Realism
(lat. realis, "real"; cf. fr. réalisme
Realismul este un curent literar, aparut ca
reactie antiromantica, determinat si de marile descoperiri stiintifice, de
pozitivismul si de materialismul dinspre jumatatea secolului al XIX-lea, avand
ca principii estetice: respectarea adevarului
vietii, "obiectivitate" in surprinderea relatiilor dintre caracter si mediu,
observatie sociala / psihologica profunda, relevarea caracteristicului,
semnificativului, tipizarea ca mijloc de generalizare a fenomenelor vietii
intr-o forma concreta, surprinderea personajului in transformare / metamorfoza,
relevarea acuzatoare / critica a socialelor contradictii etc.
In acceptiunea sa moderna, termenul s-a impus mai intai in Franta,
intre anii 1850 si 1857, gratie atat revistei lui Duranty, Réalisme, cat si teoreticianului Champfleury, autorul volumului de
eseuri Le Réalisme (1857), care solicita
scriitorului «sa fie un stenograf, sa intreprinda anchete in mediile cele mai
diverse, sa adune documente» (DTL, 358). Chiar Balzac, autorul Comediei umane a teoretizat «tehnica detaliului, a
observatiei si a obiectivitatii» (ibid.)
In literatura romana, realismul
s-a propagat inca din orizontul anului 1860, rodul noii estetici vazandu-se
(intre elementele clasice si romantice), in romanul Ciocoii
vechi si noi de
Nicolae Filimon, roman-foileton publicat mai intai, in 1862, de Revista Romana (condusa de A. l. Odobescu), apoi aparut
si in volum, in 1863.
Intre cei mai straluciti reprezentati ai realismului romanesc se
afla: Ion Creanga, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Camil
Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, George Calinescu, Marin Preda, Eugen
Barbu, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Nicolae Breban s. a.
