmand instructiunile date de ea.

Muncitorii se agitau de colo pana colo in interiorul carcasei voluminoase, strigand unii la altii si facand uneltele sa zanganeasca. Partea din spate a vehiculului fusese retezata, motoarele invechite demontate si scoase, o parte din cala de marfuri reconfigurata pentru a adaposti componentele nou proiectate. Totul se potrivea perfect. Dupa decenii de munca, putea zari capatul, si asta o facea sa se simta ametita de bucurie.

Aurelius ar fi fost mandru de ea.

In timp ce Norma isi baza planul pentru plierea spatiului pe formule matematice concise si pe legi dovedite ale fizicii, asemenea concepte erau simple caramizi pentru construirea a ceva mult mai maret, un proiect complex, aproape eteric, care nu putea fi incredintat hartiei sau cuprins cu mintea tot dintr-o data. Cel putin nu inca. Iar proiectul crestea continuu in mintea ei .

In fiecare zi continua sa edifice peste munca dinainte, stand deseori toata noaptea sa modifice si sa recalculeze, instaland un panou modular aici, o bobina magnetica sau o prisma din cuart de Hagal dincolo. Ca un sef bucatar, adauga ingredientele pe masura ce-i treceau prin cap, in armonie cu un simt prestient, sustinut de dovezile teoretice. Fluxuri de gandire si de miscare ii veneau in minte pe o scara incredibil de mare, ca prin inspiratie divina.

Savantul Holtzman ar rade de mine numai daca as sugera vreodata un asemenea lucru!

Pe masura ce lucrul avansa, echipele efectuau controale de calitate si teste pe bancurile de proba, potrivit specificatilor ei exigente. Fiecare particica trebuia sa functioneze din plin.

Urmarind motoarele revolutionare materializandu-se sub ochii sai, Norma simti un val de entuziasm. Erau multe in joc aici, nu numai pentru ea insasi si pentru Venkee Enterprises, ci si pentru intreaga rasa umana.

Implicatiile remarcabilei tehnologii aveau sa se prelungeasca mult dincolo de infrangerea masinilor ganditoare. Motoarele care pliaza spatiul aveau sa schimbe rasa umana si sa remodeleze viitorul. Consecintele se revarsau in imaginatia femeii ca niste cascade, solicitand la maximum capacitatea ei de a le percepe. In momente ca acesta, cand Norma impingea capacitatile mintii umane spre extreme incredibile, spera sa n-o ia razna.

Dar daca putea infrange provocarile tehnologice ale acestei aventuri, Norma si sprijinitorii ei urmau sa calatoreasca intre sistemele solare cu viteze exponential mai mari decat permiteau limitele tehnologiei actuale. Asta avea sa ajute enorm armata Jihadului, si existau toate motivele sa se creada ca inventia va duce, in sfarsit, la victorie.

Dincolo de toate, Aurelius Venport se va alege si cu posibilitati comerciale la care nici nu visase vreodata. Norma abia astepta intoarcerea lui – sa discute despre asta, si mult mai multe.

Pazeste-ti fiecare rasuflare, pentru ca poarta caldura si umezeala vietii tale.

Dojana zensunnita la adresa copiilor.

Dedesubtul stresinii de piatra de la intrarea pesterii, Selim se uita cu mandrie la discipolii lui oteliti, apoi arunca o privire spre Marha, cu o expresie apropiata mai curand de dragoste. Tanara era plina de energie si hotarare, de exuberanta amestecata cu bun simt. Timp de aproape doi ani, se remarcase printre ei, facandu-se indispensabila.

— Arrakis e a noastra pentru ca am castigat-o, declara Selim. Am invatat sa supravietuim in imprejurarile cele mai aspre, fara sa depindem de bunavointa strainilor sau sa facem negot cu intrusii din afara planetei.

Tinand mana puternica a lui Marha intr-a lui, o ridica pe fata de jos si ramasera amandoi in picioare, privindu-se cu ochii deveniti complet albastri din cauza mirodeniei.

— Marha, te-ai dovedit un membru demn al grupului nostru, dar sunt de asemenea bucuros sa te primesc ca sotie . daca ma vrei!

La inceput, ea venise ca admiratoare, ca discipol iscusit si ca una dintre proscrisi. Acum urma sa fie partenera lui de viata. Marha muncise mai mult si ii urmase viziunile cu mai mult devotament decat oricare alt membru al bandei sale de renegati. Aratase limpede tuturor, inclusiv lui, ca nimeni in afara ei n-ar fi fost o mireasa mai potrivita pentru legendarul conducator.

Doar cu o saptamana inainte, venise la Selim in zori, in locul de la fereastra de piatra unde acesta statea si privea marea de dune, intr-o liniste completa, Marha se apropiase de el si-i lasase la picioare un colier de fise zornaitoare, care scosesera un zgomot asurzitor in pestera mica.

Sute de bonuri de mirodenie, luate de la femei pline de speranta care lucrau in campurile de melanj . De multe, multe ori mai multe decat pretul pentru casatorie pe care naibul Dhartha il impusese oamenilor sai.

Stiind de cat curaj trebuie sa fi avut nevoie ca sa-l priveasca si ca pe un sot, nu numai ca pe un conducator legendar, Selim zambise larg.

— Cum as putea refuza o asemenea oferta?

Acum, Marha ii suradea larg, aratandu-si dintii perfect albi. Arata radioasa; cicatricea in forma de semiluna de deasupra ochiului stang i se distingea limpede pe fata imbujorata.

— Inca de cand eram o fetita coplesita de veneratie, ascultand povestile spuse in soapta despre marele Calaret al Viermilor, am visat la aceasta clipa. Da, sigur ca vreau sa fii sotul meu, Selim .

In timp ce conducatorul proscrisilor isi facea anuntul plin de mandrie, locotenentul sau, Jafar, imbracat intr-un strai distilator pasea singur pe nisipul pustiu. Acum il puteau vedea cu totii, prin gura de intrare a pesterii, pe barbatul slab, plin de devotament. Asezandu-se in pozitia pe care si-o alesese, Jafar batu din toba; proscrisii adunati auzira bubuitul slab, inabusit de distanta. Nerabdarea lor crestea, in timp ce Selim ramanea tacut si privea.

Dupa ce batu toba suficient cat sa fie sigur ca avea sa vina un vierme, locotenentul proscrisilor isi indesa instrumentul sub brat. In timp ce alerga, picioarele lungi il purtau cu iuteala peste culmile dunelor. In intinderea vasta din spatele lui, aparu un semn de vierme, indicand inaintarea in valuri a unui monstru care se apropia.

Fara suflare, Jafar ajunse la un adapost de stanci, dar in loc sa urce in siguranta, ramase la marginea nisipului, dand in piatra lovituri energice, rasunatoare, cu un ciocan de metal. Viermele de nisip se indrepta catre vibratii, dar nu se putu apropia mai mult de bariera de piatra, prelungita ca un aisberg cu mult sub suprafata de nisip. In cele din urma, viermele se ridica spre cerul liber, cu gura cascata la panda, cu dintii cristalini si minusculi scanteindu-i. Praful si nisipul se scurgeau de pe corpul segmentat. Creatura lasa sa-i scape un urlet care suna precum vantul distrugator al unei furtuni puternice.

Atunci Selim ridica vocea si striga din adancul plamanilor:

— Shai-Hulud, asculta-ma! Te-am chemat sa fii martor!

O trase pe Marha mai aproape, in picioare langa el, in revarsarea de lumina.

— O cer pe aceasta femeie de sotie, iar ea ma accepta. Incepand din aceasta zi, suntem casatoriti in ochii tai. Fie ca nimeni sa nu se indoiasca de acest lucru!

Proscrisii dadura glas unor ovatii puternice, devenite asurzitoare atunci cand reverberara in camera de rezonanta a pesterii. Viermele se inalta si mai sus, ca intr-o binecuvantare, apoi se napusti iarasi in adancul dunelor, aruncand in urma un jet de nisip in timp ce-si sapa tunelul mult dedesubt, catre un tezaur ascuns de mirodenie.

In acea noapte, banditii sarbatorira cu miere si cu delicatese exotice furate de la caravanele care se intorceau din Arrakis City. Consumara la petrecerea lor mari cantitati de melanj, pana cand capetele devenira usoare, iar vederea irizata incetosa fetele si imprejurimile cu o minunata aureola difuza. Erau uniti cu totii de praful rosiatic special, aruncat de viermii de nisip, o pulbere reprezentand esenta uscata a lui Shai-Hulud insusi.

Inhibitiile slabira, si multi barbati si femei devenira amanti abia descoperiti in pasajele intunecoase ale pesterilor. Mai tarziu, cand petrecerea se va fi terminat in sfarsit, grupul avea sa se intoarca la misiunea lui acaparanta. Dar, pentru o noapte, mirodenia ii purta pe toti spre extaz.

Cu Marha alaturi, Selim porni pe caile melanjului, pasind prin usile deschise catre viitor. O simtea aproape, un suflet luminos si o inima calda, devenite parte inseparabila a lui.

Dar in aceasta calatorie, Selim trebuia sa mearga singur.

Pe peretele din fund al pesterii, rune misterioase fusesera trasate cu multa vreme in urma de niste exploratori uitati. Nimeni nu stia ce insemnau inscriptiile, dar cum Selim isi crease propria interpretare, discipolii sai nu puneau la indoiala declaratiile lui.

Ajutat de melanj, Selim vedea multe lucruri invizibile pentru lumea reala.

Iar acum, pentru prima oara, vazu adevarata tinta a provocarii pe care-o infrunta, imensitatea de timp peste care urma sa se desfasoare aceasta batalie eroica. Vazu ca aceasta nu era doar o lupta intre el si detestatul naib Dhartha, era un conflict imposibil de rezolvat de catre Selim in decursul propriei sale vieti. Mersese deja prea departe. Tentatia si dependenta de mirodenie trecusera un prag dincolo de care nici un om nu va mai putea vreodata sa opreasca.

O singura viata n-ar fi fost niciodata de ajuns. Selim trebuia sa se asigure ca misiunea lui avea sa dureze mult dincolo de propria-i moarte. Shai-Hulud avea sa-i arate cum, la momentul potrivit.

Dupa aceea, se trezi cu Marha alaturi, calda si goala, agatandu-se de el chiar si in vis, temandu-se parca sa-i dea drumul. Ea se foi in penumbra. Pe chip i se citea curiozitatea si pretuirea, sorbind din ochi fiecare amanunt al trasaturilor lui.

— Selim, iubirea mea, sotul meu – rosti ultimul cuvant tragandu-si rasuflarea – am invatat in sfarsit sa te privesc, sa te vad cu adevarat, ca barbat, ca fiinta umana. La inceput, m-am indragostit de ideea Selim, de portretul unui erou, al unui proscris care vedea viitorul cu o limpezime neclintita a misiunii. Dar esti mai mult de-atat . esti un muritor care are o inima. Pentru mine, asta te face mai mare decat orice legenda.

El o saruta cu tandrete pe buze.

— Atunci, Marha, numai tu imi cunosti secretul. Si numai tu o sa-l impartasesti cu mine, ajutandu-ma sa raman puternic, sa implinesc ceea ce trebuie sa fac!

Selim o mangaie pe parul negru si ii zambi, multumit de devotamentul aratat de Marha. Dupa atatia ani, mitul si realitatea se contopisera intr-o singura entitate.

Ea paru sa-i citeasca gandurile, intelegandu-l chiar inainte ca el sa-si exprime sovaiala in vorbe.

— Ai mai avut parte de o viziune, dragostea mea? Ce te nelinisteste?

Selim dadu din cap sumbru.

— Asta-noapte, dupa ce am consumat atat de multa mirodenie, s-au deschis noi visuri in fata mea .

Ea se ridica, cu incordare pe chip, transformandu-se din sotia proaspat casatorita, abia trezita din dogoarea dragostei, intr-un discipol devotat, gata sa primeasca noi instructiuni.

Selim continua:

— Am atacat caravane si am pus bete-n roate eforturilor naivului Dhartha de a vinde melanj, dar n-am facut de-ajuns ca sa-i alungam pe straini. Comertul cu mirodenie creste cu fiecare an. Nu-i de mirare ca Shai-Hulud este dezamagit de mine. Mi-a incredintat misiune, si pana acum am esuat .

— Batranul Desertului are incredere in tine, Selim. Altfel, de ce ti-ar fi dat o asemenea sarcina imposibila?

In timp ce Marha statea in capul oaselor, in lumina slaba din pestera, privirea barbatului aluneca pe sanii ei perfecti si pe pielea neteda.

— O sa te ajutam. O sa-ti daruim totul, ca sa fim siguri ca-ti atingi telurile. Misiunea aceasta inseamna mai mult decat ar putea spera sa realizeze orice om de unul singur.

El o saruta cu blandete pe cicatricea in forma de semiluna, apoi isi indrepta spatele si se uita spre lumina stralucitoare de afara, unde soarele se revarsa peste dunele valurite.

— Poate ca este mai mult decat poate realiza un singur om. Dar nu dincolo de posibilitatile unei legende!

Cu capul in nori si plin de visuri, tanarul Aziz astepta sa adoarma bunicul lui si locuitorii de pe coasta muntelui. Apoi isi aduna piesele de echipament pe care le ascunsese una cate una, zi dupa zi. Nu scoase nici un sunet, grabindu-se ca un muad'dib, unul dintre micii soareci de desert care populau crapaturile si pantele.

In noaptea asta avea sa dovedeasca de ce este in stare, nu numai naibului Dhartha, ci si lui Selim, Calaretul Viermilor. Desi asta nu-i interesa pe niciunul dintre ei, amandoi erau eroii lui Aziz, oameni pe care-i respecta. Baiatul vedea onoarea de ambele parti ale conflictului, si spera sa-i aduca laolalta cumva, pentru binele poporului zensunnit. Era secretul lui.

Insa era o sarcina atat de dificila .

De multe luni, inca de cand legendarii banditi il salvasera de la moarte sigura in desert, Aziz se gandea la viata printre proscrisi Selim Calaretul Viermilor era orb la cat de mult facuse naibul Dhartha pentru zensunniti. Tanarul isi iubea foarte mult bunicul si intelegea metodele severe ale naibului, pe care le socotea pretul pentru viata dramatic imbunatatita a tribului, pentru rezervele sigure de hrana si de apa, chiar si pentru cele cateva articole de lux si confort cumparate de la negustorii interstelari.

Dar Selim Calaretul Viermilor avea flacari in ochi si un alt fel de onoare, o incredere indrazneata si un simt al dreptatii care puneau in umbra preocuparile mai provinciale ale naibului Dhartha. Proscrisii lui Selim isi urmau conducatorul cu pasiune, mult mai multa decat aratau culegatorii de mirodenie in munca lor pentru naibul Dhartha. Iar femeia Marha – care fugise chiar din acest sat – parea sa aiba acum un nou centru in jurul caruia se invartea viata ei. Era limpede ca nu simtea nici un regret in legatura cu hotararea pe care-o luase.

Multe nopti, Aziz visase sa se alature si el grupului de banditi si sa devina unul dintre romanticii proscrisi. I-ar fi putut vorbi Calaretului Viermilor, i-ar fi spus toate lucrurile pe care-ar fi trebuit sa le spuna cu luni in urma, cand avusese ocazia. Ochii ii straluceau, aprinsi de provocarea de a indrepta lumea, de a vindeca ruptura dintre ei, oprind vrajba indelungata, distrugatoare.

Aziz putea s-o faca. Dar il va accepta Selim?

Poate . daca demonstra calitati folositoare tribului.

Dupa ce transmisese bunicului sau raspunsul proscrisului, Aziz incercase sa imblanzeasca vorbele, sa gaseasca scuze pentru Selim. Chiar si asa, naibul Dhartha se infuriase, acoperindu-l pe Calaretul Viermilor cu insulte nemeritate. In loc sa-l rasplateasca pentru calatoria anevoioasa, naibul il alungase pe nepotul rusinat, obligandu-l sa ramana singur in camera lui. Zile intregi, batranul statuse cu ochii tinta pe Aziz.

Insa tanarul nu uitase ceea ce vazuse si traise, iar imaginatia ii oferea alternative la care-ar fi trebuit sa se gandeasca mai inainte. Aziz voia sa se intoarca. Mai mult, isi dorea din nou exaltarea si emotia pe care le resimtise atunci. Era sigur ca putea s-o faca.

Urzise planuri pentru aceasta noapte, amintindu-si faptele lui Selim Calaretul Viermilor si convins ca putea sa reuseasca si el acelasi lucru. La urma urmei, un tanar proscris neantrenat descoperise pentru prima oara cum sa calareasca demonii viermi de nisip, fara nici un fel de indrumare .

Acum, in noaptea linistita, Aziz se strecura pe langa santinelele delasatoare si cobori pe furis poteca stancoasa ce dadea in marele bazin de nisip. Taramul viermilor de nisip . Numai una dintre luni se afla jos, pe cer, in acest moment, raspandind doar putina lumina, dar stelele care vegheau deasupra lui erau la fel de stralucitoare ca ochii unor ingeri. Aziz porni repede pe nisipul moale, lasand o urma vizibila. Incerca sa alerge, insa nisipul ii aluneca sub picioare, si se simtea ca si cum ar fi inotat in pulbere.

Aziz trebuia sa se aventureze suficient de departe, astfel incat viermii sa se poata apropia fara sa fie impiedicati de stanci ingropate. Dar voia si sa ramana destul de aproape de stanci pentru ca oamenii sa vada ce era el pe cale sa faca. In special bunicul lui .

Baiatul inaintase timp de mai mult de o ora, atunci cand culorile zorilor incepura sa brazdeze orizontul subtire ca o lama al rasaritului. Se grabi, sperand sa ajunga pe pozitie pana la aparitia soarelui, si se sui pe o duna inalta care-l facea sa se gandeasca la o tribuna vazuta odata intr-o videocarte adusa din afara planetei. Spera ca pasii sai atenti sa nu fi provocat vreo vibratie destul de puternica pentru a-l chema pe Shai-Hulud . nu inca.

Aziz adusese cu sine o piatra si o vergea de metal, niste franghie si o sulita lunga si rezistenta – mult mai mult decat avusese Selim pe cand era un tanar cu cas la gura, cand el invinsese pentru prima oara creaturile desertului.

Cu inima batandu-i cu putere si plin de o incredere nezdruncinata, Aziz se ghemui pe duna. Infipse metalul in nisipul moale si incepu sa-l loveasca cu piatra. Sunetele rasunara ca niste explozii patrunzatoare, rasunand intens in tacerea eterna a desertului.

Cand zorii aparura in sfarsit pe cer, baiatul se uita inapoi catre pantele aspre ale muntelui. Dincolo de ferestrele intunecate, adapostite, unii dintre zensunnitii adormiti aveau sa auda. Baiatul astepta sosirea marelui vierme.

Auzind bubuitul ca de tun venit de departe, dintre dune, Dhartha se trezi, curios si banuitor. Batranul conducator se imbraca repede, dar inainte de a apuca sa iasa din apartamentul sau privat, un alt barbat ridica perdeaua de la usa.

— Naib Dhartha, un tanar a fugit departe, pe nisip. Cred . arata ca Aziz .

Incruntandu-se, Dhartha pasi prin tuneluri pana la un sir de ferestre care ofereau o priveliste a desertului stravechi.

— Dar de ce face atata zarva nesabuita? L-am invatat mai bine de-atat .

Apoi, brusc, caruntul om al desertului incepu sa banuiasca ceea ce se petrecea, amintindu-si de admiratia nechibzuita pentru banditul care comanda viermi de nisip. Dhartha incepu sa strige:

— Trimiteti oameni sa aduca baiatul inapoi! Grabiti-va, pana nu vine un vierme!

Insotitorul lui arata sovaielnic, dar se intoarse si porni sa faca ceea ce i se ordonase.

Departe, pe dune, Aziz isi continua ritmul de semnalizare. Cand naibul apuca marginea de piatra a ferestrei, cu degetele inclestate, isi atinti privirea afara, in lumina soarelui revarsata pe dunele imaculate. Vazu mica linie punctata a urmelor de pasi ale nepotului sau ducand in pustiu. Nesabuinta totala!

La orizont, se putea zari deja unduirea titanica a unui vierme care se apropia. Niciunul dintre salvatori nu va ajunge vreodata la timp la baiat . Dhartha simti o gheara in piept.

— Ah, nu! Budallah, te rog, nu lasa sa se intample asta!

Aziz statea in varful dunei, strangand in mana vergeaua de metal cu increderea inocenta a unui credincios. Dhartha era batran, dar vederea ii ramasese totusi agera; il vazu pe nepotul sau infruntand ridicarea nisipului, apoi vazu fagasul involburat lasat de monstrul care descrise un cerc, pentru a porni dupa aceea spre baiat cu forta distructiva a unei furtuni din desert.

Ca un gandac pe o piatra fierbinte, Aziz alerga de-a lungul crestei dunei pentru a se aseza intr-o pozitie mai buna, dar miscarea demonului subteran facu nisipul afanat sa se spulbere si sa alunece. Baiatul isi pierdu sprijinul si se rostogoli cu capul in jos. Scapa sulita – un fulger argintiu in lumina diminetii .

Inainte ca Aziz sa-si recastige echilibrul sau sa-si apuce uneltele, o gura gigantica tivita cu colti de cristal se ridica sus, tot mai sus, inghitind nisip si praf . si o bucata de carne umana.

Naibul Dhartha privea fix, cu gura cascata si cu lacrimi de durere si manie sclipindu-i in ochi. Baiatul nevinovat disparuse intr-o clipa, indus in eroare de credinta dementa ca ar putea imblanzi demonii dunelor, la fel ca proscrisii calareti de viermi care aveau un pact cu Shaitan insusi.

Selim e de vina pentru asta.

Fiara se cufunda in nisip si incepu sa se indeparteze. Agitatia starnita de trecerea lui sterse toate urmele ciocnirii.

In jurul capului, ca falfaitul intunecat al unor aripi de corb, naibul Dhartha crezu ca aude rasul amar, blestemat, al lui Selim Calaretul Viermilor.

174 i. G.

ANUL 28 AL JIHADULUI.

Un an dupa cucerirea planetei Ix.

Am facut lucruri marete in viata, mult mai presus de aspiratiile celor mai multi dintre oameni. Dar, pentru un motiv oarecare, n-am gasit niciodata un camin sau o iubire adevarata.

PRIMERO VORIAN ATREIDES, scrisoare privata catre Serena Butler.

Inca din zilele in care calatorea cu robotul Seurat la bordul Calatorului Visurilor, Vor fusese o persoana neastamparata, deloc dispus sa se stabileasca intr-un loc. Cu o curiozitate mereu proaspata si cu o sete de a fi martor la intregul spectru al omenirii libere, sorbea savoarea fiecarei planete noi, adaugand-o la catalogul lui de experiente. Ii placea sa vada oamenii, culturile, firele care legau diferitele rase umane mai strans decat ar fi putut Omnius sa controleze lumile sincronizate.

Chiar in acest moment, zburand tacut pe traseul sau de actualizari, Seurat isi livra sfera Omnius contaminata de la o planeta la alta, infectand hipermintea. Era un truc maret, poate cel mai distrugator viclesug militar din istorie. Xavier ar fi preferat sa aplice o strategie rigida, bazata pe forte masive, in care armata Jihadului l-ar fi urmat pe Seurat si ar fi atacat cu putere fiecare lume a masinilor care se clatina, dar un asemenea plan ar fi fost nepractic din punct de vedere tactic si fara indoiala i-ar fi avertizat, atat pe Seurat cat si pe Omnius, inainte ca planul lui Vor sa aiba sansa de a se raspandi si de a provoca maximum de stricaciuni fara pierderi de vieti omenesti.

Vor voia sa lase masinile sa se distruga singure, in timp ce el se ocupa de treburile protocolare ale Jihadului.

Nu mai fusese niciodata pe lumea bogata in apa Caladan – o planeta izolata, putin populata – dar parea un loc placut. Dupa intoarcerea lui Vor de la actiunea clandestina de a strecura actualizarea alterata a lui Omnius pe nava abandonata a lui Seurat, Serena Butler aparuse cu noul ei plan de continuare a Jihadului. Chiar inainte ca primero Xavier sa se intoarca dupa victoria surprinzatoare de pe Ix, Vor se oferise voluntar sa faca treaba de rutina.

De luni de zile, calatorise printre planetele importante din punct de vedere strategic de la hotarele teritoriului Ligii, cautand locuri in care sa infiinteze avanposturi al Jihadului. Aceste lumi insuficient aparate ar fi atras interesul masinilor ganditoare, asa cum se intamplase pe Anbus IV, ca potentiale capete de pod.

Fiecare loc nou ii oferea lui Vor o perspectiva mai larga a telului razboiului si asupra motivelor vitale pentru care rasa umana trebuia sa invinga. Cateodata, cand se gandea la asta, se intreba cum scapasera de sub control masinile IA inca de la inceput, si cum ajunsesera lucrurile in starea actuala de criza extrema.

La inceputul vietii sale, admirase industria eficienta si orasele construite de Omnius, ca si monumentele ce comemorau realizarile titanilor. Dar printre asezarile umane risipite, chiar si cele neafiliate lumilor Ligii, Vor simtea acum un alt fel de admiratie. Oamenii lipsiti de griji isi aratau fericirea in multe feluri; se delectau cu viata de zi cu zi, cu mancarea buna, vinul fin si un pat cald. Gaseau bucurie in compania celorlalti, in laturile diferite ale iubirii si ale prieteniei. Isi celebrau zelul si entuziasmul pentru Jihad construind din inima monumente pentru copilul Serenei.

Vor nu regreta ca isi lasase in urma viata de om de incredere. Era mandru de felul in care se schimbase toata galaxia datorita hotararii sale de a-i intoarce spatele tatalui sau si de a o salva pe indurerata Serena Butler. Dupa aceasta, se simtise mai viu decat oricand, mai uman.

Un singur lucru si-ar fi dorit sa iasa altfel . ca Serena sa-i fi raspuns la dragostea pentru ea. Dar inima femeii devenise de granit, silindu-l pe Vor sa accepte acest lucru, fara prea multe regrete. Noua lui viata de libertate se imbogatise in nenumarate alte privinte.

Cu sanatatea si cu tineretea lui perpetua, pentru Vor Atreides era usor sa atraga iubite prin diferite spatioporturi. Unele dintre ele erau aventuri de-o noapte, altele erau femei la care se intorcea iarasi si iarasi. Avea probabil multi copii neidentificati sau nerevendicati prin galaxie, dar n-ar fi putut fi niciodata un adevarat tata pentru ei. Temandu-se de represaliile cymecilor, nevrand sa-i dea tatalui sau, Agamemnon, nici o putere asupra lui, Vor sustinea intotdeauna in timpul escalelor ca este un soldat al Jihadului cu grad mic, nedezvaluindu-si niciodata identitatea sau ascendenta. Era pentru siguranta lor, nu pentru a lui .

Pentru motive asemanatoare, evita acel tip de angajament pe viata pe care-l aveau Xavier si Octa. Pe langa identitatea tatalui sau cymec, Vor pastra si secretul faptului ca era aproape nemuritor, n-ar fi avut de ales decat sa priveasca neajutorat cum orice femeie cu care s-ar fi casatorit ar fi imbatranit si ar fi murit. Deocamdata, lua fiecare zi, fiecare planeta si fiecare relatie asa cum era, fara sa-si faca griji.

Acum, la sosirea pe Caladan, misiunea lui era sa infiinteze un avanpost de observatie. In ultimul sfert de secol, masinile ganditoare pradalnice fusesera zarite de multe ori in sistem, nu departe de locul in care familia lui Xavier Harkonnen fusese atacata si ucisa de catre cymeci cu patruzeci si trei de ani in urma. Caladanul trimisese deja reprezentanti pe Salusa Secundus, anuntand ca satele de pescari si orasele de pe coasta ar putea fi convinse sa formeze un guvern planetar slab centralizat care, in teorie, ar fi dispus sa se alature Ligii Nobililor.

Vor voia sa instaleze o prezenta a Jihadului care sa actioneze ca tampon daca agresiunile lui Omnius se intensificau vreodata in aceasta zona. Pentru moment, fervoarea Jihadului tinea masinile ganditoare in defensiva, dar hipermintea isi facuse planuri de secole; nimeni nu putea sti vreodata ce-ar incerca in continuare supercreierul mecanic. Trupele Ligii trebuiau sa fie pregatite.

Desi detinea un grad inalt, Vor nu pretindea respectul implicit menit ofiterilor armatei. Fara nici o dorinta de a fi salutat sau tratat cu deferenta speciala, si pentru propria sa comoditate, se imbraca deseori in haine obisnuite, fara insemne. Putea fi primero in timpul sedintelor de strategie militara din Consiliul Jihadului, dar in timpul liber voia sa stea de vorba ca un egal cu prietenii mai vechi si mai noi.

Se integra printre oamenii obisnuiti, ii placea la nebunie sa se incaiere cu satenii in jocuri sportive improvizate sau sa joace jocuri de noroc cu cei mai buni dintre ei, castigand sau pierzand salariul pe-o luna la Fleur de Lys sau la alte jocuri. Oricat de mult ar fi trudit pentru razboi, depunea aproape la fel de mult efort in fiecare moment liber pe care-l putea capata. Ar fi fost timp pentru putina relaxare aici, in timp ce cauta cel mai bun loc pentru instalarea unui avanpost militar.

Satele pescaresti caladaniene erau pitoresti si rustice. Oamenii isi construiau singuri barcile si pictau panzele cu insemnele familiei. Fara sateliti meteorologici, studiau tiparele vanturilor si chiar gustau aerul sarat pentru a prevedea furtunile. Stiau care anotimp era cel mai bun pentru pescuit, unde sa gaseasca scoicile si ierburile de mare care formau baza alimentatiei lor.

Acum, dupa trei zile de observare a promontoriilor dinspre nord pentru un posibil amplasament, Vor urmarea barcile apropiindu-se, in timp ce soarele cobora spre orizont. La docuri, altare rudimentare comemorandu-l pe Manion cel Nevinovat erau presarate cu flori si cu scoici colorate. Unul dintre altarele din susul coastei pretindea chiar ca ar contine o bucla sfanta din parul baiatului.

Auzea apa lovind pilonii si simtea o liniste pe care nu o mai traise in ultima vreme, pe cat isi aducea aminte. Trase adanc aer in piept; in ciuda mirosului de iod al ierbii de mare agatate de lemnul moale si a mirosului putred de peste nevandut, asteptand sa fie transformat in ingrasamant, ii placea acest loc.

Multi dintre genistii lui ramasesera pe navele de pe orbita ale Jihadului pentru a stabili o retea de sateliti de observatie care sa poata furniza si avertizari de uragan pentru oamenii de pe Caladan. Alte echipe lucrau in puncte izolate de uscat din apropierea principalelor sate de pescari, construind turnuri fixe de legatura pentru reteaua de supraveghere. Tot mai multi soldati ai Jihadului urmau sa fie amplasati aici, pe Caladan, pentru a efectua intretinerea necesara.

In oraselul de langa docuri, Vor gasise deja o taverna calda, bine luminata, unde localnicii se adunau in fiecare noapte sa bea o bautura distilata in casa din iarba de mare fermentata, semanand vag la gust cu o bere amara, dar cu o concentratie de alcool la fel de mare ca o bautura tare. Vor ii descoperi efectele destul de repede.

Ca soldat in armata Jihadului, Vor Atreides era o boare de aer proaspat printre localnici. Pescarii ii ofereau bauturi si gustari din crustacee crocante in schimbul vestilor si istorisirilor. El isi luase numele de „Virk” si lucra, de ochii lumii, ca genist obisnuit al Jihadului. Cea mai mare parte a echipei de la sol a Ligii nici macar nu-i cunostea adevarata identitate, iar ceilalti ii pastrau secretul.

Pe masura ce berea de iarba de mare ii incetosa simturile, Vor deveni tot mai vorbaret si incepu sa vorbeasca despre numeroasele aventuri pe care le avusese, intotdeauna atent sa nu pomeneasca de vremea petrecuta ca om de incredere pe Pamant sau de gradul sau de ofiter. Era evident, din privirile pline de adoratie ale tinerelor femei, ca ele il credeau, si la fel de vizibil, din incruntarile amuzate, dar sceptice ale barbatilor ca ei credeau ca exagereaza. Dupa felul in care fetele flirtau si veneau tot mai aproape, Vor isi dadea scama ca ar fi un oaspete binevenit in casa cuiva in noaptea asta; provocarea ar fi sa hotarasca ce intalnire sa aleaga.

Destul de ciudat, privirea ii era atrasa frecvent de o tanara foarte ocupata, care lucra la mese, turnand halbe de bere de iarba de mare la bar si facand drumuri grabite pana la bucatarie si inapoi sa aduca mancare. Avea ochii de culoarea nucilor intunecate si parul castaniu, bogat, care atarna intr-o masa de inele aratand atat de moi si de ispititoare incat abia reusi sa-si stapaneasca impulsul de a intinde mana si de a le atinge. Silueta ei era bine rotunjita si inalta, dar cel mai mult se simti atras de chipul in forma de inima si de surasul fermecator. Intr-un fel greu de definit, fata ii amintea de Serena.

Cand veni randul lui sa faca cinste cu un rand de bauturi, Vor o chema la el pe chelnerita. Ochii ei il tachinau, parca dansand.

— Inteleg acum de ce ai gatul uscat, cu suvoiul continuu de absurditati care iese dinauntru .

Barbatii izbucnira intr-un ras prietenos pe seama lui Vor, iar el chicoti impreuna cu ei.

— Asadar, daca as spune cat de frumoasa esti, ai considera asta inca o absurditate de-a mea?

Ea isi clatina buclele si-i vorbi peste umar, in timp ce se ducea sa le aduca bauturile:

— Absurditate in cea mai pura forma.

Unele dintre tinere se incruntara, ca si cum Vor le-ar fi luat deja peste picior.

Ochii lui se intoarsera spre fata, in timp ce statea la bar. Ii arunca si ea o privire, apoi intoarse capul.

— Zece credite celui care-mi spune numele ei, rosti el cu indrazneala, scotand moneda.

Ii raspunse un cor:

— Leronica Tergiet!

Ii dadu moneda unui pescar care ii oferi mai multe informatii.

— Tatal ei are o barca pentru apa adanca, dar nu-i place munca asta. A cumparat locul pe care-l vezi, iar Leronica il conduce, in cea mai mare parte a timpului.

Una dintre fetele bosumflate se agata de Vor.

— Asta nu s-ar odihni nici o clipa . O sa se speteasca pana o sa-mbatraneasca, desi o sa fie inca la varsta la care poate purta copii.

Cobori vocea.

— O companie destul de plictisitoare, as zice.

— Poate ca are doar nevoie de cineva care s-o faca sa rada.

Cand Leronica se intoarse la masa lor, cu bratele incarcate de halbe proaspat umplute, Vor isi ridica paharul intr-un toast:

— Incantatoarei Leronica Tergiet, care stie diferenta intre un compliment adevarat si o absurditate totala.

Femeia lasa din maini restul berii de iarba de mare.

— Aud atat de putine lucruri sincere pe-aici incat e greu sa fac comparatia. N-am timp pentru istorii neghioabe, despre locuri pe care n-o sa le vizitez niciodata.

Vor ridica vocea, acoperind larma.

— Abia astept o discutie personala. Sa nu crezi ca n-am observat ca-mi asculti istoriile, chiar daca te prefaci ca nu.

Ea pufni.

— Trebuie sa lucrez pana la inchidere. Ai face mai bine sa te duci inapoi la nava ta frumoasa si curata.

Vor surase dezarmant.

— As schimba oricand o nava curata pe un pat cald. Am sa astept.

Barbatii incepura sa fluiere, dar Leronica ridica din sprancene.

— Un barbat rabdator e o noutate pe-aici .

Vor ramase imperturbabil.

— Atunci sper ca-ti plac noutatile.

Octa a incercat sa ma faca sa incetez de a mai crede in destinul dragostei, in faptul ca exista o singura persoana pentru fiecare dintre noi. N-a fost prea departe de reusita, pentru ca aproape ca am uitat de Serena.

PRIMERO XAVIER HARKONNEN, Reminiscente.

Salusa Secundus sclipea ca o oaza in salbaticia necrutatoare a razboiului, un sanctuar unde Xavier isi putea recapata puterile inainte de a pleca din nou cu armata Jihadului. Acum totusi, in timp ce pleca in graba cu masina de teren de la spatioportul din Zimia, spera ca nu intarziase. Abia se intorsese acasa de pe campurile de batalie ixiene.

Stia de luni de zile ca Octa e insarcinata – in aparenta, dragostea din noaptea dinaintea plecarii pe Ix avusese un succes surprinzator – iar nasterea era acum iminenta. Nu fusese prezent cand se nascusera Roella sau Omilia – datoria lui fata de Jihad era intotdeauna pe primul loc – dar sotia lui avea acum patruzeci si sase de ani, ceea ce facea ca nasterea sa fie expusa unui potential mai mare de a aparea complicatii. Octa insistase insa ca el sa nu-si faca griji, ceea ce-l ingrijora cu atat mai mult.

Xavier se grabea de-a lungul unui drum serpuit printre dealuri care ducea la mosia Butler, in timp ce soarele cobora tot mai jos pe cerul de la asfintit. Stabilise contactul de indata ce navele intrasera in sistemul de unde plecasera, si primise rapoarte regulate despre starea lui Octa. Era pe punctul sa intarzie.

Femeia preferase sa nasca acasa, pentru ca voia ca resursele centrelor medicale sa fie disponibile pentru razboi, in special pentru ranitii care primeau organe de rezerva din generoasele ferme de organe tlulaxa.

Dupa ce parca in curte si trecu in fuga prin poarta principala catre holul plin de ecouri, striga cu mai multa emotie decat isi ingaduia de obicei sa arate.

— Octa! Am venit!

Unul dintre servitori il intampina emotionat, aratand spre scari.

— Doctorii sunt cu ea. Nu cred ca s-a nascut copilul inca, dar e foarte .

Xavier nu mai auzi restul, pornind sa urce in fuga scarile. Octa era intinsa in patul mare cu baldachin in care concepusera copilul. Era inca o mica victorie, un simbol al staruintei si triumfului oamenilor. Octa se ridicase pe jumatate, cu picioarele departate, iar fata ii era brazdata de sudoare si schimonosita de durere.

Vazandu-l totusi, zambi, ca pentru a incerca sa se convinga singura ca nu era un vis.

— Iubirea mea! Asta . trebuie sa fac . ca sa te aduc acasa de la razboi?

Langa pat, moasa profesionista zambea incurajator:

— E puternica, si totul e normal. Copilul poate aparea in orice clipa, primero.

— Faci lucrurile sa para prea usoare .

Octa gemu din cauza unei alte contractii.

— Ti-ar placea sa schimbi locul cu mine?

— E al treilea copil, zise moasa, asa ca ar trebui sa fie usor pentru tine. Poate ca nici n-ai nevoie de mine.

Viitoarea mama apuca mana femeii si o tinu strans.

— Ramai!

Xavier facu un pas in fata.

— Daca trebuie s-o tina cineva de mana, acela voi fi eu.

Zambind, moasa se dadu la o parte, lasandu-l pe sotul lui Octa sa-i locul.

Aplecandu-se deasupra ei, Xavier se gandi cat de fermecatoare era inca sotia lui. Fusese cu ea multi ani, si departe de ea pentru o parte prea mare din acest timp. Se minuna ca putea fi atat de multumita cu aceasta casnicie din bucati.

— La ce te gandesti? intreba Octa.

— La cat de frumoasa esti. Stralucesti de fericire.

— Pentru ca esti cu mine .

— Te iubesc, ii sopti el in ureche. Imi pare atat de rau ca n-am fost sotul pe care-l meriti. Chiar si cand am fost impreuna, n-am fost atent cu tine.

Pleoapele ei fluturara, si isi atinse pantecele mare.

— Trebuie sa fi fost atent cumva, altfel n-as fi iar insarcinata.

Se stramba cand simti o contractie, dar lupta impotriva dureri cu un suras plin de curaj.

Insa el nu voia sa se ierte atat de usor.

— Sincer, am petrecut prea mult timp meditand, preocupat de blestematul asta de razboi. Adevarata tragedie consta in cat de mult mi-a luat ca sa vad ce comoara esti pentru mine.

Lacrimile incepura sa curga pe fata lui Octa.

— Nu m-am indoit niciodata de tine, dragul meu. Esti singurul barbat pe care l-am iubit vreodata, si sunt fericita sa te primesc in orice imprejurari.

— Meriti mai mult, iar eu .

Dar inainte sa-si termine fraza, Octa tipa.

— Asta e . travaliul cel greu, spuse moasa, grabindu-se catre pat. E vremea sa impingi.

Si Xavier isi dadu seama ca discutia se sfarsise.

Douazeci de minute mai tarziu, Xavier o legana in brate pe cea de-a treia lui fiica, infasurata intr-o patura. Octa ii alesese deja un nume in timp ce el era plecat pe Ix, cu aprobarea lui.

— Bine-ai venit in univers, Wandra, zise el.

Si, pentru o clipa, se simti complet.

Pe intinsa lui proprietate, Manion Butler ingrijise intotdeauna crangurile de maslini si viile, iar intre plecarile la razboi, Xavier facea si el pe fermierul aristocrat, foarte asemanator cu ceea ce indeplineau ofiterii romani din antichitate in vremurile de pace. Ii facea placere sa fie acasa, sa-si petreaca timpul cu familia si sa uite de masinile ganditoare malefice si de ororile Jihadului . fie si numai pentru scurta vreme.

Xavier avea grija intotdeauna sa existe destula mana de lucru la camp si supraveghetori ai culturilor, pentru a face din dealurile cultivate o intreprindere profitabila, dar ii placea sa-si murdareasca mainile, sa simta lumina soarelui pe spate si transpiratia pe piele de la truda simpla, cinstita. Cu multa vreme in urma, si Serenei ii placuse gradinaritul, ingrijindu-si florile frumoase, iar acum intelegea si el ce-o atrasese spre pamant si spre lucrurile care cresc. Simtea o puritate a telului, fara considerente politice, fara tradare sau complicatii de personalitate. Aici nu trebuia sa se concentreze decat asupra solului fertil si asupra vegetatiei cu miros de proaspat.

Mierlele zburau cu iuteala printre frunzele verzi-cenusii ale maslinilor, mancand fructele pe care le scapasera culegatorii. La capatul fiecarui sir de vita de vie se afla cate un manunchi de primule portocalii de-a dreptul uriase. Xavier porni de-a lungul intervalelor inguste, infrunzite, cu capul ajungandu-i exact la inaltimea la care se ridicau vitele contorsionate, ce se incolaceau 'an jurul stalpilor si al cablurilor de sustinere.

Asa cum era de asteptat, il gasi pe socrul lui lucrand printre vite, mangaind ciorchinii de struguri verzi care se coceau in vremea uscata si calda. Parul lui Manion albise, chipul candva rotund era acum uscativ, dar viceregele retras emana o satisfactie calma pe care n-o aratase niciodata in vremea cand slujise Parlamentul Ligii.

— Nu-i nevoie sa numeri fiecare bob de strugure, Manion, glumi Xavier.

Continua sa mearga, iar frunzele de vita i se frecara de maneci ca niste maini intinse ale unei multimi de adoratori in timpul uneia dintre paradele sale victorioase.

Manion ridica ochii si-si dadu pe spate palaria care-i apara ochii de soare.

— Datorita grijii si atentiei cu care coplesesc vitele astea, recoltele noastre sunt cele mai bune din toate lumile Ligii. Anul acesta ma tem ca Zinagne va fi putin cam slab – prea multa apa pe terenul asta – dar Beaujie ar trebui sa fie superb.

Xavier se opri langa el si se uita la ciorchinii de struguri.

— Atunci va trebui sa te ajut sa iei mostre din recolta pana cand ne convingem de calitatea lor excelenta .

Muncitorii umblau de la un capat la altul al sirurilor de vita folosind sape si greble pentru a rascoli pamantul si pentru a smulge buruienile. In fiecare an, cand fructul se cocea perfect, multimi de lucratori trudeau zi si noapte, umpland cosuri si ducandu-le in cladirile cramei, in spatele conacului. Xavier reusise sa participe la aceasta zgomotoasa activitate de recoltare numai de trei ori in ultimul deceniu, dar se delectase de fiecare data.

Isi dorea sa poata sta acasa mai des, dar adevarata lui chemare era in spatiu, batandu-se cu masinile ganditoare.

— Si ce mai face noua mea nepotica?

— O sa ai timp destul sa vezi si singur. Am fost convocat din nou la flota peste o saptamana, si contez pe tine sa o ajuti pe Octa. Ca proaspata mamica, o sa aiba o multime de facut.

— Esti sigur ca ajutorul meu plin de ifose nu va provoca si mai multe probleme?

Xavier chicoti.

— Ai fost vicerege, asa ca macar stii cum sa delegi responsabilitatea. Te rog, ai grija ca Roella si Omilia sa dea o mana de ajutor mamei lor.

Clipind in soarele salusan puternic, Xavier ofta cand greutatea vietii paru sa-l apese. Petrecuse deja o vreme cu batranul Emil Tantor, care era multumit sa-si imparta casa acum pustie cu nora lui, Sheel, si cu cei trei copii ai ei.

Desi Xavier avea o familie a lui si dragoste din plin, se simtea ca si cum ar fi pierdut ceva pe drum. Octa era tacuta si puternica, un sanctuar in tumultul vietii sale. O iubea fara ezitare, desi isi amintea de pasiunea lipsita de griji a scurtei lui relatii cu Serena. Amandoi fusesera tineri pe-atunci, aprinsi de romantism, neputand sa-si imagineze tragedia care se napustea asupra lor ca un meteor din cer .

Xavier incetase sa mai regrete pierderea Serenei – vietile lor se despartisera cu multa vreme in urma – dar nu se putea impiedica sa nu regrete cat de mult se schimbase el insusi.

— Manion, vorbi el cu voce slaba – cum am ajuns sa fiu atat de rigid in felul meu de-a fi?

— Lasa-ma sa cantaresc asta pentru o clipa, raspunse viceregele retras.

Ganduri nelinistitoare il asaltara pe Xavier. Tanarul optimist si pasionat care fusese candva parea complet strain pentru el acum. Se gandi la indatoririle dificile pe care le indeplinise in numele Jihadului, si nu putea sa le aprobe pe toate.

In cele din urma, Manion raspunse cu toata seriozitatea si importanta pe care le folosea cand tinea un discurs in fata Parlamentului Ligii.

— Razboiul te-a facut mai dur, Xavier. Ne-a schimbat pe toti. Pe unii i-a strivit. Pe altii, ca si pe tine, i-a facut mai puternici.

— Ma tem ca forta este slabiciunea mea .

Xavier isi atinti ochii pe vita deasa, verde, dar vazu doar amintiri ale numeroaselor sale campanii din Jihad . batalii spatiale, roboti sfartecati, fiinte umane masacrate care erau victimele atacurilor nimicitoare ale masinilor ganditoare.

— Cum asa?

— Am vazut ce poate face Omnius, si mi-am dedicat intreaga viata grijii de a ma asigura ca masinile nu castiga niciodata.

Ofta.

— Asa am ales sa-mi arat dragostea pentru familia mea: protejandu-i. Din pacate, asta inseamna ca nu sunt aproape niciodata acasa.

— Daca n-ai fi facut-o, Xavier, acum am fi fost cu totii sclavii hipermintii. Octa intelege, la fel si eu, si fetele tale . Nu lasa asta sa te apese prea greu.

Xavier trase adanc aer in piept.

— Stiu ca ai dreptate, Manion . dar nu vreau ca hotararea mea neclintita de a obtine victoria sa ma coste propria omenie.

Isi privi socrul cu incordare.

— Daca oameni ca mine sunt siliti sa devina ca niste masini pentru a invinge masinile, atunci intregul Jihad e pierdut.

Putem studia fiecare farama de amanunt despre lungul mars al istoriei umane, asimiland cantitati imense de date. Atunci, de ce este atat de greu pentru masinile ganditoare sa invete din ele? Mai ganditi-va si la asta: de ce repeta oamenii greselile stramosilor lor?

ERASMUS, Reflectii asupra fiintelor biologice constiente de sine.

Chiar dupa secole de experimente cu tot felul de subiecte umane, Erasmus nu ramasese inca in pana de idei. Existau atatea metode de a testa specia . Iar acum, ca putea vedea lumea si prin ochii tanarului sau protejat, Gilbertus Albans, posibilitatile ii apareau proaspete si surprinzatoare.

Robotul statea in picioare, in eleganta lui roba stacojie tivita cu blana aurie. Foarte sic si impresionant, gandi el. Pielea de metalfluid fusese lustruita, astfel incat lucea in lumina rosiatica a soarelui de pe Corrin.

Tanarul Gilbertus era si el imbracat impecabil, dupa ce fusese curatat si dichisit de catre robotii-valeti. In ciuda celor doi ani de instruire si pregatire, baiatul avea inca o fibra nedomesticita, o salbaticie care se manifesta in mici rebeliuni. Pana la urma, Erasmus era sigur ca putea elimina acest defect.

Cei doi se aflau in exterior, uitandu-se la tarcurile incuiate, pline cu sclavi si cu subiecte de test. Multi apartineau nivelurilor sociale de jos, animalice, din care fusese scos chiar Gilbertus. Altii insa erau servitori mai bine instruiti si educati, artizani si bucatari care lucrau in vila lui Erasmus.

Privind in ochii deschisi, nevinovati ai baiatului, Erasmus se intreba daca Gilbertus isi aducea vreodata aminte de viata lui de dinainte, mizerabila si plina de suferinta, cand scurma in tarana acestor tarcuri oribile . sau daca lepadase acele amintiri pe masura ce invata sa-si organizeze abilitatile mentale prin educatia staruitoare a mentorului sau masina.

Acum, inainte ca ultimul experiment sa poata incepe, baiatul se uita curios la grupul ales; acestia se uitau si ei la Erasmus si la baiat, cu chipuri nelinistite. Filamentele senzoriale ale robotului independent detectara o concentratie marita de transpiratie in aer, batai accelerate de inima, temperaturi corporale crescute si alti indicatori clari de stres sporit. De ce trebuiau sa fie atat de nervosi? Erasmus ar fi preferat sa inceapa testul pe baza de egalitate, dar captivii se temeau prea mult de el. Erau convinsi ca robotul independent avea intentia sa le faca ceva neplacut, iar Erasmus nu-i putea invinui pentru ca trageau asemenea concluzii.

Nu se osteni sa-si ascunda un zambet. La urma urmei, aveau dreptate!

Langa el, baiatul isi inabusea curiozitatea si se multumea sa observe. Fusese una dintre primele lectii ale robotului. In ciuda tuturor eforturilor lui Erasmus, Gilbertus Albans era inca un copil – cu o educatie insuficienta, cu o baza de date atat de mica, incat ar fi fost inutil sa-i pui pur si simplu un sir nesfarsit de intrebari aleatoare. Astfel, masina ganditoare il instruia intr-o maniera ordonata, logica, pornind de la fiecare fapt pe care-l invata.

Pana acum, rezultatele pareau satisfacatoare.

— Astazi incepem o serie organizata de teste pentru reactiile provocate. Experimentul la care esti pe cale de a asista este proiectat sa demonstreze reactiile de panica. Te rog observa gradatia categoriilor de comportament pentru a trage concluziile generale bazate pe statutul relativ al sclavilor .

— Da, domnule Erasmus, raspunse baiatul, apucand barele gardului.

In aceste zile, Gilbertus facea tot ce i se cerea – o mare imbunatatire fata de comportamentul neimblanzit de dinainte. Pe atunci, Ominus il ironizase deseori, insistand ca Erasmus n-o sa-l civilizeze niciodata pe tanarul salbatic. De cate ori logica simpla si bunul simt esuau, Erasmus folosea disciplina si instruirea metodica, alaturi de recompense si pedepse, amplificate de folosirea generoasa a drogurilor verificate ca modificand comportamentul. La inceput, medicamentele il lasasera pe Gilbertus intr-o amorteala apatica. Existase o reducere categorica a comportamentului agitat, distrugator, tendinta care-i impiedica progresul general.

Treptat, robotul redusese dozele, iar acum avea rareori nevoie sa-l mai drogheze pe baiat. Gilbertus acceptase in sfarsit noua lui situatie. Daca-si amintea de viata mizerabila de odinioara, baiatul ar fi trebuit cu siguranta sa-si socoteasca noul statut o ocazie, un avantaj. In scurta vreme, Erasmus era convins ca ar putea sa-i prezinte lui Omnius un triumf, dovedind ca modul in care intelegea el potentialul uman il intrecea chiar si pe acela al computerului presupus atotstiutor.

Avea insa in minte mai mult decat simpla castigare a pariului cu Omnius. Lui Erasmus ii placea de fapt sa urmareasca si sa consemneze progresul pe care-l facea Gilbertus, si isi dorea sa continue chiar si dupa ce Omnius se recunostea invins.

— Acum, priveste cu atentie, Gilbertus!

Erasmus se duse la una dintre porti, descuie lacatul si pasi inauntru.

Dupa ce poarta tarcului se inchise bine in urma lui, Erasmus porni printre oamenii ingramaditi, impingandu-i si doborandu-i la pamant. Innebuniti, ei incercau sa se dea la o parte din calea lui, ocolindu-i privirea ca si cum asta l-ar fi facut sa nu mai reuseasca sa-i observe. Acest lucru il amuza pe Erasmus, din moment ce ei isi bazau eschivarea pe standardele umane in legatura cu ceea ce atragea atentia altei persoane. Ca robot autonom sofisticat, isi facea alegerile pe o baza pur aleatoare, complet obiectiva.

Scotand un pistol mare cu proiectile din roba, il indrepta catre prima victima – care se intampla sa fie un barbat mai in varsta – si deschise focul.

Arma bubui asemenea unui tunet, un ecou rasunator care sfasie trupul batranului, urmat instantaneu de un val de tipete din multime, amplificandu-se pana la panica totala. Subiectele de testare se tarau in patru labe ca niste vite cuprinse de streche, atat sclavii nedomesticiti cat si asistentii sofisticati.

— Uita-te cum fug, comenta Erasmus. Fascinant, nu-i asa?

Baiatul, care nu raspunse, avea pe chip o expresie oarecum oripilata.

Erasmus indrepta arma spre o alta tinta intamplatoare – o femeie insarcinata – si trase din nou. Incantator! Se delecta enorm.

— Nu-i de-ajuns? intreba baiatul. Inteleg lectia.

In intelepciunea lui, Erasmus alesese o arma cu proiectil care sa genereze o explozie colosala, iar calibrul glontului era mare. De fieare data cand o victima era lovita, sange, piele si bucatele de os zburau in toate partile. Simpla oroare extravaganta marea panica si mai mult, ca o bucla de feedback.

— Mai e mult de invatat, zise Erasmus, observand ca Gilbertus se muta nelinistit de pe un picior pe altul. Parea si el nervos.

Interesant.

Prizonierii tipau si urlau, urcandu-se unii peste altii, calcand pe trupurile cazute in timp ce incercau sa fuga din calea robotului. Dar in spatiul inchis nu puteau scapa. Erasmus trase iarasi si iarasi.

Un proiectil lovi in cap un barbat, iar craniul si creierul i se vaporizara intr-un nor tot mai mare. Cativa sclavi ramasera impietriti, paralizati intr-o capitulare abjecta. Ucise si jumatate dintre acestia, nevrand sa-i instruiasca in nici un fel, nici sa le altereze reactiile. Pentru puritatea experimentului, trebuia sa fie absolut corect, fara favoriti, pentru nici un motiv.

Dupa ce ucise cel putin doisprezece si schilodi de doua ori pe-atatia, se opri, cu pistolul cu proiectile racindu-i-se in mana de metalfluid. Valurile frenetice de teroare continuau sa se involbureze in jurul lui, cu supravietuitorii alergand incoace si-ncolo, cautand locuri in care sa se adaposteasca sau orice alte mijloace de scapare. Unii dintre ei acordau ajutor camarazilor cazuti. In cele din urma, tipetele se oprira si oamenii se bulucira langa peretii ingraditurii, cat mai departe posibil de Erasmus – ca si cum o distanta atat de mica putea avea vreo importanta .

Din nefericire, cei care inca traiau erau contaminati pentru experimentele viitoare, chiar daca nu erau raniti fizic. Nu conta. Putea oricand sa gaseasca subiecte noi, scotandu-le din rezerva uriasa, mereu reinnoita, de prizonieri.

In afara tarcului, Gilbertus se daduse cativa pasi in spate, ferindu-se sa nu fie atins de mainile intinse care-i implorau ajutorul. Baiatul se incrunta catre Erasmus, ca si cum nu reusea sa inteleaga incotro ar fi trebuit sa se indrepte emotiile sale.

Curios. Erasmus va trebui sa analizeze si reactiile lui Gilbertus la experiment – un beneficiu neasteptat.

Unii dintre sclavi incepura sa planga, gemand incetisor, in timp ce Erasmus deschise din nou poarta si pasi increzator spre tanarul sau protejat. Dar Gilbertus tresari si se dadu la o parte, ferindu-se de sangele picurand si de bucatile de creier care improscasera pielea stralucitoare si roba colorata a robotului.

Asta il puse pe ganduri pe Erasmus. N-avea nimic impotriva sa fie detestat de subiectele de experiment si de captivi, dar nu voia ca acest tanar anume sa se teama de el. Erasmus era mentorul lui.

Cu toata atentia pe care robotul independent o revarsase asupra Serenei Butler, aceasta tot se intorsese impotriva lui. O povestea veche in istoria omenirii, iar asta il lovise in punctul slab. Poate ca ea fusese prea matura, prea canalizata pe drumul sau, atunci cand o luase sub aripa lui ocrotitoare. Erasmus invatase multe despre natura umana in nenumaratii ani de studiu; voia sa fie sigur ca Gilbertus Albans ii ramanea absolut loial. Trebuia sa fie prudent si cu spirit de observatie.

— Vino cu mine, tinere, spuse el cu voiosie simulata.

De acum inainte trebuia sa fie foarte atent, pentru ca baiatul sa nu-si faca o idee gresita despre el.

— Ajuta-ma sa ma spal, iar apoi o sa avem o mica discutie despre ceea ce tocmai ai vazut.

Cand deveniti constienti de volumul universului din jurul vostru, micimea vietii in acest spatiu imens devine o realitate coplesitoare. Pornind de la intelegerea acestui lucru fundamental, viata invata sa ajute viata.

TITANUL HECATE.

Erau vizitatori din alta lume, si asa si aratau .

Privindu-i pe straniii cogitori si pe insotitorii lor inaintand in sir indian prin holul spatioportului din Zimia, Iblis Ginjo facu un pas inainte sa-i intampine, cu gandurile curgand in goana. Noul sau aghiotant, Keats, un tanar linistit si inteligent care o inlocuise pe Floriscia Xico, „ucisa in mod tragic”, statea intr-o parte, privind tacut, ca si cum si-ar fi luat notite in minte. Keats era mai mult un tanar studios decat un bataus, iar Iblis il folosea pentru treburi speciale ale Jipolului.

Zgomote zumzaitoare provenind de la constructii umpleau aerul, amestecate cu huruitul aparatelor spatiale care soseau si plecau. Folosind o multime de donatii, Consiliul Jihadului comandase o statuie titanica a sfantului Manion cel Nevinovat, menita sa intampine navele scapate de primejdiile din adancul spatiului. Lui Iblis ii amintea de toate statuile si monumentele colosale ce fusesera construite la insistentele titanilor pentru a comemora zilele lor de glorie .

Iblis numara apropiindu-se douazeci si patru de secundanti in robe de culoarea sofranului. Indata ce vestea ajunsese la el, se grabise sa ajunga la spatioport, vrand sa fie sigur ca avea sa fie acolo in persoana, sa-i salute.

Toti insotitorii aratau ca niste mumii vii, cu parul rar si pielea uscata precum pergamentul, plina de pete vinetii. Calugarii fragili paseau cu o incetineala deliberata. Sase secundanti din fata duceau containere continand creiere mult, mult mai vechi decat secundantii insisi.

— Aceasta este o ocazie memorabila, rosti Iblis, si era sincer.

Simtea ca-i creste inima.

— Nici n-am visat vreodata ca as putea avea norocul sa stau de vorba cu cogitorii din Turnul de Fildes. Au trecut . secole de la ultima oara cand ati fost vazuti in afara planetei inghetate Hessra!

Spre deosebire de Kwyna, care locuia in Orasul Reculegerii, sau chiar de inteleptul Eklo, care daduse o mana de ajutor la incurajarea rascoalei initiale de pe Pamant, acesti cogitori din „Turnul de Fildes” credeau in izolarea aproape totala de agitatia societatii. Traiau pe o planeta indepartata, neprimitoare, ingrijiti doar de secundantii lor umani. Avand in vedere seninatatea neintrerupta in care contemplasera lumea vreme de secole, aceste creiere erau printre cele mai intelepte si mai iesite din comun din intreaga creatie.

Iar acum, cogitorii faimosi pentru izolarea lor venisera pe Salusa Secundus! Nu visase niciodata ca asta sa se intample in timpul vietii lui!

Iblis se prezenta ca Marele Patriarh al Jihadului, un titlu nefamiliar pentru cogitorii care nu erau la curent cu situatia. Surase fascinat cand pasi mai aproape de recipientele de pastrare cu ornamente stranii.

— Am o oarecare experienta cu cei ca voi. Pe Pamant, marele Eklo m-a invatat si m-a incurajat. Iar aici am primit multe sfaturi de la cogitor Kwyna. Istoria noastra s-a schimbat mult datorita influentei lor.

Unul dintre secundantii zbarciti ridica ochii aposi. Cu voce scartaita, spuse:

— Vidad si ceilalti cogitori ai nostri nu sunt interesati catusi de putin sa influenteze istoria. Doresc doar sa existe si sa cugete.

Iblis isi chema aghiotantii sa-i ajute pe batranii calugari. Keats indruma doi agenti ai Jipolului si un grup de muncitori entuziasti de la transporturi sa se inghesuie in jurul distinsilor, neasteptatilor oaspeti. Agitatia grabita paru sa-i zapaceasca pe secundantii cu robe galbene care abia se tineau pe picioare.

Iblis ii zise lui Keats:

— Te rog, gaseste locuinte confortabile pentru secundanti. Da-le ce-avem mai bun de mancare si acces la orice tratament medical de care ar putea avea nevoie.

Tanarul ofiter al Jipolului incuviinta, apoi disparu ca sa indeplineasca instructiunile.

Unul dintre calugarii care tineau un recipient de pastrare vorbi. Barbat scund, cu fata ovala si gene lungi, argintii, spuse pe un ton egal:

— Nu stii de ce ne aflam aici.

— Nu, dar abia astept sa aflu, raspunse Iblis. Aveti ceva de vanzare? Avem noi ceva de care aveti nevoie?

Ca toti cogitorii, se bizuiau in intregime pe secundantii umani pentru a-si mentine creierele in viata, pentru a indeplini toate indatoririle necesare intretinerii containerelor in care erau adapostiti. Iblis nu credea ca acesti cogitori puteau fi complet independenti. Faceau ei comert secret in afara, poate cu . cymecii? In izolarea extrema de pe inghetata Hessra, secundantii duceau o viata cu adevarat grea, iar acum aratau prea batrani si fragili ca macar sa mai respire. Totusi respirau .

Batranul rosti cu o voce suierata si inceata ca sunetul vantului:

— Noi suntem cei din urma dintre secundantii de pe Hessra. Vidad si cu ceilalti cogitori nu doreau sa fie intrerupti, dar confratii mei calugari si cu mine nu vom mai supravietui multa vreme. Este necesar sa obtinem noi secundanti .

Arata gata sa cada din picioare, dar bratele cu care sustinea containerul erau neclintite.

— Cat mai curand posibil!

Ochii lui Iblis straluceau.

— Si ati adus cogitorii aici? As fi crezut ca v-ar fi trimis doar pe voi cu solicitarea.

Batranul calugar pleca ochii.

— Din cauza importantei majore a acestei situatii, Vidad a dorit sa va prezinte rugamintea in persoana. Daca este necesar. Exista oameni eligibili in Liga care ar fi dispusi sa se ofere pentru un asemenea serviciu?

Iblis isi simti gatul uscat. Daca n-ar fi avut atatea responsabilitati pe cap, s-ar fi putut gandi chiar el la o asemenea sarcina.

— Multi dintre talentatii nostri invatati vor fi cat se poate de dornici sa te ajute.

Zambi si se inclina usor.

— Va promit, vom gasi toti voluntarii de care aveti nevoie.

Posibilitatile se involburau deja in mintea lui.

Iblis Ginjo stia ca trebuia sa-i intalneasca pe cogitorii din Turnul de Fildes in particular. Aceasta era o ocazie cu care nici un om in viata, nici macar el insusi, nu se confruntase vreodata. Erau sase dintre cei mai sclipitori filosofi nemuritori.

Porni catre apartamentele pe care le repartizase reprezentantilor lor, cu un zambet larg, optimist, amintindu-si cat de mult ii schimbase deja viata cogitorul Eklo.

Cu o vesnicie in urma, Vidad si colegii lui se izolasera, pentru a putea medita secole dupa secole, neintrerupti. Ce revelatii marete trebuie sa fi descoperit in tot acest timp! Nu putea cu nici un chip sa ingaduie acestor filosofi fara trup sa plece fara macar o discutie – chiar daca ar fi fost silit sa-si foloseasca aliatii din Jipol pentru a-i tine acolo impotriva vointei lor. Dar Iblis spera ca nu avea sa fie nevoit sa foloseasca o asemenea metoda de mana forte.

Pentru ca trebuiau sa-si impartaseasca neintarziat cunoasterea!

Din moment ce el era omul care oferea de bunavoie ingrijitori pentru a satisface rugamintea disperata a cogitorilor, Iblis putea sa se duca in camerele demnitarilor. Cand usa se deschise la comanda lui, se gasi in fata unui secundant extrem de batran, iar inima i se stranse la gandul situatiei proaste in care se aflau acesti cogitori. Daca aparea vreo urgenta pe Hessra, pe care acesti oameni cadaverici sa n-o poata rezolva?

— Ca Mare Patriarh, va jur ca vom gasi inlocuitori potriviti asa cum ati cerut – tineri talentati care-si vor inchina viata ingrijirii stapanilor vostri.

Secundantii in robe galbene se inclinara tepeni. Ochii lor clipeau in orbitele adancite, inconjurate de riduri.

— Cogitorii din Turnul de Fildes va apreciaza ajutorul, zise conducatorul secundantilor.

Iblis mai facu un pas in incapere, unde vazu stravechile creiere in containerele lor, asezate pe piedestale temporare. Inima ii batea cu putere si inspira scurt.

— Ar fi . ar fi posibil sa vorbesc cu ei?

— Nu, raspunse secundantul.

Din pozitia inalta pe care o ocupa, Iblis Ginjo nu era obisnuit sa auda un asemenea raspuns.

— Poate ca Vidad stie despre cogitorul Eklo, care si-a petrecut ultimele zile pe Pamant? L-am slujit acolo. Am comunicat cu Eklo, iar el m-a ajutat sa pregatesc marea rascoala a sclavilor impotriva lui Omnius .

Batranii in robe galbene nu pareau impresionati.

Iblis continua:

— Aici, in Zimia, am petrecut multa vreme in intalniri filosofice cu cogitor Kwyna, inainte ca ea sa devina obosita de viata si sa-i puna singura capat.

Avea ochii stralucitori si gura usor deschisa, intr-un suras plin de speranta.

Atingand electrofluidul lui Vidad pentru a primi mesaje, secundantul sau spuse:

— Alti cogitori se distreaza interactionand cu oamenii. Noi vedem prea putine avantaje in asta. Dorim pur si simplu sa ne obtinem ingrijitorii si sa ne intoarcem pe Hessra. Nimic mai mult.

— Inteleg, Vidad, insista Iblis, dar poate doar pentru o clipa .

— Chiar si o clipa ne distrage de la reflectiile noastre fundamentale. Cautam cheia universului. Ai vrea sa ne interzici acest lucru?

Iblis simti un ghimpe de panica in piept.

— Nu, sigur ca nu. Imi cer scuze. N-am vrut sa fiu lipsit de respect. De fapt, in primul rand datorita adancii mele consideratii pentru voi am facut aceasta solicitare .

Scheleticii secundanti se ridicara in picioare, pentru a da curs dorintei cogitorilor de a fi lasati singuri.

Refuzat, Iblis dadu inapoi.

— Foarte bine. Voi alege personal secundanti potriviti pentru voi.

In timp ce usa se inchidea in spatele lui Iblis, rotitele din mintea lui se accelerara. Acesti cogitori din Turnul de Fildes erau prea multumiti de sine, prea orbi cand venea vorba sa recunoasca ceea ce era cu adevarat important in univers. Vidad putea fi un filosof eminent, dar era totusi naiv si orb; el si colegii lui erau la fel de rai ca si cei cativa oameni inselati care protestau impotriva Jihadului, incapabili sa recunoasca problemele ce contau.

Dar cogitorii . Iblis stia ca trebuia sa-i faca sa se razgandeasca, indiferent cat de mult timp i-ar lua.

Usa se inchise in urma lui. Va trebui sa-si aleaga cu grija candidatii secundanti si sa le dea instructiuni foarte clare. Atat de multe depindeau de asta . Misiunea lor urma sa fie subtila, dar cruciala, pentru castigarea Jihadului si pentru supravietuirea finala a rasei umane.

Disparute erau hainele menite sa treaca neobservate ale Jipolului si chiar uniforma de gala atat de rar purtata, iar Keats parea nelalocul lui in noua roba galbena pe care i-o oferisera cogitorii din Turnul de Fildes.

Iblis il cerceta atent pe loialul sau aghiotant, apoi dadu din cap aprobator.

— Keats, arati corespunzator de evlavios. Cogitorii din Turnul de Fildes te vor considera, pe tine si pe ceilalti voluntari ai mei alesi pe spranceana, inlocuitori acceptabili.

Surasul Marelui Patriarh se largi.

— N-au nici cea mai mica idee in ce se baga. Toti ati fost instruiti cu grija, desigur, dar tu, Keats, esti recrutul in care am cea mai mare incredere. Tine-i pe ceilalti pe drumul bun . si fii subtil. Nu te grabi.

Chipul lui Keats se increti; incruntat, isi freca unghiile de roba galbena, mohorata.

— Timpul pare sa fie lucrul pe care-l avem din abundenta, daca putem judeca dupa viata oamenilor pe care-i inlocuim.

Lasa sa-i scape un oftat prelung, iar umerii ii tremurara.

— Ma simt ca si cum as fi trimis in exil, domnule. Exista treburi mult mai importante pe care le pot face aici pentru Jihad .

Iblis puse o mana pe umarul tanarului, strangandu-l patern.

— Multi pot indeplini acele sarcini marunte, Keats. Tu, totusi esti mai bine pregatit pentru aceasta, tinand seama de talentele tale dovedite in calitate de investigator si de specialist in interogatorii.

— Stiu insa ca te imaginai student la filosofie, asa ca esti candidatul ideal pentru acesti cogitori izolati si orbi. Trebuie sa te apuci de treaba, sa-i imblanzesti, sa-i faci sa inteleaga cat de mult avem nevoie de sprijinul lor in aceasta lupta .

Unul langa altul, cei doi se apropiara de fereastra turnului de birouri al Marelui Patriarh, de unde privira in jos, la strazile pavate, pline de lume, ale orasului Zimia. In parcul memorial, silueta greoaie a unui razboinic cymec abandonat se inalta ca un spectru in dupa-amiaza luminoasa. Straturile de flori si sculpturile impodobeau unele sectoare ale orasului care fusesera avariate in atacul din urma cu douazeci si noua de ani.

— Stiu ca-ti vor lipsi multe de-aici, de pe Salusa Secundus, spuse el, dar nu sunt multi oameni carora le este oferita vreodata o asemenea ocazie. Vei petrece urmatorii ani in sihastrie impreuna cu unele dintre cele mai mari minti pe care le-a dat vreodata rasa umana. Ceea ce vei invata de la acesti cogitori din Turnul de Fildes va depasi experienta oricarui om normal. Esti unul dintre cei doar cativa oameni din ultimul mileniu care au stat de vorba cu Vidad si colegii sai .

Cu toate acestea, Keats inca nu parea prea sigur.

Iblis zambi, iar privirea i se fixa undeva in departare.

— Imi aduc bine aminte de vremurile cand faceam pelerinaje la cogitorul Eklo de pe Pamant dar, nu stiu pentru ce motiv, cogitorul a vazut un potential in mine. Stravechiul creier a comunicat cu mine. Mi s-a ingaduit chiar sa-mi cufund degetele in electrofluidul care ii mentinea in viata uriasa minte, si am comunicat direct cu el. Ce binecuvantare!

Se cutremura la amintirea acelor intalniri.

— Omnius e plin pana la refuz cu date pure, dar hipermintea n-are nici un pic de intelegere. Este numai evaluari si proiectii reci. Raspunsuri la stimuli. Dar un cogitor – un cogitor contine intelepciune adevarata.

Keats statea drept, ingaduindu-si in mod vizibil sa simta mandrie pentru responsabilitatea extraordinara pe care i-o acorda Marele Patriarh.

— Eu . Inteleg .

Iblis il privi insistent pe barbatul in roba de culoarea sofranului.

— Intr-un fel, te invidiez, Keats. As dori sa n-am nici o obligatie fata Jihad si sa pot petrece urmatorii cativa ani ca invatacel, ingenunchind alaturi de cuva unui cogitor. Dar aceasta sarcina cade asupra ta. Stiu ca esti la inaltimea ei .

— O sa fac tot ce-mi sta in putinta, Mare Patriarh.

— Esti liber sa cauti iluminarea in timp ce-i slujesti pe cogitori cat te pricepi mai bine. Trebuie sa fii insa inteligent si flexibil. Deschide-le ochii – la figurat, vreau sa spun. Cogitorii din Turnul de Fildes au lasat prea multe in urma. Tu si camarazii tai aveti insarcinarea secreta de a-i converti din neutri in aliati autentici ai Jihadului nostru sfant!

Isi conduse loialul aghiotant catre usa biroului sau luxos.

— Serena Butler va va binecuvanta pe toti inainte de plecare. Apoi veti porni in calatoria cea mai importanta din viata voastra.

Serena dadu sacra ei binecuvantare fiecaruia dintre nou-desemnatii calugari secundanti, dar Iblis facuse toate alegerile cu mult inainte de a o informa. Preoteasa Jihadului – in ciuda rolului sau mai mare din ultima vreme – nu-i puse la indoiala decizia, iar el avu grija ca ea sa nu afle amanuntele.

Cel putin nu incercase sa preia aceasta parte a responsabilitatilor lui. In ultimele cateva luni, chiar de cand el se intorsese de la strania intalnire cu titanul renegat Hecate, Serena il impinsese la o parte, preluand conducerea unor lucruri ce mersesera destul de bine inainte.

Iar el isi storsese creierii in cautarea unei cai de a-si consolida din nou puterea. Trecusera aproape douazeci de ani de cand se casatorise cu carismatica, fermecatoarea Camie Boro, a carei zestre fusese ascendenta ei imperiala. Dar se incurcase cu Camie si cu importanta ei politica exagerata inainte de a intelege ca adevarata descendenta a ultimului imparat conta prea putin in Liga Nobililor. Ea deveni doar un exponat menit sa fie etalat la ocazii importante.

In timp ce o privea pe Serena indeplinindu-si admirabil indatoririle, Iblis o observa cu uimire. Preoteasa Jihadului ar fi fost o partenera mult mai potrivita pentru ambitiile sale. Era pacat sa iroseasca o asemenea putere.

Acum, Keats, cu o atitudine supusa, asa cum se cuvenea, astepta impreuna cu ceilalti voluntari sa-i insoteasca pe cogitorii din Turnul de Fildes pe planetoidul lor acoperit cu ghetari. Stateau in picioare, aratand suficient de curajosi si de smeriti, iar Iblis le zambi fiecaruia dand subtil din cap cand noii recruti aruncara spre el priviri devotate.

Serena avea gratia unei madone in momentul in care il atingea pe fiecare dintre barbati pe umar.

— Va multumesc pentru sacrificiul vostru, domnilor, pentru faptul ca ati acceptat sa va izolati vreme de ani de zile. Veti avea parte de multe ore de singuratate pe Hessra cea inghetata, momente perfecte pentru discutii si dezbateri. Iar pentru binele Jihadului nostru, trebuie sa-i faceti pe cogitorii din Turnul de Fildes sa vada ca neutralitatea nu este singura optiune.

Keats zambi si se indeparta de binecuvantarea Serenei, cand ea trecu la urmatorul recrut. Urmau sa fie plecati pentru multi ani sau decenii, poate pentru tot restul vietii . dar, in acest timp, poate ca vor reusi sa-i castige pe cogitorii de pe Hessra de partea cauzei drepte a omenirii.

Pe ton scazut, Iblis i se adresa Serenei:

— Preoteasa, desi ar putea parea destul de placizi la prima vedere, voluntarii nostri sunt experti in arta conversatiei si a polemicii .

Ea dadu din cap.

Iblis stia ca acesti cogitori erau filosofi sclipitori, dar naivi. Desi ii daduse Serenei o explicatie a schemei epurata in mod corespunzator, ochii ei stralucitori, violeti, aratau ca intelegea .

Individual si colectiv, oamenii sunt impinsi de energia sexuala, in mod curios, ei construiesc edificii grandioase in jurul actiunilor lor in incercarea de a ascunde acest lucru.

ERASMUS, Reflectii asupra fiintelor biologice constiente de sine.

La fel de inalta ca si constructiile din Zimia, forma pasitoare titanica a cymecul arata ca o arahnida preistorica faurita din otel si alte aliaje. Cu bratele de lupta ridicate in aer, lasa sa se vada turelele armelor amenintatoare si segmentele tunurilor.

Corpul de gladiator dadea semne de rugina si de coroziune dupa aproape trei decenii de expunere in aer liber. Cand fusese dirijat de un creier fara trup, acest razboinic cymec provocase multe distrugatoare in timpul raidului mortal al lui Agamemnon menit sa distruga emitatoarele de scut ale planetei. Dar, sub comanda lui Xavier Harkonnen, militia salusana respinsese cu succes atacul. Cativa neocymeci fusesera nimiciti in batalie, iar altii isi ejectasera containerele de pastrare pentru a fi recuperate de catre flota robotica frustrata, lasandu-si in urma giganticele corpuri.

Aceasta forma pasitoare de lupta ramasese aici de la atacul zadarnicit al masinilor, inconjurata de ceea ce fusesera candva cladiri guvernamentale ruinate. Acum, carcasa se inalta ca un monument in memoria miilor de victime ale primei batalii din Zimia. Corpul impietrit al masinii era atat trofeul unui dusman infrant, cat si o amintire a faptului ca si mai multe masini ganditoare puteau ataca din nou, in orice clipa .

Dupa un an de lupta pentru Jihad – mai intai pe Ix, apoi in alte doua incaierari majore impotriva navelor de razboi ale robotilor – Jool Noret ajunsese in sfarsit pe Salusa Secundus. Cu ochii mijiti, statea in piata amenajata, privind fix la amenintatoarea forma pasitoare de cymec. Corpul mecanic era de peste zece ori mai inalt decat el. Cu aptitudinile sale analitice si cu antrenamentul primii de la Chirox, Noret examina atent sistemele formei-razboinic, planuind in minte cai de a distruge un asemenea adversar. Daca ar fi fost nevoie, ar fi infruntat singur o asemenea masina gigantica. Ochii lui ca de jad rataceau peste picioarele armate, peste lansatoarele de proiectile incorporate si peste turela capului, de unde creierul tradator indruma atacurile. Cauta puncte slabe.

Noret stia de la automatul sensei ca trupurile cymecilor aveau multe forme, adaptate pentru o diversitate de situatii dificile. Daca acest lucru permitea o oarecare libertate in privinta modului de aranjare, sistemele principale care aveau acces la tijele mentale trebuiau sa fie in mare masura aceleasi. Daca Noret ar putea descoperi cum sa schilodeasca si sa ingenuncheze masini ca aceasta, ar deveni un mercenar inca si mai grozav. Si ar provoca si mai multe distrugeri.

Uitandu-se la infricosatorul mecanism, isi aminti de exercitiile de lupta pe care le urmarise la tatal sau, si simti spiritul razboinic al lui Jav Barry curgandu-i prin trup.

— Nu mi-e frica de tine, rosti Noret cu glas scazut catre masina uriasa. Nu esti decat un alt dusman, la fel ca toti ceilalti.

O femeie inalta, cu parul blond, ochi ca de gheata si pielea alba ca laptele veni alaturi de el, fara sa scoata nici un sunet.

— Cutezanta nesabuita duce deseori mai curand la esec decat la victorie .

Noret o auzise apropiindu-se, dar erau prea multi vizitatori si solicitanti in aceasta piata comemorativa, toti uitandu-se la carcasa cymecului de parca ar fi fost un demon infrant.

— Exista o diferenta intre cutezanta si hotararea plina de incredere.

Ridica din nou ochii catre uriasul cymec, apoi se intoarse spre femeiee.

— Esti o magiciana de pe Rossak .

— Iar tu, un mercenar de pe Ginaz, replica ea. Sunt Zufa Cenva. Femeile mele au luptat si au ucis cymeci. E povara si talentul nostru sa devenim blestemul tuturor masinilor cu minte umana.

Noret ii zambi cu raceala.

— As dori sa devin blestemul tuturor masinilor – indiferent de ce tip.

Ea il cerceta cu scepticism, ca pentru a incerca sa interpreteze calmul primejdios din jurul acestui mercenar.

— Vad ca esti sincer, Jool Noret.

El incuviinta, fara sa intrebe de unde-i stia numele.

— Magicienele mele pot elimina cymecii, relua Zufa. Fiecare dintre femeile mele poate anihila zece neocymeci mai mici, parjolindu-le creierele tradatoare.

Noret continua sa examineze imensul corp pasitor cymec.

— De cate ori una dintre magicienele tale isi dezlantuie arma mentala, trebuie sa moara. Fiecare atac este o misiune sinucigasa.

Zufa il privi cu ostilitate.

— De cand ezita un mercenar de pe Ginaz sa se sacrifice pentru Jihad? Esti un las care lupta numai cand e in siguranta?

Desi femeia intimida de obicei pe toti cei din jur, Noret nu clipi. In schimb, se uita la ea cu ochi absenti, intunecati.

— Sunt intotdeauna dornic sa ma sacrific, dar pana acum n-am gasit o ocazie care sa merite. In fiecare batalie am supravietuit pentru a continua sa distrug inamicul an dupa an. Daca sunt mort, un mai pot continua lupta.

In sila, Zufa recunoscu ca are dreptate. Dadu din cap catre mercenarul surprinzator de indarjit si de rezervat.

— Macar daca ar exista mai multi ca noi doi; masinile n-ar avea de-ales decat sa-ntoarca spatele si sa fuga sa-si salveze propria . existenta.

Planurile si posibilitatile umpleau mintea Marelui Patriarh cu fiecare ora in care era treaz, rotite inauntrul altor rotite, scheme in avantajul rasei umane. Si al lui, desigur. Tot ceea ce facea avea nenumarate ramificatii. Existau legaturi care duceau catre fiecare hotarare.

Iblis Ginjo avea multe de ascuns si multe de cumpanit. In prezent, numai Yorek Thurr si cu el stiau despre uluitorul lor nou aliat, Hecate. Iar comandantul Jipolului fusese intotdeauna inspaimantator de capabil sa pastreze secrete.

Cu ajutorul masinatiunilor politiei Jihadului, Iblis pusese mana pe un numar tot mai mare de conducatori ai protestelor, care doreau sa puna capat, in mod naiv, razboiului permanent. Executase de asemenea inamicii politici, daca acestia voisera sa se amestece in maretele lui planuri pentru Jihad. De pilda, pe Munoza Chen. Era doar o chestiune de necesitate, nu ceva ce-i facea placere in mod deosebit. Pentru a se proteja, Marele Patriarh punea oameni sa urmareasca oameni care sa urmareasca oameni, desi Yorek Thurr reusea intotdeauna sa evite o cercetare prea atenta.

Iblis socotea ca este datoria lui sacra sa ia anumite decizii necrutatoare pe care ceilalti nu le-ar intelege. Unele lucruri trebuiau facute in secret, pentru a anihila masinile ganditoare. Motivele onorabile ale Marelui Patriarh erau limpezi in mintea sa, dar stia ca nu le putea impartasi cu nimeni, si in special cu atent supravegheata Preoteasa a Jihadului. Sacra ei inocenta nu era simulata.

Din nefericire, proaspat descoperita independenta a Serenei ii ravasise multe planuri complicate. Erau prea multe in joc, iar Iblis nu-i putea ingadui sa continue pe acest drum stanjenitor. Trebuia sa gaseasca o metoda s-o aduca inapoi pe calea cea buna. Raspunsul parea atat de evident, iar el spera ca femeia putea si ea sa inteleaga avantajele. Stia ca inima ii era un bloc de gheata cand venea vorba de probleme personale, desi continua sa insiste sa indeplineasca actiuni caritabile pentru soldatii Jihadului si pentru refugiati. Putea fi influentata, dar trebuia sa aiba grija cum facea asta, ca s-o faca sa vada motivele logice pentru alianta perfecta pe care-o dorea.

Trebuia sa ajunga in curand in apartamentul lui privat, iar Iblis avea intentia sa-si foloseasca tot talentul de care dispunea pentru a o convinge sa-i accepte propunerea.

Printr-o fereastra a apartamentului sau din Zimia, aflat sub acoperis, se uita la impunatoarele cladiri guvernamentale care dadeau spre imensa piata centrala unde se strangeau mii de oameni pentru adunarile saptamanale ale Jihadului. Prevedea multimi inca si mai mari in viitor, revarsandu-se in centrele metropolitane ale tuturor lumilor Ligii. Daca era alimentata in mod corespunzator, lupta sfanta avea sa continue sa creasca din ce in ce mai mult.

Mai intai totusi, trebuiau sa se intample anumite lucruri. Sotiei lui, Camie, n-avea sa-i placa, iar lucrurile puteau deveni urate cu cei trei copii ai lor, dar se insurase cu ea numai pentru ca presupusa ei greutate politica ii sporise pe moment propria sa putere. Spre exasperarea lui, mai tarziu aflase ca, in realitate, Camie era o persoana cu o influenta total nesemnificativa. Pe de alta parte, ea era incantata sa fie maritata cu titlul de Mare Patriarh, nu cu el. Si daca ii facea prea multe necazuri . ei bine, presupunea ca Thurr putea sa aiba grija si de asta. Totul pentru binele Jihadului .

Sorena era mai importanta, avand posibilitati mult mai interesante.

Iblis se lasa pe spate in fotoliul suspensor adanc, simtindu-l potrivit pentru corpul lui indesat. Avand in vedere stresul functiei, Marele Patriarh nu acordase prea multa atentie dietei sau conditiei fizice. In ultimii zece ani, inca de la crearea Consiliului Jihadului, castigase considerabil in greutate, iar Camie nu-si mai batuse capul sa doarma cu el de luni de zile. Desi, din necesitati politice, fusese discret, cu carisma si pozitia lui importanta Iblis putea avea orice femeie si-ar fi dorit .

In afara de Serena Butler! Inca de la capturarea ei de catre masinile ganditoare, cu multa vreme in urma, pe Giedi Prime, evitase orice ocazie de a avea o relatie romantica. O asemenea hotarare de otel si un asemenea devotament ii dadeau un anumit aer de sacrificiu nobil, dar isi luau si tributul de la ea, rapindu-i ceva din umanitate. Cei mai fanatici dintre discipolii sai o vedeau ca pe Mama Pamant, ca pe o Madona si o Fecioara.

Dar dragostea era mai mult decat un concept ezoteric. Pentru a-si arata cu adevarat valoarea, Preoteasa trebuia sa-si demonstreze capacitatea de a iubi. O Marie plina de compasiune in loc de o Ioana d'Arc dura ca otelul . Iblis avea intentia sa faca ceva in privinta asta chiar azi.

Din sertarul unei mese laterale scoase o fiola cu feromoni subtili si-i pulveriza pe gat si pe dosul mainilor. Mirosul era usor acrisor si nu deosebit de placut, dar ar fi trebuit sa actioneze pe nesimtite asupra instinctelor feminine. Iblis avea rareori nevoie de un asemenea sprijin, dar nu voia sa lase nimic la intamplare.

Stia foarte bine ca idilele si metodele de seductie conventionale n-ar fi reusit niciodata cu Serena. Trebuia sa se bazeze pe alte forme de persuasiune, sa-i dovedeasca avantajele pentru Jihad, numai daca ar accepta .

Se auzi un semnal discret la usa, iar unul dintre caporalii din Jipol o conduse pe Serena Butler in incapere.

— Domnule, Preoteasa Jihadului!

Iblis ascunse repede fiola cu feromoni.

— Mare Patriarh, spuse ea, cu o inclinare rigida a capului. Sper ca este important? Indatoririle mele au sporit extrem de mult in ultima vreme.

E numai vina ta. Fara sa lase sa se vada nimic din iritare, Iblis surase cu caldura si facu un pas in fata, luand-o de mana.

— Arati deosebit de radioasa astazi .

Purta o rochie sobra, neagra, cu guler si maneci albe. El facu semn catre o canapea de piele cu suspensoare, asezata pe covorul gros de import.

— Am fost afara, la soare, spuse ea cu un suras scurt. Am vorbit ore intregi la marea adunare de ieri.

— Stiu. Am vazut inregistrarile.

Iblis lua loc langa ea pe canapeaua neteda. Aceasta se legana putin.

— O treaba foarte eficienta, ca de obicei.

Chiar daca scrisese singura discursul, ignorand toate sugestiile.

Un servitor cu mustata aparu, cu o tava cu bauturi aburinde, pe care-o puse pe o masa in fata lor.

— Ceai verde dulce de la cei mai buni importatori, anunta Iblis, incercand s-o impresioneze. Un amestec special de pe Rossak.

Serena accepta o ceasca, dar o tinu in palme fara sa ia nici o inghititura.

— Despre ce trebuie sa discutam, Mare Patriarh?

Parea atat de distanta .

— Trebuie sa profitam la maximum de timpul pe care-l avem.

De cand Serena se razgandise si insista sa conduca Consiliul Jihadului, Iblis vedea limpede ca redefinise structura de putere in conditiile stabilite de ea, punandu-l intr-o pozitie subordonata. Poate ca totusi reusea sa gaseasca metode s-o indrume si s-o controleze, doar ca unele diferite de cele de pana acum.

— Am o idee care s-ar putea sa te surprinda, Serena, dar cand o sa te gandesti la ea, sunt convins ca o sa-i vezi intelepciunea, si felul in care va face Jihadul mult mai puternic. A venit vremea sa avem aceasta discutie .

Ea astepta fara sa raspunda. Chipul nu i se imblanzise, dar isi putea da seama ca ii castigase intreaga atentie.

Complet relaxat, nu-i spuse nimic despre capsulele de melanj pe care le consumase cu mai putin de o ora in urma. Serena ii aratase intotdeauna limpede ca nu era de acord cu nici un drog, considerandu-l un semn de slabiciune, asa ca avusese grija sa ia mirodenie cu adaosuri care sa-i mascheze mirosul.

Iblis incepu sa-si prezinte cazul.

— Am lucrat impreuna de multi ani, dar n-am fost destul de apropiati. Am fost mereu parteneri in Jihad, tu si cu mine – Marele Patriarh si Preoteasa. Scopurile noastre sunt aceleasi, la fel si pasiunile. Cu cat e mai stransa alianta noastra, cu atat mai multe putem in realiza .

Folosi o voce antrenata, seducatoare in timp ce observa profilul Serenei. Desi se apropia de patruzeci si cinci de ani, inca o gasea izbitor de frumoasa, cu trasaturi delicate, par auriu si ochii aceia extraordinari.

— Sunt de acord.

Zambetul ei fu scurt, ca si cum n-ar fi fost prea convinsa.

El se apleca spre ea.

— M-am gandit mult la asta, Serena, si nu-ti fac oferta cu usurinta. Cred ca urmatorul pas pentru intarirea Jihadului ar fi . ca noi sa devenim adevarati parteneri, astfel ca intreaga omenire libera sa vada. Exista doi oameni mai potriviti unul pentru celalalt? Am putea avea o nunta grandioasa, ne-am intari influenta si am impinge Jihadul catre telul pe care trebuie sa-l atingem.

Vazu reactia ei de surprindere, dar, inainte ca Serena sa poata incepe sa aduca argumente, continua in graba:

— Noi doi am putea fi cu mult mai eficienti daca am lucra impreuna. Oamenii ne-ar vedea ca pe o entitate inca si mai puternica, un duo invincibil. Chiar si Omnius ar tremura in fata unei uniuni intre Preoteasa si Patriarh.

Desi se simtea intimidat si pus in defensiva, Iblis nu lasa sa se vada nici o emotie. Avea sentimentul unui om care facuse doi pasi inapoi si s-ar fi putut sa nu-si mai recapete niciodata vechea pozitie. Dar nu i-ar fi dezvaluit niciodata ansamblul operatiunilor sale de securitate, de supraveghere si mercantile, sau faptul ca savarsise nelegiuiri grave in numele Jihadului.

Ea statea rigida pe canapea, incruntandu-se, parand sa nu-i bage de seama apropierea.

— E o imposibilitate evidenta. Ai deja o sotie. Si trei copii.

— O problema destul de simplu de rezolvat. N-o iubesc. Sunt dispus sa fac acest sacrificiu pentru binele Jihadului. Camie va intelege.

Putea fi mituita sa renunte. Intinse mana sa atinga bratul Serei si continua in graba, in timp ce cuvintele repetate de atatea ori i se rostogoleau pe gura.

— Gandeste-te – impreuna, putem deveni forta calauzitoare de care are nevoie Jihadul. Tu si cu mine ne putem duce razboiul sfant la nivelul urmator – si la victoria finala.

Simula emotia – chipurile pentru binele Jihadului, nu pentru el personal. Stiuse deja ca n-o va impresiona pe Serena Butler cu eforturi stangace de seductie. Iblis o voia teribil, mai mult chiar pentru ca era de neatins, ca o zeita. Dar se stapani si schimba abordarea. Singurul mod in care ar fi putut s-o aiba vreodata pe aceasta femeie – ca sotie, ca partenera si din nou sub controlul lui – ar fi fost s-o convinga in conditiile ei. O propunere de afaceri.

Ea il indeparta cu cotul.

— Nu ma intereseaza catusi de putin dragostea, Iblis. Sau casatoria. Nici cu tine, nici cu alt barbat. N-ai nevoie de mine.

Iblis se incrunta, incercand sa-si invinga frustrarea. Avea sa fie greu.

— Nu vorbesc de iubire stupida, ci de ceva mult mai maret decat fiecare dintre noi, ceva cu mult mai important. Suntem sortiti sa fim parteneri in marea noastra misiune, Serena.

Isi retrase mana, dar ii zambi, concentrandu-se pe talentul lui, sperand s-o prinda in lat cu privirea lui hipnotica. Trebuia sa rezolve enigma acestei femei.

— Numai tu si cu mine avem hotararea necesara sa castigam acest razboi.

Vocea lui Iblis nu sunase niciodata atat de disperata, si era furios pentru ce-i facuse. Dac-ar fi putut-o cuceri, ar fi fost o victorie uriasa pentru propriile lui aspiratii politice. Cu Serena Butler sub controlul sau, nimic nu i-ar fi putut sta vreodata in cale.

Dar expresia femeii ramase rece, catusi de putin interesata. Se ridica de pe canapea, gata sa plece.

— Jihadul nostru are nevoie de intreaga ta atentie. Si de a mea. Foloseste-ti farmecele ca sa unesti oamenii, Iblis . Ar fi o mai buna intrebuintare a talentelor tale. Iar acum trebuie sa ne intoarcem amandoi la treaba, Mare Patriarh, nu sa irosim timpul cu absurditatea asta!

Iblis ii arata toata politetea cand facu semn unui aghiotant din Jipol sa o conduca afara din apartament, dar pe dinauntru era turbat si simtea ca-i vine sa sparga ceva.

Nu se asteptase niciodata ca frumoasa si extrem de increzatoarea magiciana de pe Rossak sa-l caute. Parca simtind ca fusese respins de o alta femeie, Zufa Cenva pasi cu indrazneala in apartamentul Marelui Patriarh in acea seara si ceru sa-l vada pentru o „audienta personala si privata”.

Uita imediat de Serena Butler.

Lui Zufa nu-i pasa catusi de putin de celelalte femei ale lui Iblis sau de sotia lui politica. Magicienele se dedicau urmaririi linilor de sange si manipularii tiparelor de reproducere, intr-o incercare de a stabili cu precizie genele specifice care duc la obtinerea de puteri mentale superioare la unele dintre progeniturile feminine de pe Rossak. Luase medicamentele pentru fertilitate – ironic, cele create si comercializate de Aurelius Venport, care esuase fata de ea de atatea ori – si stia ca trupul ei era perfect receptiv.

Avand in vedere inclinatiile libidinoase ale lui Iblis, presupunea ca barbatul avea sa fie si el receptiv fata de ea.

Un barbat telepat era extrem de rar, ba chiar considerat aproape imposibil. Dar Zufa vazuse semnele la acest om, si avea nevoie sa aduca o linie genetica valoroasa in lumea ei. Cu propriile ei capacitati si cu antecedentele Marelui Patriarh, nu credea ca ar fi prea greu.

Si n-a fost .

In timp ce Zufa si Iblis stateau intinsi pe patul lui cu suspensoare dupa ce se bucurasera din plin unul de celalalt, ea se gandea la ce barbat fascinant era el. Chiar fara sa inteleaga pe deplin originea capacitatilor sale innascute si fara antrenament, reusise sa-si castige o pozitie de forta. In timp ce faceau dragoste, cu putina vreme in urma, el o proclamase „Magiciana Suprema a Jihadului”. Ii promise sa anunte solemn noul ei titlu oficial in Consiliul Jihadului.

— Foarte impresionant, rosti ea intretaiat, prefacandu-se ca-si pierduse rasuflarea din cauza pasiunii fizice. Dar trebuie sa discutam despre razboi acum?

— Ma gandesc intotdeauna la Jihad, raspunse el. Trebuie, pentru ca masinile ganditoare nu dorm niciodata.

La doar cateva minute dupa aceea, atipi.

Intins pe locul de alaturi, sforaia usor, cu bratul solid asezat pe umarul ei. Cu delicatete, femeia se trase deoparte. Iblis recunoscuse imediat avantajele unei aliante politice cu Zufa, adaugand puterea si influenta magicienelor de pe Rossak maretei sale cauze. In schimb, ea obtinuse ceea ce-si dorea, si putea oricand sa obtina mai mult, daca era necesar. Serviciu contra serviciu. Presupunea insa ca asta avea sa fie una dintre ultimele sale ocazii de a concepe, din punct de vedere biologic. Pentru misiuni viitoare, va trebui sa trimita probabil o magiciana mai tanara.

Dar aceasta fiica o voia chiar pentru ea.

Zufa se strecura afara din pat si ramase goala in picioare, in fata unei oglinzi inalte. Desi era matura si trecuta bine de varsta procreatiei pentru cele mai multe dintre femei, corpul ei ramasese intr-o conditie fizica excelenta. Avea o silueta aproape perfecta, ca si cum fusese sculptata de mainile zeilor. In oglinda, il vazu pe Iblis foindu-se in pat, fara sa deschida ochii.

Este linia ta genetica superioara, Iblis Ginjo?

Jura sa descopere singura raspunsul.

Reproducerea umana nu era o stiinta exacta, dar femeile de pe Rossak erau convinse ca liniile genetice puternice puteau fi identificate, controlate si recoltate. Testase momentul, hormonii si ovulatia pentru a fi sigura ca se afla la apogeul fertilitatii, si nu avea nici o indoiala ca urma sa conceapa un copil. Prin administrarea atenta a medicamentelor de pe Rossak cunoscute numai magicienelor, isi marise mult sansele de a se alege cu o fata.

Suferise dezamagiri personale groaznice cand o nascuse pe pipernicita de Norma si cand partenerul ei ales cu grija, Aurelius Venport, se dovedise apoi un esec genetic jalnic, in ciuda tuturor semnelor anterioare care indicau contrariul.

De data asta va fi altfel.

In vreme ce se imbraca repede si se strecura afara din apartamentului Marelui Patriarh, se gandea ca avea in sfarsit sperante. Aceasta va fi o fiica perfecta. Cea pe care si-o dorise intotdeauna.

Femeile erau cu mult mai valoroase decat masculii.

Oricine poate fi doborat. Este doar o problema de a-ti da seama cum s-o faci.

TIO HOLTZMAN, scrisoare catre lordul Niko Bludd.

Macar dezastrul se petrecuse in spatele usilor inchise ale laboratorului. Peretii consolidati retinura explozia in interior, si nimeni nu fu ranit, cu exceptia catorva sclavi lipsiti de importanta. Holtzman hotari sa faca modificari atente in inregistrarile sale, astfel ca lordul Bludd sa nu afle niciodata despre asta.

Cu ani in urma, datorita lui Norma Cenva, savantul invatase sa fie atent cand era vorba sa etaleze un nou concept, inainte de a fi complet verificat. Nu mai voia pete stanjenitoare in dosarul sau.

Nerabdator sa inabuse glumele murmurate printre nobilii de pe Poritrin potrivit carora marele inventator ramasese fara idei, Holtzman carpise vechile planuri pentru generatorul sau de rezonanta in aliaje – un dispozitiv care aruncase in aer un laborator intreg cu douazeci si opt de ani in urma, distrugand un pod si omorand o multime de sclavi. Ar fi trebuit sa mearga, ar fi trebuit sa fie o arma noua si puternica menita sa actioneze direct asupra corpurilor de metal ale masinilor ganditoare. Fusese nerabdator sa se laude cu dispozitivul fata de lordul Bludd fara sa-l testeze mai inainte.

Esecul catastrofal care urmase reprezentase pentru el o jena peste care avusese nevoie de ani de zile ca sa treaca.

Indiferent de asta, savantul crezuse intotdeauna ca avea o oarecare valoare. De curand, daduse vechile planuri echipei sale de tineri asistenti ambitiosi si-i insarcinase sa faca ideea sa mearga.

Cu ochii injectati, parul zburlit si cu un miros patrunzator de transpiratie acra, asistentii recalculasera, reproiectasera si reconstruisera instalatia de demonstratii. Se prefacuse ca parcurge planurile lor in cel mai mic amanunt, dar ii crezuse pe invatacei pe cuvant. Acum, cand dispozitivul „imbunatatit” esuase intr-un mod la fel de exploziv, era deznadajduit. Din fericire, de data asta savantul putuse pastra secretul, dar asta era doar o slaba consolare.

Cu multi ani in urma, Norma Cenva il avertizase ca acest concept avea defecte imposibil de rezolvat, ca n-ar fi putut sa mearga niciodata. Fusese intotdeauna atat de increzuta cand era vorba de asemenea avertismente . dar poate ca avea dreptate, la urma urmei. Oricum, cu ce se ocupa acum? N-o mai vazuse de ceva vreme.

Fireste, presupunea ca irosise si mai mult timp si realizase putine. Daca ar fi facut vreo mare descoperire, ar fi auzit despre asta. Doar daca nu pastra secretul . asa cum facuse cand transmisese tehnologia licurigloburilor catre Venkee Enterprises.

Lasand asistentii sa curete si sa ascunda ramasitele generatorului de rezonanta in aliaje, aduna toate caietele lor de notite, „pentru motive de securitate”, si mai tarziu le distruse. Faimosului inventator ii placea sa creada ca-si controleaza propria viata.

In seara aceea, inainte de a termina primul pahar de rom de Poritrin cu mirodenii intepatoare, Holtzman se hotari sa-i faca o vizita lui Norma Cenva.

Desi incercase sa se tina departe de ochii lumii, Norma nu putea ascunde cu adevarat existenta unei activitati atat de ample. Tuk Keedair introdusese masuri stricte de securitate, dar lordul Bludd tot stia unde se afla complexul, pornind de la faptul ca Venkee Enterprises cumparase o veche exploatare miniera intr-un canion de pe un afluent al fluviului.

Holtzman hotari ca se va duce acolo sa vada ce facea Norma, aducand cu el doar doi asistenti si doi dragoni. Daca ii facea necazuri, se putea oricand intoarce mai tarziu – cu intariri.

Inventatorul imbracat in roba alba conducea o salupa rapida in amonte, catre canionul secat unde stia ca Norma facea experimente misterioase. Vazu docuri goale si lifturi de marfa urcand in graba peretele stancii, catre cladirile si pesterile care formau ansamblul amenajat pentru cercetari.

— Cu un asemenea complex urat, e un lucru bun ca l-a ascuns atat de departe, comenta invatacelul lui.

Holtzman incuviinta.

— Norma n-are nici un pic de simt estetic. Dar asta nu-i impiedica creierul sa functioneze.

Ceea ce ma ingrijoreaza.

Garzile de dragoni si asistentii coborara din salupa si se indreptara spre lifturi. Holtzman se uita in jur, ascultand sunetele industriale indepartate. Ii aminteau de larma din santierele pe care le infiintase in delta fluviului. Fruntea i se increti.

Cand liftul ajunse zanganind in varful stancii, grupul lui Holtzman intalni doisprezece paznici bine inarmati, cu aer morocanos, care le blocara intrarea in complexul inconjurat de garduri.

— Aceasta este o zona protejata si proprietate privata.

Toti paznicii se uitau fix la dragonii in armura de zale aurii.

— Nu-ti dai seama cine e? zise cu indrazneala unul dintre invatacei. Faceti loc pentru savantul Tio Holtzman!

Dragonii incercara sa inainteze, dar paznicii mercenari nu facura nici o miscare pentru a le permite trecerea. In schimb, coborara armele.

— Mi se pare ca ati petrecut ore intregi lustruind armurile alea aurii ca sa-ti ia ochii, vorbi seful paznicilor. N-ati vrea sa vi le parlim cu focuri de arma, nu-i asa?

Dragonii dadura inapoi, nevenindu-le sa creada.

— Am venit la ordinul expres al lordului Niko Bludd insusi!

— Nu are dreptul de a ignora proprietatea privata. Nu e proprietarul intregii planete!

— Du-te sa-l chemi pe Keedair, spuse un alt paznic. Lasa-l sa ocupe el de asta .

Unul dintre mercenari marsalui inapoi spre cladiri. Holtzman se uita insistent prin gard si vazu un hangar mare si niste dependinte, alaturi de un sir de sclavi carand de zor componente intr-un sector de asamblare dintr-o hala.

Fabrica ceva acolo . ceva mare.

Chiar in acel moment observa o femeie de inaltimea unui copil apropiindu-se de el, purtata de o platforma suspensoare personal. Iesi din hangar si se indrepta spre gard, unde dragonii inca stateau fata in fata cu paznicii mercenari neclintiti.

— Ei, savant Holtzman! Ce faci aici?

— Nu asta-i cea mai interesanta intrebare, nu-i asa?

Isi mangaie barba cenusie.

— Mai curand, ce faci tu aici, Norma? La ce lucrezi, mai exact? Am venit in calitate de coleg ca sa vad daca ne putem ajuta unul pe celalalt impotriva masinilor ganditoare. Si totusi, te porti ca si cum ai fi implicata in activitati ilegale.

In tinerete, femeia petrecuse ani de zile lucrand obsesiv la modificari ale ecuatiilor lui originare. Conceptul de „pliere a spatiului” suna ca una dintre ideile tipic absurde ale lui Norma. Si totusi, aceasta femeie ciudata, fara pretentii, isi dovedise geniul in repetate randuri .

— Cu tot respectul cuvenit, savant Holtzman, sponsorul meu m-a pus sa promit ca n-o sa dezvalui nici un amanunt legat de munca mea.

Micuta femeie intoarse privirea.

— Ai uitat cine sunt, Norma Cenva? Am acces la cel mai inalt nivel al secretului din Liga Nobililor! Cum poti refuza sa-mi dezvalui detaliile?

Se uita la dragoni, ca si cum ar fi vrut sa-i puna sa o aresteze.

— Acum, vorbeste-mi despre . plierea spatiului.

Surprinsa, ezita, dar ochii ii sclipeau de emotie.

— Domnule savant, este doar o prelungire a ecuatiilor tale de camp initiale, o extensie singulara care permite plierea spatiului-timp pentru a manipula variabila distantei. Acest lucru va da armatei Jihadului posibilitatea sa atace masinile ganditoare oriunde, instantaneu, fara perioadele lungi de timp de care avem nevoie in prezent.

Narile inventatorului frematara, si se concentra asupra unei singure parti a explicatiei femeii.

— Deriva din ecuatiile mele si nu te-ai gandit sa-mi spui si mie despre asta?

Chiar in acel moment se apropie grabit de ei negustorul tlulaxa, un barbat maruntel, nu cu mult mai inalt decat Norma Cenva. Pe fata lui prelunga se zarea o privire alarmata; coada groasa parea putin zburlita.

— Norma, lasa-ma pe mine sa ma ocup de asta. Tu trebuie sa te intorci la treaba.

Ii arunca o privire scurta, taioasa.

— Acum!

Intimidata, Norma intoarse caruciorul suspensor si porni repede inapoi catre zona de lucru ingradita.

Holtzman isi puse mainile in solduri si-l infrunta pe Tuk Keedair cu un aer poruncitor.

— Nu-i nevoie ca asta sa devina o chestiune complicata. Paznicii tai nu par sa inteleaga ca avem dreptul sa inspectam si sa impartasim orice descoperiri care-ar putea fi de folos armatei Jihadului .

Deloc usor de intimidat, Keedair raspunse:

— Acesta este un complex de maxima securitate, iar cercetarea privata de aici este finantata numai de Venkee Enterprises. Nu ai mai multe „drepturi” de a te afla aici decat au masinile ganditoare .

Invataceilor lui Holtzman li se taie rasuflarea. Barbatul tlulaxa facu semn din cap catre paznici.

— Faceti-va treaba si aveti grija sa plece imediat!

Ridica ochii spre savant.

— Indiferent cand vom avea de facut vreun anunt sau vom organiza vreo demonstratie, vom avea grija sa va invitam, pe tine si pe lordul Bludd . din politete.

Garzile de dragoni nu stiau ce sa faca, si se uitara spre Holtzman, care clocotea, ca si cum acesta ar fi putut nascoci o solutie instantanee la problema. El isi dadu seama insa ca nu avea de-ales decat sa se retraga. Deocamdata.

— Ascunde ceva, exact asa cum am banuit tot timpul, zise Holtzman, incercand sa-l faca pe lordul Bludd sa vada ca ar trebuie sa fie profund preocupat.

— De ce-ar insista Venkee asupra unei asemenea securitati, daca e si acum un esec la fel de mare ca atunci cand lucra pentru mine?

Nobilul chicoti, sorbind din bautura acidulata, cu fructe. Se rezema de spatarul scaunului de pe balcon si privi fara griji de pe faleza inalta spre fluviu, unde slepurile transportau marfuri catre delta si catre spatioport.

— Nu-i asa ca e interesant ca face dintr-o data un progres spectaculos in doi ani dupa ce este eliberata de obligatii? Poate ca femeiusca asta isteata te-a dus de nas, Tio! Si-a ascuns descoperirile tot timpul, ca sa nu trebuiasca sa imparta meritele cu tine.

— Lui Norma Cenva nu i-a pasat niciodata de faima sau de merite!

Holtzman refuza oferta nobilului de a gusta din racoritoare si pasi apasat de la un capat la altul al balconului, deloc interesat de privelistea vasta de dedesubt.

— Iar acum, ca „prietenul” ei Venport ne-a facut sa-i dam drumul, nu putem avea nici o pretentie la noile ei descoperiri.

Apoi simti un pumnal rece spintecandu-i pieptul.

— De aceea trebuie sa fi fost cei de la Venkee atat de dispusi sa renunte la o parte din profiturile din licurigloburi! Orice-ar fi nascocit Norma, trebuie sa fie cu cateva ordine de marime mai important decat asta!

Inclesta pumnul.

— Iar noi suntem lasati deoparte!

Bludd se ridica in picioare, scuturandu-si roba eleganta si aranjand-o mai bine.

— Nu, nu, Tio. Noi am renuntat doar la acele concepte complet noi. Daca a creat ceva atat de repede de la data acordului nostru semnat, orice avocat decent – sau chiar si un savant sclipitor ca tine ar trebui sa reuseasca destul de usor sa traseze o corelatie directa cu munca initiala a lui Norma.

Holtzman se opri pana cand ideea isi facu loc in mintea lui.

— Daca ceea ce lucreaza ea presupune ce cred eu, atunci ai dreptate, lord Bludd.

Nobilul sorbi prelung din pocal si impinse un al doilea mai aproape de Holtzman.

— Bea, Tio. Ai nevoie sa te relaxezi.

— Dar cum o sa intram in complexul ei? Trebuie sa vad ce face Norma acolo. Instalatiile sunt inconjurate de zeci de paznici mercenari, iar strainul acela tlulaxa sta cu ochii pe ele ca un soim.

— Viza unui tlulaxa poate fi revocata usor, sublinie Bludd, si-am sa fac asta imediat. De fapt, chiar daca Norma Cenva a locuit aici, pe Poritrin, o mare parte din viata ei, este inca oaspete pe planeta noastra, nu cetatean. Putem scoate vorbe, putem starni indoieli subtile, putem intrerupe aprovizionarea si privilegiile de acces .

— Va fi de-ajuns?

Bludd isi trosni incheieturile degetelor pline de inele, apoi il chema pe capitanul dragonilor sai.

— Aduna o forta coplesitoare si du-te in amonte, la complexul lui Norma Cenva. Trei sute de dragoni bine inarmati ar trebui sa fie suficienti. Banuiesc ca paznicii mercenari se vor preda de indata ce te vor vedea venind. Inmaneaza-i negustorului tlulaxa actele de revocare, apoi tu, Tio, poti sa investighezi si sa afli de ce-a fost in stare Norma. Asta n-o sa fie o problema, nu-i asa?

Holtzman inghiti bautura, apoi intoarse privirea, gasind brusc peisajul fluviului de-a dreptul fascinant.

— Nu, milord. Dar Norma se va opune. Ii va trimite un mesaj urgent lui Aurelius Venport, iar Tuk Keedair va prezenta un protest in fata curtii Ligii. Sunt sigur de asta.

— Da, Tio, dar vei avea la dispozitie luni de zile in care sa investighezi laboratoarele si halele de constructie inainte de a se rezolva ceva. Daca nu gasesti nimic demn de atentie, atunci ne putem cere scuze si ne putem admite greseala. Dar daca afli de o descoperire stiintifica majora, ne apucam de productie noi insine, inainte ca Venkee Enterprises sa apuce macar sa inainteze un apel.

Holtzman suradea deja.

— Esti un adevarat vizionar, lord Bludd.

— Exact asa cum tu esti un adevarat savant, Tio. Adversarii nostri sunt complet depasiti.

Un om nu trebuie sa fie o statuie. Un om trebuie sa actioneze.

Sutra budislamica, interpretare zensiita.

De peste un an, Ishmael urma ordine fara sens in complexul lui Norma Cenva, desi se simtea ca si cum inima i-ar fi murit in piept. Trudea alaturi de o suta treizeci de alti prizonieri budislamici. Proiectul secret era complicat, iar ei construiau incet, revizuiau si testau componentele ciudate ale unei nave noi, mari.

Nimic din toate astea nu insemna nimic pentru el.

Femeia savant nu era o supraveghetoare dificila. Era atat de absorbita de telul ei incat credea cu seninatate ca toti ceilalti ii impartaseau devotamentul obsesiv. Partenerul sau tlulaxa, Tuk Keedair – Ishmael se cutremura de dezgust de fiecare data cand il vedea pe fostul negustor de sclavi – impunea schimburile lungi de lucru.

Asistentii, administratorii, inginerii si sclavii isi petreceau zilele si noptile intr-o asezare mica, al carei singur scop era construirea vehiculului experimental. Sclavii budislamici dormeau in baraci comune simple, curate, ridicate pe platou, acolo unde noptile erau vantoase, dar pline de stele. Ishmael nu avusese nici o ocazie sa se intoarca in Starda, nici macar pentru o zi.

Nu primise nici o veste despre sotia si fiicele lui, nu gasise pe nimeni caruia sa-i poata puna macar intrebari despre ele. Familia era pierduta pentru el. In fiecare zi se ruga sa mai fie in viata, dar in amintirea lui devenisera spectre populandu-i visele. Sperantele i se topisera, nemaifiind decat niste firicele subtiri, iluzorii.

In mijlocul ciocaniturilor si al strigatelor asurzitoare din hangarul de constructie, il urmarea pe prietenul sau, Aliid, schimband cartusul unei unelte sonice. Cand sclavii venisera prima oara in amonte ca sa lucreze la acest nou proiect izolat, Aliid reusise sa faca in asa fel incat sa fie pus intr-un schimb de zi, impreuna cu Ishmael. Acum, proprietarii de sclavi de pe Poritrin ii despartisera pe amandoi de sotiile si familiile lor .

Dupa ce regla unealta sonica, barbatul zensiit vorbi taios:

— Ai incercat, Ishmael. Ai facut ce credeai ca e mai bine – nu te pot invinovati pentru asta, desi n-am fost niciodata de acord cu credinta ta naiva in corectitudinea celor care ne tin in captivitate. La ce te asteptai? Stapanii de sclavi vor ca noi sa fim lipsiti de coloana vertebrala, exact asa cum ai demonstrat tu. Daca nu suntem capabili de nimic in afara de amenintari zadarnice, nu se simt obligati sa ne trateze ca pe niste fiinte umane. Trebuie sa vorbim o limba pe care asupritorii nostri s-o bage in seama. Trebuie sa ne aratam coltii si ghearele!

— Violenta nu aduce altceva decat pedepse si mai mari asupra noastra. Ai vazut ce s-a intamplat cu Bel Moulay .

Aliid il intrerupse, ranjind ca un lup.

— Da, am vazut . dar tu ai vazut? In toti anii care-au trecut, ce-ai invatat? Ai ramas in minte cu suferinta pe care a indurat-o Bel Moulay, dar ai uitat tot ceea ce a realizat. El ne-a adunat impreuna. A fost un sunet de trambita, nu numai pentru nobilii de pe Poritrin, care au reactionat exagerat si au strivit orice urma de rezistenta, ci si pentru toti budislamicii care sufera in continuare. Noi, sclavii, avem o forta care doarme inauntrul nostru .

Agatandu-se de convingerile lui nonviolente, Ishmael dadu din cap cu incapatanare. Cei doi barbati ajunsesera intr-un impas, niciunul dintre ei nefiind dispus sa strabata prapastia care-i separa. Candva, fusesera buni prieteni, aruncati la un loc de imprejurari asemanatoare, dar se dovedisera intotdeauna atat de diferiti . Nici macar nenorocirile comune nu-i apropiasera. Aliid, cu hotararea care-l caracteriza, se straduia incontinuu sa obtina imposibilul – din atatea puncte de vedere. Ishmael era silit sa-l admire pentru convingerile lui, dar credea ca Aliid nu arata decat frustrare.

Pe cand Ishmael era doar un baietel, bunicul lui il invatase ce sa creada si cum sa traiasca, dar uneori adultii simplificau lucrurile pentru copii. Ishmael avea acum treizeci si patru de ani. Se inselase el in toti acesti ani? Trebuia sa gaseasca noi puteri in interiorul lui, si totusi sa ramana intre limitele invataturilor zensunnite? Stia, in adancul fiintei sale, ca visurile de violenta ale lui Aliid erau gresite si primejdioase, dar increderea sa tacuta ca totul se intampla pentru un motiv – ca Dumnezeu avea sa-i salveze cumva si sa inmoaie inima stapanilor lor – nu-i adusese nimic de-a lungul vietii sale. Sau de-a lungul vietilor a generatii intregi de sclavi budislamici.

Trebuia sa gaseasca un alt raspuns. O alta solutie.

Desi Ishmael esuase complet, nereusind sa smulga nici o alinare si nici o concesie de la lordul Bludd, credinciosii zensunniti inca veneau noaptea la el, in baracile comune, cerandu-i sa predice, sa le spuna povesti, sa confirme acceptarea plina de rabdare a vointei lui Budallah. Mai mult de o suta de barbati si femei veneau sa-l caute cu regularitate – cea mai mare parte a fortei de lucru.

La inceput, Ishmael nu credea ca poate face asa ceva. Cum putea sa recite sutrele Koranului si sa cante psalmi despre bunavointa lui Dumnezeu, cand Ozza nu se afla alaturi de el, cand frumoasele lui fete nu stateau pe partea cealalta a focului povestilor si nu ascultau parabolele familiare? Apoi insa Ishmael capata putere si-si dadu seama ca nu putea pierde totul. Avea propria lui tarie, chiar daca Aliid nu reusea s-o vada.

Totusi, pe masura ce lunile treceau si se transformau intr-un an, Ishmael observa o separare treptata, dar clara, aparand intre fratii sai zensunniti si grupul mai mic al zensiitilor lui Aliid. Desi lucrau inca impreuna in hangarul inchis unde Norma Cenva si echipa ei mestereau la nava prototip golita de maruntaie, simtea ca Aliid ascundea secrete nu numai fata de stapanii de sclavi de pe Poritrin, ci si fata de Ishmael si de oamenii lui .

In viata lui Ishmael reaparu o luminita, la fel de brusc precum orbitoarele focuri de artificii pe care lorzii de pe Poritrin le lansau atat de des la festivitatile lor de pe fluviu. Vestile erau cu atat mai binevenite, cu cat erau mai neasteptate.

Cand masiva nava experimentala intra in faza de testare si de demonstratii, Tuk Keedair angaja inca un grup de sclavi din Starda si-i aduse sa manevreze masinaria colosala si sa ajute la operatiunile de ultim moment. Printre cei cincisprezece noi muncitori posomorati, Ishmael fu uluit s-o gaseasca pe fiica lui mai mare, Chamal.

Ea il vazu si-l recunoscu, iar chipul i se deschise ca petalele unei flori splendide. Inima lui Ishmael salta, si isi dori sa alerge spre ea dar sclavii transferati erau insotiti de escorte inarmate. De asemenea, Tuk Keedair cel cu ochi ingusti ii privea pe nou-veniti ca si cum ar fi facut o numaratoare administrativa tacuta.

Ishmael isi aduse aminte de setea de razbunare a lordului Bludd, care-i destramase intentionat familia pur si simplu pentru ca ceruse o compensatie corecta. Acum nu putea risca sa mai atraga atentia nici asupra lui, nici asupra lui Chamal.

Ishmael ii dadu fiicei sale un semnal rapid, dand din cap si intorcandu-si privirile. Avea sa vorbeasca mai tarziu cu ea. In noaptea aceea urmau sa se imbratiseze si sa spuna povesti in soapte abia auzite. Deocamdata, nu indraznea sa-si arate bucuria, de teama ca stapanii de sclavi ii vor fura si asta, asa cum furasera aproape orice altceva .

Restul zilei fu o adevarata agonie. Noul grup de sclavi trecea prin orientare si instruire in alta parte a complexului. Chiar si soarele parea sa se fi oprit pe cer pentru Ishmael, atat de incet trecea timpul.

Dar dupa ce orele lungi de munca se terminara si zensunnitii se retrasera in baracile comune, cu Aliid si zensiitii lui in locuintele lor separate, Ishmael isi imbratisa fiica si plansera amandoi. Multumiti doar sa fie impreuna, nu-si dadura nici o explicatie pentru o vreme.

In sfarsit, Chamal dadu drumul la istorisirea felului in care fusese despartita de mama si de sora ei mai mica. Din cate stia, Ozza si cu mica Falina fusesera duse pe campurile de trestie din marginea cea mai indepartata a continentului. Nu mai auzise nimic despre ele de un an.

Dupa ce vorbi cateva ore cu Ishmael, Chamal chema un tanar cu infatisare hotarata pe nume Rafel. Il lua de mana si-l trase mai aproape, sa-l cunoasca pe tatal ei. Parea intimidat, ca si cum ar fi auzit deja multe despre Ishmael. Ea spuse:

— Barbatul acesta este sotul meu. Cand am implinit saisprezece ani si am ajuns la varsta maritisului, am fost dati unul altuia.

Pleca ochii intunecati, evitand surpriza evidenta din privirea lui Ishmael.

— N-aveam pe nimeni altcineva, tata.

Ishmael nu resimtea nici o neplacere, dar nu-i venea sa creada ca fetita lui – care paruse intotdeauna atat de mica in ochii lui – era acum adulta, femeie si sotie. Ishmael zambi cu caldura, felicitandu-i pe amandoi.

— Pare un tanar cumsecade .

Plecand usor capul, Rafel raspunse:

— O sa incerc sa fiu, de dragul fiicei tale si al poporului nostru.

Chamal statea langa sotul ei, vizibil indragostita de tanar.

— Dupa ce m-am maritat cu Rafel, administratorii trebuie sa fi pierdut urma faptului ca eram fiica ta. N-au stiut cine eram cand m-au transferat aici. Altfel, lordul Bludd m-ar fi tinut departe de tine.

Ishmael intinse mana sa o ia pe-a ei, tinand-o strans.

— Esti fiica mea, Chamal.

Apoi apuca si mana tanarului ei sot.

— Iar tu esti acum fiul meu, Rafel.

Cateva saptamani mai tarziu, Ishmael descoperi din intamplare ce planuri pusese deja Aliid in miscare. In grupul izolat de la locul de munca din canion, una dintre femeile zensunnite din echipa care luase un zensiit de sot, il observase pe acesta ascunzand arme improvizate si citind notite secrete scrise intr-o limba budislamica aproape uitata, pe care nici un nobil al Ligii n-o putea citi. Privindu-l pe Ishmael ca pe conducatorul lor, interpret al sutrelor si cel care lua sovaielnic deciziile, ii spuse ce aflase si ce banuia.

Intr-o luna, avea sa vina a douazeci si saptea aniversare a rascoalei lui Bel Moulay. Lorzii Poritrinului planuiau din nou festivitati ostentative, menite sa le aminteasca sclavilor de esecul lor, de soarta care-i astepta intotdeauna. Sfidand sarbatoarea, Aliid intentiona s-o foloseasca pe post de trambulina pentru propria lui rebeliune violenta. Pusese deja agenti pe pozitii, si mesaje clandestine fusesera trimise in Starda, unde – invocand numele lui Bel Moulay – planurile se raspandeau ca o boala virulenta.

Zensiitii aveau intentia sa lanseze o ploaie de violente asupra stapanilor prea multumiti de ei insisi de pe Poritrin, care credeau sa strivisera orice urma de rezistenta cu decenii in urma. Ishmael incepea sa-si dea seama ca propriile lui propuneri de pace, adresate lordului Bludd, facusera mult pentru a intari aceasta impresie printre nobili. Dar faptul ca-si dadea seama nu insemna ca-si schimba catusi de putin convingerile.

Evident, Aliid stia ca Ishmael n-ar fi putut ierta violenta si ca ar cita in schimb sutre din Koran care interziceau omorarea celor nevinovati si avertizau ca puterea judecatii nu putea fi smulsa din mana lui Dumnezeu. Dar lui Aliid nu-i mai pasa de scriptura. Nu avea destula incredere in camaradul sau din copilarie ca sa-l atraga in plan, si suspecta chiar ca Ishmael ar putea actiona impotriva rascoalei asteptate.

Cand Ishmael afla de indoiala lui, de faptul ca era exclus, se simti ca si cum prietenul sau l-ar fi injunghiat in inima. Desi nu erau de acord in privinta tacticilor, nu voiau amandoi libertate pentru poporul lor? Ishmael n-ar fi crezut niciodata ca tovarasul sau ar fi ascuns un asemenea secret important fata de el.

Zguduit si mahnit, petrecu vreo cateva nopti treaz, incercand sa se hotarasca ce sa se faca. Credea Aliid cu adevarat ca planul lui putea ramane in intregime secret, sau spera ca Ishmael avea sa afle de el si sa citeasca printre randuri? Trebuia sa fie un test menit sa stabileasca daca zensunnitii erau dornici sa lupte pentru libertate, sau daca erau multumiti sa ramana prizonieri docili?

Si daca Aliid avea dreptate?

Ishmael simti un nod rece in cosul pieptului. Era sigur ca actiunile lui Aliid aveau sa provoace o baie de sange si ca sclavii aveau sa plateasca un pret infiorator, chiar si cei care nu urmau sa lupte. Daca se rasculau din nou, acest lucru ar fi dovedit stapanilor de pe Poritrin ca nu se putea avea incredere in budislamici. Ar fi putut fi exterminati in intregime sau fortati sa traiasca in lanturi ca niste animale in tarc, pierzand chiar si putinele libertati pe care le mai aveau.

Ishmael stia ca nu exista alta alegere decat sa-si infrunte prietenul, inainte de a fi prea tarziu.

In seara aceea, cand se starni vantul si soarele apuse, Ishmael urca scara cu trepte de metal catre acoperisul in consola al hangarului, ce se intindea peste streasina pesterii. Aliid si inca sapte colegi de munca fusesera trimisi acolo, o echipa de reparatii avand sarcina sa aseze la loc placile de metal ondulat suprapuse, smulse de o furtuna izbucnita in canion. Adapostul era necesar pentru a proteja nava experimentala de ploile reci ale iernii de pe Poritrin, care se apropia.

Ishmael urca pe acoperis si se uita in jur. Dupa ce se barbierise complet pentru intalnirea cu lordul Bludd, isi lasase barba sa creasca din nou, si acum era zbarlita si tepoasa, usor inspicata cu cenusiu.

Aliid se intoarse cu fata spre el, cu camasa zensiita in dungi indesata pe sub uniforma de lucru. Barba lui neagra era o padure deasa pe partea de jos a fetei. Parea ca se asteptase la sosirea vizitatorului.

Ishmael se opri la jumatatea distantei pana la el.

— Aliid, iti aduci aminte de sutra din Koran care spune ca atunci cand prietenii pastreaza secrete unii fata de ceilalti, dusmanii au castigat deja?

Aliid ridica barbia si miji ochii.

— Varianta zensiita spune: „Un prieten in care nu te poti increde e mai rau decat un dusman”.

Colegii de lucru zensiiti ii urmareau pe cei doi barbati in timp ce vorbeau. Nerabdator, Aliid le facu semn:

— Lasati-ne! Prietenul mei Ishmael si cu mine avem ceva de discutat.

Dupa ce se asigurara ca totul e in regula, vazand increderea de pe chipul aspru al lui Aliid, se indreptara spre scara neacoperita si coborara in grota cea mare. Singuri pe platforma de sus, cei doi oameni se privira fata in fata. Pauza paru sa dureze o vesnicie, in timp ce vantul suiera pe la urechile lui Ishmael.

— Am trecut prin multe impreuna, Aliid, vorbi el in cele din urma. De cand am fost capturati, in copilarie, si adusi pe Poritrin, ne-am zbatut si am suferit cot la cot. Ne-am impartasit istorii din lumile noastre de bastina, si acum amandoua sotiile noastre ne-au fost luate de catre stapanii de sclavi. Am plans impreuna cu tine pentru distrugerea orasului sacru de pe Anbus IV. Iar acum am aflat ce vrei sa faci .

Aliid isi musca buza de sus.

— M-am saturat sa tot astept sa treci la fapte, prietene. Am sperat intotdeauna ca o sa-ti dai seama de greseala ta si ca o sa vezi ca Dumnezeu vrea sa fim barbati, nu copaci. Nu putem sa asteptam si sa lasam universul sa faca ce doreste cu noi. Dar inca de cand te-ai dus sa vorbesti cu lordul Bludd si apoi ti-ai acceptat pedeapsa cu umilinta, am fost convins ca metoda zensunnita se rezuma la vorbe, in timp ce zensiitii mei prefera actiunea. Nu e timpul sa actionam, in sfarsit?

Avea ochii aprinsi, ca si cum mai pastra o speranta ca Ishmael i s-ar putea alatura.

— Am trimis spioni si mesageri catre grupurile de sclavi de pe tot Poritrinul. Venereaza amintirea marelui Bel Moulay, si sunt nerabdatori sa-si incerce fortele impotriva asupritorilor.

Ishmael dadu din cap, gandindu-se la fiica lui, Chamal, apoi la sotia lui pierduta, Ozza, si la Falina. Erau inca in viata undeva, si nu indraznea sa le riste viata.

— Bel Moulay a fost executat, Aliid. Multe sute de sclavi budislamici au fost macelariti atunci cand dragonii au recapturat spatioportul din Starda.

— A avut ideea corecta – stii ca asa a fost, Ishmael – dar a actionat pripit, inainte sa fie pregatit. De data asta, rascoala va avea loc la o scara nemaiintalnita. O voi organiza in felul meu!

Ishmael si-l inchipui pe noul sot al lui Chamal, Rafel, taiat fasii de garzi cu pistoale Chandler . si la Ozza si Farina, agatandu-se una de alta in timp ce trupele lordului Bludd le secerau in campurile de trestie incendiate. Scutura din cap.

— Iar garzile de dragoni vor trece la represalii pe o scara proportionala cu revolta voastra. Gandeste-te la suferinta .

— Numai daca dam gres, Ishmael, spuse Aliid, facand un pas mai aproape.

Vantul ii ciufulea parul ca pe un nor de furtuna.

— Va fi razbunarea impotriva celor care ne tin captivi, in numele martirului Bel Moulay. Ne vom ucide asupritorii si le vom lua lumea. Ii vom face sa ne serveasca ei pe noi de data asta. Vom lua orice compensatie vom socoti acceptabila pentru totii anii pierduti din viata noastra.

Ishmael inghiti cu greutate.

— Sunt ingrozit de planul tau, Aliid.

— Ingrozit?

Scoase un ras amar.

— Lumile Ligii au spus intotdeauna ca budislamicii sunt niste lasi, ca am intors spatele razboiului lor impotriva demonilor masini.

Aliid se apleca spre el, cu ochii arzand ca aceia ai lui Bel Moulay, cu atata vreme in urma.

— Dar la aceasta aniversare, le vom arata exact ce soi de lasi suntem. Va fi o baie de sange pe care n-o vor uita niciodata.

— Aliid, te implor sa nu mergi mai departe cu asta. Violenta in numele lui Budallah tot crima se cheama.

— Pasivitatea oarba in fata tuturor chinurilor tot capitulare se cheama, il infrunta Aliid.

Baga mana in camasa cu dungi si scoase un cutit lung si curbat pe care-l fasonase dintr-o bucata ascutita de fier vechi.

— Ai intentia sa ne dai de gol, Ishmael? Vei raporta planurile noastre prietenului tau, lordul Bludd?

Intinse pumnalul cu plaselele inainte.

— Ia-l! Poti foarte bine sa ma ucizi cu mana ta, atunci.

Ishmael ridica mainile.

— Nu, Aliid .

Dar celalalt barbat apuca incheietura lui Ishmael si-l forta sa apuce pumnalul. Aliid apasa varful pe propriul lui piept.

— Fa-o! Omoara-ma acum, pentru ca nu mai vreau sa traiesc in sclavie.

— Absurd! Nu ti-as face niciodata vreun rau!

— Asta-i sansa ta, marai Aliid. Fa-o – sau nu te mai opune niciodata la ceea ce vreau sa fac!

Ishmael isi smulse mana din stransoare, dand drumul armei. Lasa plivirea in jos.

— E singura cale pe care-o cunosti, Aliid? Imi pare rau pentru tine.

Surazand batjocoritor, ca si cum ar fi vrut sa-l scuipe in fata pe Ishmael, Aliid strecura cutitul inapoi in ascunzatoare.

— Nu mai esti prietenul meu, Ishmael, si nici dusmanul meu nu esti.

Ii intoarse spatele si rosti o ultima insulta in bataia vantului:

— Nu insemni nimic pentru mine.

Rezistenta la schimbare este o caracteristica a supravietuirii. Dar in forma sa extrema, este nociva – si sinucigasa.

Critica zensunnita.

Nici macar sistemele sofisticate de racire nu puteau tine pasul cu arsita soarelui care izbea cartierul general al Venkee Enterprises de pe Arrakis. Pentru toate profiturile pe care comertul cu melanj i le adusese lui Aurelius Venport, se parea ca trebuia sa iroseasca si multime de bani pe cele mai simple lucruri aici, in orasul spatioportului. Cheltuia echivalentul unui salariu mare doar ca sa umple umidificatoarele in circuit inchis, pentru a face aceste birouri suportabile.

Venport ar fi preferat sa se afle pe Salusa Secundus, influentand functionarii Ligii si aparandu-si drepturile comerciale impotriva sedintelor apucatoare ale Consiliului Jihadului. Voia de asemenea sa se intoarca la junglele luxuriante de pe Rossak, unde-si putea supraveghea diferitele interese legate de produsele farmaceutice. Cel mai mult totusi, isi dadu el seama cu o caldura crescanda in inima, tanjea sa fie pe Poritrin, impreuna cu Norma Cenva. Pe langa interesul lui personal fata de ea, era desigur curios sa vada daca proiectul de pliere a spatiului putea sa dea roade si sa-i amortizeze investitiile.

De fapt, ar fi preferat sa se afle oriunde in afara de Arrakis, dar afacerea cu mirodenie era temelia Venkee Enterprises. In ciuda mediului necrutator al planetei, a distantei exagerate fata de orice lume civilizata si a fanaticilor zensunniti dificili, ca naibul Dhartha, venitul din melanj era substantial. Iar cererea nu facea decat sa creasca in intreaga Liga a Nobililor.

Acum, stergandu-si sudoarea de pe frunte, cerceta documentele din fata lui, registrele si cutiile cu acte contabile care urmareau livrarile si proviziile pe care culegatorii de mirodenie organizati ai lui Dhartha le aduceau la spatioport.

Deschizand un registru electronic, compara aceste informatii cu pierderile mereu in crestere si cu utilajele avariate.

Orice bun om de afaceri stia sa-si dedice cea mai mare parte a timpului si a energiei preocuparilor care ofereau cel mai mare potential de profit – iar Venport se dovedise cu adevarat un om de afaceri excelent. Asadar, nu avea de-ales decat sa stea chiar el aici, pe Arrakis, pana cand se rezolvau problemele.

Angajase un detasament de soldati si de paznici, mercenari si personal de securitate pentru a mentine ordinea in Arrakis City. Spatioportul era un loc murdar si dezagreabil, populat de oameni murdari si dezagreabili, dar trupele lui pastrau terenul de aterizare si cladirile comerciale relativ sigure.

Adevaratele probleme apareau departe, in adancul desertului, unde nu putea supraveghea pe nimeni.

Inca de la inceputul comertului cu mirodenie pe gaura asta desertica de iad, existasera numeroase incidente de sabotaj. In ultimul deceniu, atacurile piratilor si ale banditilor se inmultisera constant, semne amenintatoare ca miscarea de rezistenta castiga adepti. Din cine stie ce motiv, acesti oameni inapoiati ai desertului dispretuiau avantajele civilizatiei si standardele mai inalte de trai.

Venport n-avea nevoie sa inteleaga modul de gandire al proscrisilor, nu i se cerea sa arate simpatie fata de punctul lor de vedere ci trebuia sa rezolve problema. Era o sarcina pe care ar fi preferat s-o lase partenerului sau, dar, printr-o innebunitoare schimbare a situatiei, Keedair era acum pe Poritrin, supraveghind munca lui Norma . in timp ce Venport era blocat pe Arrakis.

A naibii de proasta planificare .

Unul dintre asistenti aparu in usa biroului, un functionar al Venkee de pe Giedi Prime, care ceruse postul de pe Arrakis pentru a-si mari sansele de promovare. Barbatul greoi petrecea acum fiecare zi numarand orele pe care le mai avea pana sa se poata intoarce pe o lume a Ligii – orice lume a Ligii.

— Domnule, batranul acela din desert a venit sa va vada – domnul Dhartha.

Venport ofta, stiind ca atunci cand conducatorul zensunnit aparea fara o intelegere prealabila, aducea invariabil vesti proaste.

— Trimite-l inauntru.

Functionarul se retrase din cadrul usii si, cateva clipe mai tarziu, aparu naibul Dhartha, infasurat in falduri de panza alba, manjita de praf. Naibul avea pielea intunecata, tabacita, si un tatuaj complicat pe obraz. Cu chipul impietrit, ramase in picioare, iar Venport nu-l invita sa stea jos. Dhartha, ca toti barbatii zensunniti, putea a praf, a transpiratie si a tot felul de alte mirosuri corporale neplacute. Nu era de mirare ca sobolanii zensunniti ai desertului faceau rareori baie, daca faceau vreodata, din moment ce apa era atat de pretioasa aici, dar Venport avea probleme in a-si ignora propriile asteptari in materie de igiena.

Inainte ca naibul Dhartha sa apuce sa scoata vreun cuvant, Venport spuse:

— Inainte de toate, naibule, nu vreau sa aud niciuna dintre scuzele tale rasuflate si exasperante .

Arata spre documentele din registre si din cutii, stiind ca Dhartha nu le-ar intelege.

— Intarzierile si incetineala asta n-au nici o scuza. Trebuie facut ceva!

Batranul om al desertului il surprinse.

— De acord. Am venit sa-ti cer ajutorul.

Venport isi ascunse socul si se apleca deasupra biroului.

— Ascult .

— Cauza tuturor necazurilor noastre este un om pe nume Selim. El este inima bandei asteia de zurbagii, vulpi viclene de desert. Ataca fara avertisment, apoi fug si se ascund. Dar fara Selim, sabotorii s-ar risipi ca fumul. Neghiobii amagiti il privesc ca pe un erou. El isi spune „Calaretul Viermilor”.

— De ce-ti ia atata vreme sa scapi de el?

Naibul Dhartha se foi stanjenit.

— Selim ne scapa printre degete. Cu un an in urma, mi-a ademenit nepotul cel naiv catre moarte, si am jurat razbunare. Am trimis multe echipe de cautare sa-l caute pe Calaretul Viermilor, dar ii ocoleste intotdeauna. In cele din urma totusi, cei mai buni cercetasi ai nostri i-au descoperit ascunzatoarea, o retea de pesteri departe de alte asezari.

— Atunci du-te si ocupa-te de el, ceru Venport. Trebuie sa-ti ofer o recompensa ca sa faci bine treaba asta?

Dhartha inalta barbia.

— N-am nevoie de nici un stimulent material ca sa-l omor pe Selim Calaretul Viermilor. Am totusi nevoie de soldatii tai mercenari si de arme din afara planetei. Proscrisii or sa lupte, iar eu trebuie sa fiu sigur de victorie.

Venport stia ca era o cerere rezonabila si o investitie adecvata. Infernalii proscrisi distrusesera multe transporturi de melanj. Orice cheltuieli pe care le facea Venkee Enterprises pentru a readuce afacerea la normal avea sa fie recuperata insutit.

— Sunt surprins ca mandria ta de zensunnit iti ingaduie sa soliciti ajutor de la mine.

Ochii albastru inchis ai lui Dhartha scoteau fulgere.

— Nu e vorba despre mandrie, Aurelius Venport. Este vorba numai de a ucide o plaga a desertului.

Venport se ridica in picioare.

— Atunci vei primi tot ce ai nevoie.

De-a lungul vietii sale, naibul Dhartha fusese martorul multor greutati si suferinte. Cu ani in urma, sotia lui si o intreaga caravana cu mirodenie se pierdusera intr-o furtuna violenta de nisip. Apoi fiul lui, Mahmad, murise in urma unei boli purulente din afara planetei. Pana acum se obisnuise cu durerea. Dar moartea iubitului sau nepot Aziz, care facuse totul doar pentru a-si multumi bunicul, ii adusese mai aproape de disperare decat orice altceva. Iar pentru asta, Dhartha stia exact pe cine sa dea vina.

Obsesia razbunarii il rodea de un an intreg, iar acum era gata sa actioneze.

Statea in sala de intruniri din pestera, privind furios la batranii tribului. Aceasta nu era o sedinta sau o discutie a consiliului, ci o declaratie, si toti cei prezenti stiau ca nu trebuie sa-l contrazica pe naib. Ochii albastri de la mirodenie erau tiviti cu rosu, ca niste gauri scobite in fata cu un cutit bont.

— Selim era orfan, un tanar nerecunoscator, si – mai rau decat orice – un hot de apa. Pe cand nu era decat un copil, satul nostru l-a exilat, presupunand ca avea sa devina hrana pentru demonii desertului. Dar de cand a plecat de unul singur, a fost ca nisipul zgariind o rana deschisa. Selim aduna criminali ca sa atace satele noastre si sa prade caravanele .

Facu o pauza scurta, inainte de a continua:

— Am incercat sa negociez cu el. Propriul meu nepot i-a transmis un mesaj care-i cerea lui Selim sa revina in societatea noastra, dar acest fiu risipitor a facut un pact cu Shaitan insusi. El a ras de oferta mea si l-a trimis pe Aziz inapoi cu mainile goale.

Batranii il priveau pe naibul Dhartha, asteptand. Sorbeau din cesti mici de cafea aromata cu mirodenie. Observa ca cei mai multi dintre ei purtau haine straine.

— Nemultumindu-se doar sa-mi respinga invitatia, Selim Calaretul Viermilor a indraznit sa umple capul acelui baiat nevinovat cu idei nebunesti. Proscrisul a avut anume intentia sa-l pacaleasca pe Aziz sa faca acea incercare nesabuita, stiind ca Shaitan avea sa-l devoreze. E razbunarea lui Selim impotriva mea.

Se uita iar in jur, tremurand din tot trupul.

— Contesta cineva de aici ceea ce am spus?

Oamenii ramasera tacuti pana cand in cele din urma unul dintre batrani zise:

— Dar ce-ar trebui sa facem in privinta asta, naib Dhartha?

— Am tolerat aceasta hartuire ani de zile. Scopul declarat al lui Selim este de a impiedica toate operatiunile de recoltare a mirodeniei si de a ne distruge comertul cu negustorii din afara planetei – comertul care ne-a facut satul bogat. Va spun, pentru o mie de motive, ca trebuie sa-l distrugem pe Selim si pe banditii care-l urmeaza. Trebuie sa-i strivim pe acesti briganzi cat timp oamenii nostri isi mai aduc aminte caile aspre ale desertului. Trebuie sa adunam razboinicii si sa pornim impotriva fortaretei Calaretului Viermilor!

Inclesta pumnul si se ridica in picioare.

— Chem un detasament kanla de razbunare, cei mai buni luptatori ai nostri care sa vina cu mine sa-l distrugem pe Selim, o data pentru totdeauna!

Toti batranii se ridicara alaturi de el, unii ezitand, altii intinzand pumnii in aer. Asa cum se asteptase naibul Dhartha, nimeni nu-si arata dezacordul.

Viziunea de la Shai-Hulud nu fusese niciodata atat de limpede. Selim statea in capul oaselor pe pat, in intuneric. Cateva licurigloburi slabe furate de la caravanele cu mirodenie atarnau in exterior, pe coridorul pesterii, aruncand pete neclare de lumina, dar se bizuia pe intunericul de afara, cu zorii inca departe. Clipi din ochi, incercand sa treaca de la viziunea profetica interioara la realitatea fizica din jur.

Acum vad, atat de clar!

Langa el, Marha dormea, leganata de vise linistite. Era calda, dulce si familiara. Erau casatoriti de un an, iar acum era insarcinata cu primul lor copil. Dar avea sentimentul ca facuse intotdeauna parte din viata lui si din legenda tot mai ampla. Cobori ochii spre ea si femeia se trezi, desi nu facuse nimic care sa o deranjeze. Marha era atat de legata de sotul ei incat simtea chiar si cand acesta isi schimba gandurile.

Ca dormitor, Selim alesese una dintre camerele interioare ai carei pereti erau impodobiti cu rune muadru gravate, simbolurile indescifrabile ce fusesera lasate acolo de calatori mistici necunoscuti. Stravechile scrieri il faceau pe Selim sa se simta legat chiar de sufletul Arrakisului. Il ajutau sa atinga o limpezime a gandurilor, iar consumul de melanj din fiecare noapte ii daruia teluri, intelesuri si vise. Cateodata viziunile erau intunecoase si greu de inteles; in alte ocazii, Selim intelegea precis ce trebuie sa faca.

Sotia lui ridica privirea spre el, asteptand, cu ochii sclipind in umbra pesterii. Incercand sa-si stapaneasca tremurul din voce, Selim spuse:

— Se apropie o armata, Marha. Naibul Dhartha a adunat straini bine inarmati care sa lupte pentru el. S-a lepadat de credintele zensunnite si de onoare. E mistuit de propria lui ura, si asta inseamna mai mult pentru el acum decat orice.

Marha se ridica in picioare.

— O sa-i chem pe toti discipolii tai, Selim. O sa adunam arme si o sa ne pregatim de rezistenta.

— Nu, raspunse Selim, punandu-i cu blandete mana pe umar. Stiu unde sa gaseasca locul asta, si vor veni asupra noastra cu forte coplesitoare. Indiferent de devotamentul si de ferocitatea luptatorilor nostri, nu putem invinge.

— Atunci trebuie sa fugim! Desertul e mare. Putem gasi cu usurinta o alta ascunzatoare, departe de aici .

— Da.

Selim o mangaie pe obraz, apoi se apleca sa o sarute.

— Veti pleca in adancul desertului cu totii si veti intemeia o alta baza, de unde sa ne sustinem cauza. Dar eu trebuie sa raman aici si sa-l infrunt. Singur.

Lui Marha i se taie rasuflarea.

— Nu. Dragul meu, vino cu noi. Te vor ucide!

Selim ramase cu privirea atintita in intuneric, distanta si pierduta, ca si cum ar fi scrutat adanc intr-o realitate pe care nimeni altcineva n-o putea vedea.

— Cu multa vreme in urma, Budallah m-a binecuvantat cu o misiune sacra. Toata viata mea am urmat telul pe mi l-a incredintat El, si totul s-a strans in acest nod. Soarta lui Shai-Hulud depinde de actiunile mele si de viitorul la crearea caruia voi ajuta si eu .

— Nu poti ajuta la crearea unui viitor daca esti mort!

El ii surase usor.

— Viitorul nu-i atat de simplu, Marha. Trebuie sa stabilesc un curs care va dura vreme de milenii.

— O sa raman sa lupt alaturi de tine! Sunt la fel de capabila ca oricare dintre luptatorii tai! Stii ca am dovedit .

El ii puse mainile pe umerii drepti.

— Nu, Marha. Ai o responsabilitate mai mare, una mult mai importanta. Trebuie sa ai grija ca nimeni sa nu uite. Numai in acest fel vom obtine o victorie adevarata si durabila.

Selim trase adanc aer in piept si simti in gura gustul dens, dulce, de melanj. In miezul cel mai adanc al sufletului sau, simtea o legatura stransa cu Shai-Hulud.

— Am intentia sa-mi infrunt dusmanul singur, pe nisip.

Se intoarse, privind in ochii mari ai lui Marha, si-i zambi slab, dar increzator. In vocea lui nu se simtea nici un strop de indoiala.

— Ca legenda, nu pot face mai putin de-atat.

Din moment ce n-au mai existat de decenii conexiuni de incarcare intre mine si hiperminte, Omnius nu-mi cunoaste gandurile care ar putea fi considerate lipsite de loialitate. Dar eu nu vreau ca ele sa fie asa. Sunt doar curios din fire.

Dialogurile lui Erasmus.

Pe lumea sincronizata Corrin, ochii-de-paza erau peste tot, observand totul. Desi era linistitor intr-un fel, Erasmus gasea micii spioni electronici bagareti si iritanti. In special exemplarele mobile, ca niste mici insecte insistente. Invatase sa fie pregatit pentru vocea omniprezenta care aparea de nicaieri, in orice clipa.

Nava de actualizari neasteptata ajunse pe Corrin, transmitand vestea surprinzatoare ca, dupa decenii de intarziere, Seurat aducea o copie intacta a lui Omnius-Terra. Erasmus primi vestea fara placere, si astepta ca hipermintea sa prelucreze noua informatie. Nu avusese niciodata cu adevarat intentia sa ascunda amanuntele experimentelor sale nesocotite de pe Pamant si consecintele lor dezastruoase, neasteptate. Nu pentru totdeauna, oricum.

Erasmus se plimba prin gradina ornamentala a vilei sale private; lumina intensa a soarelui gigant rosu dauna unora dintre florile delicate si ajuta alte plante sa prospere. In timp ce era ocupat cu o floare rara de pasarea-paradisului – una dintre florile favorite ale Serenei Butler – Omnius procesa actualizarea pierduta cu mare eficienta, iar nava lui Seurat pleca de pe terenul de aterizare fara nici un incident.

Inainte ca vehiculul de actualizari sa fi iesit macar din atmosfera, Erasmus fu chemat de hiperminte. Vocea mecanica autoritara iesea dintr-un implant aflat intr-un bonsai ficus bengalez din gradina privata.

— Da, Omnius? Ai gasit ceva interesant in actualizarea de pe Pamant?

Erasmus isi examina florile, ca si cum nu avea alte griji. Presupunea totusi ca avea sa fie aspru mustrat.

— Stiu acum ca „provocarea” ta privindu-l pe baiatul salbatic Gilbertus Albans are o paralela mai veche.

Una dintre frunzele micului arbore se lumina verde deschis, sursa vizibila a ochiului-de-paza ascuns.

— N-am incercat niciodata pana acum sa cresc un copil de sclav .

— Te-ai dovedit expert in manipularea pe scara larga a psihicului uman. Potrivit actualizarii, ai facut un pariu interesant cu duplicatul meu de pe Pamant, pentru a vedea daca-i poti intoarce impotriva noastra chiar si pe cei mai loiali oameni de incredere.

— Numai cu incurajarea si cu intelegerea deplina a lui Omnius-Terra, preciza Erasmus, ca si cum ar fi fost o scuza adecvata.

— Incerci sa ma induci in eroare cu ajutorul unor informatii incomplete sau filtrate. Este aceasta o tehnica pe care ai invatat-o de la subiectele umane? Se pare ca incerci sa obtii un avantaj asupra mea in competitiile noastre prin diferite mijloace. Cauti sa ma inlocuiesti?

— Nu sunt nimic altceva decat un servitor al dorintelor tale, Omnius.

Din obisnuinta, fata de metalfluid a robotului forma un suras, desi expresia lui insemna prea putin pentru hiperminte.

— Daca incerc vreodata sa-ti influentez analizele, este numai pentru a genera o mai buna intelegere a dusmanilor nostri.

— Imi ascunzi altceva. Ceva mult mai semnificativ .

Frunza verde deschis vibra, ca intr-un acces de furie.

— Tu, Erasmus, ai fost cauza fundamentala a revoltei umane initiale!

— Nimic nu ti se poate ascunde, Omnius. Exista numai intarzieri in introducerea datelor, si asta e ceea ce s-a intamplat aici. Da, eu am aruncat un copil uman neinsemnat de pe un balcon . si, dupa cat se pare, asta a incitat la revolta actuala.

— O analiza incompleta, Erasmus. Iblis Ginjo, unul dintre oamenii de incredere pe care i-ai corupt tu personal, a condus cea mai violenta insurectie de pe Pamant, si este acum un lider politic important in Jihad. De asemenea, simbolul cauzei lor fanatice, Serena Butler, a fost candva sclava in casa ta. Se pare ca experimentele tale au avut efecte catastrofale.

— Numai in scopul de a obtine o mai buna intelegere.

— Este posibil ca unul dintre experimentele tale sa fie responsabil pentru celelalte opt lumi sincronizate care au suferit recent un val de dereglari inexplicabile?

— Cu siguranta nu, Omnius.

— Personalitatea ta independenta devine suparatoare, Erasmus. De aceea, pentru a preveni aparitia unor dezastre ulterioare, mintea ta va fi reformatata si sincronizata cu a mea. Ca individ, vei fi terminat . termina . termin . term .

Brusc, ciudata voce balbaita a lui Omnius tacu. Lumina de la ochiul-de-paza se stinse. Frunza luminoasa se desprinse de bonsaiul-ficus si se rostogoli la pamant.

Perplex, si simtind o nevoie urgenta de a evalua amenintarea la adresa pretuitei sale individualitati, Erasmus se uita in sus, la cativa dintre ceilalti ochi-de-paza din vila lui. Toti atarnau nemiscati si tacuti, de parca ar di fost dezactivati. Unul cazu din cer ca o piatra si se sfarama in bucati pe pavaj.

O tacere ciudata paru sa se raspandeasca pe tot Corrinul.

— Omnius?

Dar Erasmus nu putu gasi hipermintea nicaieri pe ecranele sale de observatie sau in punctele de interactiune.

Deasupra, o nava controlata de roboti se inclina pe un vector de apropiere aberant, inainte de a se izbi de una dintre cladirile industriale.

Simtind urgenta, dar neintelegand valul de prabusiri, Erasmus iesi din vila si porni in mare graba catre orasul principal de pe Corrin. Gasi oameni de incredere, sclavi speriati si roboti autonomi, toti umbland incoace si-ncolo intr-o confuzie vizibila.

In centrul orasului, gigantica Turla centrala o luase razna. Ca un sarpe care se zvarcolea, structura de metalfluid avea convulsii si spasme, ghemuindu-se la pamant si apoi aruncandu-se brusc spre cer, zdrobind alte constructii ca si cum ar fi fost tentaculul unei caracatite infuriate. Gandurile dezordonate ale lui Omnius indrumau miscarea si restructurarea cladirii.

Erasmus se uita fix la bizarul spectacol, simtind emotii simulate de confuzie, amuzament si groaza. Suferea Corrinul de straniul virus al dereglarilor, ca si celelalte lumi?

Hotarat si curios, robotul umbla prin orasul-capitala, incercand sa comunice cu alti ochi-de-paza. Peste tot, gasi aparate scoase din functiune si componente imprastiate. Descoperi apoi, vorbind cu alti roboti, ca toate sistemele lui Omnius de pe planeta era complet oprite, intr-o paralizie generala. Vehiculele nepilotate se prabuseau, instalatiile industriale se supraincarcau si incepeau sa arda.

Intreaga prezenta software a lui Omnius fusese nimicita.

— Declar situatie de criza, vorbi Erasmus pe un canal de comunicatii deschis. Hipermintea a fost avariata, si trebuie sa impunem controlul inainte ca intreruperile planetare sa se inrautateasca.

Ca unul dintre putinii roboti independenti, Erasmus putea sa ia decizii rapide si era, prin urmare, mult mai eficient decat alti roboti.

Gasea situatia captivanta. Din moment ce fusese programat sa fie loial, nu-i trecuse niciodata prin minte lui Erasmus sa uzurpe locul lui Omnius. Dar acum, robotul independent se gasea pus in fata unei situatii dificile. Avea obligatia de a mentine controlul masinilor pe planeta vulnerabila – chiar daca hipermintea promisese sa termine cu el.

Fara sa piarda timpul, Erasmus isi impuse propria autoritate, izoland cat de multe copii de siguranta ale lui Omnius putuse gasi, pe cele neatinse de virusul perfid care provoca aceasta cascada de dezastre. Putea face legatura intre destule puncte de control ale computerelor pentru a mentine siguranta pe Corrin. Pana la urma, avea sa refaca cele mai multe dintre sisteme si sa elimine din hiperminte fisierele si gandurile corupte in mod periculos.

Laolalta cu cateva modificari si revizuiri atente, facute de el insusi.

Fata de metalfluid a robotului incremeni, formand o masca hotarata. Ocupand o pozitie unica in istoria masinilor, Erasmus avea ocazia sa salveze lumea sincronizata principala. Daca reusea, ar fi trebuit sa i se datoreze ceva pentru osteneala. Asta nu-l facea neloial, nici macar nesincer. Il facea valoros, intr-un fel unic. Trebuia pur si simplu sa supravietuiasca. Avea dreptul sa supravietuiasca! Daca nu, nu-i vom intelege niciodata pe oameni si nu-i vom putea infrange niciodata pe campul de batalie.

Crezand ferm in logica actiunilor sale, Erasmus crea amintiri false pentru Omnius, alterand scenariile dupa cum era nevoie. Hipermintea nu avea oricum nevoie de informatiile de mult pierdute din actualizarea de pe Pamant. Rescrierea istorica a robotului nu era perfecta, dar credea ca era de ajuns ca sa-i ingaduie continuarea existentei.

In general, Erasmus prefera sa se ocupe de marile intrebari in maniera teoretica, in loc sa rezolve probleme prin actiuni deschise. Astfel, era curios, si chiar surprins, sa se vada lansand un contraatac militar – in plus, impotriva altui robot independent.

In ciuda tuturor eforturilor lui de a face reparatii, sistemele interconectate de pe Corrin continuau sa se clatine, ruinate de rutinele parazite de reprogramare ascunse in actualizarea pierduta a lui Omnius-Terra. Erasmus asemana situatia cu cea a unui om cu o boala cerebrala, trecand printr-un atac violent. Orice doctor bun l-ar izola si l-ar lega pe bolnav, pentru binele lui. Aici, facuse acelasi lucru cu hipermintea, diminuand pagubele prin izolarea rapida a sistemelor lui Omnius.

N-avu nevoie de prea mult timp sau efort pentru a stabili ca purtatorul care infectase Corrinul fusese chiar Seurat. Acesta trecuse de asemenea prin cele opt alte lumi care se prabusisera. Fara sa-si dea seama, capitanul robot isi livrase actualizarea contaminata, si diferitele incarnari ale lui Omnius de pe alte lumi sincronizate absorbisera noua informatie impreuna cu un virus de programare care actiona ca o bomba cu ceas tacuta.

Convoca un detasament de roboti militari care se puteau lega la cele mai rapide nave ale masinilor ganditoare.

— Urmariti si interceptati acea nava de actualizare. Impiedicati livrarea altor copii ale actualizarii lui Omnius-Terra. Sunteti autorizati sa-l distrugeti pe Seurat si aparatul sau daca este necesar. Prioritatea voastra principala este de a evita alte caderi de program, in genul celor de care am avut parte aici, pe Corrin.

Robotii de lupta se intoarsera si plecara in mars, tropaind catre navele ascutite ca o lama care puteau strapunge spatiul cu mare viteza. Vehiculele militare automate se indepartara urland, lasand dare de fum pe cerul cu pete stacojii. Siluetele lor geometrice traversara sfera imensa a gigantei rosii ca niste pasari de prada, napustindu-se in spatiu.

Erasmus simtea o oarecare inrudire cu Seurat, dar asemenea sentimente nu mergeau pana la simpatie. Hipermintea fusese puternic deteriorata, iar Erasmus ar fi facut orice era necesar ca sa puna ordine in dezastru.

Nu ca Omnius ar catadicsi vreodata sa arate recunostinta .

Nava de actualizari zbura mai repede si mai lin decat Calatorul Visurilor pe care Seurat il impartise cu Vorian Atreides. Din cauza adaptarilor necesare pentru a-l gazdui pe omul de incredere – sisteme de intretinere a vietii si elemente de confort – eficienta vechii nave fusese compromisa.

Cu toate acestea, timpul petrecut in jocuri militare si alte distractii mentale cu Vorian Atreides compensase din plin diferentele. Pilotul robot ajunsese sa inteleaga excentricitatile din natura umana mult mai amanuntit decat trecand in revista imensele baze de date ale lui Omnius.

Din nefericire, copilotul sau uman il tradase pe fata, ceea ce facea dificil de justificat amintirile placute despre tanar. Chiar si asa, capitanul robot evitase sa stearga aceste fisiere de date familiare, aproape sentimentale .

Cand vazu aparatele rapide brazdand spatiul catre el, raspandindu-se intr-un tipar de interceptare si atac, Seurat se gandi instantaneu la nave ale Armadei Ligii. In momentul loviturii atomice finale de pe Pamant, trasesera asupra lui, urmarind aparatul in timp ce incerca sa fuga de pe campul de lupta al planetei cu ultima actualizare a lui Omnius. Daca cele mai multe bombardiere si aparate de vanatoare se concentrasera asupra atacului atomic, Vorian Atreides il urmarise pe Seurat, paralizandu-l pe capitanul robot si scotandu-i motoarele din functiune .

Acum, Seurat stabili rapid ca nu avea suficiente arme defensive pentru a respinge o asemenea forta coplesitoare. Apoi isi dadu seama ca erau nave de razboi ale lui Omnius, trimise de pe Corrin.

— Opreste sau vei fi distrus, ordonara robotii lui Erasmus, vorbind intr-un limbaj-masina pe care Seurat il interpreta imediat. Nu incerca sa scapi. Opreste motoarele si pregateste-te sa fii abordat.

— Sigur ca ma voi opri. Fac intotdeauna ceea ce comanda Omnius.

— Hipermintea de pe Corrin este grav avariata, declara una dintre navele-robot. Erasmus ne-a dat ordine explicite sa te interceptam si sa recuperam sfera de actualizari inainte de a provoca alte pagube lumilor sincronizate.

— N-am provocat nici o paguba, protesta Seurat. Transport gandurile finale pierdute ale lui Omnius-Terra. Fiecare lume sincronizata trebuie sa incorporeze aceste ganduri in Omnius, pentru a intelege gandirea umana .

— Daca nu predai sfera de actualizari, avem instructiuni sa-ti distrugem vehiculul.

Seurat nu cantari prea mult problema.

— Atunci veniti la bord, iar eu voi preda incarcatura.

Cand navele de lupta se conectara la a lui, robotii militari ii transmisera un rezumat complet a ceea ce se intamplase pe Corrin la scurta vreme dupa ce plecase Seurat. Uluit, capitanul robot nu putea nega concluziile trase de Erasmus. Spre spaima lui, afla de asemenea de la ei si despre alte caderi de programe . hiperminti naruite pe opt planete pe care se oprise in cursa de actualizare. Semana cu raspandirea unei boli extrem de contagioase. Iar Seurat fusese purtatorul!

Cand automatele-soldat blindate urcara la bordul aparatului sau rece si lipsit de aer, spuse:

— Ma voi intoarce imediat pe Corrin si ma voi supune unei complete rescrieri a programului. Voi permite ca personalitatea mea sa fie stearsa si asimilata, daca Omnius simte ca acest lucru este necesar.

— Omnius este in acest moment deconectat si izolat, zise automatul soldat. In timpul absentei sale, Erasmus ia toate deciziile.

— Atunci sper sa-l conving pe Erasmus ca n-am avut intentia sa fac nici un rau.

Robotii de lupta luara gelsfera pusa la pastrare care continea un duplicat al lui Omnius-Terra ca si virusul de programare ascuns. Ce pacat ca atatea informatii vitale trebuiau irosite .

Mintea de gelcircuite a lui Seurat se invarti printre posibilitati, si robotul isi dadu seama cum fusese tras pe sfoara. Numai Vorian Atreides ar fi putut duce la indeplinire un asemenea siretlic inteligent, costisitor. Pe un ton de tachinare, omul de incredere amenintase intotdeauna sa saboteze planurile lui Seurat, iar acum chiar o facuse. Ce soi de farsa fusese asta? Provocase pagube extraordinare planetelor masinilor.

Seurat se intreba daca era capabil sa rada, sa se bucure de un pic de umor bizar. Cu destul timp la dispozitie, ar putea gasi o cale sa raspunda el insusi cu o gluma suficient de distrugatoare, daca l-ar mai vedea vreodata pe Vorian Atreides.

Cate ocazii ratam in cursul vietii noastre? Le putem macar identifica mai tarziu, daca ne gandim in urma? Aceasta este o lectie pe care prea multi dintre noi n-o invata decat cand este prea tarziu.

LERONICA TERGIET, fiilor ei.

Soldatul jovial care-si spunea „Virk” petrecu cateva zile straduindu-se s-o cunoasca mai bine pe Leronica Tergiet de pe Caladan. La inceput, ea paru iritata de insistenta lui, incapabila sa ia in serios interesul sau pentru ea, apoi fu sincer surprinsa, pentru ca il vazuse respingand femei mult mai frumoase si mai dornice sa-l accepte.

— Asadar, nu glumesti, pana la urma?

Statea langa Vor in taverna, dupa ce daduse afara clientii pescari la ora inchiderii, tarziu in noapte. Oricum, trebuiau sa fie pe barcile lor inainte de rasarit, cand mareea scadea. Desi pretindea ca este doar inca unul dintre soldatii genisti ai Jihadului in orele libere, Vor lasase sa se inteleaga limpede ca trebuia sa inceapa constructiile la avanpostul militar din susul coastei.

— Nu nascocesc povesti, raspunse Vor. Stiu pe ce pun pret . si cred ca a te cunoaste mai bine merita timpul si efortul.

Chiar si pe Pamant, sub dominatia masinilor ganditoare, avusese la dispozitie o multime de sclave pentru placeri; cu toate acestea, niciuna dintre acele femei nu rasese vreodata impreuna cu el, nici nu vorbise ca o partenera sau o prietena. Nu asa.

Cu stanjeneala simulata, Leronica isi duse la piept mana tremuranda.

— Merita efortul? Vai, vai, ce compliment! Asemenea vorbe dulci merg de obicei la fetele indragostite?

El ridica din umeri cu o sclipire de dracusor in ochi.

— De obicei.

Leronica il privi cu seriozitate, cu mainile in solduri.

— Virk, eu cred ca s-ar putea sa alergi dupa mine doar pentru ca tu crezi ca as putea reprezenta o provocare.

— Nu, raspunse el cu toata sinceritatea pe care o putu aduna. Alerg dupa tine pentru ca te gasesc fascinanta. Asta-i adevarul absolut.

Ea il cerceta cu ochii care-i aminteau de Serena, si treptat scepticismul i se topi. Isi puse mana dreapta peste a lui, iar expresia i se indulci.

— Bine, atunci. Te cred.

Echipa de genisti ai Jihadului ramase pe Caladan mai mult de patru luni, excavand o noua baza pe promontoriile nelocuite, batute de vant, aflate la cateva ore de mers cu masina cu gaz metan, spre nord fata de satul de pescari. Pozitia era cea mai buna pentru conectarea la noua retea de sateliti de supraveghere si comunicatii de pe orbita.

Soldatii construira turnuri de paza si baraci pentru detasamentul care urma sa ramana aici. Personalul avea sa se roteasca la fiecare cativa ani, dar deocamdata aceasta avea sa fie casa lor, unde sa stea de veghe impotriva pradaciunilor masinilor ganditoare. Vor trimise de asemenea echipe de cercetare pentru a realiza o cartografiere completa a continentelor si a oceanelor, furnizand prima baza de date amanuntita a vremii si curentilor de pe Caladan. Era incantat ca putea da o mana de ajutor la imbunatatirea vietii acestor oameni .

Mergand pe promontoriul de pe coasta, deasupra Marii Caladanului, Vor intinse mana s-o ajute pe Leronica sa urce poteca abrupta. Femeia n-avea nevoie de ajutor, dar lui ii placea s-o tina pur si simplu de mana, atingandu-i degetele puternice si jucand rolul cavalerului, un concept la care putini dintre voinicii pescari locali se gandisera vreodata.

— Vremea e placuta aici, cu aer proaspat si o mare care ofera toata hrana pe care ti-ai putea-o dori, remarca Vor.

Stateau umar la umar, simtind adierea sarata pe fata. Tacerea nu era stanjenitoare, ci reconfortant de placuta, fara asteptari.

Leronica se uita in jur, ca pentru a incerca sa vada ce-l atragea pe el in acest loc aspru.

— Obisnuinta face sa paleasca culorile stralucitoare ale unui peisaj. Mi-am petrecut cea mai mare a timpului gandindu-ma la alte locuri, nu la acesta.

— Am calatorit foarte mult, Leronica. Crede-ma, Caladan e o nestemata, un secret care ar fi mai bine sa fie pastrat fata de restul Ligii Nobililor. Sunt surprins ca planeta asta nu e mai bine populata.

— Nu suntem prea departe de unele dintre lumile sincronizate.

Leronica urca langa el, cu buclele castanii rasfirate de vant. Deseori isi lega parul la spate dnd trebuia sa lucreze in bucataria tavernei sau la prepararea berii, dar Vor prefera sa-i vada cositele gratioase fluturand libere. Cand ii ingaduise in sfarsit sa-si treaca degetele prin zulufii ei, senzatia se dovedise chiar mai senzuala decat se asteptase el.

— Pana acum, Caladan n-a fost o tinta destul de importanta pentru Omnius ca s-o converteasca intr-o planeta dominata de masini, dar tot mai induram din cand in cand raiduri ale cymecilor si robotilor.

— Politica si tactica sunt interesante, zise Vor, dar si alte lucruri sunt importante pentru mine. Simt o nevoie chiar aici.

Isi apasa cu pumnul plexul solar, apoi se uita in jur.

— N-ar fi minunat sa construim o casa impunatoare aici, pe faleza de deasupra satului?

Leronica rase.

— Stiu totul despre Liga Nobililor, Virk. Pe Caladan ne putem descurca fara nobilul nostru local, multumim.

— Chiar cu tine ca doamna a mea, Leronica? Si cu mine ca baron, conte sau duce al vostru?

— Tu, un soldat genist oarecare, sa fii duce?

Il inghionti in joaca.

— Destul cu absurditatile.

Tinandu-se de maini, se plimbara pe poteca, printre tufisurile dese care sclipeau de la florile albe ca niste stelute. In lunile de cand se afla aici, devenisera iubiti si, mai mult decat atat, prieteni apropiati. Leronica avea o frumusete si un bun simt care o faceau captivanta pentru el, intr-un fel pe care Vor nu-l mai simtise de la iubirea devoratoare pentru Serena Butler. Flirturile cu alte femei pe spatioporturi indepartate ii tinusera interesul treaz pentru cativa ani, dar, petrecand fiecare ora libera cu Leronica, descoperea ca este din ce in ce in ce mai fascinat de lucrurile pe care le putea invata de la aceasta femeie inteleapta si cu chipul proaspat – desi nu era o intelectuala.

In cele din urma, cand statia de observatie a Jihadului fu terminata si fura trimise cu succes mesaje de testare navelor de patrulare din jurul sistemului Caladan, Vor isi dadu seama ca era vremea sa-si ia echipa si sa se pregateasca pentru urmatoarea sarcina. Ar fi preferat sa ramana pe loc, in aceasta lume pasnica, oceanica, pretinzand ca este un soldat obisnuit, dar, ca primero, stia ca trebuie sa-si conduca flota din nou. O parte din el ar fi vrut sa ramana, sa scape de ororile Jihadului. Dar, in scurta vreme, prefacatoria l-ar fi facut sa se simta nefericit, iar Vor Atreides nu era genul de om care sa poata trai in minciuna. O facuse deja destul in cursul vietii sale.

Devenise agitat dupa ce statuse atatea luni intr-un singur loc, si singurul lucru care-l facea sa regrete plecarea iminenta era aceasta femeie remarcabila. Leronica Tergiet era o persoana simpla, fara ifose, iar Vor gasea reconfortanta afectiunea ei sincera, fara pretentii sau planuri.

Draga, dulcea mea Leronica.

Impotriva instinctelor sale, in ultima zi inainte de plecarea cu flota, Vor se hotari sa-i dezvaluie adevarata lui identitate. Dupa ce facusera dragoste de-a lungul noptii fara somn, simtea ca era important sa-i daruiasca ceva in schimb, sa imparta cu ea o sinceritate pe potriva felului deschis si limpede in care ea se purtase intotdeauna cu el.

— Leronica, nu sunt doar un soldat oarecare din Armata Jihadului, iar numele meu nu este Virk. Sunt . primero Vorian Atreides al Sfantului Jihad.

Cauta in ochii ei o scanteie de recunoastere, dar nu vazu decat curiozitate nelinistita si nedumerire.

Continua:

— Am fost cel care a salvat-o pe Serena Butler de pe Pamant si am adus-o, impreuna cu Iblis Ginjo, inapoi pe Salusa Secundus. Acesta a fost inceputul Jihadului.

Spuse asta nu ca s-o impresioneze, pentru ca deja castigase macar o parte din inima lui Leronica; o spuse pentru ca voia ca ea sa stie ce era mai rau si ce era mai bun despre el.

— Ai auzit istoria?

— Am avut destule necazuri cu tatal meu, cu pescuitul, cu taverna, raspunse ea, iar Vor isi dadu seama ca localnicii erau preocupati in primul rand de miscarea bancurilor de pesti si de mareele de alge, ca sa nu mai pomenim de monstruosii elecrani electrici care pandeau dincolo de orizont, gata sa se napusteasca asupra barcilor de pescuit ce nu banuiau nimic.

— De ce-ar trebui sa-mi bat capul cu stiri vechi si batalii indepartate? O, cativa dintre tinerii nostri au devenit soldati ai Jihadului si banuiesc ca echipajul tau va pleca ducand cu el alti cativa recruti voinici care vor regreta curand ca-si parasesc recoltele de pesti si pe tinerele noastre fete.

Il privea in intuneric, sprijinindu-si capul cu mana, astfel incat palma disparea in buclele dese, castanii.

— Atunci, zici ca din cauza ta se-ntampla toate astea?

— Da, am fost crescut de masinile ganditoare. Am fost om de incredere pe Pamant. Tatal meu a fost . cymecul Agamemnon.

Facu o pauza, dar nu observa nici o reactie de dezgust pe fata ei.

— Generalul titan Agamemnon.

Tot nici o reactie. Nu pareau sa primeasca prea multe vesti pe lumea asta oarecum indepartata .

Ca si cum ar fi turnat apa intr-un vas gol, ii povesti mai multe. Ii descrise felul in care fusese crescut, inclusiv calatoriile pe Calatorul Visurilor intre lumile sincronizate, vorbi despre participarea la Jihad si despre toate campurile de batalie raspandite in galaxie unde infruntase masinile ganditoare.

In timp ce statea intinsa in pat langa el, ochii lui Leronica sclipeau in lumina portocalie tremuratoare a lumanarii, nu a unui licuriglob.

— Vorian, fie esti un om cu multa experienta si multe amintiri . fie un mincinos experimentat.

El ii zambi, apoi se apleca s-o sarute.

— As putea sustine ca una n-o exclude pe cealalta, dar te asigur ca spun adevarul.

— Asta nu ma surprinde. Stiam ca ai maretie in tine; credeam doar ca va aparea candva in viitor.

Tacu pentru o clipa.

— Dar nu incepe sa-mi faci promisiuni, sau o sa incep sa regret timpul petrecut impreuna, si nu vreau asta.

— Nu exista nici cea mai mica posibilitate, jura Vor. Dar acum, ca imi cunosti adevarata identitate, Leronica, ar fi mai bine daca ai pastra-o secreta.

Femeia ridica din sprancene, ca si cum ar fi fost jignita.

— Asadar, marele primero se rusineaza ca a luat ca iubita pe fiica unui pescar localnic?

El clipi in lumina lumanarii, dandu-si seama dintr-o data cum trebuie sa fi sunat avertismentul lui, apoi izbucni in ras.

— Nu, de fapt e chiar pe dos. O fac pentru siguranta ta. Sunt un om important, cu dusmani primejdiosi. S-ar napusti asupra Caladanului lipsit de aparare si ar incerca sa-mi faca rau prin intermediul tau. Propriul meu tata ar face orice ca sa ma raneasca, si cred ca exista multe slugi ale lui Omnius care abia ar astepta sa descopere ca Vorian Atreides s-a indragostit .

Ea rosi, iar barbatul o mangaie pe brat.

— Dragostea noastra e prea frumoasa. Nu pot ingadui sa fie folosita impotriva noastra ca arma.

Leronica ofta si se ghemui langa el.

— Esti un barbat complicat, Virk . Vorian. Trebuie sa ma obisnuiesc cu numele tau. Nu inteleg toata politica si toate rafuielile stranii din razboiul vostru sfant, dar o sa-ti respect dorinta . cu o conditie.

— Care anume?

— Descrie-mi toate locurile pe care le-ai vazut, lumile exotice pe care nu le voi vizita niciodata. Du-ma acolo in imaginatie. Vorbeste-mi despre lumile lui Omnius cu orasele scanteietoare ale masinilor, despre Salusa Secundus si minunata capitala, Zimia. Povesteste-mi despre canioanele de pe Anbus IV si despre fluviile domoale de pe Poritrin .

Tinand-o strans langa el, Vor petrecu ore intregi vorbindu-i despre minunile pe care le traise, facand-o sa-l priveasca cu ochii mari, in timp ce zugravea imagini in mintea ei. Tot timpul pastra in inima uimirea tot mai mare pentru aceasta tanara modesta si pentru sentimentele tot mai intense pe care le nutrea pentru ea.

Cu ani in urma, fusese devorat de dragoste pentru Serena Butler, dar ajunsese sa-si dea seama ca era o imagine ideala, o viziune nerealista a perfectiunii pe care si-o formase in minte, pentru ca era atat de diferita de celelalte femei sclave tinute de masini. Acum, iubitul Serenei era razboiul insusi, sfantul Jihad. N-avea sa-si mai daruiasca niciodata inima vreunui barbat.

Vazand cat de devotata ii era Octa lui Xavier, Vor tanjise si el dupa o asemenea companie, dar nu reusise niciodata sa faca pasii necesare pentru a o obtine. Aceasta Leronica Tergiet era altfel decat oricare iubita de pana acum. Nu-l judeca, iar problemele ei ramaneau aproape de casa: sa conduca taverna, sa pastreze barcile bine intretinute, sa-si faca griji pentru recolta de peste. Nu intelegea un conflict care cuprindea sisteme stelare.

— Intr-o zi, o sa-ti arat toate locurile acelea, promise Vor, si poate ca ma voi intoarce si ma voi stabili aici. Ma trezesc cateodata dorind o viata mai simpla, ca a ta .

Leronica ii arunca o privire sceptica.

— Rusine, Vorian Atreides. N-ai putea fi niciodata fericit pe Caladan. Nu-ti cer mai mult decat poti da. Te rog, fa-mi aceeasi favoare!

— Bine.

Isi pastra expresia fericita, dar se simtea abatut.

— Daca te-as cere de sotie, ai zice pur si simplu ca oricum e inca una dintre absurditatile mele, nu-i asa? Chiar si asa, stiu ca trebuie sa plec in curand, dar iti promis sa ma gandesc des la tine. Sper sincer ca o sa ma pot intoarce pe Caladan sa mai stau un timp cu tine. Mult mai mult timp . Esti incredibil de importanta pentru mine.

O saruta, iar ea il privi cu ochii de culoarea nucilor, incruntandu-se glumet.

— Frumoase cuvinte, Vorian, dar nu cred nici o clipa ca nu le-ai mai spus si altor o suta de fete de pe o suta de planete!

Vor puse mainile in jurul taliei lui Leronica, tragand-o mai aproape. Spuse cu toata sinceritatea venita din inima:

— Destul de adevarat . dar de data asta chiar inseamna ceva.

Durerea este intotdeauna mai intensa decat placerea . si se tine mai bine minte.

Zicala de pe Vechiul Pamant.

Inainte ca lumina diminetii sa strapunga umbra din canion, un iures al trupelor de dragoni se napusti inauntru si inconjura complexul de laboratoare al lui Norma. Ambarcatiuni de asalt cu reactie urcara vuind in susul curentului si patrunsera adanc in canionul tot mai ingust. Aparate zburatoare inarmate se abatura de deasupra. Soldatii cu armuri aurii inaintara in mars cu echipament greu si trecura cu usurinta prin gardurile care fusesera ridicate ca sa descurajeze curiosii.

Cei treizeci de paznici mercenari angajati de Venkee isi dadura seama ca erau depasiti numeric si ca armament in proportie de zece la unu. Tuk Keedair statea in interiorul complexului, la marginea marelui hangar si racnea la micul lui detasament sa respinga invadatorii, dar paznicii hotarara ca negustorul tlulaxa nu-i platea indeajuns, si nici nu era o persoana pentru sa fi murit cu bucurie. Dupa cateva clipe de ezitare, paznicii angajati aruncara armele si deschisera poarta principala.

Cu disperare furioasa, Keedair se prabusi in genunchi in curtea acoperita cu pietris. Cunostea potentialul muncii lui Norma Cenva, intelegea ca mai erau doar cateva zile pana cand ar fi putut testa vehiculul prototip de pliere a spatiului. Iar acum aveau sa piarda totul.

Sclavii budislamici ai lui Norma se oprira din drumurile lor ca sa caste gura la trupa de dragoni. Multi dintre muncitori tradau resentimente ascunse fata de garda oficiala de pe Poritrin, aducandu-si aminte de vremea cand asupritoarele forte in armuri aurii zdrobisera revolta condusa de Bel Moulay, cu aproape douazeci si sapte de ani mai devreme.

Iesind din camera unde-si facea calculele, Norma ramase cu privirea atintita asupra valului de aparate militare, vehicule zburatoare inarmate si soldati in mars care aparusera pe neasteptate. Apoi o platforma plutitoare trecu peste gardurile daramate, avandu-l la carma pe Tio Holtzman, cu o infatisare satisfacuta.

Cand savantul debarca la usa halei, o privi in fata pe Norma.

— Din ordinul lordului Bludd, am venit sa fac inspectia acestor instalatii. Avem motive sa banuim ca s-ar putea sa realizezi extinderi neautorizate bazate pe cercetari facute sub autoritatea mea.

Norma clipi fara sa inteleaga.

— Intotdeauna mi-am facut propriile mele treburi, domnule savant. N-ai aratat niciodata nici cel mai mic interes pentru ele .

— Poate ca am motive sa ma razgandesc. Lordul Bludd mi-a dat instructiuni sa confisc tot ce gasesc aici si sa fac cercetari in cautarea unor posibile violari ale limitelor tale contractuale.

— Dar nu poti face asta!

Rotindu-si ochii caprui, Holtzman arata spre forta coplesitoare a soldatilor dragoni care roisera in complex si blocasera cladirile.

— Datele sugereaza altceva.

Pasi pe langa ea in hangarul pentru experimente si se opri brusc, nevenindu-i sa creada, cu ochii atintiti la nava de marfuri imensa, ridicol de veche, inconjurata de muncitori pe platforme.

— Asta? Asta-i marele tau proiect?

Inaintand cativa pasi ca sa se uite mai de aproape, savantul urca pe o scara de metal provizorie de pe o latura a navei. In partea din spate, se opri in fata unui grilaj inalt si privi in jos, catre unul dintre cele doua compartimente deschise ale motoarelor.

— Mi-ai furat munca in embrion, Norma.

Baga capul printre mecanisme.

— Explica-mi cum foloseste acest aparat efectul meu Holtzman ca sa plieze spatiul .

Intimidata si reticenta, il urma in timp ce garzile de dragoni ramasera dedesubt.

— Asta . ar fi cam greu, savant Holtzman. Ai recunoscut ca nu intelegi nici tu ecuatiile fundamentale de camp. Cum poate sa fie ilegal din partea mea sa dezvolt ceva ce tu nu intelegi?

— Nu ma cita gresit! Sigur ca le inteleg!

Ea ridica o spranceana.

— Da? Atunci explica-mi efectul Holtzman chiar tu, acum!

Chipul barbatului se invineti.

— Profunzimile si subtilitatile conceptului te depasesc chiar si pe tine, Norma.

Adunandu-si toata hotararea, Norma spuse:

— Venkee va contesta aceasta actiune. Venirea ta abuziva aici este o violare a intelegerii noastre si a legilor de pe Poritrin. Tuk Keedair va inainta o plangere oficiala. Toata aceasta munca apartine companiei.

Holtzman facu un gest grosolan de respingere.

— Mai vedem noi . Viza negustorului tlulaxa a fost anulata, iar tu, Norma, nu mai esti un oaspete binevenit pe Poritrin. Dupa ce vei termina sa-mi dai toate amanuntele, garzile de dragoni te vor escorta in Starda. Vom aranja ca o nava spatiala sa te ia de-aici.

Facu o pauza si surase.

— Costul calatoriei va fi trecut in contul Venkee Enterprises, desigur.

Cu dragonii urmarindu-l cu privirea, Holtzman petrecu jumatate din dimineata examinand teancuri de schite si un raft plin cu blocnotesuri electronice. Din cand in cand punea intrebari, dar la cele mai multe dintre ele ea refuza sa raspunda. In cele din urma, el anunta:

— Confisc aceste note ca sa le studiez in continuare!

Cand femeia protesta, omul de stiinta dadu din deget in fata ei.

— Ai noroc ca nu te arunc in inchisoare, in loc sa te exilez doar de pe Poritrin. Pot vorbi oricand cu lordul Bludd .

Norma nu-l urase niciodata pe acest om pana acum, presupusese ca ea si cu Holtzman au interese comune. Nu-i venea sa-si creada ochilor cand il vazu pe savant cotrobaind prin cercetarile ei, cu toata delicatetea unei masini de curatat molozul.

In timp ce ucenicii lui Holtzman rascoleau laboratoarele si luau documentele importante, Norma si Keedair fura luati pe sus de dragoni si dusi in domicilii obligatorii diferite in orasul Starda. Locuintele erau confortabile – cel putin nu erau celule de inchisoare – dar femeia se simtea ca un animal in cusca.

Norma nu avea permisiunea sa vorbeasca deloc cu asociatul ei tlulaxa, dar avea libertatea de a trimite mesaje in afara planetei . din moment ce niciunul dintre ele nu putea ajunge destul de repede ca sa aiba vreo importanta. Chiar si dupa estimarile cele mai optimiste, ar fi trecut luni de zile pana cand navele lente sa poata aduce vreun raspuns.

Cu toate acestea, timp de trei zile, Norma scrise mesaje disperate, implorand ajutorul lui Aurelius Venport, trimitandu-le cu toate navele care plecau. N-avea nici cea mai vaga idee care vehicul l-ar putea intalni primul pe puternicul negustor, dar avea nevoie desperata de sprijinul lui. Trebuia sa-l aiba aici.

Norma se simtea foarte singura.

Sclavii ii aduceau mancare buna, dar nu avea nici un pic de pofta. Nimic nu-i putea micsora mania impotriva lui Tio Holtzman, fostul ei prieten si mentor. Nu mai avusese niciodata un asemenea tratament nedrept, nici macar din partea mamei ei care-o dezaproba. Dupa tot ceea ce facuse pentru a ridica statutul si reputatia savantului, acum el nu-i arata nici o recunostinta. Se folosise de ea, tragand avantaje de pe urma geniului sau creator.

Mai rau decat orice, se indoia ca avea sa mai reuseasca vreodata sa reproduca ceea ce facuse, si totul avea sa se piarda. Proiectul plierii spatiului nu putea fi lasat sa se stinga in bezna totala!

In timp ce astepta o nava care s-o transporte pe Rossak, in exil. Norma avea timp sa cugete la probleme care n-o preocupasera niciodata inainte.

Pana acum, munca ei fusese atotdevoratoare, si abia daca acordase atentie oricarui alt lucru. Acum isi dorea sa nu fi fost atat de naiva din punct de vedere politic.

Tot respectul pe care credea ca si-l castigase in decenii de serviciu devotat fusese spulberat aidoma un taciune macinat sub tocul unui bocanc. Lordul Bludd si toti cei de pe Poritrin – si chiar cea mai mare parte a Ligii – credeau ca Holtzman fusese responsabil pentru toate realizarile ei si ca ea nu fusese altceva decat „o asistenta de laborator lipsita de importanta”. Bazandu-se pe reputatia sa recunoscuta, Holtzman avea sprijinul neclintit al lordului Bludd. Norma nu avusese niciodata timp pentru politica sau pentru lingusiri.

Acum Norma se trezea prinsa intr-un taram pe care nu-l intelegea.

Cu disperare, se intreba cat de suparat avea sa fie Aurelius si cati bani ii irosise din cauza acestui dezastru. Il dezamagise.

Dupa ce lua toate documentele tehnice din birourile laboratorului si le duse in propria lui resedinta din varful falezei, savantul Holtzman ii permise lui Norma, cu generozitate, sa se intoarca si sa adune ce amintiri mai putea gasi.

— Un ultim gest de politete, pufni omul de stiinta cu barba carunta, atunci cand coborara de pe platforma plutitoare si intrara in hangar. Dar sa nu iei decat atat cat poti sa duci.

Ea intinse manutele.

— Doar atat cat pot sa duc?

Pentru o femeie micuta, fara forta fizica si deloc atragatoare, Norma Cenva avea destule calitati. Daca nu se putea opune cererii de a pleca de pe Poritrin, Norma isi putea folosi puterea superioara a intelectului pentru a-i oferi lui Holtzman o mica surpriza ca dar de despartire pentru tot ceea ce facuse pentru ea. Si pentru tot ce facuse impotriva ei.

— Nu te plange, replica el. N-ar trebui sa-ti permit asta.

Mai devreme, ii fusese interzis sa ia orice planuri, calcule sau blocnotesuri electronice. Asta n-o ingrijora totusi, din moment ce avusese intotdeauna o memorie excelenta si era capabila sa retina pe dinafara amanunte cuprinzatoare.

Inauntrul hangarului, nava de marfa model vechi inca mai statea pe platforma ei de sustinere, mult prea mare pentru ca putinii batausi dragoni s-o poata cara afara. Structura cavernoasa era tacuta, fara obisnuitul murmur al activitatii. Echipele de sclavi fusesera trimise in baracile lor, asteptand alte ordine; multi fusesera deja transferati la alte echipe, dar vreo suta dintre ei ramasesera sa ajute cu operatiunile de demontare. Muncitorii din conducere fugisera cu totii. Unelte, dispozitive obisnuite de diagnostic si utilaje de constructie zaceau peste tot, in dezordine.

Birourile unde-si facea Norma calculele erau intr-o harababura completa. Fiecare dulap si fiecare sertar fusesera deschise si ravasite. Mobila era rasturnata. Urme negre de arsura indicau locurile in care dragonii incercasera sa gaureasca peretii de piatra ai grotei in cautarea compartimentelor sau pasajelor secrete. Norma privi totul fix, cu un sentiment de pierdere, de pustietate si de spaima.

— Nimeni nu ti-a luat nimic dintre lucrurile personale, se grabi Holtzman sa spuna, ca si cum l-ar fi sacait constiinta. O duse pana la o cutie de metal – suparator de mica – ce continea unele dintre amintirile ei.

— Piatra-de-apa e valoroasa, dar le-am spus garzilor s-o lase acolo.

Norma il privi fara sa-i vina sa creada, ingrozita de faptul ca el parea sa se astepte la apreciere din partea sa pentru asta. In schimb, scormoni prin cutie si scoase piatra-de-apa neteda ca matasea, exotica, impreuna cu unul dintre trandafirii Bludd pe care-l presase intre doua foi subtiri de plaz transparent.

Potrivit mitului, piatra-de-apa avea capacitatea de a focaliza si de a amplifica puterile telepatice, dar Norma nu gasise niciodata ca aceasta ar fi fost mai mult decat un giuvaier frumos. Spre deosebire de mama ei, Norma nu poseda niciuna dintre calitatile mentale innascute ale unei magiciene de pe Rossak. Ar fi avut nevoie de mai mult decat de un fleac, oricat de costisitor, pentru a le aduce la viata.

Cu toate acestea, considera piatra-de-apa pretioasa pentru ca i-o daduse Aurelius. De ce nu fusese de acord sa se marite cu el in seara aceea? Daca i-ar fi acceptat propunerea, poate ca ar fi ramas aici cu ea . si atunci nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat. Lasa sai-i scape un oftat de regret.

— Asta-i tot, zise Holtzman, devenit nerabdator. Am cautat cu meticulozitate prin biroul tau.

— Da . vad asta.

Ridica grijulie cutia cu amintiri si o puse pe o masa de lucru. Parea atat de usoara, de micuta .

— Pot pastra o parte din materiale? Venkee a platit pentru ele.

— Bine, bine. Dar grabeste-te. Nava angajata pentru tine trebuie sa plece in dupa-amiaza asta, si n-am nici cea mai mica intentie sa-l las pe capitan sa astepte.

Arata catre talmes-balmes si ramasite.

— Tot ce poti sa duci. Lordul Bludd ne-a dat instructiuni sa nu te ajutam in nici un fel, imi pare rau s-o spun.

Luptandu-se cu greutatea, trase un proiector holografic si o caseta plina cu accesorii. Continua sa adune obiecte la un loc, inclusiv un panou de calcule si doua cutii de blocnotesuri electronice sigilate, nefolosite. Pe masura ce gramada crestea, Holtzman si garzile de dragorii schimbau priviri amuzate.

Apoi scoase cateva module dintr-o movila de piese de schimb din colt. Ingenunchind pe podeaua de piatra, incepu sa le prinda laolalta. Contase pe ignoranta lui Holtzman, si aceasta n-o dezamagise. O platforma lata, plana lua forma in fata ei, in timp ce barbatii stateau deoparte si se uitau.

Instala o baterie rosie de activare, apoi ii dadu drumul. Murmurand ritmat, intregul ansamblu se ridica lin de pe podea. Cu un suras satisfacut, Norma se intoarse spre savant si spuse:

— Una dintre noile platforme suspensoare, model comercial, pe care Venkee Enterprises le lanseaza pe piata luna viitoare.

Observand surpriza si iritarea lui Holtzman, adauga:

— Eu le-am inventat.

Norma dirija platforma catre gramada inalta de obiecte grele – cele mai multe, fara importanta, cu exceptia pietrei-de-apa si a trandafirului . dar nu asta era ideea. Repede, le incarca pe placa suspensoare.

— Sunt gata de plecare, anunta Norma in sfarsit.

Platforma suspensoare, plina cu lucrurile ei, plutea alaturi, urmand-o ca un catel fidel.

Cand unul dintre dragoni ranji pe socoteala lui Holtzman, irascibilul inventator se rasti:

— Lasati-o sa se bucure de smecheria asta. Macar va fi ultima.

In curand, o vor duce pe spatioportul din Starda si o vor escorta la plecarea de pe Poritrin. Desi traise aici cea mai mare parte a vietii, si vreme de ani intregi daruise totul in serviciul lui Tio Holtzman, nu se astepta sa se intoarca vreodata.

Plecand cu platforma suspensoare incarcata, Norma se uita inapoi la gigantica nava prototip pe care o modificase, stiind ca era probabil ultima oara cand o va mai vedea. Terminase treaba, si dupa inca o luna de teste, ar fi trebuit sa fie gata sa-i faca triumfatoare demonstratia lui Aurelius. Ajunsese atat de aproape de a-i dovedi ca avusese dreptate sa aiba incredere in ea .

Dar ce avea sa gandeasca el acum?

Nici violenta, nici supunerea nu ne vor imbunatati conditia. Trebuie sa ne ridicam deasupra ambelor alternative.

NAIBUL ISHMAEL, Noi interpretari ale sutrelor Koranului.

O pierdere totala . Tuk Keedair isi atinti ochii la ramasitele dezastruoase ale uriasului proiect si incerca sa sesizeze amploarea investitiilor – si profiturile potentiale – pe care el si cu Venport tocmai le pierdusera. Ticalosul ala de Holtzman pusese mana pe toate notitele si schitele, iar fara Norma Cenva proiectul nu exista.

Ultimii doi ani de eforturi nu insemnau nimic.

Pentru prima oara dupa multe decenii, Keedair avea sa fie constrans de regulile onoarei sa-si taie mult invidiata coada. Potrivit traditiei printre oamenii sai, negustorul o putea pastra numai atata timp cat facea profit, iar coada lui crescuse cu adevarat lunga. Acum, multumita politicii meschine si a lacomiei lui Holtzman, putea foarte bine sa-si rada capul complet.

Poate ca ar trebui sa se intoarca la negotul cu sclavi .

Omul de afaceri tlulaxa scutura din cap in timp ce hoinarea prin interiorul spatios al navei de marfa. Atat de aproape! Motoarele inovatoare ale lui Norma fusesera terminate si instalate, desi niciodata testate. Insistase ca Norma sa-i dea vesti si explicatii, dar ea considera asemenea amanunte impovaratoare si o risipa de timp. Adaptase noile sisteme la comenzile existente in vechiul aparat de marfa; orice pilot putea conduce nava „care plia spatiul” exact ca pe vechea nava comerciala. In teorie.

Acum, intregul proiect era doar . teorie!

De cand Venkee Enterprises facea afaceri numeroase in intreaga Liga a Nobililor, Keedair folosise toata influenta pe care-o putuse aduna, inaintand documente legale impotriva savantului Holtzman si a lordului Bludd, amenintand cu procese costisitoare si cu boicotarea de catre Liga a comertului interstelar. Neclintit, Bludd refuzase sa elibereze vreuna dintre inregistrarile lui Norma, pastrandu-le sub pretextul „securitatii Poritrinului”.

Dar Keedair isi imprastiase mitele cu generozitate si reusise sa fie eliberat din domiciliul obligatoriu pentru destula vreme cat sa se repeada pana la complex cu o flotila de vagonete suspensoare si o mana de sclavi mizerabili. Acum, ca dragonii pareau sa fi abandonat locul, tlulaxa incerca sa salveze ce mai putea.

De la agresiunea neplacuta a lui Holtzman, Keedair nu se mai odihnise, in schimb petrecuse fiecare ora incercand sa inventarieze si sa recupereze ce se mai putea din aceasta intreprindere ambitioasa, fie si numai pentru fier vechi. Singura lui optiune era sa demonteze si sa scoata cat mai multe bunuri posibil si sa le lichideze pentru a recupera o parte din investitia enorma.

Echipa proprie de salvare a lui Holtzman – pasari mancatoare de hoituri – fusese lasata libera pentru ziua sarbatorii, aniversarea rebeliunii strivite a lui Bel Moulay. Aceasta facea ca locul constructiei sa nu mai merite supravegherea unui detasament numeros de dragoni. Keedair avea intentia sa foloseasca timpul pentru a apuca tot ce putea, inainte ca lordul Bludd sa descopere cu ce se ocupa el acolo. Avea cu sine un vagonet suspensor zburator, caruia urma sa-i umple lada pentru incarcatura.

Ca si Norma, trimisese recent mesaje disperate lui Aurelius Venport, dar partenerul lui se afla la capatul celalalt al spatiului, pe Arrakis, si aveau sa treaca luni de zile pana cand putea ajunge aici. Poate ca pana la urma Keedair ar trebui sa ia pur si simplu nava prototip si sa zboare chiar el catre lumea desert – cunostea cu siguranta coordonatele, dupa atatea curse pentru mirodenie.

Dar nu era atat de nesabuit.

Timpul trecea incet pentru Ishmael, cunoscand inevitabilitatea a ceea ce era pe cale sa se intample in timpul ceremoniei aniversare. Simtea cat de imposibila era pozitia lui, prins in capcana intre obligatii contradictorii.

Dupa ce Tio Holtzman isi trimisese garzile in complex cu ordine din partea lordului Bludd, negustorul de sclavi Keedair dizolvase cea mai mare parte a fortei de munca budislamice si-i trimisese inapoi in aval, in orasul din delta. Aliid si cei cativa adepti ai lui erau printre primii care plecasera, lasandu-l pe Ishmael in urma. In Starda, sabotorii zensiiti clandestini reusisera sa obtina sarcini in echipele de lucru in zonele unde pregatirile exorbitante pentru festivitatile aniversare erau in toi.

Acum, numai Ishmael si o suta dintre cei mai credinciosi discipoli zensunniti ramasesera la locul indepartat unde se construise nava spatiala, lucrand sub indrumarea negustorului de carne vie pentru a salva ce se mai putea. Ishmael privea cum ginerele lui, Rafel, conducea utilajele pentru ridicarea obiectelor grele, dirijand paletele mobile si navetele zburatoare de marfa spre punctele de colectare de pe platoul de deasupra fluviului. Echipele incarcau materialele si utilajele vandabile la bordul navei mari si goale din hangar.

Fiica lui Ishmael, Chamal, statea langa el, ca o ancora de grija si dragoste, in timp ce tanarul ei sot isi arata forta si sprijinul. Cu totii se uitau spre Ishmael asteptand sa-i tina laolalta, sa-i conduca. Pentru ca putea cita toate sutrele si ii invatase sistemul de credinte zensunnit de atat de multa vreme, se asteptau ca el sa aiba indrumare directa de la Budallah.

Ishmael nu stia ce sa faca, dar mai rea decat nehotararea ar fi fost admiterea neputintei sale fata de sclavii care se uitau la el cu respect. Atunci i-ar dezamagi pe toti, nu doar pe el insusi.

Timp de cateva zile, simti groaza crescand treptat, pana cand sosi in sfarsit ziua de sarbatoare a Poritrinului. Ziua de sange si foc a lui Aliid . Iar el tot nu stia ce sa faca.

Adresandu-se catorva dintre oamenii lui care se adunasera in jurul lui, Ishmael spuse:

— Chiar si atat de departe de Starda, nu ne putem ascunde de consecintele a ceea ce intentioneaza sa faca fratii nostri zensiiti. Aliid ne forteaza sa actionam. In curand, tot Poritrinul va fi aruncat in haos, iar noi trebuie sa supravietuim.

In timp ce ascultau, alti barbati si femei care fusesera alaturi de el multi ani continuau sa pretinda ca muncesc. Acum, ca proiectul fusese inchis, nu mai ramasese nici un supraveghetor care sa le urmareasca fiecare miscare.

In laboratorul si in hangarul abandonate si golite, numai negustorul tlulaxa cel lipsit de umor se mai ostenea sa dea de lucru sclavilor; lui Tuk Keedair nu-i pasa catusi de putin de petrecerile lordului Bludd, unde avea sa fie cea mai mare parte a multimii libere. De la dizgratia lui Norma Cenva si de la inchiderea fortata a tuturor operatiunilor, fostul negustor de sclavi ii tinea pe zensuniti la treaba fluturand un pistol spre ei din cand in cand, sperand sa minimizeze pierderile corporatiei Venkee.

Ajuns in interiorul constructiei vaste, pline de ecouri, in timp ce sclavii se prefaceau ca-si vad de treburile lor, cu lipsa obisnuita de entuziasm, Ishmael continua discutiile soptite:

— Daca il param pe Aliid dragonilor, poate ca-l vor aresta pe el si pe ceilalti conducatori ai lui, zise o femeie cu privire aspra, al carei par incaruntise, desi era mult mai tanara decat Ishmael. Si ne vor lasa in pace pe noi, ceilalti .

— Este singura sansa ca restul sa supravietuiasca. Altfel, dragonii ne vor ucide pe toti, incuviinta un barbat mai in varsta. Ce s-a intamplat inainte cu Bel Moulay va ramane doar o simpla umbra.

Ishmael se uita manios la amandoi.

— Nu-mi pretuiesc viata atat de mult ca sa-mi tradez un prieten. Nu sunt de acord cu tacticile lui, dar niciunul dintre noi n-ar trebui sa se indoiasca de hotararea sa.

— Atunci trebuie sa luptam alaturi de el si sa speram ca zensiitii castiga, insista Rafel, tinand-o de brat pe sotia lui.

Chamal arata nesigura, dar curajoasa.

— Ne meritam libertatea, cu totii. Stapanii de sclavi ne-au asuprit vreme de generatii, iar acum Budallah ne da aceasta sansa. N-ar trebui sa ne folosim de ea?

Mintea lui Ishmael era un vartej. Stia, dintr-o experienta trista, ca nici macar daca raportau rascoala iminenta, lordul Bludd nu va fi niciodata rezonabil. Dar, aducandu-si aminte de dragostea pentru caile pasnice si calme ale bunicului sau, Ishmael nu se putea transforma intr-un animal salbatic.

Aliid cel hotarat avea intentia sa dea foc orasului Starda si sa invadeze cladirile orasului, fermele si chiar minele din nord . o revolta surpriza in care sclavii urmau sa se ridice si sa-si ucida stapanii, macelarind nu numai garzile de dragoni, ci si femei si copii. Dupa generatii de manie si de suferinta inabusite, nu era prea probabil ca gloata furioasa sa dea dovada de retinere. Avea sa fie o baie de sange.

— Ce alta alegere avem, tata? Putem fie sa tradam rascoala, fie sa participam la ea.

Chamal eliminase toate complicatiile discutiei incercand sa gaseasca un raspuns limpede. Cand vorbea astfel, ii amintea de mama ei .

— Daca ne adapostim aici speriati si nu facem nimic, sublinie Rafel, vom fi dispretuiti indiferent care dintre parti iese victorioasa. Alegerea e dificila.

Ceilalti murmurara in semn de aprobare.

Uitandu-se la Ishmael cu dragoste, fiica lui facu un pas mai aproape de el.

— Esti cel mai familiarizat cu sutrele, tata. Cuvantul lui Budallah ne da vreo idee?

— Sutrele Koranului sunt intotdeauna pline de idei, raspunse Ishmael. Uneori chiar prea multe. Cineva poate gasi un verset care pare relevant pentru orice situatie, justificari pentru orice alegere dorim sa facem.

Ishmael se uita la vechea nava la care Norma Cenva si inginerii ei alesi pe spranceana lucrasera atatea luni. Numai Keedair ramasese la bord, alergand dintr-o parte in alta intre nava si birourile de afaceri, adunand ordine de plata si salvand dosarele financiare.

Ishmael privi printre gene.

— Aliid uita telul nostru final. Pretuieste razbunarea mai mult decat orice altceva, dar prioritatea noastra ar trebui sa fie sa readucem libertatea poporului nostru.

Conducatorul zensunnit trebuia sa faca o alegere care ar proteja-o pe Chamal, pe sotul ei si pe toti acesti oameni . chiar daca asta insemna ca nu si-ar mai vedea niciodata sotia sau cealalta fiica.

— Ishmael, trebuie fie sa ne alaturam luptei sale sau sa impartasim soarta stapanilor de sclavi, insista Rafel. Acestea sunt singurele noastre optiuni.

— Nu-i adevarat!

Se uita semnificativ spre nava mare, tacuta.

— Intrevad o alta cale .

Adeptii lui se intoarsera sa-i urmareasca privirea, iar pe fetele lor se vedea ca incepeau sa-si dea seama si ca nu le venea sa creada.

Ishmael continua:

— Imi voi conduce poporul departe de locul asta, departe de lumea asta . catre libertate.

In timp ce restul orasului se grabea spre ultima festivitate a lordului Bludd, Tio Holtzman avea probleme mai importante pe cap. Inventatorul nu se mai gandise la Bel Moulay de la executia acestuia, care ar fi trebuit sa puna capat tuturor plangerilor budislamicilor de pe Poritrin.

Ca si copiii, sclavii ar trebui sa fie vazuti, nu si auziti.

Era o dupa-amiaza racoroasa, dar el voia sa ia masa de pranz afara, pe terasa de pe faleza care domina fluviul Isana. Se infofoli si le ceru bucatarilor sa-l serveasca acolo; daca se simtea destul de confortabil, putea petrece ore intregi in acest punct de observatie, cantarind posibilitatile, asa cum trebuia sa faca un savant. In graba, o sclava sterse scaunul marelui om, apoi i-l tinu astfel incat sa se poata aseza.

Comanda apoi mancarea lui obisnuita. Lui Holtzman ii placea sa aiba ceva specific in fiecare zi, potrivit unei rutine stabilite. Prefera sa indeplineasca lucrurile in moduri previzibile, astfel incat sa-si poata face planuri in fiecare zi, fara sa fie distras de lucruri ce i-ar fi pututa irosi timpul. Sclava care-l servea, o bruneta draguta in rochie de dantela alba, aparu ducand o tava cu cafea fierbinte, aburinda. Ii turna o ceasca de marimea unui castron de supa, iar el sorbi cu atentie.

Pe apa, mult dedesubt, un slep incarcat pana la varf cu produse agricole plutea lenes in josul curentului, catre Starda, unde urma sa fie descarcat. Ambarcatiunea nu avea o tovarasie prea numeroasa. O mare parte din traficul raului fusese deviat cu ocazia festivitatilor de la amurg. Holtzman ofta; lordul Bludd sarbatorea intotdeauna cate ceva.

In ultima saptamana, Holtzman se cufundase in notele si planurile lui Norma, incercand sa priceapa ce facea femeia cu nava aceea veche de marfa. Poate ca ar trebui sa confiste chiar vehiculul demodat, in ciuda protestelor zgomotoase ale lui Tuk Keedair, cu toate documentele lor legale. Dar Venkee Enterprises avea la fel de multi bani ca si Holtzman insusi, iar el nu voia o batalie deschisa in fata judecatorului. Mai mult decat orice, voise s-o vada pe Norma Cenva facandu-si bagajele, cu reputatia transformata in ruine.

Acum, daca ar fi putut doar sa inteleaga ce pusese ea la cale, ar fi fost o frumoasa rasplata.

Sorbindu-si cafeaua, Holtzman se intreba daca n-ar trebui sa se consulte si cu alti experti in domeniu, dar se hotari sa nu incredinteze documentele nimanui altcuiva.

Probabil ca totul e o pierdere de vreme, gandi el, stergandu-se la gura cu un servetel fin. Norma Cenva e o neghioaba, cu o misiune neghioaba.

De ore intregi, sclavii zensunniti se prefaceau ca nu era decat o zi de lucru ca oricare alta, inchizand marele hangar astfel incat Tio Holtzman sa poata prelua controlul operatiunilor. Tuk Keedair facea inventarul si supraveghea munca, dar inima lui parea sa fie in alta parte. In curand avea sa plece.

Cu emotie tot mai mare, vestea se raspandi rapid printre muncitorii zensunniti din hangarul imens. Soaptele tainice si ochii stralucind de nerabdare se amplificau sub influenta valurilor de imaginatie si a posibilitatilor neasteptate. Asteptasera ca Ishmael sa primeasca un semn de la Budallah, iar acum erau dornici sa-l urmeze.

Ishmael isi facea griji ca ii indemnase sa fie pasivi prea multa vreme. Se temea ca zensunnitii uitasera cum sa fie puternici. Dar nu era momentul pentru indoieli.

Chiar inainte de amiaza, orasul indepartat Starda incepu sa se agite din cauza ceremoniilor preliminare dinaintea debutului oficial al festivalului aniversar. Cetatenii si chiar garzile de dragoni nu banuiau nimic si se simteau multumiti de ei insisi.

La apusul soarelui, Aliid urma sa-si declanseze revolta. Ishmael stia ca trebuie sa-si conduca fiica, pe sotul ei si pe toti ceilalti sclavi departe de conflagratie inainte de acel moment.

Ca si cum ar fi indeplinit o sarcina stabilita, deschise rampa de imbarcare a marii nave. Pretinzand ca-si vad de treaba, oamenii incepura sa urce pe nava cu bidoane cu apa si provizii din baraci sau din hangar. Keedair – dupa ce descoperise, spre surpriza lui, ca nava parea inca in stare de functionare – le ordonase deja sa transporte la bord o mare parte dintre echipamentele si obiectele sale de valoare. Cu toate materialele proiectului pe cale de a fi confiscate in curand de catre lordul Bludd, negustorul tlulaxa voia sa duca aparatul pe orbita, unde putea fi remorcat pana intr-un doc spatial si reconfigurat. Avusese intentia sa transporte ceea ce putea salva in vagonete suspensoare, dar acum i se ivise o varianta mai buna.

Ishmael urmarea totusi sa conduca nava prototip altundeva, pe o planeta noua, departe de vanatorii de sclavi sau de crudele masini ganditoare. Nu-i pasa unde; voia doar sa fie un loc unde sa nu-i supere nimeni. Cu epoci in urma, credinciosii budislamici plecasera din Liga Nobililor, refuzand sa ia parte la razboiul cu masinile. Cu toate acestea, nu fugisera destul de departe, iar diabolicii negustori de carne vie cum era Keedair atacasera asezarile din mlastinile de pe Harmonnthep, in timp ce Jihadul distrusese orasul sacru Darits de pe Anbus IV.

Acum, Ishmael ar avea o sansa sa-si indrume oamenii catre libertatea pe care-o meritau, iar el putea deveni conducatorul care se asteptau ei sa fie.

Pana dupa-amiaza tarziu, sclavii care trudeau din greu ajunsesera la capatul rabdarii. Chamal ramase langa sotul ei, Rafel, si incepu sa arunce priviri nelinistite catre tatal ei. Ishmael nu le putea cere sa mai astepte; trebuiau sa se puna in miscare curand. Clipa cu clipa, nelinistea crestea, ca un val fierbinte de sange alergandu-le prin vine.

Tuk Keedair, bombanind, se uita incruntat la zensunniti, ca si cum in minte ar fi inceput sa-i apara indoieli in privinta comportamentului lor, apoi se intoarse in birou.

In sfarsit, Ishmael trimise un semnat tacut, iar sclavii isi parasira posturile si se adunara in mijlocul hangarului. Ishmael se aseza in fata trapei deschise a navei gigantice, bine aprovizionate, si scoase un tipat ascutit, suierat, un vaier straniu pe care nu-l mai folosise din zilele copilariei, cand vana pe Harmonthep.

Captivii zensunniti scoasera tipete asemanatoare, caracteristice diferitelor lor planete si culturi. Desi fusesera inrobiti multa vreme, nu-si uitasera trecutul.

Tanarul Rafel si inca doi din grupul lui alergara catre comenzile consolei si deschisera acoperisul imens al hangarului. Zanganind si huruind asurzitor, placile ondulate suprapuse alunecara deoparte, expunand nava prototip la cerul brazdat de nori. Aerul inviorator de afara mirosea a libertate, iar oamenii ovationara cu o nerabdare inflacarata.

Auzind larma, negustorul tlulaxa iesi in graba din biroul administrativ si se uita fara sa-i vina sa creada la cei o suta de sclavi ingramaditi dedesubtul navei, ca si cum s-ar fi aliniat pentru inspectie.

— Ce faceti? Treceti inapoi la lucru! Acum! Mai avem doar ziua de azi ca sa .

Inainte ca macar sa-si poata scoate arma paralizanta, cincisprezece sclavi il inconjurara pe Keedair si-i taiara calea de evadare Rafel ii conducea si, doar prin numarul lor, il coplesira cu usurinta pe barbatul cel scund, ignorandu-i protestele cand el ii injura si-i scuipa. Apoi il apucara de brate. Tanara Chamal, aratand puternica si hotarata, il trase de coada lunga, partial incaruntita, ca si cum ar fi fost un lant conectat la capul lui.

Keedair tipa de durere si de furie.

— Nu puteti sa-mi faceti asa ceva! Voi avea grija ca fiecare dintre voi sa fie executat!

Il trasera in fata lui Ishmael, care se uita cu dezgust si cu dispret la omul direct raspunzator pentru luarea lui in sclavie.

— Veti fi pedepsiti pentru aceasta nesabuinta! jura Keedair.

— Nu chiar, replica Ishmael. E singura noastra sansa. In cursul urmatoarei ore, o revolta sangeroasa va incepe in Starda. Nu vrem sa participam la masacru, dar insistam sa ne redobandim libertatea.

— Nu puteti scapa, spuse Keedair, fara sa sune sfidator, afirmand doar un fapt. Garzile de dragorii va vor urmari oriunde va veti duce. Va vor urmari pana-n panzele albe .

— Nu si daca plecam de pe planeta, negustorule de sclavi!

Rafel se apropie de fostul negustor de carne vie, intimidandu-l:

— Vrem sa zburam departe de-aici, intr-o lume indepartata.

Ishmael apasa cu degetul pieptul micului tlulaxa.

— Iar tu ne vei duce – cu nava lui Cenva!

Alege-ti cu grija bataliile. Pana la urma, victoria si infrangerea sunt niste probleme care depind de propriile tale alegeri atente – sau nesabuite.

TLALOC, Slabiciunile Imperiului.

Ca la un semn, umbra rosie ca sangele a apusului de pe Poritrin marca inceputul violentelor.

La docurile din delta fluviului, Aliid si otelitii sai camarazi zensiiti stateau in spatele gardurilor, in timp ce specialistii locali in materiale incendiare aranjau containerele cu pulberi incandescente. Transportul florilor pirotehnice era considerat o munca periculoasa, potrivita doar pentru sclavi, iar Aliid nu se plansese de insarcinare. In schimb, lucra cu discipolii sai alesi ca sa aranjeze o surpriza pentru stapanii lor fara inima. Dupa atatea generatii, sosise – in sfarsit – timpul!

Lordul Niko Bludd statea, impreuna cu tovarasii lui de distractii, pe un podium inalt, batut de vanturi, amenajat pe un slep inconjurat de steaguri fluturande. Nobilul filfizon decretase ca acest spectacol trebuia sa fie cea mai mareata dintre toate festivitatile aniversare.

Inversunat, Aliid promisese sa faca evenimentul nu numai memorabil, ci chiar legendar. Mesaje clandestine fusesera raspandite prin tot orasul. Niciunul dintre stapanii orbi nu banuia pericolul, dar sclavii din fiecare casa erau pregatiti. Recrutii lui zensiiti din orasul Starda si din asezari raspandite pe tot Poritrinul erau nerabdatori sa inceapa. Aliid n-avea nici o indoiala ca domnia nobilimii de aici urma sa fie rasturnata rapid si decisiv.

Garzile de dragoni erau postate pe tarmul fluviului cu ocazia sarbatorii, iar familiile bogate isi lasasera sclavii in conacele insirate pe faleze. Atacurile aveau sa fie atat de rapide si de raspandite incat dragonii nu vor putea reactiona niciodata la timp. Sclavii se vor inarma cu torte, bate, cutite improvizate, orice le cadea in mana. In plus, Aliid stia de unde sa obtina arme sofisticate pe care dragonii nu s-ar astepta ca ei sa le aiba.

Totul prindea contur .

Trompete lungi facura sa rasune o muzica de fanfara de alamuri in amurg. Lordul Bludd isi flutura in jurul corpului roba colorata si ridica mainile pentru a anunta inceperea festivalului.

Pe un camp de noroi, in mijlocul fluviului lenes, tehnicienii artificieri incercara sa-si aprinda florile pirotehnice aranjate cu maiestrie, insa fara succes. Dupa cateva clipe, cand nimic nu se intampla, multimea de pe malul fluviului incepu sa murmure si sa se foiasca nelinistita.

Aliid privea totul surazand, asteptand.

Fanfara de alamuri izbucni din nou, ca si cum lordul Bludd era nerabdator sa vada pornind focurile de artificii. Aliid ranji, stiind ca, atunci cand echipa avea sa deschida artificiile neascultatoare, avea sa le gaseasca umplute cu cenusa si nisip in loc de pulberi irizate volatile.

Adevaratii explozivi disparusera in alta parte.

Iritat, lordul Bludd facu un semn, si fanfara trambita a treia oara. De data asta fu rasplatit cu explozii stralucitoare care erupsera in intunericul tot mai des – dar flacarile orbitoare veneau din depozitele pline de la docuri. Toate focurile de artificii pe care Aliid si camarazii sai le luasera pe furis din zona scenei erau acum detonate in explozii intense, furioase, aruncand in aer optsprezece magazii deodata. Tipete de uimire se raspandira prin multime. Apoi alte explozii rasunara sus, pe faleze .

Aliid ranji in barba.

Sclavii alergau prin oras aprinzand substantele inflamabile si catalizatorii pe care-i plantasera in ultimele cateva zile. Daca totul mergea asa cum era planuit, mai mult de cinci sute de locuinte din orasul dens populat Starda ar trebui deja sa izbucneasca in flacari. Holocaustul avea sa avanseze repede, cu focare erupand si raspandind focul de la un capat la altul al orasului.

Starda e condamnata.

Lordul Bludd, garzile lui de dragoni sau cetatenii nu puteau face nimic pentru a evita dezastrul. Amploarea distrugerii va fi proportionala cu mania pe care sclavii budislamici o adunasera inauntrul lor vreme de atatea generatii.

Alarmele se declansara in tot orasul si sirenele incepura sa sune. Lordul Bludd isi folosi amplificatorul de voce ca sa strige prin sistemul de difuzoare, implorand fiecare cetatean sa lupte si pe toti proprietarii sa-si puna sclavii sa contribuie la efort.

— Trebuie sa salvam frumosul nostru oras!

Aliid se multumi sa rada, ca si altii o data cu el. Cand unul dintre supraveghetorii de sclavi striga dupa ei sa ajute, nu facura decat sa se intoarca si sa fuga, scapand cu usurinta. Peste tot in Starda, zensiitii alergau din casa in casa, dand foc si sfaramand tot ce puteau. In sectoarele miniere sau agricole, alti prizonieri se rasculati si macelareau familii, punand stapanire pe terenuri si case. Revolta nu va putea fi oprita niciodata. Nu de data asta .

Aliid si oamenii lui intrara cu forta intr-unul dintre muzeele in municipale ale Poritrinului, unde erau expuse arme: lansatoare de rachete aparent arhaice, grenade si arme primitive, cu proiectil. Aliid stia insa ca acestea inca functionau.

Sclavii sparsera vitrinele si apucara armele, luand chiar si cutite si sabii. La sfarsit, beat de speranta, Aliid lua o arma grea, lustruita, care fusese inventata cu secole in urma, dar fusese abandonata din cauza lipsei de eficienta energetica. Pusca perfectionata cu laser era capabila sa descarce o raza de mare energie capabila sa reteze multi inamici de la distanta – atata timp cat o tinea bateria.

Multumit de senzatia pe care i-o dadea si de echilibrul armei, Aliid isi insusi pusca laser, dandu-si seama de nivelul ravagiilor si al distrugerilor pe care le putea provoca. Apoi alerga pe strazi cu adeptii sai. Deasupra, vazu laboratoarele din varful falezei ale lui Tio Holtzman, si stiu de unde sa-si inceapa ambitioasa misiune de razbunare personala.

Singur in mijlocul unei multimi zensunnite furioase, Tuk Keedair intra in panica.

— Sa va iau in nava care pliaza spatiul? Imposibil! Nu sunt decat un negustor! Cunosc fundamentele zborului, dar nu sunt pilot sau navigator profesionist! Iar asta mai e si o nava netestata! Are motoare experimentale. Totul e .

Rafel apuca mai strans bratele negustorului de carne vie si-l scutura cu violenta.

— Este singura si ultima noastra speranta. Suntem niste oameni disperati. Nu ne subestima.

Vocea lui Ishmael se auzi, rece si plina de manie.

— Imi aduc aminte de tine si de amicii tai, Tuk Keedair . Tu mi-ai atacat satul pe Harmonthep. Tu l-ai aruncat pe dragul meu bunic in mlastina cu tipari uriasi. Tu mi-ai distrus poporul!

Se apleca foarte aproape de fata negustorului tlulaxa.

— Vreau libertatea si o noua sansa pentru fiica mea si pentru toti acesti oameni.

Arata catre multimea agitata din hangar.

— Dar daca ne silesti, va trebui sa ma multumesc cu simpla razbunare.

Keedair inghiti cu greutate, se uita la sclavii furiosi si spuse:

— Daca moartea e singura alternativa . atunci as putea foarte bine sa incerc sa pilotez chestia asta. Dar sa fiti constienti ca nu stiu ce fac. Noile motoare de pliere a spatiului n-au fost niciodata testate cu pasageri si cu o incarcatura adevarata.

— Oricum ati fi facut experimentul cu noi in calitate de cobai!

Keedair, crispat, incuviinta.

— Probabil.

La un gest al lui Ishmael, sclavii urcara grabiti in nava. Aveau sa se ascunda si sa astepte in cabinele de dormit, in cele comune si pe coridoarele care nu erau incarcate cu materiale impachetate. Aveau sa-si ia paturi, sa stea unul langa altul si sa spere ca sa mearga.

— Inca ceva .

Keedair se sili sa-si recapete increderea.

— Nu-mi aduc aminte decat de coordonatele unei singure destinatii: Arrakis. E o planeta marginasa spre care am facut cea mai mare parte a ultimelor mele curse comerciale. Voiam sa testam nava ducand-o acolo.

— Ne putem face un camin pe Arrakis? intreba Chamal, cu ochi stralucitori. E un tinut paradisiac si pasnic, un loc in care sa putem fi liberi – si aparati de oameni ca tine?

Chipul ei se intuneca.

Keedair arata de parca i-ar fi venit sa rada de aceasta sugestie, dar nu avea curajul s-o faca.

— Pentru unii este.

— Atunci du-ne acolo, ii ordona Ishmael.

Zensunnitii il impinsera pe inspaimantatul tlulaxa in susul rampei si mai departe, in cabina de pilotaj. O suta unu zensunniti se imbarcara si inchisera ermetic trapele, lasand hangarul gol, in timp ce amurgul se lasa asupra fluviului Isana.

Keedair se uita la comenzile improvizate pe care le instalase Norma Cenva, fiecare etichetata in ciudatul ei limbaj presacurtat. Cunostea principiile de baza ale functionarii navei si pricepuse cum sa introduca precis coordonatele dorite.

— N-am de unde sa stiu daca o fiinta umana poate suporta trecerea instantanee prin anomalia dimensionala a spatiului pliat.

Keedair era, evident, atat speriat de necunoscut, cat si intimidat de amenintarea sclavilor.

— De fapt, nici macar nu stiu daca nava o sa zboare vreun pic.

— Stabileste coordonatele, comanda Ishmael.

Stia ca la docurile din Starda si in delta fluviului, adevaratele violente erau pe cale sa inceapa. Se ruga cerului ca Ozza si cealalta fiica a lui sa fie in siguranta, departe de masacrul si de varsarea de sange a lui Aliid. Dar nu le putea salva acum, si n-avea nici cea mai mica speranta c-o sa le mai vada vreodata.

— Trebuie sa plecam de pe Poritrin, inainte de a fi prea tarziu.

— Amintiti-va, v-am avertizat.

Keedair isi dadu coada lunga peste umar.

— Daca motoarele astea Holtzman ne arunca intr-o alta dimensiune unde sa va zvarcoliti in agonie pentru vesnicie, sa nu-mi blestemati numele.

— Deja iti blestemam numele, replica Ishmael.

Posomorat, Keedair porni motoarele netestate de pliere a spatiului.

In mai putin de o bataie de pleoapa, nava disparu in neant.

Tio Holtzman statu relaxat, cugetand, pana cand cerul se rumeni in culorile soarelui la apus. In aval, multimile erau adunate in fata tribunelor oratorice pentru a asculta declaratii monotone, in timp ce in departare se auzea bubuitul ritmic al muzicii orchestrelor.

Isi impinse scaunul de langa masa chiar in momentul in care o adiere ii lua servetelul si-l purta dincolo de marginea falezei. In timp ce omul de stiinta il urmari plutind tot mai departe, observa distrat depozitele arzand pe malul celalalt si in piata de sclavi, dar nu se ingrijora. Oamenii lordului Bludd aveau sa se ingrijeasca de asta.

Intorcandu-se inauntru, la treaba, Holtzman isi chema sclavii casnici. Nimeni nu raspunse. Enervat, continua sa incerce sa descifreze documentele confiscate de la Norma Cenva, analizand simbolurile matematice si ignorand alte semne si desene schematice.

Se cufunda atat de mult in notitele ei frenetice, incat nu auzi zarva din casa – strigate de oameni, zgomot de sticla sparta. In sfarsit, la sunetul unui foc de arma, tresari si urla dupa garzile sale de dragoni. Cei mai multi dintre ei erau insa plecati, asigurand securitatea la festivalul de pe malul fluviului. Focuri de arma? Vazu pe ferestre alte cladiri arzand in partea centrala a orasului si auzi un vuiet indepartat, urmat de tipete. Mormaind nelinistit, isi puse scutul personal, asa cum avea obiceiul, si se duse sa vada ce era cu larma aceea.

Alergand pe un coridor de la ultimul etaj al casei elegante a lui Holtzman, Aliid tragea cu antica lui pusca laser furata, incinerand statui si picturi pretioase peste tot in jur. Auzi din spate strigatele de veselie ale sustinatorilor sai care eliberau sclavii din casa.

Chiar in fata lui, doi dragoni incercau sa blocheze coridorul, dar Aliid ii taie in bucati cu pusca laser, topindu-le carnea de pe oase. In ciuda vechimii, arma asta era o jucarie extrem de folositoare, cu o putere de foc impresionanta.

Pentru ca Aliid slujise aici cu ani in urma, putea sa ghiceasca unde avea sa-l gaseasca pe increzutul savant. Cateva clipe mai tarziu, navali in apartamentul privat, cu douazeci de oameni furiosi in urma lui.

In mijlocul camerei statea un barbat cu barba carunta, cu bratele incrucisate la piept, ascunse in manecile voluminoase. Ceva sclipea in jurul lui, deformandu-i trasaturile fetei. Indignat, Holtzman ii infrunta pe rebelii cu priviri salbatice, fara sa-l recunoasca pe Aliid.

— Plecati, inainte sa-mi chem garzile!

Neabatut, Aliid inainta cu pusca laser.

— O sa plecam, dar nu inainte sa va fi strivit pe voi, stapanii de sclavi!

Recunoscand arma invechita, chipul lui Holtzman deveni o masca a groazei, ceea ce paru doar sa-l incurajeze pe Aliid. Exact asa isi imaginase el ca va fi totul!

Fara remuscari, trase in batranul si crudul proprietar de sclavi.

Rafala laserului alb-violet lovi scutul personal al lui Holtzman si interactiona cu acesta, generand o explozie titanica. Casa de pe faleza a inventatorului, laolalta cu cea mai mare parte a orasului Starda, fulgera cu o lumina alba orbitoare, intr-o incandescenta pseudoatomica.

Nu exista sisteme inchise. Pur si simplu, timpul se termina pentru observator.

Legenda lui Selim Calaretul Viermilor.

In timp ce indruma trupa de mercenari bine inarmati din afara planetei catre tinta – si catre propria lui razbunare – naibul Dhartha isi dadea seama din ce in ce mai clar ca acesti oameni ursuzi, trecuti prin multe, nu vedeau in el nimic mai mult decat un servitor. Pentru ei, conducatorul zensunnit era doar cineva care putea sa-i conduca la tinta. Nu era un comandant.

O data ce convoiul de aparate de zbor plecase din Arrakis City, luptatorii angajati ii aratasera prea putin respect. Dhartha statea in vehicul cu cinci razboinici zensunniti care i se alaturasera pentru o expeditie de razbunare kanla. Dar mercenarii oteliti priveau acest grup ca pe niste nomazi primitivi, amatori jucandu-se de-a soldatii. Aveau insa cu totii acelasi scop – sa-l distruga pe Selim Calaretul Viermilor.

Toti la un loc, luptatorii aveau destula putere de foc si explozivi ca sa macelareasca fiecare bandit fara macar sa puna piciorul pe pamant si sa-si murdareasca mainile. Personal, naibul Dhartha ar fi preferat sa-si apuce dusmanul de par, sa-i traga capul pe spate si sa-i despice gatul. Voia sa urmareasca lumina stingandu-se in ochii lui Selim, in timp ce sangele gros si cald ii tasnea pe degete.

Cu toate acestea, Dhartha era dispus sa renunte la asemenea placere in schimbul asigurarii ca Calaretul Viermilor si banda sa aveau sa fie nimiciti.

Curenti calzi se ridicau ca fumul din dunele unduind in aerul incins, iar aparatul de zbor salta pe valurile grele de aer. O linie compacta de creste si de stanci sparte se inalta in fata lor ca un continent izolat, departe, in largul desertului.

— Cuibul tau de paraziti este chiar in fata, anunta capitanul mercenar.

Pentru Dhartha, acest ofiter si oamenii lui erau cu totii necredinciosi. Veneau de pe cateva planete din Liga Nobililor. Unii se antrenasera ca mercenari pe Ginaz, dar fusesera gasiti necorespunzatori si nu fusesera niciodata acceptati in grupul de razboinici de elita. Cu toate acestea, erau luptatori si ucigasi . exact ceea ce le cerea situatia.

— Am putea sa bombardam pur si simplu crestele, sugera un alt mercenar. Sa tabaram peste ei si sa transformam toata gramada de stanci in pulbere arsa.

— Nu, insista Dhartha. Vreau sa numar trupuri, sa tai degete ca trofee.

Unii dintre oamenii din detasamentul lui de kanla murmurara in semn de incuviintare.

— Daca n-o sa putem sa aratam cadavrul lui Selim Calaretul Viermilor in asa fel incat sa-l vada cu totii, daca nu putem sa dovedim ca era slab si muritor, discipolii lui isi vor continua sabotajele.

— Pentru ce-ti faci griji, Raul? intreba alt mercenar. N-au nici o sansa, probabil ca toti la un loc au doar trei pistoale maula, iar scuturile noastre personale ne vor proteja de proiectile. Suntem invincibili.

— Asa-i, zise un alt soldat. O babuta ar putea zbura pe deasupra si ar putea bombarda ascunzatoarea pan-ar face-o una cu pamantul. Suntem luptatori sau birocrati?

Dhartha arata undeva in fata pilotului.

— Poti ateriza pe nisip langa stancile de-acolo, unde viermii nu pot ajunge. O sa urcam cu totii, o sa gasim pesterile proscrisilor si-o sa-i afumam ca sa iasa. Calaretul Viermilor va incerca probabil sa se ascunda si sa se puna la adapost, dar o sa le omoram femeile si copiii unul cate unul pana cand o sa vina sa ma infrunte.

— Atunci il putem impusca, striga Raul, si izbucnira cu totii in ras.

Dhartha se incrunta. Incerca sa nu se gandeasca prea mult la ceea ce facea, la felul in care fusese silit sa implore ajutor de la Aurelius Venport. Problema lui Selim Calaretul Viermilor fusese intotdeauna una personala, o vendeta intre ei doi.

Batranii zensunniti din satele tribale indepartate nu faceau nici un secret din dispretul lor pentru Dhartha si pentru cooperarea lui nesilita cu oamenii necurati din afara planetei. Naibul facea afaceri cu strainii, le vindea toata mirodenia pe care-o cereau. Amenajase chiar instalatii din afara planetei in propriul lui sat din coasta muntelui, lepadand vechile cai. Angajandu-i pe acesti mercenari sa-l ajute sa-si obtina razbunarea personala, Dhartha isi dadu seama ca lepadase tot ceea ce contase candva pentru el. In acest caz, nu-i mai pasa de traditiile sau de doctrinele budislamului. Scrasni din dinti, dandu-si seama ca putea fi blestemat sa se duca in Heol pentru ceea ce facea.

Macar Selim Calaretul Viermilor va fi mort.

Convoiul inarmat ateriza langa o invalmaseala de bolovani, si usile vehiculului se deschisera catre aerul fierbinte si uscat. Dhartha era gata sa dea ordine, dar mercenarii lui Venport il ignorara in timp ce ieseau in aer liber. Strigau unii la altii, puneau pe umeri arme cu proiectil, isi reglau scuturile personale. Cateva clipe mai tarziu, oamenii urcara stancile in salturi si lansara un atac coordonat, viguros, asupra fagurelui de pesteri.

Dhartha se simtea ca un spectator. In cele din urma, tafnos, lua comanda celor cinci oameni din trupa de kanla, iar ei pornira alaturi de el, grabindu-se sa tina pasul cu luptatorii care avansau. Isi voiau si ei partea din varsarea de sange.

Timp de multe luni, spionii lui Dhartha adunasera indicii si informatii, pana cand acesta fu convins ca a gasit barlogul bandei Calaretului Viermilor. Era imposibil ca ei sa fi primit vreun avertisment cu privire la atac.

Cand soldatii din afara planetei atacara pesterile din fata lui, Dhartha fu surprins ca nu aude zgomote de batalie, nici strigate sau detunaturi de pistoale maula. Fusesera banditii adormiti? Avansa impreuna cu trupa lui de zensunniti prin gura pesterilor.

Era limpede, aici era locul unde se stabilisera proscrisii. Fusesera sapate camere in gresie, cu perdele decorative si licurigloburi furate aflate inca la locul lor, impreuna cu ustensilele de gatit si alte obiecte casnice.

Dar nu era nimeni in camere. Proscrisii fugisera.

— Cineva le-a spus ca venim, marai capitanul mercenarilor. Suntem tradati.

— Imposibil, replica naibul Dhartha. Nimeni n-ar fi putut ajunge aici mai repede decat aparatul nostru de zbor. Am convocat aceasta expeditie de lupta cu numai cincisprezece ore in urma.

Mercenarii lui Venport se adunara intr-una dintre salile principale, cu fetele inrosite de furie. Il inconjurara pe naibul Dhartha, invinuindu-l limpede pentru esec. Unul dintre ei, un barbat cu cicatrice pe frunte, vorbi in numele celorlalti:

— Atunci explica-ne, om al desertului, unde-au plecat cu totii?

Naibul incerca sa-si controleze respiratia. Mania si nedumerirea clocoteau in jurul lui. Stia ca locul era cel care trebuia. Mirosuri grele, persistente, dovedeau ca traisera oameni aici – si multi – pana de curand. Nu era o momeala, nici o asezare abandonata de mult.

— Selim a fost aici. Nu poate fi prea departe. Unde-ar fi putut sa se duca toti . In desert?

Inainte ca sa apuce cineva sa raspunda, auzira un bubuit slab, indepartat, ca o bataie de inima . sau de toba. Cu insotitorii lui pe urme, Dhartha se repezi la una dintre ferestre si vazu o singura persoana, departe, pe dunele goale – o silueta patetic de mica si de neputincioasa.

— Acolo e! urla Dhartha.

Scotand strigate de lupta, mercenarii se napustira inapoi spre aparatul zburator.

— Dar daca-i o capcana? intreba unul dintre soldati.

Plin de dispret manios, Dhartha se uita la mercenar.

— E numai un singur om. Trebuie sa-l capturam ca sa aflam unde s-au dus ceilalti .

Pe un ton batjocoritor, capitanul mercenar spuse:

— Nu ne e frica de nimic din ceea ce scursura asta a desertului ar putea arunca impotriva noastra.

Mercenarii se repezira sa-l striveasca pe Selim Calaretul Viermilor.

Nisipul era moale sub picioarele incaltate cu bocanci, iar soarele amiezii stralucea puternic si nemilos, vrand parca sa arda cu desavarsire tot ce atingea. In aceasta zi, nici o umbra nu avea sa-l insoteasca pe Selim; pasea intr-o lumina deplina. Se opri in mijlocul pustietatii, acolo unde putea sa-l vada intreaga lume. Se aseza sub soarele orbitor, isi scoase toba si astepta.

Naibul Dhartha si detasamentul lui razboinic nu puteau sa nu-l observe.

In ziua dinainte, in toate pesterile din apropiere fusese un vartej de activitate, in timp ce adeptii lui impachetau provizii, luand numai ceea ce ar fi avut nevoie pentru o calatorie in cel mai adanc bled. Tinerii calareti ai viermilor aratau cu sufletul la gura si plini de hotarare, temandu-se de ceea ce era pe cale sa se intample, dar neindraznind sa puna sub semnul intrebarii viziunea sau ordinele lui Selim.

Ultima care plecase, Marha se agatase de Selim, iar el o tinuse in schimb strans in brate, gandindu-se la viata care crestea in pantecele ei, dorindu-si sa poata ramane cu Marha si sa poata creste acest copil. Dar chemarea lui Shai-Hulud era mai puternica. Stia ce trebuie sa faca, si nu avea de-ales decat sa tina seama de porunca lui Budallah.

— Am facut cea mai buna alegere intrand in grupul tau, spusese Marha cu un amestec de durere si mirare in ochi. Ma rog pentru siguranta ta in aceasta zi, dar daca se intampla ce-i mai rau, Selim, o sa-l invat pe copilul nostru sa fie mandru de tine.

El ii mangaiase obrazul si nu incerca s-o linisteasca cu o falsa cutezanta. Nu stia ce-i rezerva Shai-Hulud.

— Ai grija de fiul nostru.

Pusese mana cu blandete pe pantecul ei.

— Melanjul mi-a spus ca vei da nastere unui baiat sanatos. O sa-i dai numele de . El'hiim. Intr-o zi va fi si el un conducator vrednic, daca face alegerile potrivite.

Chipul ei se luminase de speranta, dar Selim o facuse sa plece.

Acum, in plin soare, se simtea singur si mic, dar Shai-Hulud era cu el. Intreaga lui viata, tot ceea ce facuse sau ar fi putut face vreodata, se intalnise in acest punct. Selim se simtea mai sigur de succesul lui decat in oricare alt moment, de cand avusese parte de prima lui viziune, cu aproape trei decenii in urma.

Naibul Dhartha era dusmanul lui de moarte si vrajmasul lui Shai-Hulud. Conducatorul zensunnit isi vanduse sufletul negustorilor din afara planetei si facuse comert cu sangele vital al Arrakisului – melanjul – lasandu-l sa curga acolo unde n-avea ce cauta. In viziunile date de mirodenie, Selim putea sa vada peste intinderea timpului dintr-un punct de vedere din care numai un zeu sau mesagerul lui puteau vedea. In viitorul indepartat, vedea ceea ce urma sa fie o moarte inceata, indelungata, pentru viermii de nisip .

Batalia de astazi avea sa ramana in amintirea a multe generatii, sa fie repetata in jurul focurilor povestilor vreme de secole. Numele lui Selim ar putea fi uitat, amanuntele incetosate de istorisirile repetate, dar substanta avea sa fie inclusa in mitologia nomazilor desertului. Invocandu-i amintirea, oamenii aveau sa continue sa vaneze culegatorii de mirodenie cu si mai mult entuziasm.

In planul mai larg, ceea ce facea astazi era absolut necesar.

Urmari detestatii soldati din afara planetei aterizand in aparatul lor zburator militar si napustindu-se apoi in sus pe potecile de piatra catre pesterile pe care Selim le folosise atatia ani ca baza de operatii. Buzele i se curbara in jos, cand vazu ca naibul Dharthii se facuse si mai mult de rusine insotindu-se cu venetici, luptatori platiti de pe planete straine. Bine inarmati, acestia se miscau cu ferocitate animalica.

Selim nu putea suferi sa-i vada pangarindu-i casa, pesterile in care el si cu credinciosii lui se intalnisera si sarbatorisera, camera in care el si cu Marha facusera dragoste prima oara. Intrusii acestia nu meritau sa traiasca.

Statea acum cu picioarele incrucisate pe nisip si astepta in timp ce ei scotoceau asezarea abandonata. In cele din urma, nerabdator pentru ca nimeni nu-l vazuse inca, aseza fundul tobei pe nisipul moale. Cu plesnituri energice si precise, batu toba, trimitand un ecou puternic in aerul limpede al desertului si in jos, in dunele stratificate.

O chemare taioasa, o provocare.

Selim auzi strigate slabe de neliniste si furie, apoi luptatorii o luara la fuga, iesind din stanca. Se grabira sa se imbarce din nou in vehiculul lor zburator. Motoarele vuira si improscara fuioare de praf cand aparatul se ridica greoi in aer.

Naibul Dhartha si grupul lui personal de luptatori alergara spre dune pe jos.

Selim batu toba si mai tare, intr-un ritm neinduplecat, insistent. Toba era un instrument de precizie pe care-l facuse chiar el. Loialul Jafar ii aratase cum sa construiasca dispozitivul, folosind resturi de metal pentru cilindru si piei de soareci marsupiali strans impletite pentru membrana. Aceasta toba il slujise multi ani. Chemase multi viermi.

Aparatul zburator inarmat trecu in goana pe deasupra lui, plutind la mica inaltime, astfel incat putea simti miscarea aerului si un val de caldura de la motoare. Nisipul rascolit ii intepa fata, dar Selim nu se clinti. Ar fi putut trage asupra lui, sau ar fi putut arunca explozivi sa-l ucida. Dar pilotul parea sa incerce sa stabileasca daca proscrisul era intr-adevar singur. Fireste ca suspecta o capcana – dar nu era in stare s-o vada. Aparatul descrise din nou un cerc, apoi ateriza pe o suprafata plana de nisip, destul de departe de el. Soldatii mercenari se scursera afara.

Ca si cum ar fi fugarit soldatii din vehicul, naibul Dhartha si razboinicii lui zensunniti alergau poticnindu-se prin peisajul arid. Toti acesti barbati aroganti se credeau pe potriva rigorilor desertului, dar Selim stia ca orice viata de om pe Arrakis era mai putin semnificativa decat un graunte de nisip in largul bledului.

Continua sa bata toba. Ca raspuns, putea simti trepidatii adanci, adanci . devenind tot mai puternice, mai apropiate.

Din partea opusa, luptatorii zensunniti care se apropiau fugeau spre el fluturandu-si armele, uitand pasul inegal pe care-l invatasera in copilarie. Putea auzi injuraturi, provocari, amenintari. Desi era mai in varsta decat cei mai multi dintre luptatorii sai, naibul Dhartha era chiar el in frunte. Asa cum sperase si Selim, turbarea naibului depasise bunul simt.

— Te provoc, Selim Calaret al Demonilor, tuna Dhartha indata ce ajunse la distanta de la care se putea auzi.

Avea vocea profunda, cu o nuanta de gravitate, exact asa cum fusese cand il condamnase pe Selim pentru furtul de apa.

— Ai facut destul rau poporului meu, iar eu am venit sa pun capat vietii tale de proscris.

Din cauza ca asa erau antrenati sa faca, soldatii pornira scuturile personale. Selim nu luptase niciodata cu un scut – nici un adevarat razboinic nu putea fi dependent de o asemenea protectie lasa – si simti o zdruncinatura adanc sub pamant in timp ce barbatii se apropiau de el. Nu stiau ca scuturile lor trimiteau o chemare mai puternica, mai insistenta catre Shai-Hulud, decat putea scoate vreodata toba lui Selim.

— Esti tu un om fara pacat, potrivit sa ma judeci pe mine, naib Dhartha? striga Selim ca raspuns.

Batu si mai mult in toba.

— Un om care a exilat cu buna stiinta un baiat nevinovat de nici o nelegiuire? Ai continuat sa actionezi impotriva lui Shai-Hulud, in ciuda faptului ca stiai limpede despre raul pe care-l provoci. Ai mult mai mult sange pe maini decat mine!

Unii membri ai grupului de luptatori zensunniti strigara alarmati si aratara in departare. Selim nu se intoarse. Simtea vibratiile apropiindu-se, trecerea prin adancuri a viermilor de nisip care se apropiau. Multi.

Mercenarii se oprira poticnindu-se si se invartira in cerc precum niste furnici intaratate, in timp ce terenul nisipos de sub ei incepu sa vibreze si sa fiarba. Cu un vuiet de motoare, vehiculul in curs de retragere se smulse de pe duna instabila si se ridica in aerul prafos.

O clipa mai tarziu, un vierme de nisip urias, adus la nebunie de scuturile personale ale mercenarilor, iesi din sol ca un proiectil, cu gura imensa adunandu-i pe toti soldatii innebunitori dintr-o inghititura.

Selim ramase asezat, ascultand tasnirea nisipului rascolit si urletul deznadajduit al oamenilor prabusindu-se in gatlejul nesfarsit.

Pilotul ridica aparatul mai sus si se repezi catre enormul vierme de nisip care omorase cea mai mare parte a detasamentului de mercenari in cateva secunde. Lansa proiectile explozive din tunurile de la prova, si detunaturile lovira pielea ingrosata a segmentelor viermelui, dezvelind carnea roz de dedesubt. Viermele fara ochi se zvarcoli si se cabra, cautand orbeste un nou inamic.

In timp ce aparatul zburator plonja pentru un nou atac, un al doilea vierme de nisip izbucni din adancurile desertului. Intr-o miscare sinuoasa ca a unei cobre, lovi aparatul, doborandu-l din aer. Viermele se arunca in desert in timp ce aparatul militar se prabusea, iar impulsul absorbi ramasitele in nisip.

Pe cealalta parte fata de Selim, razboinicii zensunniti scapara armele din maini, se intoarsera in panica si fugira. In timp ce-l lasau singur sa-l infrunte pe Selim, Dhartha se uita dupa ei cu furie si dezgust.

Selim nu se temea de Shai-Hulud. Infruntase viermele de multe ori si stia ce-i rezerva Budallah.

— Exista un singur fel de-a muri pentru un Calaret al Viermilor, naib Dhartha .

Selim facuse tot ce-i statuse in putinta sa implineasca destinul ales pentru el. In adancul inimii, stia totusi ca ceea ce era pe cale sa faca avea sa savarseasca mult mai mult. Avea sa paseasca dincolo de realitate, pe taramul miturilor. Povestea lui Selim Calaretul Viermilor si a misiunii sale sacre avea sa dureze vreme de secole.

Apoi un al treilea monstru inota prin nisip si se ridica in fata grupului kanla al zensunnitilor care fugeau. Creaturile erau binecunoscute ca extrem de teritoriale, neintrand niciodata pe domeniul unui rival . dar trei dintre ei raspunsesera chemarilor lui Selim. Se indoia ca cineva mai fusese vreodata martorul unui asemenea spectacol.

Luptatorii kanla nu puteau fugi de al treilea vierme. Creatura biciui aerul si-i devora intr-un vartej de nisip.

Ca in transa, Selim continua sa bata toba. Dhartha, acum singurul supravietuitor, tipa la el. In cele din urma, nisipul incepu sa tremure sub picioarele sale, semnaland ivirea celui de-al patrulea si cel mai mare vierme dintre toti, iar naibul se intoarse si incerca sa scape.

Prea tarziu .

In timp ce duna se prabusi iar nisipul ii aluneca sub picioare, naibul Dhartha se intoarse cu fata spre Selim. Dedesubtul amandurora, Shai-Hulud iesi, cu gura cascata imensa, plina cu dinti de cristal.

Dintr-o singura inghititura, viermele absorbi tone de nisip. Naibul Dhartha aluneca in groapa fara fund.

Viermele de nisip continua sa se ridice, sa inainteze.

Selim isi tinu strans toba in timp ce creatura se inalta ca un inger spre ceruri, cu gura mirosind a tot melanjul de pe planeta desert. In sfarsit, fiara il inghiti si pe el.

Calaretul Viermilor facu ultima lui cursa, o cursa spre eternitate pe gatul invapaiat al lui Shai-Hulud.

Mai devreme, membrii innegurati ai bandei de proscrisi urmasera ordinele conducatorului lor si se dusesera sa aseze o noua tabara intr-o zona de stanci indepartata. Cu inima stransa, Marha ramasese in urma. Simtea copilul crescand inauntrul ei si se intreba daca bebelusul isi va vedea vreodata tatal. Indiferent ce s-ar fi intamplat, jura ca fiul ei va cunoaste toate povestile despre Selim Calaretul Viermilor.

Sotul ii explicase ce trebuia sa faca. Nu-i facea placere aceasta obligatie, dar credea sincer in cauza lui Selim. Ii accepta viziunile ca pe niste mesaje autentice de la Budallah, asa ca nu le putea lepada cand ii convenea, si nici de dragul iubirii.

Ca sa-l vada mai bine pe Selim, urcase pe Stanca Acului, un afloriment inalt care-i oferea o perspectiva dominanta asupra desertului. Cu multa vreme in urma, cand fugise prima oara din satul naibului Dhartha si-si croise drum prin desert, Stanca Acului fusese un punct de reper semnificativ, aproape de pesterile lui Selim. Foarte putini dintre cei care doreau sa se alature bandei de proscrisi ajungeau atat de departe fara sa fie prinsi de cercetasii lui Selim. Dar Marha o facuse.

Acum, il privea pe Selim stand singur pe dune, batand din toba, infruntandu-si dusmanii detestati.

Niciunul dintre mercenarii din afara planetei sau dintre tradatorii zensunniti nu-si imaginase ca Selim ii putea porunci atat de usor lui Shai-Hulud, a carei putere de distrugere intrecea cu mult pe aceea a oricarei arme a soldatilor. Asista la masacru, vazu frenezia viermilor demonici – patru, toti la un loc! – cand distrugeau inamicii.

Apoi urmari cu inima in gat si cu spiritul alunecandu-i in disperare cum cel mai mare vierme de nisip dintre toti, o manifestare a lui Shai-Hulud insusi, se inalta sa-l distruga pe dusmanul de-o viata al lui Selim, naibul Dhartha . dar si pe iubitul ei Selim!

Scoase un tipat jalnic de vaduva, apoi tacu, incercand sa-si gaseasca pacea interioara. Shai-Hulud il absorbea pe marele Calaret al Viermilor in propria lui carne, iar acum Selim avea sa traiasca vesnic ca parte a zeului lor. Un sfarsit potrivit pentru un om – pentru un erou.

Si inceputul perfect pentru o legenda.

Oamenii sunt sclavii mortalitatii lor, din momentul nasterii pana in clipa mortii.

Pasaj religios tlulaxa.

Fara indoiala, existau nave mai vechi si mai decrepite decat asta in care calatoreau printre lumile Ligii, dar Norma nu vazuse niciodata vreuna. Ceea ce facea ca nava dezafectata de care ii facuse rost Aurelius, pentru proiectul de pliere a spatiului, sa arate moderna.

Parasindu-si orbita de stationare din jurul Poritrinului, vechiul aparat vibra accelerand spre spatiul deschis. Interiorul gol mirosea a izolatie arsa, a transpiratie umana si a mancare statuta. Apareau pete pe punte si pe placile peretilor, care pareau curatate doar cu jumatate de inima. Se intreba daca aceasta nava fusese folosita pentru transportul sclavilor, desi acum era singurul pasager, in afara de garzi.

Avea sa fie o calatorie lunga si incomoda, adaugandu-se la rusinea si nefericirea lui Norma.

Doi dragoni cu infatisare ursuza stateau de-o parte si de alta a ei, pe o banca lunga de metal, ca si cum s-ar fi intrebat ce facusera ca sa-l nemultumeasca pe lordul Bludd si sa primeasca aceasta insarcinare indelungata si inceata. Lazi cu marfa (inclusiv propriile ei bunuri) fusesera incarcate in graba in spatiile libere si puse in teancuri rezemate de pereti. Era surprinsa ca Tuk Keedair nu fusese fortat sa i se alature.

Compartimentul deschis pentru pasageri era plin de paturi si banci cu aspect utilitar; Norma vazuse siruri de camere asemanatoare unor sicrie pe puntile de marfuri de dedesubt, probabil paturi de staza. Daca era umplut la capacitate maxima, vehiculul auster ar fi putut duce cel putin o mie de oameni.

— Asta-i o nava pentru sclavi, nu-i asa? il intreba ea pe cel mai apropiat dragon.

El o privi de sus, cu pleoapele grele de oboseala si nu spuse nimic. N-avea nevoie sa raspunda.

Cu imaginatia ei vie, Norma isi inchipui prizonieri budislamici transpirati, inghesuiti, luati cu forta din cine stie ce lume inapoiata. Le simtea nefericirea spectrala, nesfarsita. Murisera oameni pe aceste punti .

Gandul ii arata propriile sale probleme in adevarata perspectiva. Da, fusese trimisa de-acolo impotriva vointei ei, dar cel putin garzile o duceau acasa . chiar daca era in dizgratie. Mama ei avea sa aiba grija ca Norma sa inteleaga ce ratata era. Si totusi lucrurile ar fi putut fi mai rele. Oftand, Norma isi dori sa-l fi avut aici pe Aurelius, sa-i tina de urat in lunga calatorie.

Se foi pe banca de metal, dar nu reusi sa gaseasca o pozitie comoda. Nu prea avea cu ce sa-si ocupe timpul, si nimic care s-o amuze sau sa-i ocupe gandurile. Aceasta nu era o croaziera de lux prin cosmos.

O excursie creatoare prin propria ei minte o ajuta de obicei sa uite de dificultatile fizice. Totusi, dupa ce-i fusese furata munca si-i fusese distrusa viata, Norma se trezi concentrandu-se prea mult asupra imprejurimilor si asupra lipsurilor trupului sau pitic.

Ca sa se linisteasca, se juca cu frumoasa piatra-de-apa pe care i-o daduse Aurelius. Desi nu avusese niciodata nici un efect telepatic asupra ei, se delecta cu amintirile trezite de piatra neteda. Norma inchise ochii si lasa calculele sa-i curga prin fereastra mintii, siruri si coloane lungi de numere si simboluri matematice, ca si cum ar fi fost aliniate in spatiu . chiar dincolo de hublourile acestei nave pentru sclavi.

Desi incercase, savantul Holtzman nu putea sa-i rapeasca nucleul realizarilor. Pastra totul incuiat in coridoarele complicate ale mintii, fiecare amanunt disponibil pentru amintire, tot ce avea nevoie sa stie despre munca ei la plierea spatiului. Explorarea propriilor arhive mentale o amuza, si incepu sa schimbe numerele si simbolurile, urmarindu-le cum apar si dispar dupa voie. Era universul propriu, secret, unde nici o alta persoana nu putea privi desi intr-o zi i-ar fi placut sa i-l impartaseasca si lui Aurelius.

Macar sunt inca in viata. Macar sunt inca libera.

Din departare, auzi o voce sonora, scrasnita. Nu se stie din ce motiv, asta o facu sa se gandeasca la maica-sa dojenind-o pentru vreo alta slabiciune. Ca intr-un vis absurd, Zufa Cenva zbura prin spatiul vid alaturi de nava, uitandu-se inauntru prin hublou la ea insasi, cu ochi aprinsi, ca doi sori mici si rosii.

Brusc, Norma iesi din transa si isi dadu seama de haosul din jurul ei. Garzile de dragoni erau in picioare, strigand in galach, iar nava pentru sclavi inchiriata se abatea de la curs. Motoarele vechi scoteau sunete nefiresti, ca si cum s-ar fi supraincalzit, in timp ce pilotul schimba brusc traiectoria.

Pierzandu-si echilibrul, Norma se rostogoli pana la hubloul de pe perete si se uita afara surprinsa, vazand niste ochi rosii privind-o, insa nu ai mamei. Aceasta privire malefica venea de la un monstru mecanic construit sa arate ca o imensa pasare preistorica, portocaliu cu verde – iar mama ei nu era nicaieri prin preajma, s-o ajute cu puterile de magiciana.

Nava pentru sclavi se cutremura facand manevre de evitare, iar aparatul ca o pasare de prada se indeparta in viteza, aratandu-si orificiile de evacuare si apoi descriind un cerc in jurul lor. Pentru cateva clipe, Norma pierdu din vedere fiara. Soldatii strigara din nou, iar lazile cu marfuri se rasturnara, zdrobindu-se de podea si varsand sticle captusite pline cu rom de Poritrin pentru export.

Femeia alerga peste banca spre hubloul opus. Nava spatiala se zdruncina ca si cum ar fi fost lovita de o explozie, reverberand prin punti cu un sunet ca de ciocan izbit de nicovala. Norma se rostogoli pe puntea de metal ondulat.

Cand ajunse in sfarsit la hublou, vazu din nou monstruosul aparat, napustindu-se asupra vechii nave ca un soim vanand un porumbel neajutorat.

Uriasa masina zburatoare deschise gura zimtata ca si cum ar fi vrut sa racneasca, dezvaluind siruri de dinti artificiali, fiecare la fel de mare cat o usa. Norma avea dificultati sa-si pastreze contactul cu realitatea.

Se intampla asa ceva cu adevarat? se intreba. Parea imposibil. Cumva, gandurile ei canalizate se extinsesera, se dilatasera pentru a cuprinde mult prea mult. Se agata de giuvaier ca de un talisman. Trebuie sa-mi recapat controlul mintii.

Se stradui sa chibzuiasca asupra situatiei, trecand in revista posibilitatile logice. Ar putea, monstruos de tipatorul vehicul, sa fie o . forma zburatoare de cymec? Dar de ce s-ar afla aici o nava inamica, si de ce-ar urmari-o tocmai pe ea?

Aparatul rapitor insfaca nava lenta de sclavi cu niste gheare apucatoare uriase. Norma vazu pantecele verde striat al uriasei masini-pasare, destul de mare ca sa inghita intreaga lor nava. Partea de dedesubt era brazdata de zgarieturi si urme lungi si negre de parjolire, poate in urma unei batalii.

Nava masina deschise un compartiment in pantece si trase inauntru aparatul mai mic, proaspat capturat. Lumini de un verde acid ardeau in incaperea inchisoare, ranind ochii lui Norma.

O data ce nava pentru sclavi fusese inghitita ca o bucata de care cruda, usile aparatului gigant se inchisera.

In interiorul monstrului mecanic, un container de pastrare atarna de tavan ca un sac cu oua de paianjen, mult deasupra vehiculului capturat. Lumini rosii si verzi clipeau in jurul containerului, aprinzandu-se si stingandu-se in valuri pe masura ce creierul fara trup isi amplifica activitatea mentala. Brusc, senzorii tijelor mentale se ivira ca niste gheare electronice, ca sa-si examineze mai bine prada.

In sfarsit, pot sa-mi castig iertarea din partea generalului Agamemnon, gandi Xerxes, incepand sa inregistreze date.

Indiferent cat de sumbra pare situatia noastra, nu trebuie sa abandonam niciodata speranta. Budallah ar putea sa ne faca o surpriza.

NAIBUL ISHMAEL, o chemare la rugaciune.

Fara nici un sunet in izolarea spatiului, pustietatea se sfasie in doua si o nava mare se strecura prin deschizatura . de nicaieri.

Pasagerii zensunniti ingramaditi in vehiculul care plia spatiul lasara sa le scape suspine de surpriza si de panica in momentul in care fura aruncati printr-un nod din spatiu-timp si iesira prin partea cealalta.

Ishmael se simtea ca si cum gandurile i-ar fi luat-o razna. Cand se uita afara, vazu stele care se incovoiara, se rasucira, apoi se vazura din nou clar . dar in alte pozitii, ca si cum harta galaxiei ar fi fost rearanjata. Planeta Poritrin nu se vedea nicaieri, dar ecranul de observatie al navei instabile fu umplut de catre globul aramiu al unei lumi desertice, un pustiu crapat si parjolit.

Nava se prabusea spre ea. Fara coordonate precise ajustate pentru motoarele prototip ale lui Norma Cenva, aparatul spatial devie catre atmosfera Arrakisului. Pilotul nepregatit Tuk Keedair se lupta cu comenzile ca sa restabileasca stabilitatea zborului, si era limpede pentru Ishmael ca nu stia exact ce face cu acest straniu prototip.

Ishmael se ruga pentru siguranta lor.

Traversara fulgerator fata luminata a planetei, unde lumina necrutatoare a soarelui se revarsa peste ea. Chamal se repezi in cabina de pilotaj.

— Arata de parca ar fi facuta din aur, tata!

Un zambet larg acoperea chipul lui Rafel.

— Am scapat din sclavie!

Ishmael se uita la cei doi, stiind ca refugiatii zensunniti erau speriati si nedumeriti de trecerea prin spatiul pliat; in cateva clipe aveau sa-si dea seama ca pericolul nu se sfarsise inca. Nava prototip cobora tot mai mult, cu incetineala inselatoare, catre planeta devenita din ce in ce mare.

— Poti recapata controlul? il intreba Ishmael pe Keedair cu voce joasa.

Negustorul de sclavi tlulaxa se uita la el cu ochi salbatici, intunecati. Sudoarea ii curgea pe fata ingusta.

— Ti-am spus de la inceput ca nu eram sigur ca pot pilota chestia asta. Sper ca esti multumit.

Ishmael ii arunca o privire fiicei sale, care se uita inca pe ecranul din fata al navei spatiale, apoi se intoarse catre negustorul de sclavi.

— Fa tot ce poti. Asta-i tot ce-ti cer.

Keedair se incrunta.

— S-ar putea sa nu reusim .

In timp ce sovaielnicul pilot tlulaxa se lupta cu sistemele de ghidare, vehiculul salta pe stratul superior al atmosferei ca o piatra aruncata pe apa, apoi se arunca in adanc, arzand ca un meteor pe cerul desertului.

Picajul continua, vijelios si distrugator; bucati din carcasa navei furate se desprindeau ca solzii de pe aripile unei molii care zbura primejdios de aproape de o flacara. Zensunnitii isi infruntara soarta, unii dorindu-si sa fi ramas pe Poritrin, in timp ce altii isi acceptau moartea iminenta. O moarte libera, cel putin, gandi Ishmael.

Chamal se uita la tatal ei, neclintita in increderea ca ii va scoate cumva din aceasta criza.

Ishmael se intreba ce facea oare Aliid. Era inflacaratul sau prieten inca in viata, si provocase revolta din Starda atata distrugere cata planuisera zensiitii? Si ce se-ntamplase cu Ozza, pe care-o lasase in urma? Iar dulcea Falina, de numai paisprezece ani . ?

Macar Ishmael isi condusese poporul, inclusiv pe una dintre fiice, destul de departe incat sa nu mai trebuiasca sa se teama niciodata de vanatorii de sclavi sau de masinile ganditoare. Aveau sa fie in siguranta acolo . daca supravietuiau aterizarii.

Potrivit zvonurilor, Arrakis nu avea oceane, numai intinderi necuprins de vaste de nisip neingradit, presarate cu siruri de lanturi muntoase si cu recife de lava. Planeta se mandrea, dupa cum se pare, cu o asezare adapostita, continand un spatioport, care abia daca putea fi socotita oras .

Pe puntea de pilotaj, Keedair reusea cu greu sa conduca nava, luptandu-se pur si simplu pentru supravietuire in timp ce se indreptau catre dune si stanci. Aparatul lasa o dara de foc si de fum prin atmosfera, in timp ce cobora pe langa un sir de stanci colturoase, innegrite – protuberante de lava care se prelinsesera prin fisurile vulcanice active si apoi se intarisera.

Keedair se lupta sa ridice nava suficient cat sa zboare peste peninsula lunga si abrupta, dar motoarele incepura sa tuseasca. Nimeni nu se asteptase ca aceasta carcasa batrana sa mai zboare in misiuni regulate; Norma Cenva avusese pur si simplu intentia sa demonstreze ca interpretarea data de ea efectului Holtzman in scopul plierii spatiului era valida si utilizabila.

Keedair incerca sa stoarca destula viteza din aparatul lor hodorogit ca sa ajunga cu el pe nisip si pe dunele care sa-i amortizeze caderea. Din nefericire, partea de jos a carcasei se freca de o stanca mare si una dintre aripile stabilizatoare se agata de o proeminenta zimtata. Sarira scantei. Vehiculul se roti, despicandu-si pantecele pe un recif de lava, apoi se opri miraculos intr-un buzunar de piatra creat de un cot de lava ridicata.

In cabina de comanda energia se opri, iar compartimentele de locuit mai joase se intunecara, aruncandu-i pe refugiati intr-o bezna absoluta, insotita doar de trosnetele focurilor, de gemetele metalului incins si de soapte speriate.

Ishmael fusese aruncat pe punte si se rostogoli intr-o tumba dureroasa peste scaunul pilotului. Se ridica totusi in picioare, clatinandu-se, sperand ca ceilalti o suta de pasageri se ancorasera cum trebuie de ceva pentru o asemenea aterizare brutala. Rafel se ridica si el de pe jos si se asigura ca sotia lui, Chamal, era nevatamata.

— Deschideti trapele, striga Ishmael. Trebuie sa scoatem toti oamenii, in caz ca nava explodeaza!

— Asta ar fi un sfarsit perfect al aventurii, bombani Keedair.

Coada ii devenise incalcita si zburlita si cu un gest de iritare, o arunca peste umar.

Rafel se uita la el cu furie.

— Ar trebui sa te omoram acum, negustorule de sclavi.

Barbatul tlulaxa arata ca si cum ar fi obosit sa se mai teama.

— Voi nu puteti face altceva, oameni de nimic ce sunteti, decat sa va plangeti si sa amenintati? M-ati rapit, m-ati fortat sa va duc pe alta lume si mi-ati ordonat sa aterizez cu aceasta nava si sa va tin in viata. Am facut-o. De acum inainte, aveti de-a face cu probleme pe care vi le-ati creat singuri!

Ishmael se uita la el, incercand sa-si dea seama daca negustorul de carne vie chiar se astepta la recunostinta. In sfarsit, cu un tremur al metalului, comenzile se stinsera. Ducandu-se la o trapa de salvare, Keedair smuci manerul si reusi sa rupa unul dintre sigiliile dure, astfel ca trapa se deschise.

Refugiatii zensunniti se ingramadira la deschizatura si, cu unelte improvizate, fortara deschiderea usii. Soarele parjolitor si aerul fierbinte al noii lumi patrunsera in nava care gemea.

Deoarece ii condusese pe acesti oameni, organizandu-le evadarea dupa ani de captivitate si ducandu-i catre o noua viata, dincolo de ghearele stapanilor de sclavi din Liga, Ishmael ar fi trebuit sa fie primul care sa puna piciorul pe Arrakis. Fostii sclavi intoarsera capul spre el, asteptand.

Dar Ishmael le facu semn sa mearga mai departe si ramase in interiorul navei prabusite – o incercare de a impune ordinea.

— Nu lasati entuziasmul si nerabdarea sa depaseasca bunul simt, striga el.

Evadatii incepura sa se reverse prin deschizatura, sarind din epava pe solul tare, sfaramat. Unii incepura sa se invarta printre ceilalti, chemandu-si prietenii si pe cei dragi; altii o luara la fuga catre un adapost imaginar pe aceasta lume ciudata si pustie. Lasandu-si sotul pe puntea de pilotaj, Chamal cobori si-i ajuta pe ceilalti sa ajunga la adapost, in siguranta printre stanci, departe de nava.

Rafel era curajos si plin de insufletire, rosu la fata de manie. Il apuca pe Keedair de coada impletita si-l trase din scaunul pilotului.

— Vino afara si vezi unde ne-ai adus. Cat de aproape suntem de civilizatie?

Negustorul ii rase in nas.

— Civilizatie? Asta-i Arrakis! In cateva saptamani, o sa plangeti dupa Poritrin si dupa confortabilele voastre baraci de sclavi.

— Niciodata, jura Rafel.

Dar fostul negustor de carne vie surase intr-un fel atat increzator, cat si resemnat. Rafel il inghionti prin trapa deschisa, si Ishmael il urma. Rafel ramase langa prizonierul lui, pe ciotul unei protuberante negre, sparte de ricoseul vehiculului prototip. Uitandu-se in jur, la peisajul vast si pustiu, chipul tanarului se umplu de uimire, neincredere si apoi disperare. Chamal veni langa el. Nici in cele mai rele cosmaruri, nu se asteptasera vreodata la o asemenea priveliste dezolanta, neprimitoare.

Ishmael statea mandru si se uita la peninsula arsa, neagra-cafenie, care se extindea intr-o curba pana la orizont. Trase adanc in piept aerul Arrakisului, mirosind a praf si a cremene. In scurtul timp petrecut afara, narile si gura i se uscasera deja. Nu vazu nici un arbore, nici o pasare, nici macar un fir de iarba sau o floare.

Parea sa fie cea mai groaznica groapa a Heolului din univers.

Rafel il apuca de guler pe negustorul de carne vie tlulaxa.

— Ticalos tradator! Du-ne in alta parte! Nu putem trai aici!

Keedair rase cu amaraciune.

— In alta parte? Nu m-ai auzit? Uita-te la nava. Nu mai pleaca nicaieri, si nici voi, razvratiti budislamici; traiti aici . sau muriti aici. Nu-mi pasa care din doua.

Unii dintre zensunniti aratau ca si cum ar fi vrut sa tipe sau sa planga, dar Ishmael privi peisajul si ridica barbia in semn de sfidare. Gura forma o linie ferma, hotarata, si puse o mana pe umarul fiicei sale.

— Budallah ne-a ales drumul, Chamal. Si aici e locul unde ne vom face noul nostru camin. Uita visurile despre paradis . Libertatea este mult mai dulce!

Fiecare plan are ceva care il incurca.

Aforism stravechi.

Unul dintre mesajele urgente ale lui Norma ajunse in sfarsit pana la el in timpul unei opriri scurte pe Salusa Secundus, pe drumul de intoarcere de pe Arrakis. Ajungand la birourile companiei, gasi si un comunicat disperat de la Tuk Keedair, adaugand amanunte suplimentare la dezastrul care se abatuse asupra proiectului de pliere a spatiului. El si cu Norma fusesera exilati de pe planeta. Mormaind injuraturi impotriva lordului Bludd si a lui Tio Holtzman, Venport rechizitiona prima nava disponibila a Venkee si porni in graba direct spre Poritrin.

Pe drum, in halte, Venport afla despre o imensa catastrofa, care puse in umbra informatiile mai vechi. In mijlocul unei revolte a sclavilor, intregul oras Starda fusese anihilat, in aparenta prin folosirea armelor atomice.

Nu-i venea sa creada si crezu ca o sa innebuneasca de ingrijorare in timpul plicticoasei calatorii. Macar dac-ar fi avut acces la tehnologia de pliere a spatiului, ar fi putut ajunge pe Poritrin imediat. Norma era in mare incurcatura, si in cel mai bun caz era deja exilata de pe planeta pe care traise vreme de aproape trei decenii. Nu putea decat sa spere ca scapase la timp de pe Poritrin. Ii pasa mult mai mult de binele ei, decat de pierderile comerciale ale companiei.

Primi insa dovezi ca nu ajunsese niciodata pe Rossak, iar acum se temea ca se intamplase ceva groaznic. Poate ca nu scapase niciodata din Starda si facea parte dintre milioanele de morti .

Aceasta urgenta personala si de afaceri, mai mult decat orice altceva in viata lui, il convinse de necesitatea vitala de a avea transporturi si comunicatii mai rapide prin spatiu. Nu numai pentru el insusi, ci pentru intreaga rasa umana. Tehnologia atarna totusi de un fir extrem de fragil. Numai geniul lui Norma Cenva detinea secretul folosirii efectului Holtzman pentru a plia spatiul. Nimeni altcineva nu putea intelege.

Dar unde e?

Cu un an in urma, amanase cu calm raspunsul la cererea lui in casatorie, ocolind intrebarea din stanjeneala, din tulburare, din nehotarare . dar ii promisese sa-i dea un raspuns la intoarcere. Ar fi trebuit sa vina inapoi pe Poritrin cu mult mai repede. De ce ramasese departe atat de mult timp?

Stia ca, si daca s-ar fi hotarat sa-i accepte propunerea, Norma tot ar fi ramas in laboratoarele ei, lucrand la nava prototip, iar el tot ar fi plecat sa se ocupe de obligatiile impuse de afacerile sale comerciale. Umerii i se incovoiara. Numai gandul la zambetul modest al femeii, la incantarea distrata atunci cand era cu el – fie ca il socotea prieten, frate mai mare sau iubit – ii dadea o senzatie de caldura in piept.

Venport stia ca o iubea de multa vreme, chiar daca avusese nevoie de timp ca sa-si recunoasca sentimentele. Daca nimeni n-o considera frumoasa pe Norma, el o socotea atragatoare datorita a ceea ce era – un geniu bland cu o pasiune pentru arta matematicii care depasea pana si cel mai pur fanatism al celui mai devotat luptator al Jihadului. Deja ii era teribil de dor de ea. Iar acum .

Te-am pierdut?

Venport ajunse la fluviul Isana la miezul noptii, ora locala. Controlorii de trafic suprasolicitati ii dirijara naveta in jurul locului parjolit al dezastrului din Starda, catre un teren de aterizare temporar amenajat pentru toate vehiculele de urgenta si medicale care se grabisera sa vina pe planeta.

Lumina care licarea in uriasul crater radioactiv avea o nuanta portocalie mohorata, de-a lungul falezelor fluviului unde locuisera nobilii. Simpla priveliste ii apasa pieptul ca o piatra grea, impiedicandu-l sa respire. Lordul Bludd, Tio Holtzman si sute de alti oameni disparusera, vaporizati.

Cum o s-o mai gaseasca vreodata pe Norma?

Stand printre multimile de la spatioportul provizoriu, Aurelius Venport se uita in ochii refugiatilor si vazu in ei o senzatie de infrangere trista, ranita. Nimeni nu parea sa stie exact ce se intamplase, cum obtinusera niste simpli sclavi budislamici o arma atomica. Alte indicii pareau insa sa arate ca explozia nu prevenise tocmai dintr-o reactie nucleara in lant, ci din ceva asemanator .

Si nimeni nu stia nimic despre fosta asistenta a lui Holtzman. Norma Cenva era cea mai mica dintre problemele lor.

Venport isi dadu seama ca s-ar putea sa aiba nevoie de mult timp ca sa descopere raspunsurile. Nu erau disponibile hoteluri si nici alte locuri unde ar fi putut fi gazduit. Majoritatea cladirilor destinate oaspetilor se aflasera in zona exploziei, iar alte apartamente si hoteluri de la periferie erau ticsite de supravietuitori ai rascoalei sangeroase.