Camil Petrescu

Camil Petrescu

Dupa I. L. Caragiale, Camil Petrescu (1894-1957) este al doilea mare dramaturg al literaturii romane.

El a fost recunoscut drept un om de teatru complet, autor de piese - Perpessicius il numeste «mai presus de toate un om de teatru» -, cronicar, regizor, teoretician, director de teatru.

Era adeptul formulei unui teatru de integrare a tuturor factorilor reprezentatiei.

In Modalitatea estetica a teatrului, el sustine un teatru al inteligentei, cu actori inteligenti - pornind de la postulatul «inteligenta nu greseste niciodata» -, un teatru al cunoasterii absolutului, al ideilor fixe, un teatru substantialist, aflat in echilibru intre concretitudine si esentialitate.

El credea ca nu este dramatica decat confruntarea intre sferele constiintei pure.

Conceptul de drama este rezultanta a doua componente, constiinta si pasiune.

Piesele sale sunt uneori nonscenice, scrise mai degraba nu pentru a fi reprezentate, ci lecturate.

Inaintea lui J.-P. Sartre, experimenteaza un teatru al personajelor puse in anumite situatii. Perspessicius defineste formula sa teatrala «un teatru in lupta».

Personajele dramelor lui CP se disting prin intransigenta morala si sete de absolut.

Contele Pietro Gralla, din Act venetian, are iluzia ca a descoperit in Alta femeia ideala, impreuna cu care va cunoaste absolutul iubirii. Alta il inseala si vrea chiar sa-l ucida pentru a-si salva amantul. De la acesta, Gralla intelege ca absolutul nu se afla intr-o unica femeie, ci este dispersat in toate femeile la un loc. Contele admite ca nu Alta l-a inselat, ci el s-a inselat asupra femeii.

In Suflete tari, Andrei Pietraru, bibliotecar in casa seniorului Matei Boiu-Dorcani, se indragostestea de fiica acestui, Ioana, si, in pofida faptului ca e dispretuit, reuseste sa o cucereasca, in urma unei patetice si convingatoare declaratii de iubire. Ioana il surprinde sarutandu-se cu camerista care isi ratase existenta pentru el si ameninta ca se va sinucide, daca va fi gasit vinovat. Ea nu-l crede si Andrei, fire la fel de obstinata, se impusca.

In Mioara, un pictor, Radu Valimareanu, si-a pierdut un ochi intr-un duel, pentru fata care, din compasiune, il accepta ca sot. Incompatibilitatea dintre ii ii separa. Radu nu poate fi frivol iar Mioara nu are vocatia jertfei. Femeia il provoaca pentru a fi repudiata si parasita.

Inspirandu-se din revolutia franceza, dramaturgul creeaza un Danton vitalist, intruchipare a ideii de personalitate si de prezenta in constiinta, opus cerebralului fanatic Robespierre, intr-o capodopera a teatrului absolut. (Danton) Fraza-cheie a piesei este aceea comunicata de Danton lui Robespierre: «Lasa viata sa curga mai departe. Ea singura e maresi bunasi dreapta.»

CP a scris si cateva comedii polemice.

Mitica Popescu reabiliteaza personajul lui Caragiale, care nu este doar un farseur, mai ales in latura sentimentala, dar si un barbat capabil de sentimente adevarate si adanci, candid si serios, supunand aroganta Georgetei Demetriad, patroana bancii unde este functionar. 

Iata femeia pe care o iubesc polemizeaza cu teatrul lui Luigi Pirandello, care sustine ca personalitatea nu este obiectiva, reala, ci subiectiva, aparenta. Iluzia este aici indusa unui barbat, Mihai Stanculescu.

In Profesor doctor Omu vindeca de dragoste, iluzia este traita de o femeie, Maria.

Dona Diana reia procedee ale commediei dell arte

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Balcescu si Caragiale in vremea lui sunt satire nereusite, regretabile pentru un spirit ca al lui CP, la adresa lui I. H. Radulescu si T. Maiorescu.

In intentia autorului, Jocul ielelor este o «drama a absolutului», in ciuda faptului ca se raporteaza la o realitatea istorica pe care o fictionalizeaza, fara a-i afecta autenticitatea.

Piesa se deruleaza intr-un moment bine precizat, mai 1914.

Geneza piesei reflecta «contradictiile si mirajele» scriitorului, marturisite in Addenda la «Falsul tratat», traite intr-o seara de sambata a lunii mai 1916. Era revoltat ca, in Bucuresti, la sosea, se desfasurau frivolele batalii cu flori, in timp ce intaiul razboi mondial, la Verdun, devenea un macel antiuman. Istoria umanitatii traieste in cele mai flagrante contradictii, reflecteaza autorul, iar un filozof precum Leibniz isi facuse iluzii ca oamenii o traiesc, indiferent de ce se petrece, «in cea mai buna dintre lumile posibile». Autorul scrie piesa, intr-o saptamana, tocmai pentru a desfiinta aceste idei false, ilustrandu-si propria lui teza dramatica despre «drama imperativului violent si categoric al «Dreptatii sociale».

Scuturate de anecdota si istorism, toate personajele lui CP - observa Vladimir Streinu - seamana intru totul, trecand prin aceleasi metamorfoze sufletesti. CP creeaza si recreeaza de fapt un singur tip de personaj. Acesta este un om care isi risca viata in fiecare clipa, cuprins de panica si patima, supunandu-se cu pathos orbirii si unui sentiment catastrofic. Acest personaj recurent este modelat, desigur, dupa CP insusi. La fel sunt Pietro Gralla, Andrei Pietraru, tot atatea masti proteice ale scriitorului, care scrie pentru a-si cauta identitatea spirituala nestatornica.

Subiectul dramei.

In mai 1914, Gelu Ruscanu duce o violenta campanie de presa, in ziarul sau, «Dreptatea sociala», impotriva coruptului ministru al justitiei Saru-Sinesti. Ruscanu ii cere sa demisioneza, in caz contrar va publica scrisoarea de dragoste primita de la sotia ministrului, Maria Sinesti, din care reiesea ca-si omorase matusa, ii distrusese testamentul, ramanand astfel unic mostenitor. Clauza juridica si morala pe care gazetarul o incheie cu sine este sa se faca dreptate cu orice pret. Principiul sau este asemanator cu cel care spune: pereat mundus fiat justitia. Nu se lasa induplecat de primul procuror, nici de matusa Irina, care demitizeaza imaginea tatalui sau, nici de Maria Sinesti si cu atat mai putin de ministru. Este insa nevoit sa cedeze la presiunea prietenilor din partidul socialist, dispusi sa realizeze un compromis: ignorarea faptelor lui Sinesti, in schimbul eliberarii tovarasului lor Petre Boruga. Ratand actul de dreptate absoluta, Ruscanu se sinucide cu pistolul lasat de amanta sa Maria, repetand, ca o fatalitate, destinul tatalui sau.

Gelu Ruscanu, adept al ideilor pure, absolute, experimenteaza tragic jocul ideilor.

In plan ideatic, conflictul piesei rezida in clivajul dintre realitate si utopie sau iluzie. Ruscanu cunoaste o lume umila, insuportabil de reala, pe care el ar vrea sa o schimbe, sa o amelioreze. Exponentii ei sunt tipograful Dumitrache, atins prematur de orbire, care intretine doi nepoti si o nora, tuberculosi cu totii; tuberculosul pianist Lipovici, ajuns curand sinucigas din cauza mizeriei materiale a intregii sale familii numeroase.

La fel de reala este si viata zadarnica, epicureica, frivola, a actritei Nora, pentru care Grigore Ruscanu este unul dintre multii ei amanti pe care-i uita. Sau a fostului ministru Nancianu interesat sa deturneze campania intr-un scop politic, grabind rotatia la guvernare. Ori a agentului de siguranta care nu distinge intre informator si urmarit.

Ruscanu traieste, mental, in lumea iluziilor, utopiei, ideilor pure, absolute. El este, ca si Robespierre, omul abstract, opus lui Danton, care se autodefineste astfel: «Eu sunt un om al concretului.»

Drama lui este, asa cum singur va constat, o drama a luciditatii. «Cata luciditate, atata existenta si deci atata drama.»

Constiinta lui Gelu Ruscanu reuneste realitatea si utopia, contemplativitatea si revolta, pe care le traieste concomitent intr-o stare de tensiune neobisnuita.

In Jocul ielelor se infrunta patru sentimente majore care, rand pe rand, cer suprematia absolutului. Sunt sentimentele generate de politic, onoarea familiala, iubire si dreptatea absoluta.

Cel care ofera o justificare lui Ruscanu, justificandu-se, totodata, si pe sine, prin metafora «jocul ideilor este jocul ielelor», este oportunistul Penciulescu.

Praida poarta mesajul, teza moral-filozofica a piesei, avand rolul de impacare a pozitiilor extreme.

Ca drama ideologica, G. Calinescu, in Istoria sa din 1941, asadar inainte de a se inregimenta regimului comunist, o apreciaza cu masura: «Jocul ielelor vrea sa fie o drama ideologica si izbuteste la lectura sa ofere o dezbatere inteligenta, dar numai atat, ideile nefiind incorporate in oameni vii.»

Efeminatului, melancolicului, labilului gazetar i se opune intru totul teluricul, zoologicul, teratologicul Sinesti, asemanat cu «un taur negru, cioloanos si slab, cu privire neadormita» ori cu un lup. El nu cauta absolutul, ci il reprezinta, fiind deja corupt de el. Sinesti este puterea absoluta, care corupe intr-un sens absolut.

Scriind despre Jocul ielelor intr-un numar din revista «Literatorul» din 1918, tanarul, pe atunci, critic, Tudor Vianu, o rezuma astfel, prina raporare la personajul principal: «Un tanar luptator politic in al carui suflet impulsurile active ale idealismului sau intra in conflict cu un trecut pasional.»