Agatha Christie - misterul salului spaniol

DOMNUL EASTWOOD privi in tavan, spre podea apoi, incet, spre peretele din dreapta si, dupa aceea, cu un efort peste puteri, isi lipi iarasi ochii de masina de scris din fata sa.

Hirtia de un alb imaculat purta doar un titlu scris cu majuscule:

MISTERUL CELUI DE-AL DOILEA CASTRAVETE, asa suna titlul. Un titlu placut. Anthony Eastwood simtea ca oricine il va citi va fi in acelasi timp socat si captivat. „Misterul celui de-al doilea castravete”? o sa spuna. „Despre ce ar putea fi vorba? Un castravete? Al doilea castravete? Trebuie neaparat sa citesc povestirea asta! Si o sa fie tulburat si fermecat de usurinta desavirsita cu care acest maestru al prozei politiste a tesut o intriga pasionanta in jurul unei banale legume.

Asa era foarte bine. Anthony Eastwood stia – ca oricine, de altfel – cum ar fi trebuit sa fie povestirea. Necazul era ca nu reusea cu nici un chip sa inceapa. Cele doua atribute esentiale ale unei povestiri erau titlul si intriga; restul insemna doar munca de rutina. Uneori insusi titlul ducea la intriga si totul venea de la sine. Acum, insa, titlul continua sa il sfideze de pe pagina goala si nu lasa sa se intrezareasca nici cel mai mic detaliu al intrigii.

Din nou privirea lui Anthony Eastwood pretinse inspiratie tavanului, podelei, tapetului si nu aparu nimic.

Numele eroinei va fi Sonia, hotari pentru a urgenta demarajul. Sonia sau poate Dolores. O sa aiba pielea palida ca fildesul, acea culoare care nu se datoreaza unei sanatati precare, si ochii asemeni lacurilor insondabile. Numele eroului va fi George sau, mai bine, John; ceva scurt si englezesc. Apoi gradinarul presupun ca o sa apara si un gradinar, doar trebuie sa ingrijim cumva nenorocitul asta de castravete gradinarul ar putea fi scotian si sa dovedeasca un pesimism amuzant in privinta ingheturilor timpurii

Uneori metoda dadea roade; nu si in dimineata asta! Cu toate ca reusea sa ii vada clar pe Sonia, pe George si pe gradinarul cel comic, acestia nu pareau dornici sa fie activi si sa faca ceva.

„Ar putea fi o banana, neindoielnic, gindi Anthony, disperat. Sau o salata verde sau o varza de Bruxelles? O criptograma pentru Bruxelles rasaduri furate un baron belgian sinistru”.

O fractiune de secunda paru sa se intrevada o geana de lumina, dar se stinse imediat. Baronul belgian nu voia sa se intrupeze si Anthony isi dadu brusc seama ca ingheturile timpurii si castravetii erau doua notiuni incompatibile, asa ca adio gradinar amuzant.

Fir-ar sa fie! spuse Anthony.

Se ridica si apuca ziarul „Daily Mail”. Era foarte posibil ca cineva sa fi fost ucis intr-un mod care sa inspire un autor ce se straduia din rasputeri. Insa in dimineata asta nu erau decit evenimente politice si stiri externe. Domnul Eastwood arunca ziarul scirbit.

Apoi lua de pe masa un roman, inchise ochii si puse degetul in josul unei pagini. Cuvintul pe care soarta i-l indica in acest fel era „oaie”. In momentul urmator, dind dovada de un spirit sclipitor, in minte i se derula o intreaga povestire. O fata draguta iubitul ei fusese omorit in razboi ea are mintile ratacite paste oile in muntii Scotiei o mistica intilnire cu iubitul disparut, efect final cu oi si clar de luna, exact ca in filmele academice, cu fata zacind moarta in zapada si doua urme de pasi

O poveste induiosatoare! Anthony isi parasi creatia cu un suspin si clatina trist din cap. Stia prea bine ca editorul nu dorea genul acesta de povestire, oricit de frumoasa. Povestirea pe care o dorea si insista sa o aiba (si, in mod cu totul intimplator, platea o suma frumusica pentru a o obtine) era despre femei brunete si misterioase, strapunse de un cutit in inima, cu un erou tinar pe nedrept suspectat si brusca descilcire a misterului impreuna cu indicarea vinovatului in persoana cea mai putin dubioasa, cu sprijinul celor mai inadecvate motivari. De fapt, exact „Misterul celui de-al doilea castravete”!

„Totusi, reflecta Anthony, pariez pe zece la unu ca o sa schimbe titlul si o sa-i spuna cumva socant, ca de pilda «Adesea crima pingareste», fara sa ma intrebe. Ah! Afurisit sa fie telefonul asta!

Se indrepta furios spre el si ridica Receptorul. In ultimul ceas mai sunase de doua ori – o data, numar gresit si alta data pentru a fi invitat la masa de o cuconita caraghioasa din lumea buna, pe care o ura amarnic, dar care fusese atit de insistenta, incit nu-i putuse tine piept.

Alo! mirii in receptor.

Ii raspunse o voce de femeie, o voce catifelata, mingiietoare, cu o urma de accent strain.

Tu esti iubitule?

Pai nu prea stiu, raspunse domnul Eastwood prudent. Cine-i la telefon?

Eu, Carmen. Asculta, iubitule. Sint urmarita sint in primejdie trebuie sa vii imediat. E o chestiune de viata si de moarte.

Va rog sa ma scuzati, se eschiva domnul Eastwood politicos. Mi-e teama ca ati gresit.

Il intrerupse pina sa termine.

Vino! Daca descopera ce fac, ma omoara. Nu ma parasi. Vino repede! Altfel ma omoara. Stii doar, strada Kirk nr. 320. Parola e castravete Ssstt!

Auzi tacanitul slab cind se inchise telefonul la capatul celalalt. Foarte surprins, domnul Eastwood se intinse dupa cutia cu tutun si isi umplu grijuliu pipa.

„Cred, reflecta, ca a fost un efect foarte ciudat al propriului meu subconstient. Imposibil sa fi spus castravete. Toata chestia asta e extraordinara. A spus castravete sau nu?

Nedumerit, strabatu incaperea in lung si-n lat.

„Strada Kirk, Ma intreb despre ce-o fi vorba? O sa-l astepte pe celalalt sa apara. As fi vrut sa apuc sa-i explic. Strada Kirk, nr. 320. Parola e castravete Ah! Imposibil, absurd halucinatie de creier extenuat”.

Privi cu rautate masina de scris.

La ce esti buna, as vrea sa stiu? Te-am admirat toata dimineata de pomana. Un autor trebuie sa-si culeaga ideile din viata din viata, auzi? Plec sa culeg chiar acum una.

Isi trinti palaria pe cap, invalui cu o privire duioasa colectia sa nepretuita de picturi de email si iesi.

Strada Kirk, asa cum stiu majoritatea londonezilor, este o strada lunga, pustie, cu o multime de magazine de antichitati, care ofera tot felul de obiecte false la preturi piparate. Mai exista si magazine cu obiecte de alama, sticlarie, magazine cu vechituri si negustori de haine reconditionate.

La numarul se afla un magazin cu obiecte vechi din sticla. Sticlarie de tot felul umplea pravalia peste masura. Anthony fu constrins sa se miste ca o felina pe culoarul central, flancat de pahare de vin, in timp ce lustre si candelabre se balansau si ii clincheteau deasupra capului.

O doamna foarte in virsta sedea in fundul magazinului. Ii mijea o mustacioara pe care multi liceeni ar fi invidiat-o si avea un fel de a fi feroce.

Se uita la Anthony si intreba: „Ei, bine? cu o voce amenintatoare.

Anthony era un tinar lesne de descumpanit. Se interesa imediat cit ar costa niste pahare.

Sase pahare, patruzeci si cinci de silingi.

Ah, da? Destul de dragute, nu? Astea cit costa?

Sint foarte frumoase, Waterfort vechi, iti las doua cu optsprezece guinee.

Domnul Eastwood pricepu ca nu face decit sa-si complice situatia. In secunda urmatoare va trebui sa cumpere ceva, hipnotizat de ochii acestei batrine fioroase. Si totusi nu se putea hotari sa paraseasca magazinul.

Dar acesta? intreba aratind un candelabru.

Treizeci si cinci de guinee.

Ah! ofta domnul Eastwood cu regret. Mai mult decit imi pot permite.

Ce doriti de fapt? Vreun cadou de nunta?

Asta e! se agata Anthony de sugestia ei. Dar gasesti asa greu ceva potrivit!

Ei, nu chiar asa greu, zise doamna si se idica hotarita. Un obiect vechi de sticla nu poate sa displaca nimanui. Am o serie de carafe Si aici uite un set delicat pentru lichior, cel mai potrivit cadou pentru o mireasa.

In urmatoarele zece minute Anthony indura o adevarata tortura. Doamna il incoltise; ii prezenta toate calitatile posibile ale artei sticlariei. Incepuse sa-l copleseasca disperarea.

Minunat, minunat! exclama fara vlaga, punind jos un pahar cu picior, care tocmai ii fusese virit pe git. Izbucni grabit: Va rog, aveti telefon?

Nu, nu avem. E unul vizavi, la posta. Ei, ce parere aveti? Cupa sau aceste delicate pahare de rom?

Nefiind femeie, Anthony nu era versat in arta de a iesi dintr-un magazin fara sa cumpere nimic.

Mai bine sa iau serviciul asta de lichior, zise mohorit.

Parea obiectul cel mai mic. Era ingrozit sa nu se trezeasca in brate cu un candelabru.

Cu durere in suflet isi plati achizitia. Apoi, in timp ce batrina ii facea pachetul, curajul ii reveni instantaneu. La urma urmelor, il va considera excentric si, oricum, ce importanta avea parerea ei!

Castravete, rosti clar si raspicat.

Batrina cotoroanta incremeni.

Poftim? Ce-ati spus?

Nimic, minti Anthony la repezeala.

Document online: Holopoem - estetica paradoxismului poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor / eu poetic Lucrare: Perioada pasoptista - tendinte de ordin cultural si literar

Ah! Mi s-a parut ca ati spus castravete.

Chiar asa, o sfida.

De ce n-ati zis de la inceput? Mi-am pierdut vremea de pomana. Pe usa aia si sus la etaj. Va asteapta.

Ca prin vis, Anthony trecu prin usa indicata si urca niste scari extrem de murdare. La capatul lor, o alta usa statea deschisa, lasind sa se vada un salon micut.

Pe un scaun sedea o fata si privea fix spre usa cu o expresie de nerabdare.

Ce fata! Avea intr-adevar acea paloare de ivoriu despre care Anthony scrisese atit de des Si ochii! Ce ochi! Nu era englezoaica, puteai vedea dintr-o privire. Avea ceva exotic, strain, vizibil chiar si in simplitatea pretioasa a rochiei.

Anthony se opri in prag oarecum descumpanit. Se pare ca sosise clipa explicatiilor. Dar, cu un mic tipat de incintare, fata se ridica si zbura in bratele lui.

Ai venit! striga. Ai venit, cerul fie binecuvintat!

Anthony, nefiind o persoana care sa nu profite de imprejurari, o imbratisa fierbinte, in cele din urma, ea se desprinse si il masura cu fermecatoare sfiala.

Nu te-as fi recunoscut niciodata, zise. N-as fi putut.

N-ai fi putut? intreba Anthony abia auzit.

Nu, pina si ochii mi se par altfel si esti de zece ori mai frumos decit mi-am inchipuit vreodata.

Sint?

In sinea lui, Anthony se imbarbata: „Fii calm, batrine, fii calm! Lucrurile merg bine, dar nu-ti pierde capul”.

Pot sa te sarut din nou, da?

Desigur, accepta inimos. De cite ori vrei.

Urma un interludiu foarte placut.

„Ma intreb cine dracu’ sint? gindi Anthony. Sper din tot sufletul sa nu apara adevaratul individ. Ce scumpa e!

Deodata, fata se retrase din bratele sale, cu priviri ingrozite.

Nu ai fost urmarit?

Nu

Ah, sint teribil de vicleni. Nu ii cunosti asa cum ii cunosc eu. Boris e un diavol.

— Il aranjez eu pe Boris asta.

Esti un leu da un leu! Ei sint niste canalii, toti. Asculta, l-am gasit. Ma omoara daca afla. Mi-a fost frica n-am stiut ce sa fac si apoi m-am gindit la tine Sst! Ce-a fost asta?

Un zgomot, jos, in magazin. Ii facu semn sa ramina pe loc si iesi in virful picioarelor. Se reintoarse palida, cu priviri infricosate.

Politia! Vin sus. Ai vreun cutit? Un pistol? Ce ai?

Draga mea, doar nu te astepti sa omor un politist?

Oh, esti nebun, nebun de legat! O sa te ia cu el si o sa te spinzure.

Ce sa faca? intreba domnul Eastwood cu un fior foarte neplacut pe sira spinarii.

Pe scara se auzeau pasi grei.

Uite-i ca vin, sopti fata. Sa negi totul. E singura speranta.

— Imi vine destul de usor, murmura domnul Eastwood sotto voce.

In clipa urmatoare doi barbati intrara in incapere. Erau imbracati civil, dar felul lor de a se purta, oficial, vorbea despre o indelungata experienta. Cel mai scund, un brunet cu ochii cenusii, linistiti, era purtatorul de cuvint.

Te arestez, Conrad Fleckman, pentru asasinarea Annei Rosenborg. Tot ce spui va fi folosit impotriva ta. Iata mandatul de arestare si ai face bine sa ne urmezi in liniste.

Un strigat innabusit scapa de pe buzele fetei. Anthony inainta cu un zimbet ciudat.

Faceti o greseala, domnule ofiter, rosti el amabil. Numele meu e Anthony Eastwood.

Cei doi detectivi nu parura deloc impresionati.

O sa vedem asta mai tirziu, ii promise cel care tacuse. Pina una alta, vii cu noi.

— Conrad!, tipa fata. Conrad, nu-i lasa sa te ia!

Anthony privi spre detectivi.

— Imi veti permite, fara indoiala, sa-mi iau ramas bun de la aceasta tinara doamna?

Cu mai multa decenta decit se asteptase, cei doi barbati se indreptara spre usa. Anthony o trase pe fata in coltul dinspre fereastra si-i vorbi repede, pe un ton coborit.

Asculta-ma! E adevarat ce-am spus. Nu sint Conrad Fleckman. Cind ai sunat azi dimineata, probabil ca s-a facut legatura gresit. Numele meu e Anthony Eastwood. Am venit la chemarea ta fiindca ma rog, am venit.

Il privi neincrezatoare.

Nu esti Conrad Fleckman?

Nu.

Oh, striga ea cu profunda tristete. Si te-am sarutat!

Nu-i nimic, o incuraja domnul Eastwood. Primii crestini practicau des chestia asta. Foarte sensibili! Acum, fii atenta. O sa-i manevrez pe astia doi. O sa imi dovedesc curind identitatea. Intre timp, nu te vor necaji si il vei putea avertiza pe acest Conrad, care iti este atit de drag. Dupa aceea

Da?

Ei, doar atit. Numarul meu de telefon este: Northwestern Si ai grija sa nu-ti dea legatura gresit.

Ea il rasplati cu o privire fermecatoare, jumatate lacrimi, jumatate zimbet.

N-am sa uit sigur n-am sa uit.

Atunci e-n regula. La revedere. Cred ca

Da?

— In legatura cu primii crestini Inca o data nu mai conteaza, nu-i asa?

Isi incolaci bratele in jurul gitului lui. Buzele de-abia li se atinsera.

— Imi placi da, imi placi. Sa tii minte asta, orice s-ar intimpla, da?

Anthony se elibera din strinsoare cu parere de rau si se indrepta spre cei ce-l arestasera.

Sint gata sa vin cu voi. Cred ca nu vreti s-o retineti si pe aceasta tinara?

Nu, domnule, asta e totul, raspunse politicos barbatul cel scund.

„Civilizati baieti au la Scotland Yard! isi spuse Anthony in vreme ce ii urma pe scari in jos.

In magazin – nici urma de batrina, dar Anthony prinse o rasuflare grea din spatele unei usi si se gindi ca urmareste de acolo cu atentia incordata evenimentele.

Ajuns din nou in mizeria strazii Kirk, Anthony respira adinc si i se adresa celui scund

Acum, domnule inspector sinteti inspector, cred, nu?

Desigur, domnule. Inspector-detectiv Verrall. Dumnealui este sergent-detectiv Carter.

Ei, bine, domnule inspector Verrall, a venit timpul sa spunem lucrurilor pe nume si ascultati-ma cu atentie. Nu sint Conrad si cum il mai cheama. Ma numesc Anthony Eastwood, dupa cum v-am precizat, si sint de profesie scriitor. Daca ma veti insoti pina acasa voi putea aduce dovezi suficiente in legatura cu identitatea mea.

Ceva din felul in care vorbea Anthony paru sa-i impresioneze pe detectivi. Pentru prima oara, figura lui Verrall capata o expresie de indoiala.

Aparent, Carter se lasa mai greu convins.

— Indraznesc sa va reamintesc, pufni el plin de sarcasm, ca tinara doamna va spunea „Conrad”, in toata legea.

Ah, asta e alta poveste. Dumneavoastra pot sa va marturisesc ca hm motive personale m-au indemnat sa ma dau drept Conrad in fata fetei. O chestiune personala, intelegeti?

O poveste plauzibila, nu? observa acru Carter. Nu, domnule! Vii cu noi. Fa-i semn taxiului, Joe!

Un taxi opri si cei trei urcara. Anthony mai facu o ultima incercare, adresindu-se lui Verrall:

Asculta-ma, draga inspectore, ce rau poate fi daca treceti pe la mine pe acasa sa vedeti daca spun adevarul sau nu? Puteti pastra taxiul, daca vreti; iata o oferta generoasa! Cinci minute nu inseamna mare lucru.

Verrall il privi scrutator.

O sa mergem, rosti deodata. Desi pare ciudat, cred ca spui adevarul. Nu am chef sa ne facem de ris arestind pe cine nu trebuie. Unde stai?

Cartierul Brandenburg, nr. 48.

Verrall se apleca inainte si ii striga soferului adresa. Tacura pina la destinatie, cind Carter sari din masina, iar Verrall ii facu semn lui Anthony sa-l urmeze.

Nu e nevoie sa cream nimanui neplaceri, explica Verrall in timp ce cobora si el. Intram detasat, ca si cum domnul Eastwood si-ar aduce acasa niste prieteni.

Anthony ii fu deosebit de recunoscator pentru sugestie, iar opinia sa despre Sectia de Investigatii Criminalistice se imbunatati simtitor. In hol, norocul li-l scoase in cale pe Rogers, portarul. Anthony se opri.

A, buna seara Rogers, rosti ca din in- timplare.

Buna seara, domnule Eastwood, raspunse portarul respectuos. Se atasase de Anthony, care dadea un exemplu de liberalitate, nu intocmai urmat si de vecinii sai.

Anthony se opri in capul scarilor.

Apropo, Rogers. De cind locuiesc eu aici? Tocmai discutam cu prietenii mei.

Stati sa-mi amintesc, domnule. Cred ca in curind se fac patru ani.

Exact asa ma gindeam si eu.

Anthony arunca o privire triumfatoare spre detectivi. Carter se incrunta, dar Verrall zimbi din toata inima.

Foarte bine, domnule, dar nu indeajuns, remarca el. Urcam?

Anthony descuie usa. Isi aminti incintat ca Seamark, omul care il ajuta la menaj, era plecat. Cu cit mai putini martori la aceasta catastrofa, cu atit mai bine!

Masina de scris statea unde o lasase. Carter se indrepta spre masa si citi titlul in pagina.

MISTERUL CELUI DE-AL DOILEA CASTRAVETE? intreba cu voce mohorita.

Una din povestirile mele, exclama Anthony nonsalant.

— Inca un punct bun pentru dumneavoastra, domnule, incuviinta Verrall clipind din ochi. Apropo, domnule, despre ce e vorba? Care e misterul celui de-al doilea castravete?

Ei, aici m-ati prins. Tocmai cel de-al doilea castravete a declansat toata incurcatura.

Carter il privi intens. Brusc, clatina capul si isi lovi fruntea in mod semnificativ.

Timpit esti, amice! mormai el suficient de tare pentru a fi auzit.

Acum, domnilor, rosti domnul Eastwood, sa trecem la lucru. Aici sint scrisorile adresate mie, carnetul meu de cecuri, comunicari de la editori. De ce mai aveti nevoie?

Verrall examina hirtiile pe care Anthony le aruncase in fata lui.

— In ceea ce ma priveste, incepu politicos, nu-mi mai trebuie nimic. M-ati convins. Dar nu imi pot asuma singur raspunderea de a va elibera. Vedeti, desi pare limpede ca ati locuit aici timp de citiva ani sub numele de Eastwood, e totusi posibil ca Conrad Fleckman si Anthony Eastwood sa fie una si aceeasi persoana. Trebuie sa fac o cercetare amanuntita a apartamentului, sa va iau amprentele si sa telefonez la sediu.

Un program destul de vast, remarca Anthony. Va asigur ca sinteti invitatii mei sa-mi cunoasteti micile secrete vinovate care o sa va cada in mina.

Inspectorul se incrunta. Desi detectiv, avea si el personalitate!

Sinteti bun sa intrati impreuna cu Carter in camera mica din fundul casei in timp ce eu imi vad de treaba?

In regula, accepta Anthony imbufnat. Banuiesc ca nu se poate altfel, nu?

Adica?

Ca dumneavoastra, cu mine si cu citeva pahare bune de whisky sa stam in camera mica in timp ce prietenul nostru, sergentul, sa-si efectueze laborioasa cercetare

Daca preferati compania mea

Da.

Il lasara pe Carter sa examineze continutul biroului, cu dexteritatea caracteristica profesiunii. Cind ieseau, il auzira ridicind telefonul si cerind Scotland Yard-ul.

Nu e chiar asa de rau, constata Anthony asezindu-se cu un pahar de whisky cu sifon alaturi, dupa ce il servise si pe inspectorul Verrall. Trebuie sa beau eu intii, ca sa va dovedesc ca nu e otravit?

Inspectorul zimbi.

Toate astea sint impotriva regulamentului, remarca el. Dar stim si noi cite ceva in profesiunea noastra. Mi-am dat seama de la inceput ca facem o greseala. Dar, natural, e obligatoriu sa respectam toate formele legale. Nu putem sa ne dezbaram de obiceiuri, nu, domnule?

Cred ca nu, spuse Anthony cu regret. Sergentul nu-i un coleg prea bun, totusi, nu-i asa?

Ah, e un om foarte bun. Nu-i usor sa-l faci vinovat de ceva.

Mi-am dat seama de asta. Apropo, inspectore, exista vreun impediment sa aflu si eu cite ceva despre mine?

Adica?

Ei, hai, chiar nu va dati seama ca sint mort de curiozitate? Cine era Anna Rosenborg si de ce am omorit-o?

O sa cititi in ziarele de miine.

Miine as putea fi Eu Insumi cu cei zece mii de ani ai lui ieri”, cita Anthony. Cred ca imi puteti satisface curiozitatea perfect legitima. Lasati de-o parte reticenta profesionala si povestiti-mi!

E cu desavirsire interzis de regulament

Inspectore draga, tocmai cind ne imprietenim asa de repede?

Bine, domnule Anna Rosenborg era de origine germana si locuia la Hampstead. Desi fara cine stie ce mijloace de existenta evidente, devenea din an in an tot mai bogata.

Eu sint exact pe dos, comenta Anthony. Am mijloace de existenta considerabile si totusi pe an ce trece devin tot mai sarac. Poate ca m-as fi descurcat mai bine daca as fi trait in Hampstead. Auzisem eu ca Hampstead e foarte tonifiant.

La un moment dat, continua Verrall, s-a apucat de negustoria cu haine reconditionate.

— Imi amintesc cum mi-am vindut si eu uniforma dupa razboi

— In urma cu zece ani, la Londra se aflau mai multi refugiati politici spanioli; printre ei, un oarecare Don Fernando Ferrarez cu tinara lui sotie si cu copilul. Erau foarte saraci si sotia era bolnava. Anna Rosenborg i-a vizitat acasa si i-a intrebat daca n-au ceva haine de vinzare. Don Fernando era plecat si sotia lui s-a hotarit sa se desparta de un magnific sal spaniol, impodobit cu o minunata broderie, unul din ultimele cadouri pe care i le facuse sotul ei inainte de a parasi Spania. Cind s-a intors, pe Don Fernando l-a cuprins o furie nebuna aflind ca salul fusese vindut si a incercat zadarnic sa-l recupereze. Cind in sfirsit a gasit-o pe femeia care-l cumparase, aceasta i-a declarat ca il revinduse unei necunoscute. Don Fernando era disperat. Doua luni mai tirziu a fost injunghiat in plina strada si a murit din pricina ranilor. Din acel moment Anna Rosenborg a parut, in mod suspect, ca pur si simplu se scalda in bani. In urmatorii zece ani, casa ei din Hampstead a fost pradata de nu mai putin de opt ori. Patru dintre incercari au dat gres si nimic nu a disparut din casa; in celelalte cazuri, printre lucrurile furate s-a aflat si cite un sal brodat.

Inspectorul se opri putin, apoi continua in urma unui semn nerabdator din partea lui Anthony:

Cu o saptamina in urma, Carmen Ferrarez, tinara fata a lui Don Fernando, a sosit la noi in tara, venind dintr-o minastire din Franta. Prima sa miscare a fost sa o caute pe Anna Rosenborg la Hampstead. De acolo ni s-a raportat ca a avut o discutie violenta cu batrina; ultimele ei cuvinte inainte de despartire le-a auzit un servitor: „Inca il mai ai, a tipat ea. In toti anii astia te-ai imbogatit de pe urma lui, dar iti promit solemn ca pina la urma o sa-ti aduca ghinion. N-ai nici un drept moral asupra lui si o sa vina ziua in care ai sa doresti sa nu fi vazut niciodata Salul Celor o Mie de Flori”.

Trei zile dupa aceasta cearta, Carmen Ferrarez a disparut in mod misterios de la hotelul unde statea. In camera.ei a fost gasit un nume si o adresa numele lui Conrad Fleckman si o nota din partea cuiva presupus a fi un anticar, prin care acesta o intreba daca era dispusa sa se desparta de un oarecare sal brodat pe care il credea in posesia ei. Adresa de pe bilet era falsa.

E limpede ca salul e cheia intregului mister. Ieri dimineata, Conrad Fleckman a vizitat-o pe Anna Rosenborg. Au stat inchisi o ora sau chiar mai mult. Cind el a plecat, femeia a fost obligata sa se intinda in pat, intr-atit a tulburat-o intrevederea cu el. Dar a dat ordin ca, in cazul in care ar fi dorit sa o mai vada, sa fie neaparat primit. Azi-noapte s-a sculat si a iesit din casa pe la ora noua si nu s-a mai intors. A fost gasita de dimineata in casa unde locuia Conrad Fleckman, injunghiata in inima. Pe podea, linga ea, era Ce crezi ca era?

Salul, intreba Anthony cu sufletul la gura. Salul Celor o Mie de Flori?

Ceva mult mai groaznic. Ceva care explica intregul mister al salului si scoate la iveala intreaga lui valoare Scuza-ma, cred ca e seful

Intr-adevar, sunase cineva la usa. Anthony isi stapini nerabdarea cum putu si-l astepta pe inspector sa se reintoarca. Acum era sigur pe pozitii. De indata ce-i vor lua amprentele, isi vor da seama de eroarea comisa.

Si apoi poate il va suna si Carmen.

Salul Celor o Mie de Flori! Ce poveste stranie! Exact genul de poveste care sa creeze cadrul adecvat pentru frumusetea desavirsita si sumbra a fetei.

Carmen Ferrarez

Se smulse din visare Unde sta atita inspectorul? Se ridica si deschise usa brusc. In incapere domnea o liniste stranie. Sa fi plecat? Nu fara sa-i spuna un cuvint

Se grabi spre cealalta camera. Era goala; la fel si salonul. Ciudat de goala. Avea un aspect pustiu, dezordonat. Cerule! Picturile lui pe email argintul!

Ingrozit, strabatu in goana tot apartamentul. Aceeasi poveste; apartamentul fusese golit. Toate obiectele de valoare si Anthony poseda gustul rafinat al unui colectionar serios de lucruri mici fusesera luate.

Cu un horcait, Anthony se impletici pina la un scaun pe care se prabusi cu capul in miini. Il trezi soneria de la intrare. Deschise usa si se pomeni in fata cu Rogers.

Va rog sa ma scuzati, ii spuse acesta. Dar domnii si-au inchipuit ca s-ar putea sa aveti nevoie de ceva.

Domnii?

Cei doi prieteni-ai dumneavoastra, domnule. I-am ajutat la impachetat cit mi-a stat in puteri. Noroc ca aveam doua valize bune in subsol. Ochii ii cazura pe podea. Am maturat cit am putut de bine, domnule.

Ai impachetat lucrurile aici? mugi Anthony.

Bineinteles, domnule. Nu asta ati dorit? Domnul cel inalt mi-a spus sa impachetez si, daca am vazut ca erati ocupat sa vorbiti cu celalalt domn in camera mica, nu am vrut sa va deranjez.

Nu eu vorbeam cu el, zise Anthony. El vorbea cu mine Afurisit sa fie!

Rogers tusi.

— Imi pare foarte rau ca a fost necesar, domnule, spuse.

Necesar sa ce?

Sa va despartiti de micile dumneavoastra comori, domnule.

Ce? Oh, da! Ha, ha, ha!, rise el albastru. Presupun ca deja au plecat, nu? Acei acei prieteni ai mei, vreau sa spun.

O, da, domnule. Au plecat de mult. Am pus valizele in taxi si domnul cel inalt a urcat din nou si apoi au iesit in fuga si au plecat imediat Scuzati-ma, domnule, e ceva in neregula?

Rogers avea tot dreptul sa intrebe. Geamatul cavernos emis de Anthony ar fi nascut banuieli in mintea oricui.

Totul este in neregula, multumesc, Rogers. E clar ca tu nu ai de ce sa fi invinuit Lasa-ma, vreau sa stau la o mica sueta cu telefonul.

Cinci minute mai tirziu, Anthony se confesa inspectorului Driver, care statea in fata lui cu blocnotesul in mina. Un individ neplacut, inspectorul Driver (reflecta Anthony) si care nu arata mai deloc a inspector. De fapt, era teatral de-a binelea. Inca un exemplu graitor al superioritatii Artei asupra Naturii!

Anthony ajunse la capatul povestirii. Inspectorul inchise blocnotesul.

Ei, bine? se interesa Anthony ingrijorat.

Clar ca buna ziua, rosti inspectorul. E banda lui Patterson. Au facut o multime de chestii istete in ultima vreme. Un barbat inalt, blond, unul mai scund, brunet si fata.

Fata?

Da, bruneta si foarte draguta De obicei e folosita ca momeala.

O spaniola?

Puteti sa-i spuneti si asa. S-a nascut la Hampstead.

Am spus eu ca e un loc foarte tonic! murmura Anthony.

Da, e suficient de limpede, spuse inspectorul si se ridica sa plece. V-a prins la telefon si v-a imbrobodit cu o poveste. Si-a inchipuit ca o sa veniti. Apoi s-a dus la Mama Gibson, care nu se da in laturi sa accepte un bacsis, deoarece gaseste jenant sa-i lase sa se intilneasca in public amantii, adica, intelegeti, nimic criminal. Cazi in cursa, ei te aduc inapoi acasa si, in timp ce unul iti indruga o poveste, celalalt o sterge cu prada. In mod cert banda lui Patterson, e mina lor.

Si lucrurile mele? se interesa nelinistit Anthony.

Facem tot ce putem, domnule. Dar sint deosebit de vicleni.

Asa si par, ofta Anthony amarit.

Abia pleca inspectorul si cineva suna la usa. Anthony deschise. Era un baietel cu un pachet in mina.

Un comision pentru dumneavoastra, domnule.

Anthony il lua surprins. Nu astepta nici un fel de pachet. Intra in salon si-i taie sfoara.

Un set de pahare de lichior!

Pe fundul unui pahar zari un trandafiras artificial. Mintea ii zbura inapoi in strada Kirk, in camera de la etaj.

„Imi placi da, imi placi. Sa tii minte asta orice s-ar intimpla, da?

Erau vorbele ei. Orice s-ar intimpla A vrut sa spuna ca

Anthony isi reveni din visare.

„Asa nu mai merge! se admonesta de unul singur.

Ochii ii cazura pe masina de scris si se aseza cu o figura decisa.

MISTERUL CELUI DE-AL DOILEA CASTRAVETE.

Din nou, fata lui capata o expresie visatoare. Salul Celor o Mie de Flori. Ce se gasise oare pe podea, linga cadavru? Lucrul acela groaznic, care explica intreg misterul.

Nimic, desigur, din moment ce totul nu fusese decit o nascocire menita sa-i distraga atentia si povestitorul folosise trucul celor „O mie si una de nopti” care se opresc in punctul cel mai interesant al povestirii. Dar n-ar putea fi acolo si un lucru groaznic, care sa explice intregul mister? N-ar putea? Daca cineva si-ar pune mintea la contributie?

Anthony smulse foaia din masina de scris si puse alta. Batu la masina titlul: MISTERUL SALULUI SPANIOL. O clipa sau doua il privi in liniste. Apoi incepu sa bata vertiginos