Alexandru Macedonski

Alexandru Macedonski

Prima verba, 1872, Poezii, 1892, Excelsior, 1895, Flori sacre, 1912, Poema rondelurilor, 1927, Bronzes, Paris, 1897.

Alexandru Macedonski (1854-1920) este un scriitor important, un reper al comunicarii literare sincronice, rupand cel putin partial cu trecutul si traditia.

Dar n-a scapat nici el de eclectism. S-a dovedit din plin disponibil si indecis, contradictoriu ca un spirit baroc.

Se arata spiritualizat in cativa psalmi, dar in alte poezii e tragic si histrionic.  

A fost atras de innoirile simboliste, dar intr-un fel moderat. A putut sa revina fara drama artistica la vechile sale  relatii estetice cu clasicismul, romantismul ori parnasianismul.

A calatorit si studiat in Austria, Italia, Elvetia si a incercat sa-si impuna opera in Franta. In 1894, la Liège, a colaborat cu poezii la cateva publicatii. A publicat la Paris, fara ecoul dorit, mai intai un volum de poezii scris in limba franceza, Bronzes, 1897, apoi unul de  proza poetica, Le Calvaire du feu, 1906, devenit in traducere un original, inclasabil roman poetic romanesc, cu titlul Thalassa, 1925.

Dupa articolul Arta versului, 1890, devine autorul primului manifest care importa simbolismul in literatura romana, Poezia viitorului, 1892, publicat in  revista sa, Literatorul.

Nu devenise un teoretician personal. Meritul sau ramane doar acela de a prinde pulsul timpului. Si reuseste sa o faca cu o buna receptivitate.

Principiile propagate ale noii poetici se refera la muzicalitatea verlaine-iana, frangerea gatului retoricii printr-o elaborare sintactica diferita de sintaxa gramaticii si a prozei (ilogicul enuntarii poetice), preeminenta imaginii.

Macedonski nu exalta tehnica poeziei.

El nu angajeaza asadar modernitatea poetica in linia intelectualista dusa pana la capat de P. Valéry.

Poetul e considerat un medium al unui limbaj diferit de cel comun. Se lasa purtat inca de milenara inspiratie. Iar poezia continua sa ramana efectul lingvistic al 'schinteii Divinitatii'.

Macedonski se informase de la surse restranse. El suplineste cunoasterea profund teoretica printr-o reala capacitate de intuitie poetica. Aceasta este chiar uimitor de rezistenta. Ea  se intinde pana la un alt constructor exceptional de limbaj poetic modernist, de dupa 1960, Nichita Stanescu, pentru care relatia poezie-poet este inca una rasturnata, de la efect la cauza. Iata propozitii devenite importante obsesii poetologice pentru multe decenii, desprinse dintr-un articol din 1894:

'Poezia este natura. Poetul nu este decat un instrument al senzatiunilor ce primeste de la natura, senzatiuni pe care multi le transforma, in urma, in simtiri si cugetari.'

Domeniul poeziei, mai afirma Macedonski, in spirit romantic, nu este realul, greu de suportat de adevaratul poet, ci irealul, himericul.

Simbolismul urmat de Macedonski este fluid si muzical, exprimat in poezii ca O umbra dincolo de Stix ori Pe bolta clara.

Poetul se arata putin tentat de o poezie de sonoritati. Dar, in Inmormantarea si toate sunetele clopotului sau Lupta si toate sunetele ei, el experimenteaza intr-un cerc si orizont efemer, pe urmele instrumentalismului lui René Ghil, cu un vocabular si o sintaxa cautate in modul ludicului strident. Aceasta aventura poetica ramane insa fara urmari.

Dupa ce sucise gatul retoricii in poezia romana, poetul se intoarce pentru a-l indrepta. Scrie poezii cu forma fixa, rondeluri, dar pastreaza muzicalitatea simbolista,  condusa pana la experimentele sonore, obsesia vidului existential, estetismul floral gratios, livrescul, imagismul exotic.

Macedonski e primul poet roman care renunta intr-o poezie, Hinov, la corsetul prozodic, eliberand poezia de versificatie, de rima si masura. Eliberand versul, lasa liber limbajul poetic. El este acela care inaugureaza la noi aceasta sensibilitate la nou, intr-un mod decisiv pentru secolul XX.

Traditia modernitatii moderate si ezitante, inaugurata de Macedonski, va fi urmata de alti poeti. Acestia au ei insisi un schimb complicat, timid adesea, insolit uneori, cu modernitatea poetica. Este experienta moderna pe care ne-au facut-o cunoscuta Stefan Petica, D. Anghel, G. Bacovia si, dupa ei, T. Arghezi, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, I. Pillat, I. Barbu.