Pamantul in legendele traditionale romanesti

Pamantul

Pamantul are o demnitate cosmologica secunda in raport cu apa; pentru ca este continut in strafundurile ei ca o materie uniforma, Dumnezeu il trimite pe Diavol sa ia din abis un pumn de pamant. Din el face o turtita pe care "o pune in palma, sufla si bate cu palma deasupra". Mare cat un pat, fiindca facusera pamantul in starea sa initiala pentru a avea pe ce sa se culce peste noapte, turtita este asezata pe apa. In mijlocul noptii, vrand sa-l inece, Diavolul il impunge pe Dumnezeu dintr-o parte intr-alta a patului, dar de fiecare data pamantul crestea, ajungand a doua zi sa fie "cat este si astazi"⁴⁰.

Ca un talger, ca o turtita, ca o masa rotunda taraneasca, pamantul pluteste pe apele fara sfarsit, fixat pe spatele unui urs urias, pe spinarea unui peste gigantic sau a mai multora. In unele zone (Valcea, Bucovina) sub pamant se mai afla un mar rosu, care, la randul lui, s-ar sprijni pe spinarea unui peste. Marul ar da roade, insa nimeni nu ajunge la ele sa le culeaga, pentru ca atunci cand se misca pestele, daca se scutura un mar, "pacea n-ar mai fi pe pamant".

La fiecare miscare brusca a pestelui/pestilor se cutremura pamantul, iar daca el este sustinut de stalpi, acestia sunt rosi de zgripturoaica sau de Iuda Iscariotul, sau Iuda Pamantului (zona Valcei). Pentru a preveni distrugerea provocata de aratarile malefice, cand pregatesc malaiul, femeile trebuie sa le arunce un pumn de faina si sa le dea de baut apa cu care spala vasele.

Dupa ce pamantul a fost scos din ape de Diavol si Dumnezeu, care i-au dat o prima forma, urmeaza inzestrarea sa cu tot ceea ce are acum.

Mai intai muntii, aparuti in diferite moduri: cand Diavolul s-ar fi scufundat in apa sa ia pamant, legenda spune ca l-ar fi inghitit, iar Dumnezeu l-a pus sa-l verse si asa s-au inaltat muntii; la inceperea potopului, apele au spalat pamantul de lutul moale, ramanand, in relief, steiul de piatra.

Imbogatit cu munti, vai si campii, pamantul este mai apoi inzestrat cu ape, flori si copaci, iarba, animale, pasari, insecte, cu oameni etc.: "Apa era, ce-i drept, pe pamant, insa numai in mari, care insa fiind departe si apa lor sarata, nu era de folos . ".

Atunci " . porunci Dumnezeu sa se iveasca prin vai, ses, dealuri si munti . "⁴¹ apa si pentru a indeplini porunca puse toate vietuitoarele sa sape izvoare, in afara de buha, gaita sau uliu, care nu au raspuns cererii divine si au fost blestemate sa nu bea decat din apa de ploaie.

In ceea ce priveste animalele si pasarile, acestea s-ar fi nascut prin metamorfozare: cucul din femeie, cainele din barbat, lupul din boieri, cocostarcul din oameni rai. Dumnezeu a creat diversitatea de animale ca sa ii inspaimante pe oameni, dar ei l-au rugat sa le ia inapoi la el si le-a strans intr-un sac, dandu-le unui om sa le inece. Insa acesta le-a dat drumul sa impanzeasca pamantul si drept pedeapsa este preschimbat in cocostarc, pentru a le starpi.

Dintre insecte, licuriciul are una din cele mai poetice legende. Coborand ingerii pe pamant pentru a-i contempla opera, Dumnezeu le-ar fi cerut fiecaruia sa ii spuna ce anume i-a placut mai mult. Unii au raspuns ca bisericile, altii ca le-au placut codri, altii florile, numai unul, mai laic, s-a indragostit de o frumoasa ciobanita.

Prefacuti toti in stele, ca sa priveasca pamantul din ceruri, clipeau incantati, in afara de indragostitul ingandurat, care ducea dorul iubitei lui si ofta. Atunci Dumnezeu i-a dat drumul din cer si el "tot in picuri si scantei a picat".

O alta poveste spune ca ingerii lui Dumnezeu s-au separat de ingerii Satanei, primii au ales dreapta, adica Raiul, iar ceilalti au ales, stanga, adica Iadul. Unul din ingerii diabolici s-a amestecat printre ceilalti, dar la intrarea in Rai, neavand "ravas", Sfantul Petru l-a aruncat in jos, in cadere prefacandu-se in farame luminoase.

Se mai spune, in special in zona Transilvaniei, ca licuriciul e fiul Dracului, "puiul Satanei" care l-a impins pe Iuda sa-l tradeze pe Hristos, e ochiul dracului, ochiul sarpelui ispitei, e scanteia sarita din ochiul Diavolului cand s-a luptat cu arhanghelul Mihail. In Bucovina el este focul lui Dumnezeu, folosit la vindecarea de sperietura⁴².

Pentru a umple pamantul de flori, iarba si copaci, Dumezeu l-a pus pe Diavol sa sape o groapa si sa scoata mai intai semintele din care cresc copacii si plantele folositoare, apoi aduce ceva "mai maruntel" din care rasar flori. Sapand mai departe, da peste ceva stralucitor din argint, Dumnezeu face bani si ii arunca in lume. Dar Diavolul bate si el moneda, insa moneda lui este necunoscuta⁴³.

Asa cum a fost el creat, pamantul ar reprezenta pentru toata suflarea de la suprafata sau din adancuri, o mama, un leagan matern: "E femeie si in el a pus Dumnezeu toate semintele ca sa ne hraneasca"⁴⁴. Alta reprezentare imagineaza pamantul ca fiind ambigen: " . pamantul e jumatate femeie si jumatate barbat, pentru ca Dumnezeu din coasta lui Adam a facut pe Eva". Sau: "Pamantul cel de deasupra e barbat, iar cel mai dinauntru femeie. Lui ii e ciuda pe femeia lui si o mustreaza: <<Pe mine ma taie, ma muncesc, dar tie ti-i bine, tu numai munca nu faci, ba inca si oamenii iti dau sa mananci"⁴⁵.

Motivul are circulatie universala, adaptat fiind la credintele, filosofia si stilul de viata al diferitelor popoare. In lucrarea sa Lumea fenicienilor, Sabatino Muscati, apeland la vechea carte a chinezilor In fu jing noteaza ca "Starea pamantului este de a fi in sine receptiv", iar zeita Baalat "corespunde in mod fundamental prin natura ei cu pamantul mama, in care este personificata fecunditatea, si care este considerata nascatoarea zeilor si a oamenilor, ca si a plantelor"⁴⁶.

Pe teren geto-dac, pamantul este metamorfozat in zeu - Zamolxis - desi se pare ca numai intr-o prima etapa, convingere care ii apartine si lui Mircea Eliade: "Oricare ar fi fost preistoria sa, Zamolxis, asa cum era venerat de geto-daci, nu era nici un zeu al pamantului, nici al fertilitatii agricole, nici un zeu al mortilor"⁴⁷.

Dar daca prima parte a numelui, Zamol, ar proveni din Semele, zeita pamantului, intr-o vreme intens sincretica, zeul insuma, poate, si functii materne.

Ca generator de viata, pamantul este sfant, merita venerat, iar olarul, cel care il supune la chinuri, va fi pedepsit, "va avea mare munca pe lumea cealalta", la fel si cel care sapa pamantul in miezul zilei, cand "se hodineste ca si omul"⁴⁸.

Desi nu i se recunosc valori cosmologice similare cu valorile apei, pamantului i se confera, in schimb, virtuti care il fac apropiat de om, il leaga nemijlocit de acesta, prelungindu-l sau repetandu-l la scara mare; el este insufletit pentru a i se conferi conaturalitate, iar omul simte in el nu doar cadrul vital, ci viata insasi care se daruieste cu generozitate, care se prelinge in lucruri si fiinte, ca sangele patern in trupul fiului.

In analogia pamant/organism viu, nu numai din motive etico-religiose, se circumscrie si cosmologia populara si motivul sfarsitului pamantului, pentru ca, daca el este viu, are o existenta proprie, derulata intre hotarele nasterii si ale mortii, dupa legile naturii. Mitologiile traditionale au cultivat si au pastrat acest motiv pana tarziu, chiar in filosofie, pentru a nu aminti de religiile cele mai diferite.

In filosofia stoica greaca, motivul escatologiei apare pe calea insufletirii lumii, urmat in cosmologiile folclorice romanesti, unde, mai mult ca la filosofii stoici, predomina motivatia religioasa: din cauza inrairii oamenilor, Dumnezeu s-a decis sa piarda pamantul trecandu-l prin foc. Pedeapsa este radicala, focul nemaipermitand regenerarea, refacerea. El nu are rolul apei care inunda universul pentru a face dreptate si altor forme de existenta, prin foc pedeaspsa este ireversibila, ea vine in urma Judecatii de Apoi, cand "toate au sa raspunda".

De aceea blestemele cu pamantul sunt frecvente si neiertatoare: "Inghitite-ar pamantul!", "Manca-te-ar pamantul!", "Face-te-ai pamant!", "Face-te-ai oale si ulcele!" etc.