Cneazul Igor - basm

Cneazul Igor

Inchipuiti-va, dragi cititori, ca ne aflam in Rusia, cu cinci sau sase veacuri in urma, pe tarmul unui riu. Riul acesta poate sa fie Niprul, sau Donul, sau Donetul. Pe tarmul riului, intr-o poiana smaltuita, si-au facut tabara niste viteji ce merg la oaste sa-si apere pamintul stramosesc. Este-un amurg tacut. Cerul s-a facut rosu. Vintul adie usurel. Pe riu aluneca o barca. Vislele plescaie.

Stropii scursi de pe visle lucesc o clipa, purpurii, in lumina amurgului, apoi se sting indata-n bezna rece a apei curgatoare.

Greierii tiriie subtire prin iarba. Florile-si string petalele infiorate de racoarea serii.

In tabara a poposit, in seara asta, si-un cintaret. Este un cintaret batrin, batrin, aproape orb. Stie sa povesteasca legendele stravechi. Glasul si-l insoteste cu o gusla. Poarta o haina lunga, alba. Barba si pletele-i sint ninse. Se sprijina de-o parte intr-un toiag, de alta, pe umarul unui copil, un baietas de sapte sau opt ani. Copilul are o fata rotunda, luminoasa. Parul balai ii flutura pe umeri. Prinsa de git cu un curmei, are o traista in care pas­treaza bucatele primite de la femeile miloase de prin sate sau de la trecatori.

Copilul se deprinde de pe acum cu mestesugul de-a sti sa cinte si sa povesteasca, pe sunete de gusla, legendele din alte vremuri ale Rusiei.

— Ascultati, ascultati, dragii mei, spune batrinul, povestea despre cneazul Igor si oastea lui.

Iar degetele cintaretului mingiie coardele. Si coardele suspina sub degetele sale batrine si tremuratoare.

Barbatii s-au strins in jurul lui, uitind de cina si de focul care se stinge in poiana, cu sclipiri albastrui.

— Spune, batrine, spune! ii graiesc ei. Tu esti la fel de vechi ca lumea. Nu cumva ai vazut cu ochii tai pe cneazul Igor si pe vitejii lui?

Pe cer s-a aprins prima stea. Pilpiie catre tabara ostenilor. Curind o sa rasara si luna, dincolo de acoperisul negru, zimtat, al codrului.

Mosneagul cata-n jur. Ochii ii sint incetosati. isi clatina ple­tele albe si raspunde:

Pe cneazul Igor nu l-am cunoscut. Nici pe vitejii lui nu i-am vazut. Am auzit insa ca niste mosi-stramosi ai mei ar fi pierit linga scarita de aur a lui Igor, pe cimpul dintre Don si Mare. Asta am auzit. Poate c-a fost asa. Se poate Se prea poate

— Mosule, mosule, intreaba ascultatorii. Dar cum s-a intam­plat ca Igor sa fie-nfrint? Cum a putut sa-si piarda oastea? Era viteaz doar, nu?

— Ehei, ehei! ofteaza mosul. Igor sa nu fi fost viteaz? Era viteaz, cum nu se poate spune. Insa a savirsit Igor mare greseala. A savirsit mare greseala, ofteaza el adinc. N-a stiut sa asculte la vreme glasul poporului. Greseala lui sa nu se mai repete Dar hai mai bine sa-mi incep povestea. Da-mi, nepotele, gusla!

In linistea-nserarii se aude limpede pina si plescaitul bros­cutelor in apa, se aude zvonul firului de iarba sub alinarea vintului.

— Incepe, mosule, se bucura ostenii si se string mai aproape.

Gusla rasuna dulce, de parca ea vorbeste, parca ar spune ea

povestea cneazului Igor si a ostirii sale.

— Ascultati, fetii mei?

— Ascultam, mosule!

— Ati auzit de Novgorod-Seversk?

— Am auzit!

— Ei bine, ca sa-ntelegeti totul pe deplin, am sa va poves­tesc intii ceva ce nu-i cuprins in cintecele batrinesti, insa socot c-asa a fost, asa s-a petrecut

— Poti sa ne povestesti. Noi te vom asculta pina la cap

— Era o zi de primavara timpurie. In ziua aceea, la Nov­gorod-Seversk lumea se vintura incoa si-ncolo prin cetate. Barbati, femei, si chiar copii umblau pe ulite, glasuind tare intre ei. Iar altii se adunasera in piata. Ostenii cneazului se straduiau sa-i risi­peasca. Asa erau poruncile lui Igor. Insa multimea nu se dadea- napoi.

— Plecati incolo, oameni buni, spuneau ostenii. Cneazul o sa se supere. Astazi e vorba sa soseasca niste soli

Oamenii tot nu se lasau.

— Stim! Stim! raspundeau ei. Astazi or sa soseasca soli din Kiev. Bine ar fi sa-nteleaga cnejii. N-ar mai putea hainii poloveti sa-si joace caii aproape in fiecare an peste paminturile noastre

— N-ar mai putea sa ne ia fetele, sa ni le faca roabe, tipau cu glasuri ascutite si citeva femei.

— Taceti! Taceti, odata! se repezeau iarasi ostasii. Iacata, solii marelui cneaz din Kiev au si sosit in piata.

In vremea asta, intr-adevar, solii din Kiev, calari pe niste cai pietrosi, negri ca pacura, acoperiti cu postav rosu sub seile de lemn, treceau prin mijlocul multimii, catre palatele lui Igor. Pala­tele erau cladite din birne, pe temelii de piatra, cu turlele rotunde, aurite, impodobite cu preafrumoase sculpturi in lemn.

Cei ce sosisera erau sase barbati spatosi, trecuti de virsta mijlocie, purtind pe chipuri urme de rani adinci si vechi. Se vedea bine ca erau oameni de vaza si de credinta ai cneazului cel mare din Kiev. Se vedea asta nu numai dupa imbracamintea lor bogata si dupa steaguri, ci si dupa armele ce le purtau.

Solii priveau de-altminteri cu prietenie catre barbatii din popor ce se descopereau si se plecau-naintea lor, lasindu-si pletele sa lunece peste obrazurile aspre, facind cu miinile cite o te­menea, de la piept la pamint Femeile, inghesuite in spatele barbatilor, priveau spre soli cu gurile cascate si incercau sa-si potoleasca pruncii, care saltau in jurul lor ca niste iezi neastimparati.

In sfirsit, solii ajungind chiar linga treptele palatului s-au coborit fara de graba de pe cai, asa cum se si cuvenea din partea unor oameni cu vaza, sositi din partea cneazului cel mare de la Kiev. Si-au descins armele in semn de pace si de ginduri bune, dindu-le slujitorilor care-i urmau la mica departare, de-asemenea calari. Si-au netezit cu palmele pletele si barbile stufoase. Si-au scuturat dupa aceea cizmele de tina adunata pe ele in drumul lung prin stepa, izbindu-le de lespezile mari de piatra, cu care era podita intrarea in palat.

Apoi au inceput sa urce pe scari, spre sala larga, sprijinita pe stilpi, unde isi primea cneazul Igor solii.

Cneazul era acolo, asezat pe un jilt sculptat cu maiestrie in lemn, inchipuind un soim in zbor, avind aripile de aur.

Igor era in acel timp un barbat nu prea tinar. Avea chiar trei feciori din cea dintii casatorie.

Totusi in parul lui ca spicul de secara nu se zarea nici un fir argintiu.

Avea niste ochi vii, strapungatori, de culoarea otelului.

Se povestea ca-n batalie ochii cneazului Igor ardeau atit de tare, incit ii tintuiau pe poloveti si-i impietreau mai inainte ca viteazul sa-i fi izbit cu sabia sau sulita in piept.

Acuma Igor astepta, privind spre portile deschise, de unde trebuiau sa se iveasca solii lui Sviatoslav.

Dupa ce trimbitasii au sunat, si pilcul de osteni de la intrarea de sub bolta s-a dat in laturi, lasind drumul deschis, solii, doi cite doi, au mers pina in fata jiltului pe care sta, sprijinindu-se-n sabie, cneazul de Novgorod-Seversk.

Aici s-au plecat de mijloc, scotindu-si cusmele de blana scumpa, de biber, facind o plecaciune adinca in fata cneazului.

— Ce veste imi aduceti de la iubitul meu var, Sviatoslav? i-a intrebat acesta, cercetindu-i, cu ochii oteliti, pina-n adincul sufletului, cautind parca sa afle, mai dinainte ca solii sa vorbeasca, cu ce ginduri veneau.

— Slavit sa fii tu, Igor, viteaz intre viteji, a raspuns unul dintre soli, cel mai batrin, o capetenie de oaste, avind o brazda adinca pe obraz, de la ureche pina la coltul sting al gurii — de buna seama urma a unei rani, pe care-o capatase-n lupta. Va­rul tau, Sviatoslav, marele cneaz de Kiev, stapinul nostru-al tuturora, iti trimite numai urari de bine, insa iti pune o-ntrebare: De ce n-ai vrut sa-l insotesti in vara care a trecut, in lupta contra polovetilor de linga Nipru, dusmanii nostri singerosi ce ne calca hotarele? Tu nu stiai ca polovetii vor sa reteze si dru­murile noastre de negot catre Bizant, vor sa ne ia in stapinire toata tara? Acuma el te cheama din nou. ii cheama pe toti cnejii Rusiei, si-n primul rind pe tine, Igor, cel mai viteaz si mai puternic, sa va uniti. Si impreuna sa-i nimiciti pe poloveti. Unde-i unire e putere

In timp ce vorbea solul, fruntea cneazului Igor se-nourase ca o zi cind bat furtunile in stepa.

— Stai, solule, a rostit Igor, in timp ce ochii lui zvirleau scintei, nu ma certa ca pe o sluga a marelui cneaz Sviatoslav. Stiu ca stapinul tau e ager la batalie, ca un leu, desi este impovarat de ani. Stiu ca, in lupta de linga Nipru, l-a prins in lat pe hanul polovet, Cobiac, cum prinde vinatorul lupul, si l-a dus la dinsul in cetate. Stiu toate astea, solule, insa mai stiu si eu ca Igor, cneazul din Novgorod-Seversk, nu vrea sa lupte pentru slava lui Sviato­slav, ci pentru-a lui Destul va-mpaunati voi, kievanii, cu timpu­rile lui Vladimir acela care a stapinit odinioara toate paminturile noastre si adunase-ntreg poporul intr-un manunchi. Nu! Nu doresc sa-i mai aduc marire lui Sviatoslav. Dati-i acest raspuns. Vreau ca si Novgorod-Severskul sa straluceasca cel putin deopo­triva cu Kievul, daca nu si mai mult. Si asta, solule, prin lupta si prin bratul meu, ce nu sint mai prejos decit ale lui Sviatoslav. Asa sa-i dai raspunsul marelui cneaz de Kiev

In sala larga, boltita si luminata de faclii, desi afara era ziua si soarele lunii april lucea biruitor peste cetate, se facuse o liniste ca de mormint.

Catre sfirsitul cuvintarii sale, Igor se ridicase de pe jilt si, apropiindu-se de solul cel batrin, ii glasuise ultimele cuvinte aproape in obraz, cu glasul apasat.

Solul, auzind cele spuse de Igor, isi coborise in schimb fruntea din ce in ce mai mult, de parca l-ar fi-ncovoiat mihnirea si nu ar fi putut sa-si mai pastreze capul pe umeri, sus.

Totusi, cind Igor, inca incruntat, se-napoiase pe jiltul sau cio­plit in forma unui soim in zbor, solul lui Sviatoslav isi inaltase iarasi fruntea, privind in ochii cneazului de Novgorod-Seversk, si-i raspunsese-ndurerat:

— Asa-i voi spune, preamarite, varului tau, desi gresesti Adu-ti aminte de hotarirea luata de cneji, la Liubeci, in urma cu 88 de ani. Gindeste-te inca o data, Igor, daca faci bine ceea ce faci. Uneste-te cu noi, si-i vom invinge mult mai lesne, si pentru totdeauna, pe poloveti

— Taci, solule Nu mai grai nimic, sa nu ma minii a rostit Igor, taind vorba batrinului. Sa-i spui lui Sviatoslav ca in curind o sa auda despre infringerea deplina a celor ce lovesc Rusia, si des­pre noul drum catre Bizant, croit de luptatorii Novgorod-Severskului. Asa sa-i spui, a zimbit Igor, straluminat in el de gindul pe care si-l nutrea de multa, foarte multa vreme.

— Asa-i voi spune, s-a plecat solul cel batrin in fata cnea­zului, si linga el si ceilalti soli. Amar Amar se va-ntrista stapinul nostru cind va afla

Dupa aceea solii, punindu-si din nou cusmele, s-au coborit pe scari si s-au saltat indata pe cai.

Merindele de drum, imbiate de slugile lui Igor, n-au vrut sa le primeasca nici unul.

Cui putea sa-i mai arda de merinde cind se-ntorceau la Kiev cu raspunsul pe care il rostise Igor?

Oamenii ce se vinzolisera in toata vremea asta pe ulite si-n piata din mijlocul cetatii, cu ochii catre palatele lui Igor, se gra­madeau acum in jurul solilor.

— S-au unit cnejii? S-au unit? striga multimea. Rusia a stat totdeauna stavila stavila neclintita impotriva puhoaielor.

— A stat, fiindca a fost unita, spuneau cei mai batrini, clatinindu-si mustrator capetele sure. Cnejii de astazi s-au unit? Pe sabiile lor sta cumpanita soarta intregii tari

— Nu! Cneazul din Novgorod-Seversk nu vrea sa lupte ala­turea de Kiev, raspundea tuturor solul cel batrin, acela ce avea pe chip brazda de sabie. Degeaba il tot cheama Sviatoslav. Glasul lui nu vrea sa-l auda. Se crede cel mai vrednic sa apere Rusia, sa-i nimiceasca, singur, pe poloveti O sa vedem ce-o sa mai fie

Si, spunind vorbele acestea, isi stringea calul intre pulpele vinjoase, minindu-l catre miazazi, urmat de ceilalti soli si de slu­gile care-i insoteau.

— Sarmana tara, murmurau batrinii, ascultind cele ce spu­sese solul. Cnejii sint prea trufasi. Igor e un viteaz, dar nu-ntelege ca numai in unire sta puterea, cum spun si cintecele vechi

Pe ulite se potolise larma. Femeile taceau, privindu-si tema­toare barbatii, fratii sau feciorii, si suspinau:

— Citi dintre dragii nostri n-or sa se mai intoarca?

Singuri copiii, ne-ntelegind ingrijorarea parintilor, isi purtau joaca mai departe.

Schimbator cerul lui april pornise sa se-nnegureze. Un vint subtire, inselator, sufla dinspre asfintit, facind femeile-mbracate in bluze sau camasi de in si cinepa sa se-nfioare.

Sus, in palate, cneazul Igor plecase catre iatacul sotiei sale, Iaroslavna, sa-si potoleasca supararea care ii cuprinsese pieptul, o data cu sosirea solilor.

Sabia lui, batuta-n pietre scumpe, lovea podelele de lemn, sunind cu vuiet la fiecare pas, parca-nsotea cu glasul ei de-otel clocotul care bintuia inima-nfierbintata a lui Igor.

— Dragul meu, sotul meu, opreste-te, soptea duioasa Iaros­lavna. Apleaca-ti pletele, iubite, la pieptul meu, si ma asculta Da la o parte supararea Poate-i mai bine cum spunea solul lui Sviatoslav. Unindu-va voi, cnejii, polovetii or sa fie goniti, si pacea va domni-n cetati.

Sotia lui Igor din cea de-a doua casatorie, Iaroslavna, era fra­geda si gingasa ca un lujer.

Abia iesise din copilarie, cind cneazul o ceruse de nevasta, cu un an mai-nainte, vrajit de ochii ei frumosi si de purtarile-i alese, de mersul mladios si de pielita ca de piersica, de pe obraz.

Dar mintea ei era-nteleapta.

Acum tinara cneaghina se alipise de sotul sau, pe care il iubea mai mult decit orice pe lume. Il cuprinsese dragastoasa cu bratele pe dupa git silindu-se sa-l mingiie, sa-l sfatuiasca, asa precum ii porunceau ei insasi cugetul si inima, cinstit si fara sovaiala.

Numai ca Igor, auzindu-i sfatul, se desprinsese din imbra­tisare.

— Nu, Iaroslavna, draga mea, nu vreau s-aud astfel de vorbe, ii raspunsese el aprins. Tu esti mai mindra ca oricare dintre feme­ile Rusiei. Esti floare intr-un cimp de ierburi. Esti diamantul din cununa. Esti aurul ce straluceste linga podoabe ruginite. Vreau sa-l intrec in vitejie pe Sviatoslav. Nu uita ca sint mult mai tinar decit marele cneaz din Kiev. Am sa-i inving in lupta pe toti dus­manii. Tu stii ce doresc eu? Tie-ti pot spune. Vreau sa deschid o cale noua, si mult mai scurta, catre Bizant, mai apropiata si mai prielnica pentru negot decit „drumul de la varegi la greci”. Calea cea noua o voi deschide pe riurile Oscol, Donet si Don. La ea ma tot gindesc de ani de zile. A venit vremea sa o-nfaptuiesc. Tu trebuie sa-intelegi! Cetatea noastra o sa ajunga in stralucire vechiul Kiev. Numele meu o sa intreaca, iubito, pe al lui Vladimir Iar tu, frumoasa-ntre frumoase, vei fi, alaturea de mine, cea mai slavita dintre toate printesele de pe pamint

— O, cneazule, soimul meu drag, suspina dulce Iaroslavna, Vladimir si-a invins vrajmasii fiindca in jurul sau erau toti cnejii si intreg poporul. Iar tu esti singur, dragul meu

— Cinstea mea o sa fie cu atit mai mare, daca ii voi invinge singur. Dar nu sint singur, Iaroslavna. Vitejii mei ma vor urma. Si tu-mi vei insoti tot drumul cu dragostea care mi-o porti. Haide, nu plinge, Iaroslavna. Sotiile vitejilor nu pling. Da-mi coiful! Un slujitor sa-nseueze roibul. Vreau sa graiesc multimii. Imbratiseaza-ma. Sarutul tau imi va aduce noroc, frumoasa si mult iubita Iaroslavna

Cit timp vorbise cneazul Igor cu sotia sa, multimea se strinsese in piata, in jurul unui boian, un mester cintaret din gusla.

Pe vremurile acelea cintaretii erau cinstiti nu numai de popor, ci si de cneji. Sedeau pe jilturi, alaturea de ei, si sorbeau vinul din cupe de argint.

Multimea, adunata-n jurul acelui cintaret, a inceput sa-l roage:

— Ia cinta, mestere boian, un cintec. Gusla strabuna este ca pana in mina ta, si cintecele stramosesti ne cuprind inima de vraja. Ia cinta tu un cintec vechi, din vremurile cind unirea aducea cne­jilor puterea asupra celor ce vroiau s-adulmece prada-n Rusia. Ia cinta, mestere, ia cinta!

Cintaretul abia isi luase-n brate gusla, abia de isi lasase palma peste intinsele ei coarde, abia daduse primul sunet, cind tropot strasnic de copite s-a auzit.

— Ia stai, boiane, stai o clipa, i-a strigat tare cneazul Igor, iti daruiesc o gusla noua. In loc de lemn, va fi de aur, si coardele vor fi facute numai si numai din argint. Sa cinti insa acum un cintec in care sa arati ca nu-i cu-adevarat viteaz acela care se bizuie pe altii, si nu pe sabia-i taioasa. Cinta, boiane, hai, porneste, cinta tu slava aceluia ce va porni ca-n zbor de lupta. Citi ma iubesc sa ma urmeze impotriva polovetilor, napircile de la hotare. Cei­lalti sa stea linga neveste, sa stea ascunsi pe linga vetre si sa se spele cu cenusa pe ochii tulburi, de fricosi. Cinta, boiane, cinta tare, s-auda toti, si peste veacuri, cum cneazul Igor nu se teme, si pleaca singur la razboi!

Asa cum glasuia viteazul, stind drept pe cal, avind in mina sabia scumpa cu minerul batut in pietre pretioase, parea insusi cumplitul Stribog, zeul furtunilor in care crezusera stramosii.

Multimea, la-nceput tacuta, incet, incet, se-nsufletea.

Cerul se razbuna si el. Norii se risipeau, purtati de vinturi.

Iara barbatii se adunau in jurul cneazului, strigind:

— Ba nu, si noi te vom urma, desi stim ca gresesti, vrind sa ai singur gloria de-a birui pe poloveti. De-aceea i-ai gonit pe solii varului tau, azi, din Seversk. Insa noi nu te vom lasa, fiindca vrem sa aparam Rusia de hoardele de poloveti. Ni-s sufletele in­carcate de ura impotriva celor care ne-au pingarit pamintul. Tu nu ne-ai dus la lupta in ziua cind Sviatoslav din Kiev a chemat cnejii. Daca erai si tu cu ei — nu doar un han, ci pe toti hanii i-ai fi adus tiris de barba. Hai dara sa spalam rusinea de a fi stat atunci deoparte, cind altii se aflau in lupta. Sa-i infruntam acum noi singuri. Sau poate vor veni si altii, din Cernigov, din Rilsk, din Trubcevsk sau din Putivl Sintem putini, dar vom lupta pina la moarte linga tine pentru Rusia, mama noastra.

— Asa va vreau! glasuia Igor. Pregatiti lancile si scuturile. Sabiile ni le vom uda curind cu singe polovet. Cinta, boiane, cinta izbinda! Cinta pe Igor si ai sai! Adunati sape si topoare! Hai­deti, viteji, sa aparam pamintul sfint al Rusiei!

— Haideti, viteji! striga multimea. Haideti la lupta si izbinda! Glorie Novgorodului de miazanoapte!

In timp ce Igor glasuia multimii si-o-nflacara, sus, in palate, Iaroslavna se napustise in iatacul sotului sau.

Sub rochia alba si subtire, pieptul i se zbatea mai aprig decit o mica porumbita inspaimintata de-un vultan.

Cositele-i curgeau in riuri lungi, matasoase, pe poclada ce invelea patul lui Igor.

— Iubitul meu, soptea domnita, o teama neagra ma sfisie. Esti singur ca un caprior in zorii zilei prin padure, si nu zaresti, colo-n desisuri, mistretii care te pindesc.

Dar jos il auzea pe Igor:

— Haideti, viteji, veniti la lupta! Veniti, si-o sa va racoriti tot necazul pe poloveti

— Venim! Venim! strigau barbatii, zvirlindu-si cusmele in sus.

Iar faurarii aprindeau, grabiti, focuri in fierarii, si ciocaneau, si mestereau, pe nicovale, coifuri, sabii, camasi de zale, scuturi si virfuri de sageti, si cite sint de trebuinta cind se incepe un razboi.

Femeile, in vremea asta, zoreau prin casa sa gateasca merin­dele pentru aceia care plecau sa-nfrunte moartea, slujind pamintul stramosesc, alaturea de cneazul Igor.

Cind a fost totul, totul gata, Igor a dat semnalul de plecare. Podul cetatii s-a lasat.

Si oastea de pedestri si calareti, cu flamurile filfiinde, cu tobele batind, s-a scurs afara din cetate, insiruindu-se pe drumul care ducea catre Donet.

Pe linga Igor, calarea Vladimir fiul sau iubit, pe un cal murg cu coama lunga, neastimparat ca si stapinul sau.

Igor ii daruise lui Vladimir dreptul de cneaz peste Putivl, cetate mare si-ntarita, care fusese ridicata in calea cetelor nava­litoare din miazazi sau rasarit.

Frumos, cu chip ca de fecioara, dar cu-o mustata aurie abia mijindu-i, Vladimir se mistuia de nerabdare de-a intra-n sfirsit in lupta.

Punea ades mina la sold pe sabia-i scinteietoare. Atunci surisul ii scalda fata intr-o lumina dulce si cinta vesel cu ostenii:

„Haideti, sa-nceapa batalia!

Rusia e maicuta noastra,

Si ea ne cheama s-o scapam

De cetele navalitoare.

Haideti, viteji, haideti la lupta!”

Igor se legana in sa. Zimbea si el, privindu-si fiul, voinic, frumos si-nsufletit, in asteptarea bataliei.

In vremea asta Iaroslavna, urcata-n turla cea mai-nalta, ii urmarea cum se pierdeau, se prefaceau parca in umbre, care si ele se topeau in ceturile diminetii.

Abia de se mai auzea din departare cintecul:

„Haideti, sa-nceapa batalia!

Rusia e maicuta noastra,

Si ea ne cheama s-o scapam”

Si glasurile se stingeau

Dar ea mai facea inca semne de bun ramas, cu o naframa de matase, catre ostirea ce se pierdea in departari, si catre Igor cel iubit.

Pe urma, cneaghina si-a pus palmele albe peste ochi. A izbuc­nit in hohote. Atit de furtunos plingea, ca jupinitele adunate in jurul ei n-au mai putut s-o domoleasca.

Abia au dus-o in iatac. Nu se-ndura sa se coboare din turla de unde-l privise pe sotul ei plecind la lupta.

— Nu te mihni atit, domnita, glasuiau jupinitele. Cind a mai fost vreodata cneazul Igor invins in lupta? Dusmanii, cit il vor vedea, o sa se simta sagetati de-o spaima fara de pereche. Si or sa fuga de la Don. Vino-ti in fire, Iaroslavna. Sotul tau va sosi curind si noi il vom primi cu flori.

— Sint prea putini ostenii nostri, suspina trista Iaroslavna. Nicicind nu m-am temut ca astazi de sortii unei batalii. Iata, nu s-a-mplinit nici anul de cind sint cneaghina-n Seversk, si inima imi este arsa de-o presimtire-ntunecata pentru barbatul meu iubit. Dea domnul sa se-ntoarca acasa curind, biruitor si teafar, acel ce mi-e stapin si sot

— Asa va fi, n-ai nici o teama, ridea fratele cneaghinei, cnea­zul Galitchi Iaroslavici, caruia Igor ii lasase spre ocrotire si spre paza cnezatul si pe Iaroslavna, pe timpul cit dura razboiul. Cnea­zul Galitchi, spunind asta, isi mingiia barba subtire, matasoasa, cu fire rosii-argintii, cum este coada de vulpoi. Dar pina sa se intoarca Igor, sa fim stapini, surioara draga, sa nu se simta lipsa lui

— Te rog sa iei in mina, singur, cnezatul, si sa-l cirmuiesti, zicea cneaghina Iaroslavna. Pe mine ma doboara jalea. Simt c-am sa pling necontenit. Si nu vreau sa se vada plinsu-mi, sau sa se-auda prin cetate

In sinea lui, cneazul Galitchi se bucura ca va ramine singur stapin pe Novgorod dar nu vroia ca Iaroslavna sa vada asta. De-aceea ii spunea:

— Faci bine, draga mea surioara, ca nu te-amesteci la dom­nie. Astea sint treburi barbatesti, obositoare pentru tine. Mai bine ai sa stai inchisa aci-n iatac, sa plingi de vrei, iar jupinitele din juru-ti sa-ti ingrijeasca sanatatea

— Iti multumesc, iubite frate, se alina putin domnita. Imi esti un frate credincios, in acest ceas de cumpana pentru cnezatul de Seversk. Igor va sti sa-ti multumeasca atunci cind se va-napoia

Pe cind schimbau aceste vorbe Galitchi si cu Iaroslavna, oas­tea lui Igor se-adincea in stepele fara hotar.

Pas dupa pas ei se-apropiau de lupta cea incrincenata.

Venise-n stepa primavara, cu cerneri albe de lumina, cu pasa­rele cintatoare si cu covoare smaltuite de zeci si zeci de mii de flori.

Vazduhul proaspat si curat purta in el miresmele multimilor de flori din stepa. Piraiele curgeau in sopot peste tapsanele-nverzite. Iar coifurile ascutite, si zalele zornaitoare, si sabiile, si scutu­rile luceau sub razele aurii.

Oamenii inca mai cintau

Ostirii de la Novgorod i se alaturasera intii o ceata din Putivl, si apoi alta de la Rilsk. Ceata din Rilsk avea in frunte pe Svia­toslav, un tinar cneaz. Acesta ii era nepot cneazului de la Nov­gorod. De asemeni, li s-au adaugat citeva pilcuri de coui, trimisi de alt cneaz, Iaroslav, ce cirmuia la Cernigov.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Si-au mers, au mers, precum se spune, pina cind a ajuns ostirea pe tarmurile Donetului.

Cerul fusese pin-atuncea senin ca fruntea fara ginduri, ca apa fara valurele, ca inima unui copil. Iar soarele sclipea pe bolta, zvirlindu-si razele lui calde peste vitejii osteni rusi.

Tocmai se pregateau sa treaca, printr-un vad, riul zgomotos, cind pe neasteptate cerul a prins sa se intunece. Soarele s-a facut verzui. A inceput sa pilpiie ca un taciune invelit in vatra de un gospodar. S-a micsorat apoi mereu. S-a schimbat intr-o secera, care-si avea taisu-ntors catre ostirile lui Igor.

— Ce se petrece sus in cer? glasuiau unii dintre ei. Nu cumva este un semn rau?

— S-a stins lumina soarelui! se minuna si Vladimir Deo­data am ramas in bezna.

— Semn rau! Semn rau! E semn de moarte zicea un preot linga Igor. Poate e chiar sfirsitul lumii. Sariti mai bine de pe cai si pocaiti-va in tina. Sa nu ne pedeapseasca domnul

Si tot atunci se mai iscase si un vifor. Din cuiburi, sutele de pasari, smulse de vint si spulberate, zburau bezmetice, tipind. Unele lunecau pe ape, plutind ca niste frunze moarte, iar altele cadeau in stoluri printre ostenii cneazului. Lupii si ursii, din paduri, cu ochii arzatori, tisneau spre tarmul riului, urlind. Caii se-nspaimintau de ei, si, nechezind, sareau salbatici, trintind pe unii calareti.

Spaima lor nu a fost prea mica. Citiva au si-nceput sa-l roage pe cneazul Igor sa se-ntoarca. Altii credeau ca vrajitorii din tabe­rele polovete au facut poate farmece, ca duhurile-ntunecate sa le stea piedica in drum sau chiar sa le urzeasca moartea.

Oastea se clatina la tarm din indirjita ei pornire. Dar Igor, calarind in trap prin fata ostilor rusesti, a inceput sa le rosteasca:

— Fratilor rusi, va spun curat, doresc sa beau apa din Don! Ce? Voi nu stiti ca linga Don isi au salasuri polovetii? Nu v-amintiti cind va ardeau casele-n stepa? Ati uitat? Atunci poate ca ati vazut copii strapunsi de sulite. Sau ati vazut fecioarele tirite-n streanguri, pingarite. Satele noastre au fost calcate si arse pina-n temelii. Iar testele batrinilor au fost zdrobite sub copite. Si voi mai sovaiti la tarm? Mai este numai o postata pina la celalalt riu, Oscolul. Acolo ne vom intilni cu cetele lui Vsevolod, fratele meu, pornite din cetatea Kursk. Vitejii lui au fost nascuti in sunete de trimbita, si alaptati au fost de mame numai din virf de sulita. Ei sar ca lupii pe dusmani si-i aduc cneazului lor slava. Sinteti voi mai prejos ca ei?

Ochii lui Igor ii tintea pe toti ostenii, ca un fulger. Si ei au raspuns intr-un glas:

— Nici noi nu sintem mai prejos! Se va vedea cind vom lupta

— Asa va vreau, voinicii mei, le spunea iarasi cneazul Igor. De la Oscol mai e putin si, iata, o sa se-arate Donul, cu malurile-i inverzite. Eu, unul, va marturisesc ca n-am sa iau in seama cerul. Ma-ncred in voi, si vreau sa sorb, din coiful lucitor, de aur, apa din Donul linistit. De nu voi bea, mai bine pier taiat de sabii polovete. Citi iubesc Rusia sa vina!

Si, strunind calul, cneazul Igor a taiat apele de-a dreptul, fara sa mai priveasca-n urma.

Dupa el au pornit in trap Vladimir si cu Sviatoslav.

Furtuna inca nu trecuse. Soarele tot nu se ivise intreg pe cerul Rusiei, dar oastea s-a pornit sa strige, acoperind sub mii de glasuri vintul si urletele aspre ale dihaniilor din codri si tipetele pasarilor.

— Venim si noi in urma ta!

Si l-au urmat pe cneazul Igor, prin clocotul Donetului.

Linga Oscol, au poposit vreo doua zile ca sa-l astepte pe Vsevolod, cneazul de Trubcevsk, cu ceata de viteji kurskani.

Erau acuma laolalta Igor si Vsevolod, firtatii, si cei doi tineri, Sviatoslav si Vladimir fiul lui Igor.

In toti avea nadejde Igor, dar cel mai mult in Vsevolod, cnea­zul cel aprig ca un zimbru, de care se temeau toti hanii polovetilor.

Tuspatru cnejiii au mers-nainte, pina la riul Salnita, ce-si poarta apele curate printre mesteceni albiciosi.

Aici s-au intilnit cu pilcul de cercetasi trimisi de Igor sa afle unde-s polovetii.

— Maria-ta! i-au spus lui Igor ostenii cercetasi, indata ce l-au vazut intre mesteceni. Ceata de poloveti se afla pe tarmurile Siurlei, alt riulet, nu prea departe. Sint multi cum este iarba-n stepa. Au arme, arme, cu duiumul. Noi ne-am ascuns in buruiene si am privit inmarmuriti cum ceasuri lungi se perindau, calari, pe malul Siurlei. Cetele lor salbatice treceau urlind ca lupii iarna. Poate-i mai bine pentru toti sa ne-ndreptam acum spre vetre si sa ne-ntoarcem altadata. Pe tarmul Siurliei pindeste moartea cu coltii ei rinjiti catre ostirile lui Igor. Atit am vrea noi sa-ti vestim

Aflind aceste stiri aduse de cercetasi, couii s-au inspaimintat. Au inceput sa murmure:

— Noi nu vrem sa ne pierdem viata. De sint atit de multi dusmani, ne vom inapoia la vetre. Nu vrem sa ne primejduim.

Dar Igor s-a urcat cu calul pe o movila inverzita, de unde stapinea cu ochii toata ostirea, si a spus:

— Ne-au adus vestea cercetasii ca polovetii-si plimba caii de cum treci Siurlia micuta si te indrepti spre Caiala si catre Donul linistit. Unii au fost strapunsi de spaima, aflind ca-s polovetii ca frunza. Acestia nu iubesc Rusia. Nu vor sa moara pentru ea. Noi, cestilalti, nu cumpanim de se plateste libertatea cu viata noastra. Nu-i asa?

Era, se spune, tot spre seara. Umbrele ii invaluiau, si nimeni nu stia ca moartea, cu aripile ei cernite, le da tircoale multora.

— Ba e asa, au spus ostenii, din nou insufletiti de Igor, si toti couii si-au lasat fruntea in pamint.

— Noi mergem, Igor, mai departe. Haide sa trecem Salnita, au glasuit ostenii rusi.

— De vreme ce-am plecat cu voi, au spus couii, va-nsotim. in glasurile lor era insa un necaz stapinit.

Igor si-a scos linistit coiful, si-a sters sudoarea cu-o naframa data de mindra Iaroslavna.

A facut semn dupa aceea spre oastea lui., sa treaca riul.

Au mers apoi intreaga noapte.

Au mers si dimineata toata. Si spre amiaza au ajuns la apa mica a Siurliei. Iar dincolo erau dusmanii, calari pe cai, incrincenati, cu arcurile gata-ntinse.

Igor a ridicat o mina, si cel dintii s-a repezit, prin apa, catre poloveti.

Singele a-nceput sa curga ca vinul rosu la ospat.

Loviti, hainii poloveti au lasat totul si-au fugit. Au lasat care, arme, haine, chiar si merindele de drum.

Ostenii cneazului au luat atita prada de la ei, incit nu inca­peau in care gramezile stralucitoare de aur rosu si argint, de sabii, scuturi, sulite, zale de fier, si chingi, si sei, si alte multe scumpatati.

Cei doi hani poloveti, pe nume Conceac si Gza, fugeau calari.

Fugeau de nu li se vedea nici urma, ca niste iepuri incoltiti de vinatori si de ogari.

— Vazut-ati, fratilor? spunea in batalie cneazul Igor. A inceput cu voie buna ospatul luptei cel dorit

— A inceput, cneazule Igor, strigau ostenii multumiti. Si-asa va fi pin-la sfirsit, cu toate semnele din cer.

Un pilc de calareti, in frunte cu tinarul cneaz Sviatoslav, ii urmarea pe cei invinsi.

Cind s-au intors urmaritorii, era tirziu, tirziu de tot. In stepa se facuse noapte. Dar licuricii scinteiau, ca picaturi rupte din cer, din inaltimea stelelor.

Igor a spus catre ai sai:

— Nu-i bine sa raminem in cimp, in niste locuri cunoscute doar de viclenii poloveti. Hanii au fost invinsi de noi, si urmariti de Sviatoslav; insa in zori se vor intoarce, dupa mirosul singelui. Sint ca sacalii, ii cunosc. Aici sintem linga Caiala. Ar fi bine sa ne intoarcem si sa ne odihnim tihniti, in timpul noptii, undeva, pe linga riul Salnita. Cind vor veni, nu vor gasi decit hoituri de poloveti. Atunci ne repezim din nou. Ce ziceti? Ce zici, Sviatoslav?

Tinarul cneaz era trudit. Caii abia se mai tirau.

— Duceti-va, a raspuns el. Noi nu putem sa va-nsotim. O sa raminem tot aici, si om vedea ce va mai fi

— Asta nu este cu putinta, a sarit insa Vsevolod. Raminem, ori plecam cu totii. Soarta, oricum ar fi sa fie, e mai usor cind o-mparti cu cei pe care ii iubesti.

— Asa e, s-a-nvoit si Igor. Vom face tabara aici. Stiu c-or sa fie ceasuri grele, dar nu ne temem, orice-o fi

Si-ndata s-au intins pe cimp corturi de pinza pentru cneji.

Iar oastea s-a culcat pe iarba, sub pilpiirea stelelor.

Cei mai multi se uitau spre cer, dar gindurile le fugeau la soate dragi si la copii. Curind ii vor invinge-n lupta pe poloveti si vor sosi biruitori in Novgorod, Kursk sau Putivl. Multimea-i va impodobi cu cununi verzi si flori de cimp. Si ei vor glasui voiosi celor care-i vor intreba cite greutati au indurat pin-au invins pe poloveti.

Astfel visau vitejii rusi, privind lucirea stelelor, si nici nu le trecea prin gind ca-n acel ceas, ca niste vulpi, dusmanii lunecau prin stepa, invaluindu-i nesimtit.

Rusii, citi nu dormeau, cintau

Cintau inca vitejii rusi.

Iar polovetii, furisati, incercuiau tot acel cimp.

Zorii s-au revarsat in stepa, insingerati si mohoriti.

Nori negri si bolovanosi erau purtati de-un vint hain. Iar printre nori tisneau ades fulgere verzi si tunete.

— Hei, o sa ploua, cum se vede, spuneau unii dintre osteni.

— Da, o sa ploua cu sageti, raspundea zimbrul Vsevolod.

Si iata ca, pe neasteptate, oastea de poloveti s-avinta asupra cetelor rusesti, ca niste lupi flaminzi pe-o stina. Iar vinturile sufla, sufla, purtind sagetile dusmane spre Igor, Vsevolod si-ai lor. Pamintul duduie naprasnic de tropotul copitelor. Apele se-nrosesc si curg cu spume catre marea larga. Pulberea inveleste oastea intr-o mantie galbena. Gitlejurile-s inecate. Sudoarea curge purpurie. Si zalele parca-s aprinse; iar sabiile par faclii.

Cel mai viteaz s-arata Igor. Dusmanii cad in jurul sau cum cade pleava cenusie in toiul secerisului. Si linga el lupta, zdrobind teste dusmane, Vsevolod. Oriunde se ivesc ei doi, sau Vladimir sau Sviatoslav, dusmanii fug care-ncotro, sau cad mormane la pamint.

Au uitat cnejii de belsug, de casele impodobite si de sotii. Nu se gindesc decit la lupta. Acum, joaca in hora mortii. Igor calauzeste hora. Asa se scurge toata ziua. Si noaptea trece-nsingerata. Trece apoi inca o zi; dupa aceea inca una

S-au mai vazut pe lume lupte, dar crunta cum este aceasta nu s-a vazut inca vreodata. Caii au singele la glezne.

Norii, care se bulucisera in zorii zilei peste cimp, fusesera purtati de vinturi si risipiti in patru zari. Si soarele de primavara ardea ca-n miezul lui cuptor.

Rusii, purtati de batalie, se departasera.

Lipsiti de apa, insetau. Si arcurile se uscau de seceta-nspaimintatoare. Nu mai puteau sa le intinda.

Ar fi vroit sa se apropie de riu, sa-si moaie miinile sau cape- tele-nfierbintate de coifurile de otel. Erau insa incercuiti, si polovetii nu-i lasau sa se apropie cit de cit de unduirea apelor.

Dar chiar asa flaminzi, si arsi, si insetati, ar fi luptat zile si nopti, fara oprire, vitejii rusi, de nu dadeau-napoi couii.

Ei nu puteau uita ca Igor ii biciuise cu cuvintul pe tarmurile Salnitei, invinuindu-i ca-s fricosi. Luptasera fara avint, si cum dadusera de greu, fugisera care-ncotro.

Mii, mii si mii de poloveti se aruncau mereu in lupta.

Igor parea un leu ranit.

In jurul sau zburau in cerc sute de capete dusmane, ca nucile toamna, din pom, cind bate nucul gospodarul.

Lesuri se adunau gramezi.

Numai ca alte mii sareau, si alte mii, asupra lui. Si-ntr-un sfirsit, viteazul Igor cazu in tina, biruit.

In locul briului de cneaz a fost cuprins in streanguri negre si cetluit ca orice rob.

Vladimir cel frumos si tinar, si Sviatoslav, la rindul lor, cazura invinsi de poloveti.

Tiriti erau acuma cnejii pe drumul greu al robilor.

S-au batut mult vitejii rusi. Au trecut zile trei la numar de cind luptau neincetat.

Dar astazi toti s-au despartit Cei mai multi au pornit ca umbre catre tinutul mortilor. Ceilalti, putini, citi mai traiau, cu zimbrul Vsevolod in frunte, desi stiau ca vor cadea si ei curind, curind de tot, mai purtau armele in miini si incercau sa tina piept multimilor de poloveti.

Din sabii mai aveau doar cioturi. Pierdute erau scuturile. Si lanci nu mai tineau in miini. Pe capete coifuri n-aveau.

Iar polovetii ii loveau neincetat, neincetat, cu sulite si cu sageti.

Intr-un tirziu au fost zdrobiti. Au fost legati si Vsevolod, si alti vreo cincisprezece rusi. Au fost tiriti, la rindu-le, in lanturi catre miazazi.

Ospatul nuntii singeroase a incetat. S-au imbatat toti oaspetii. Nu mai rasuna cintece. Au tacut toti vitejii rusi!

Din toti pe care ii privise, din turla, mindra Iaroslavna, in ziua cind plecau la lupta, mai traiau doar citiva viteji. Iar Igor, cel ce zadarise intregul rau, prin dezunire, Igor ce visa gloria doar pentru Novgorod-Seversk, se pravalise din marire, din cinstea lui de domn si cneaz. Saua de aur si-o schimbase in saua neagra a robiei.

— Mai bine vreau sa va dau viata, decit sa ma luati rob, striga. Amara mult prea mult amara imi este vina, hohotea. O, fratii mei iubiti de lupta, cum v-am minat eu catre moarte. Cit rau v-am casunat eu voua, iubitii mei osteni viteji.

Si incerca sa-si sfarme fruntea cu lanturile de la miini.

Nu va mai spun ce-a fost in tara, cind s-a aflat ca toata oastea pierduta era pentru veci.

Femeile plingeau cernite pe la rascruci si glasuiau:

— Unde sint dragii nostri? Unde? Au adormit pe tot­deauna in niste locuri departate, pe linga repedea Caiala. Oasele lor au fost calcate de caii polovetilor. De astazi cine sa-i mai vada, decit in vise, uneori, insingerati si mohoriti?

Gemeau orasele de spaima.

Obida napadise tara din Novgorod pina la Don. Iar polovetii patrundeau calari, cu sulitele-n miini. Jefuiau sate si cetati, rapeau fecioare si copii. Si ce nu luau ardeau in foc.

Paleau si florile pe cimpuri, iarba se vestejea si ea, copacii isi plecau de jale fruntile pina la pamint.

Nadajduise cneazul Igor ca Novgorodul sa intreaca prin stralucire vechiul Kiev. Vroise sa fie cintat in cintece de toti boianii. Si se luptase cu dusmanul, avind numai o oaste mica si citiva prieteni credinciosi.

Crezuse Igor ca-i de-ajuns sa fii voinic si sa n-ai teama, ca sa-i invingi pe cei vicleni. Uitase ce spunea poporul, ca nu e soarta mai amara decit a celui ce ramine singur la ceas de cumpana.

Singur era acuma, singur, legat in lanturi, obidit. Oastea sa de viteji fusese zdrobita toata pe un cimp, intre Caiala, Siurlia si Donul vesnic linistit.

Fiarele din paduri veneau sa linga singele varsat din ranile inca deschise, singele vitejesc al celor jertfiti pentru pamintul rus.

Corbii se gramadeau pe cimpuri si ciuguleau cu lacomie ochii si buzele-mpietrite, si trupurile ce pastrau sub ele inca armele.

O! Cum gemea-n robie Igor! Cum mai gemea Stia prea bine ca hainii jefuiau prin tara. Oastea lor navalea turbata, in miini cu tortele aprinse.

O! Cum gemea-n robie Igor, si Rusia ardea in flacari.

Hanul Gza calarea in goana, cu cetele, catre Putivl, si Conceac, spre Pereiaslavl si Rimov.

Amar era pe tara rusa!

Nimeni, nimeni nu mai cinta

Marele cneaz de Kiev, Sviatoslav, inteleptul, n-aflase inca vestea infringerii lui Igor.

Cneazul era batrin, cu barba argintie, lunga pina la briu. Desi atit de-n virsta, sta tot ne-ncovoiat pe jiltul sau de aur, din luminatul Kiev. Polovetii-i ziceau Sviatoslav cel cumplit. Numai cit auzeau numele cneazului, si ii treceau racori.

Cu o vara-nainte el facuse prapad in oastea poloveta.

Trecuse atunci cneazul, vajnic, peste cimpii. Tulburase din mers riuri si lacuri line, cu colbul ridicat de caii sai in tropot. Iara pe hanul Cobiac, cel crincen cum e fiara, il smulsese din cort, ca viforul ce poarta zapada peste cimp.

Astfel de om era batrinul Sviatoslav, varul cneazului Igor, acel ce-i indemna pe cnejii din Rusia sa se lege-n manunchi. El trimisese soli lui Igor si-l chemase sa-l insoteasca-n lupta. Si Igor ii gonise pe solii de la Kiev, plin de infumurare. Plecase la razboi cu oastea lui putina, cu fratele, cu fiul si cu nepotul lui.

Sviatoslav se mihnise. Totusi, in gindul sau ii dorise izbinda varului din Seversk.

Adesea se-ntreba: „Ce-o fi cu cneazul Igor? Ce s-a-ntimplat cu oastea-i? Oare or izbuti sa-nfringa pe dusmani?”

Fusese o zi trista cu cer innourat. Noaptea, batrinul cneaz se zbuciumase mult in patul sau de aur. In zori, cind se trezise, che­mase imprejuru-i curtenii, capitanii, si le graise astfel:

— Fratii mei, ascultati! In noaptea ce-a trecut, eu am visat un vis care m-a tulburat. Am sa vi-l spun si voua. Se facea ca fusesem invelit intr-un giulgiu, de parca eram mort. Cineva imi daduse sa beau vin mestecat cu venin si cu fiere. Pe pieptul meu, dusmanii zvirleau margaritare din niste tolbe mari. Acesta-i semn de lacrimi. Palatu-mi daurit era lipsit de grinzi. Si corbii croncaneau sus, pe acoperis. Ce ziceti voi de vis? Ma tot gindesc la Igor. Nu cumva a cazut?

S-au plecat toti curtenii in fata cneazului, s-au plecat capitanii cu ochii la pamint, si i-au raspuns asa:

— Maria-ta, ne iarta ca iti aducem stire primita asta-noapte. Pe capetele noastre s-a pravalit amarul. Soimilor ce-au zburat sa bea apa din Don li s-au frint aripile, dusmanii le-au taiat. Iar ei sint ferecati in lanturi polovete.

Inmarmurit a stat batrinul, aflind vestea. Fusese el lovit, in zeci de batalii, de dusmani singerosi. Dar astfel de durere nu incercase inca. „Cum? Igor a cazut? Nu este cu putinta. Si zimbrul Vsevolod? Si Vladimir cel tinar, si nepotul lui Igor, Sviatovlav, cneazul de Rilsk? Oastea lor a pierit?”

Si-a dus mina la frunte, revazindu-i in minte, falnici, nebi­ruiti. Nu ii venea sa creada.

S-a ridicat pe urma batrinul Sviatoslav, marele cneaz de Kiev. S-a ridicat din jilt si-a rostit un cuvint ce nu se uita-n veci. De aur i-a fost vorba, si udata cu lacrimi.

— Fiii mei, a zis el, Igor si Vsevolod, v-ati grabit sa plecati in stepa poloveta, ca sa va aflati slava. Numai ca fara slava si fara biruinta ati infruntat dusmanul

Asa graia batrinul, catind spre zarea departata, unde zaceau in lanturi Igor si Vsevolod. Asa graia, cu jale, marele cneaz de Kiev, batrin, insa puternic ca un stejar de veacuri.

Curtenii, capitanii de oaste, slujitorii, toti citi erau de fata nici nu mai rasuflau.

Taceau si ascultau cele ce rostea cneazul. Doar ochii lor priveau spre cneaz si lacramau, caci adevar spunea batrinul Sviatoslav.

— Va trebui sa luam iar armele in miini. Sa uitam oboseala, si haina batrinetii s-o azvirlim in laturi. Sa fim cum este soimul ce-n pragul primaverii isi schimba penele, si-ntinerit goneste pe orice zburatoare de linga cuibul lui. Pacat ca nu sint cnejii adunati laolalta Dar nu e prea tirziu!

Glasul batrinului crescuse ca un tunet.

— Uniti-va! spunea. Sa se opreasca drumul dusmanilor Rusiei, cu suliti ascutite. Lasati zavistiile! Puneti-va piciorul in scarita de aur! Saltati pe cai cu totii, si sa iesim la lupta, stavila neclintita, zid de nebiruit! Sa pornim si pe Don cu luntrile, la vale. Sa izgonim dusmanul! Sa-l inecam in Mare! Sa razbunam pa- mintul pe care ne-am nascut, si anii de obida, si ranile lui Igor! Sa ne unim cu totii! Asa vom birui

Si cit era de mare, intreg poporul rus a fost cutremurat de cuvintul de aur, cuvint stropit cu lacrimi de cneazul cel batrin si intelept din Kiev.

Cei doi hani, Gza si Conceac, au fost infricosati, aflind ca va sa vie oastea lui Sviatoslav.

Si, fiind cuprinsi de teama, n-a trecut multa vreme si hanii s-au pornit spre marea cea verzuie, cu cete razletite, facind in cale jafuri, lasind pamintul ars.

Sa lasam insa vechea cetate Kiev, pe Sviatoslav, curtenii si capitanii lui sa isi urmeze lupta, iar noi sa ne intoarcem in cetatea Putivl.

Acolo se dusese, sub ziduri intarite, cneaghina Iaroslavna, cum poruncise Igor in ceasul cind pleca. Si sta sub ocrotirea fratelui sau, Galitchi.

Unul dintre ostenii lui Igor izbutise sa scape de robie. El se-ntorsese acasa si povestise totul.

Cneaghina ramasese dintii ca inlemnita, aflind grozava veste adusa de ostean.

In primele clipite nici n-a putut sa plinga. Scosese doar un geamat, ca o ciuta ranita. Simtise c-o sa cada. Si-abia de se tirise pina-n iatacul sau.

Aici se prabusise fara de cunostinta.

Zile si nopti, domnita plutise ca o frunza pe aripile vietii. Viata i se pastrase doar intr-un fir subtire.

N-avea in vremea asta decit un gind: pe Igor. N-avea decit o vorba. O rostea zi si noapte. Si vorba era — Igor.

Chipul i se topea sub lacrimi si arsite. Slabea necontenit. Era pe pragul mortii.

Si totusi, cneaghina nu se lasa invinsa.

Desi era atit de tinara, firava, ea se lupta cu moartea. Dragos­tea ei curata pentru sotul plecat, inima ei fierbinte o ajutau sa lupte si sa biruie boala.

Igor trebuie sa scape! murmura in rastimpul cind isi venea in fire.

— N-ai grija, Iaroslavna, ziceau, inlacramate, jupinitele toate. Sviatoslav de la Kiev a pornit cu ostirea. Se dau lupte in stepa. Cnejii acuma vad greseala savirsita. Poate se vor uni, si Igor o sa scape din ghearele robiei. Va veni linga tine

Iaroslavna zimbea atunci visului drag de a-l vedea pe Igor intors in parintescul sau Novgorod-Seversk.

Atita doar ca-n vremea cit ea zacea bolnava, luptindu-se cu moartea, fratele ei, Galitchi isi facea alte planuri:

„Igor e in robie. Vladimir, Sviatoslav si Vsevolod la fel. Daca nu se intorc, poate ca mostenirea imi e sortita mie. De ce sa nu culeg roadele astea coapte, ce-mi cad singure-n poala? Si, pina una, alta, as vrea sa mai petrec!”

Si-n loc sa pregateasca lupta de aparare a cetatii Putivl, Galitchi a-nceput sa stea la zaiafete.

Uitase si de Igor, de sora sa bolnava, de vaduve, orfani, uitase de dusmanii care, lovind Rusia, se-ndreptau spre Putivl, cu foc si sabie.

Ca sa petreaca-n voie, a-nlaturat intii pe curtenii lui Igor si ai lui Vladimir A chemat linga sine pe niste dezmatati, pe niste pierde-vara si fara capatii, si chiar citiva fugari din ostile lui Igor.

A pus sa se dea cep butoaielor cu vinuri. A adus mascarici. Si-a poruncit sa vina cea mai frumoasa fata ce locuia-n cnezat, sa petreaca-mpreuna.

Fata n-a vrut sa vina. Si-atunci cneazul Galitchi a poruncit sa fie adusa cu de-a sila. Rapita-n toiul noptii, fata a fost tirita la palat, unde cneazul tocmai benchetuia.

— Fie-ti mila, Galitchi, se ruga biata fata, plingind cu hohote. Sint numai o copila. Tatal meu a pierit in lupta linga Igor si linga Vladimir De ce ma injosesti?

Stirea ca noul cneaz a rapit o copila a prins insa s-alerge. Intii a fost o soapta care-a trecut furis, pe la usi si ferestre. Apoi s-a facut zvon pina ce-au aflat toti citi locuiau acolo, in cetatea Putivl.

Dintre barbati, acasa erau mai mult batrinii. Ceilalti pierisera linga riul Caiala.

Erau insa-n cetate toate femeile. Ele s-au adunat pe ulite, strigind. Si, gramadindu-se, s-au indreptat buluc catre palatul unde se desfata Galitchi.

Ostenii ce stateau de straja n-au dat voie cetelor de femei sa intre inauntru. Dar ele au tipat de jos, catre ferestre:

— Galitchi, e destul! Ajunge cu dezmatul! Noi sintem va­duve. Igor si Vladimir sint robi la poloveti. Si tu benchetuiesti? Da-ne inapoi fecioara pe care ne-ai rapit-o! Altmin­teri vei plati

Faceau atita larma, incit cneazul Galitchi si-a intrebat curtenii:

— Ce spun femeile?

— Spun sa le dai copila, altminteri vei plati Dar sint vorbe de claca si de femei nebune. Nici nu le lua in seama a glasuit un tinar din ceata lui Galitchi.

— Trimiteti doi osteni, a ris cneazul Galitchi, sa le loveasca bine cu bicele-mpletite si sa le ia la goana. Sa nu le mai aud.

— Asa te vrem, Galitchi! glasuiau dezmatatii. Doar nu te-nfricosezi de citeva femei. Tu ai sa fii stapin pe Novgorod- Seversk. Traiasca noul cneaz!

Si-au desertat cu totii cupele mari cu vin.

Copila se ruga in genunchi de Galitchi:

— Nu ma mai injositi, tatal meu a pierit in lupta, linga Igor. Corbii l-au ciugulit. Mama il mai jeleste. Inima mi-e cernita cneazule, te indura

Galitchi n-o lua-n seama. Nimeni n-o asculta. Rideau cu totii-n hohot de lacrimile ei.

Cind..,. pe neasteptate o usa s-a deschis, cu zgomot, intr-o parte. Un curtean si-a-ndreptat privirea catre usa, si n-a mai scos o vorba. Doar cu o mina-ntinsa arata lui Galitchi usa ce se afla chiar in spatele lui.

Ceilalti s-au inturnat, sa priveasca si ei.

Galitchi, de asemeni si a ramas trasnit. In usa se afla cnea­ghina Iaroslavna

Domnita era trasa si alba la obraz. Curteanul o tinea sprijinita de brat.

Femeile cetatii, vazind ca nu se-ndura Galitchi sa le dea copila inapoi, urcasera gramada in incaperea unde se afla Iaroslavna.

Domnita nu avea strajeri la usa ei. Nu se pazea de nimeni. Era blinda si buna. Oamenii o iubeau.

Si-i spusesera totul femeile, domnitei. Intii, cite facea Galitchi prin cetate: petreceri fara seaman si multe nedreptati. Apoi, cum poruncise sa fie luata fata si adusa la palat. Ba, dupa toate astea, ii aratasera ce se vorbea-n Putivl, cum Galitchi rivneste sa-i ia scaunul lui Igor.

Desi inca bolnava, cneaghina se grabise spre sala de ospete, chemind in urma ei o ceata de osteni si un curtean destoinic.

Intrind in incapere, Iaroslavna spusese fratelui sau asa:

— Nemernic esti, Galitchi! Da-i drumul bietei fete!

Fata se ridicase cu pletele roscate revarsate pe umeri, fugind linga domnita.

La semnul cneaghinei, manunchiul de osteni a si patruns in sala.

Acesti osteni erau dintre cei credinciosi cneaghinei Iaroslavna.

Cu sulitele-ntinse ei au incercuit ceata de dezmatati.

— Ce faci? tipa Galitchi cu limba-mpleticita.

— In timp ce unii pier sau sufera amarnic, tu te-mbuibi, petrecind. Si-ai vrea sa te-nscaunezi in cnezatul lui Igor. Da-mi sabia, Galitchi!

Tremurind ca un las, el si-a intins sabia.

— Luati-l sub paza buna! Duceti-l la hotare, si-acolo dati-i drumul sa plece unde-o vrea, a mai zis Iaroslavna. De azi nu mai mi-e frate. Pe ceilalti ii viriti in beciuri, sa-i gaseasca Igor, cind s-o intoarce, si sa-i judece el.

Din sala de ospete mesele au fost luate, vinul a fost varsat inapoi in butoaie. Bucatele au fost strinse si duse in camari.

Cneaghina a cerut o sabie de aur si s-a urcat in jilt. Era mai palida decit un mort.

— Pina se-ntoarce Igor, ii voi tine eu locul, a spus ea cu glas stins.

Isi stringea pumnii mici, sa se pastreze tare, sa nu se prabuseasca de pe jiltul de lemn.

— Cine tine la Igor sa vina linga mine! a mai grait din nou. Sa aparam Putivl!

Ostenii de credinta, cei ce tineau la Igor s-au gramadit voiosi in jurul cneaghinei.

Pe cind se petreceau aceste intimplari, au venit la Putivl doi vestitori calari. Aduceau stiri de spaima. S-apropiau multi poloveti de cetatea Putivl.

Multimea adunata in jurul cneaghinei a glasuit atunci:

— Sa vie! Nu ne temem! Zidurile sint tari. Avem porti strasnice si metereze bune. Avem inca bucate, si arme sint de-ajuns. Cneaghino, vom lupta Nu te uita ca sintem mai mult batrini, femei si copii, in cetate. Da numai o porunca. Sa ni se-ncredinteze armele ce-s lasate de Igor, pentru ca sa le-avem la vreme de nevoie, si sintem gata toti sa ne urcam pe ziduri si sa ne aparam

— Sa se dea armele! rosti cneaghina.

Si sute de voci s-au auzit:

— Traiasca Iaroslavna!

Si-ndata s-au deschis usile la camari, si s-au scos armele.

S-au strins toti cete, cete, batrini, femei, copii, si s-au urcat pe ziduri.

S-au pregatit, de-asemeni, ulei infierbintat, si apa clocotita, si bolovani, si lemne de azvirlit in capul celor care doreau sa intre in Putivl.

Intiia zi s-a scurs fara de tulburari. A doua zi, la fel, fara nici un necaz. Insa in cea de-a treia, s-a aratat in stepa un nour urias de praf.

Veneau calari dusmanii. In fruntea lor era chiar singerosul Gza. Hanul era calare pe-un armasar ca neaua, cu saua de argint si friiele de aur.

Cine-l vedea pe Gza se si inspaiminta. Era crincen, urit. Privea incrucisat, si gura-i era strimba, parca rinjea mereu. La briu avea un palos putin incovoiat, cu minerul batut in pietre pretioase si teaca de argint. Pe cap purta caciula din blana de samur si avea un caftan tesut numai din fir.

Ajungind cu urdia la poalele cetatii, a-nceput sa rac­neasca:

— Predati-va, voi, oameni din cetatea Putivl! Rusia e pierduta. Igor ne este sclav, si Vladimir la fel. Daca nu va predati astazi de bunavoie, miine va vom supune cu armele, si nimeni nu va scapa cu viata. Asa, noi nu va cerem decit fecioarele, copiii si avutul. Incolo va iertam. Deschideti portile!

— Vino de le deschide, a raspuns un batrin cu barba colilie. Doresti copiii nostri, fecioarele si-avutul? Noi o sa-ti daruim pietre si apa fiarta, sageti si sulite. Altceva ce mai vrei, han fara de obraz?

Hanul s-a innegrit la chip, plin de minie, auzind vorbele batrinului ostean. S-a ridicat in scari si a tipat la oaste.

— Loviti si luati chiar astazi Putivl, si vi-l dau trei zile pentru jaf. A patra zi il ardem, si plecam inapoi.

Si cetele lui Gza, urlind ca niste fiare, s-au repezit spre ziduri, cu funii impletite si scarite de lemn.

Sagetile zburau. Din prastii tisneau pietre. Apa ce marginea cetatea era plina de dusmani poloveti, care-notau spre ziduri.

Dar nici cei din cetate nu erau mai prejos. Unii infierbintau cazanele cu apa, altii fierbeau uleiul, si le turnau in capul celor ce incercau sa se urce pe ziduri.

Copiii aduceau donitele cu apa si se-ngrijeau de foc sau puneau la-ndemina sageti si sulite.

Crezuse hanul Gza ca-n cetatea Putivl, de nu mai este Igor, nimeni nu sta de veghe, iar portile-s deschise, poate intra cine pofteste. Si vedea, miniat, ca nu era asa, desi fagaduia cetelor sale jafuri, fecioare, pietre scumpe si alte avutii.

Rusii au luptat cu sirg ziua, pina spre seara, si au pierit putini. Mai multi s-au dus vrajmasii in tara mortilor, loviti in cap cu pietre sau opariti cu apa si ulei clocotit.

Noaptea a coborit albastra si tacuta peste dirzul Putivl, apa­rat de barbati batrini si de femei.

Totusi, din departari s-auzea hanul Gza cum tipa la osteni si ii ameninta:

— De nu-mi veti lua nici miine cetatea, vreau sa stiti c-am sa va pedepsesc, iara pe cei mai lenesi cred c-am sa-i si ucid in schimb, pe cei mai vrednici ii voi scalda in aur si mii de scumpatati

A doua zi, in zori, lupta iar a-nceput, dar, ca si-n prima zi, hainii poloveti n-au izbutit sa urce pe ziduri, in Putivl. A treia zi si-a patra nimic nu s-a schimbat.

Gza se inversuna sa ia totusi Putivl. I-a dat foc din trei locuri. Polovetii sareau spre zidurile tari, si tot mai multi piereau. Rusii se aparau de ei, neinfricati. Apa ce-nconjura cetatea se umpluse de hoituri polovete, si se facuse pod.

Cneaghina Iaroslavna era mereu pe ziduri. Crescuse in puteri de cind erau primejdii, si parca se-ntarea doar cind gindea ca este datoare sa fereasca Putivul de dusmani, cit timp va lipsi Igor.

Urca pe metereze, si-atunci chipul ei palid se rumenea putin. Uneori inflorea pe buzele-i subtiri cite-o urma de zimbet, vazind cum stiu sa lupte, alaturi de barbati, femeile cetatii.

— Asa sa lupt si eu! isi spunea Iaroslavna. Si am sa-nving! Am sa-l revad pe Igor

Ar fi totusi sa spunem ca se imputinau mereu sagetile. Lem­nele cam lipseau. Uleiul se sfirsise. Bucatele nici ele nu mai erau destule.

I-asteptau zile grele pe cei incercuiti.

Dar iata, intr-o zi s-a aratat in zare un mic virtej de praf. Si din el s-a desprins, dupa ce a ajuns la oastea poloveta, un sol, un barbat tinar, inarmat pina-n dinti. Solul, descalecind, s-a pravalit in praf, sarutindu-i caftanul hanului polovet, si i-a rostit astfel:

— Marite Gza, ma iarta ca-ti aduc vesti nu bune. Sviatoslav de la Kiev se indreapta spre noi cu oastea-i de viteji. S-au impartit in cete. Unii plutesc pe Don cu luntrile de lemn. Iar altii vin spre Rimov, calari, ca o furtuna. Slavitul nostru Conceac te-ndeamna sa te-ntorci, la Suroj, de indata. Si el va parasi Rimovul cucerit. Altminteri s-ar putea sa ti se taie drumul

— Dar nu am luat Putivl! a racnit Gza, izbind cu cizma in pamint. Nicicind nu vom putea sa-i nimicim de tot pe rusi. Bine ca ii avem cel putin robi pe Igor si pe firtatii lui. Rusia e slabita, oricum, de lipsa lor. Sa se ridice asediul, desi ne vom intoarce curind, iar la Putivl, ca sa ne razbunam

Si cum a spus el asta, tobele au batut. Cailor li s-au pus seile pe spinare. Corturile au fost strinse, si hanul, incruntat, cu mina a facut semnul sa porneasca urdiile la drum.

Oamenii din Putivl priveau, si nu credeau. Nu le venea sa creada. Sa plece-asa, deodata? Nu e o viclenie? Dar au vazut prea bine cum toti se departau, fara gind sa se-ntoarca.

Au iesit din cetate. S-au bucurat nespus. Scapasera de moarte.

Si iata ca din zare se iveste alt sol. De asta data rus.

Era un sol trimis de cneazul Sviatoslav. Si acesta vestea celor de la Putivl ca hanii poloveti au facut cale-ntoarsa, infricosati pesemne de ostile din Kiev.

Primejdiile s-au dus.

— In schimb se pregateste, mai spunea solul rus, o alta batalie, tintind salasurile unde se afla robi Igor si sotii sai. Cneaghina Iaroslavna sa fie linistita. Fara nici o-ndoiala, nu va trece mult timp si Igor va scapa, se va intoarce acasa, in Novgorod-Seversk.

— Si-acuma, dragii mei, a spus batrinul cintaret celor care-l inconjurau in poienita, e timpul sa ne coborim pe Don, catre Suroj, unde se-nsiruiau, la vremea cind are loc povestea noastra, salasu­rile polovete. Cei doi hani se-ntorsesera acolo, de teama ostilor din Kiev. Stateau la pinda; asteptau sa vada ce se mai intimpla.

Si-ar trebui sa amintesc ca aveau hanii bogatie, cit nu se poate-nchipui. Conceac avea saizeci de corturi, si Gza cincizeci, pline cu aur. Aveau vesminte de matase, covoare scumpe, giuvaeruri, cai, boi, asini, camile, turme de oi, cirezi de vite. Aveau si robi nenumarati.

Si Conceac mai avea si-o fata, smeada, cu ochii de taciune, ce cinta ca o ciocirlie in fiecare dimineata, vrajindu-i inima lui aspra, incrincenata-n batalii.

Cam pe ascuns, unii spuneau ca mama fetei nu fusese o poloveta, ci rusoaica.

O luase Conceac in robie dintr-un oras, nu stiu de unde. Si, fiind atita de frumoasa, vroise s-o ia de sotie nu numai Conceac, ci si Gza.

Fiindca nu se intelegeau, cei doi hani s-au luptat trei zile. invingatorul a fost Conceac. Si el a luat-o de nevasta. Iar soata i-a nascut o fata.

Hanul s-a-nveselit nespus cind s-a nascut copila asta. A po­runcit in cinstea ei petreceri fara de pereche, cu dant, cu muzica, intreceri intre ostenii poloveti, cu caii si cu armele.

Atita ca-n putina vreme mama copilei a murit.

Deasupra patului de aur, unde zacea sotia-i moarta, Conceac a pus sa se ridice un gorgan mare cit un munte. Iar in mormint i-a asternut tot ce-i era de trebuinta pentru tarimul celalalt.

Pe nici o alta soata Conceac nu o-ndragise atit de mult.

Fata crescuse fara mama, intre femeile de casa si roabele hanului Conceac. Era frumoasa ca o floare, subtire, dulce, mladioasa.

Cu-o luna-n urma, cind o parte din oastea de poloveti ii adusese la Suroj pe cnejii Igor, Vladimir, si Vsevolod, si Sviatoslav, fata abia-mplinise cincisprezece ani.

Desi cnejii erau legati cu lanturi — pentru ca se zbateau sa scape si sa sara la poloveti — multimea de femei si fete se-nfricosa privind la ei.

Igor si Vsevolod erau ca niste lei prinsi in capcana. Ochii lor fulgerau in jur. Iar Vladimir si Sviatoslav, tineri de tot, nu incetau sa-i blesteme pe poloveti.

Cind a trecut prin fata ei sirul de rusi cazuti ca robi, copila hanului sedea cu alte fete deopotriva pe un tapsan si se uitau.

Cintasera.

Azvirleau flori asupra cetei de osteni care ii aduceau pe rusi.

Deodata, fata l-a zarit pe Vladimir cneaz de Putivl.

Haina lui era rupta toata. Fruntea-i era insingerata. Picioarele ii schiopatau, lovite de sageti si sabii. O mina-i spinzura de git, legata cu o funie, iara cealalta era strinsa in lantul gros, care-l unea cu Sviatoslav, cneazul de Rilsk.

Vladimir astfel inchingat, se-asemana cu-n soim ranit, cu aripa insingerata si legat zdravan in lantug.

— Tata, mai bine sa murim, decit sa fim purtati in lanturi, striga intr-una Vladimir sporind durerea cneazului.

— Mai bine, fiul meu, mai bine! Poate vom izbuti cumva! glasuia Igor din Seversk, cautind sa-si linisteasca fiul. Lupta ni s-a sfirsit cu rau Si numai eu sint vinovat Si numai eu vreau sa platesc.

Cu toate ca-i stia dusmani, fata lui Conceac a ramas miscata pina in adinc de chipurile prinsilor.

Vorbea cu prietenele ei:

— Uitati-va cit sufera, stiindu-se in lanturi robi, trecind pe dinaintea noastra. Si mai ales tinarul cneaz, cu ochi albastri si senini Fetelor, nu stiti cine e?

— Este feciorul cneazului Igor din Novgorod-Seversk, si se numeste Vladimir i-au dat raspunsul fetele, dupa ce au sarit sa-ntrebe pe un ostean ce e si cum.

— Este atita de frumos, cum n-am vazut nici un flacau, a mai rostit fata lui Conceac, rosindu-se toata la chip, urmarindu-l pe Vladimir, pina ce-a fost virit in cort.

In acea noapte l-a visat. I se parea ca Vladimir luptase iar cu hanul Conceac, si-l doborise la pamint. Conceac ruga pe fiica lui sa-i sara iute-n ajutor. Vladimir o ruga la fel. Ea-l ajuta pe Vladimir si tatal ei se prapadea.

Inspaimintata, Conceacovna s-a desteptat atunci din vis. Era scaldata in sudori. S-a sters la ochi, sa-i piara visul acesta mult prea nebunesc. Stelele tot mai scinteiau, ca ratacite prin vazduh, desi era aproape-n zori.

Chipul lui Vladimir traia nespus de viu in ochii ei, indurerat. Parca-l vedea mergind in sir, strigind mereu spre cneazul Igor:

— Tata, eu vreau mai bine moartea, decit din corturi polovete sa ne priveasca ochi haini!

A doua zi de dimineata fata a cerut ingaduinta de-a se ingriji de Vladimir, Sviatoslav, Vsevolod si Igor.

— Sint cneji de seama si viteji, spunea sfioasa Conceacovna. Sint plini de rani. Si nu se cade sa nu ne ingrijim de ei. Si hanul Cobiac, cind a fost dus de barba in cetatea Kiev, a fost indata lecuit de ranile care le-avea. Sintem datori si noi la fel

Rusii la inceput n-au vrut, si nu ar fi primit, desigur, nici pina la sfirsit vreo mila de la dusmanii lor de moarte. Insa vazind-o pe copila atit de buna, de duioasa, cu-ncetul s-au mai imblinzit.

Sviatoslav s-a invoit primul sa fie oblojit de fata, apoi varul sau Vladimir, Vsevolod, zimbrul de la Trubcevsk, si cel din urma, cneazul Igor.

La rugamintile copilei, mai apoi, cnejii au fost lasati sa umble liberi printre corturi, in tot salasul polovet.

Acum, dupa ce hanii se-ntorsesera de la Putivl si Rimov, cnejii au fost poftiti chiar la petreceri. Ei n-au primit.

Doar Vladimir s-a dus o data, sa vada fetele dantind fiindca danta si Conceacovna.

Pe nesimtite si hoteste, dragostea se cam furisase si-n inima lui Vladimir Voia sa-nlature iubirea: „E fata hanului dusman, care ne tine prinsi”, isi spunea el, scrisnind din dinti.

„Dar fata e nevinovata de tot ce faptuieste tatal. Si mama ei a fost rusoaica. Si este buna. Ma iubeste. Neindoios ca ma iubeste. Am drept s-o fac sa sufere?” se razgindea iar Vladimir

Si tot cautindu-si, lui si fetei, pricini de dezvinovatire, s-a pomenit ca intr-o seara s-a intilnit cu Conceacovna pe tarmul marii, intr-un loc de unde apa se zarea sclipind sub revarsarea lunii.

Fara de vorbe, amindoi s-au apropiat unul de celalalt si si-au strins miinile tremuratoare.

S-au asezat apoi pe-o piatra, si Conceacovna i-a cintat lui Vladimir un cintec vechi, invatat de la o rusoaica, tot roaba la poloveti.

Vladimir a cuprins-o-n brate, si-au stat asa pina in zori, cind n-a ramas sa lumineze cerul inalt decit o stea. O stea tesuta din vapai, ce se numea, pe acea vreme, la poloveti, „steaua tacerii”.

Atunci abia s-au despartit, si Conceacovna a jurat ca nu va fi decit a lui, a nimanuia sau a mortii.

In acea noapte, cneazul Igor s-a zbuciumat nespus de mult. Aflase ca feciorul sau e-ndragostit de Conceacovna.

O rana grea, primita-n piept, nu i se lecuise inca. Ii singera neincetat si ii sleia puterile. Dar nu-l durea atit de tare rana aceasta singerinda, cit stirea ca feciorul lui se intilnea cu Concea­covna pe malul marii de argint.

„Fata dusmanului Rusiei, a celui ce ne tine prinsi, sa fie soata sau iubita fiului meu, cneaz de Putivl? Nu! Niciodata! Niciodata n-o sa ingadui crima asta!”

Asa isi spunea cneazul Igor, privind din cortul lui de pinza, spre miazanoapte, spre Seversk, unde stia ca-l asteptau prietenii sai din tara rusa si mult iubita-i Iaroslavna. Ce dor Ce dor i-era de ea!

O, de-ar scapa el din robie, n-ar mai avea deloc ragaz, si s-ar uni cu ceilalti cneji, si-n primul rind cu Sviatoslav, batrinul inte­lept din Kiev

Isi recunoaste azi greseala! Si ar dori s-o spele-n singe!

E drept ca-n seara ce trecuse, osteanul polovet, Ovlur, care fusese pus de Conceac sa-i stea de veghe zi si noapte, se strecurase-n cortul lui si ii soptise la ureche niste cuvinte- mbietoare.

— Cneazule Igor, i-a spus Ovlur. Tu poate nu ma mai tii minte, dar mi-ai facut cindva un bine. Eu am fost rob la Novgorod Eram ranit. Stam sa-mi dau duhul. Tu ai fost bun, si-ai poruncit sa mi s-aduca oblojeli. Vracii tai m-au scapat de moarte. Mi-ai dat apoi drumul sa plec. In batalie te-am vazut. Erai viteaz far' de pere­che. Si-am plins cind tu ai cazut rob, si Conceac te-a tirit in lanturi. Pe hanul Conceac il urasc. Mi-a smuls o roaba dobindita cu pretul vietii, cneazule, si, fiindca m-am impotrivit, m-a biciuit cu mina lui. M-am jurat pe norocul meu sa te ajut sa fugi de-aici. Si vreau sa fug si eu cu tine. Sa-ngadui sa te insotesc. Sa ma asez in Nov­gorod si sa-ti fiu sluga credincioasa.

Igor a stat putin pe ginduri. Putea sa fie o-nselaciune pusa la cale chiar de han. Sa-l vada daca vrea sa fuga, ca sa il poata omori. Dar nu: Ovlur era cinstit. Cata in ochii cneazului deschis si fara sovaiala.

— Hai, cneazule, hai sa fugim!

— Nu pot sa fug, i-a raspuns Igor, in taina noptii. Vreau sa-mi smulg singur libertatea, cu sabia, in lupta dreapta. Si rana care-o am in piept ma pustieste de puteri. Si-apoi nu pot sa-i para­sesc pe Vladimir pe Vsevolod, pe Sviatoslav si pe ceilalti.

— Te vei intoarce cu ostirea si-i vei scapa in putin timp, i-a soptit iarasi polovetul. Dar trebuie sa scapi tu-ntii

— Nu, fara ei nu pot sa plec, a spus cu hotarire Igor.

Si polovetul a plecat din cort, cuprins de intristare.

La nici un ceas dupa ce Ovlur se strecurase-n cortul lui, facindu-i astfel de-mbieri, s-a auzit sunet de trimbiti, si-a venit insusi hanul Conceac.

Hanul era un barbat virstnic, nu prea inalt, foarte voinic. Avea o barba neagra-noapte, care era insa canita — obicei vechi la poloveti. Barba ii flutura pe piept. Calca marunt si indesat. Era-mbracat intr-un caftan dintr-o matase galbena, impodobit cu pietre scumpe, ce-nchipuiau pajisti cu flori. La briu i-atirna sabia batuta in margaritare. Iara la git purta margele si o pafta de ametist.

A deschis cortul cneazului si, cu un zimbet prefacut, incarcat de fagaduieli, Conceac a pasit inauntru.

Slugile i-au intins trei perne peste covoarele din cort, si hanul s-a asezat jos, incrucisind picioarele. A facut semn sa plece toti: slugi, pazitori, osteni, curteni, si sa ramina numai Igor.

— Viteze cneaz! i-a rostit hanul, cind au ramas numai ei singuri. Tu esti ca vulturii din munti, semet, puternic, indraznet; dar rusii nu te pretuiesc. Locul lui Sviatoslav din Kiev s-ar cuveni sa fie al tau. Noi am putea sa te-ajutam, daca ai vrea sa ne fii prieten

— Nu-mi trebuie scaunul din Kiev, si nici nu va doresc de prieteni, a raspuns Igor incruntat. Nu-mi doresc decit libertatea

— Fata mea, a grait iar hanul intunecindu-se putin, s-a-ndragostit de fiul tau. Si il doreste chiar de sot.

— Nu voi ingadui nicicind astfel de nunta, hanule.

— Am biciuit-o pe copila pentru aceasta dragoste, s-a- negurat mai tare hanul. Mi-o cer un rege si-un sultan pe fata mea, cneazule Igor. Numai ca dragostea robeste mai rau ca latul polovet. Si eu am fost indragostit, odinioara, de-o rusoaica, si stiu ce-n- seamna acest chin. Fata mea, fara Vladimir se va stinge ca un opait cind sufla vintul furtunos, ca stelele in zori de zi. Iata de ce am socotit ca-i bine sa ne impacam

Hanului ii lucea privirea ca unei bufnite in noapte, si mina-i luneca pe barba.

— Cum socotesti tu impacarea? a-ntrebat aprig cneazul Igor.

— O socotesc in acest fel, a spus Conceac, mieros. Tie iti dau indata drumul. Le dam drumul si celorlalti, daca ne juri ca nici­odata dar niciodata, cneazule, n-ai sa mai vii-mpotriva noastra. Si daca juri lucrul acesta, cind ne vei cere sprijinul, noi vom fi gata sa ti-l dam. Voi, cnejii, va certati adesea. Noi stam de veghe la hotare, si cind spui tu, am si patruns, ti-am si venit intr-ajutor. Iara pe Vladimir ti-l cer copilei mele de barbat. Sa locuiasca amindoi la mine sau in Novgorod Tu singur ai sa hotarasti. Desi mi-esti rob, te las s-alegi. Intinde mina, cneazule, cum este datina la voi, sa ne-mpacam, sa faca nunta copila mea cu Vladimir

Hanul ii intinsese mina.

Dar cneazul nici nu i-o privi. Dupa un timp se ridica de pe jiltul cu trei picioare, pe care il avea in cort.

Vroia sa fie linistit, desi inima-i clocotea de-nversunare si minie.

— Hanule, tu nu ne cunosti, grai el in cele din urma, desi de-atitea ori ai fost cu hoardele in tara noastra. Noi nu ne vindem patria. Eu, cneazul Igor nici atit. Nici nu ne dam copiii nostri cuiva zalog, de bunavoie. N-o sa am niciodata pace, atita timp cit pe pamintul nostru vor mai pasi cotropitori. Sint rob la voi, dar am sa scap. Am sa ma-ntorc cu armele, si va voi izgoni din tara. insa nu singur, cum crezi tu. Cu Sviatoslav si ceilalti cneji. Stiu care-mi este datoria. O vei afla curind si tu

Hanul, ascultind ce spunea Igor din Novgorod-Seversk, sari in sus si smulse pinza care era in loc de usa. Iesi afara si striga:

— Acesta-i ultimul cuvint?

— E cel din urma, hanule!

— Atunci ai sa pieri in robie!

Si hanul, tropaind furios, pornise catre cortul sau. Fata lui neagra si umflata se buhaise si mai mult. Dintii ii clantaneau de furie. Izbea cu batul lui de han pe toti cei care-i intilnea.

Ostenii tremurau de teama. Cind era hanul suparat, ades reteza capete si din senin, din te miri ce.

Si-acum nu era suparat, era mai mult, era ca marea catre iarna, cind se pornesc furtunile, lovind in tarm, urlind, gemind si inecind ce-i sta in cale.

Cneazul sa nu mai aiba voie sa se preumble printre cor­turi! racnea pe cale hanul Conceac. L-am socotit ca oaspete, nu rob de rind; dar el ma-nfrunta. Ati inteles?

Am inteles! se clatinau toti sfetnicii si dirdiiau ca prinsi de friguri.

Si ceilalti rusi sa nu mai poata umbla cum crede fiecare. Sa stea in corturile lor

Dar Vladimir?

Doar Vladimir poate sa umble, insa vegheat de voi mereu

Si se cuvine sa mai stiti ca-n timp ce Igor cugeta la vorbele spuse de Conceac si la-mbierile lui Ovlur, iar rana il durea in piept, pe zidurile din Putivl urcase iarasi Iaroslavna. Urcase mandra Iaroslavna. Si sta de veghe pina seara, si-apoi din noapte pina-n zori, catind spre zarea departata, spre tarmul marii de Suroj, pe care il vedea in minte, unde stia ca este Igor, in corturile polovete.

Plingea, plingea biata domnita pe zidurile din Putivl, zi dupa zi, ceas dupa ceas.

Stia ca Igor este prins.

Totusi nadajduia domnita ca intr-o zi sotul iubit va izbuti sa-si rupa lantul si va porni ca soimu-n zbor.

Intii il va vedea micut, micut de tot, un punct in zare. Il va cunoaste imediat. Cu mina ii va face semn. Va fi apoi mereu mai mare. Si ea va alerga pe scari, sa-i iasa in intimpinare. Il va primi la sinul ei, ca pe-un copil intors acasa, dup-o calatorie lunga, in care-au fost mii de primejdii, si el a fost ades lovit.

Se spune, dragii mei, se spune, ca Iaroslavna sta pe ziduri, urcata sus, si-asa plingea:

— De ce atita nedreptate? Doamne, de ce lovesti atit pe cei viteji si indrazneti? Trupul puternic al lui Igor a fost impuns de sulite, sageti cu virfurile-ntoarse i s-au virit adinc in carne, si sabiile l-au taiat, securile l-au ciopirtit. O, de-as putea sa ma prefac intr-un cuc mititel si ager, sa zbor pina la sotul meu. Sa iau un peticel vrajit, dintr-o blanita a unui breb, si ranile sa-i oblo­jesc, si singele sa i-l opresc. Doar voinicia-i de otel a mai pastrat viata in Igor si n-a lasat-o sa se-nalte, ca o sageata, catre nori

Ascultind jalea Iaroslavnei, legenda zice ca un cuc s-a inaltat de prin desisuri, a smuls cu ciocul ascutit un peticel dintr-o blanita a unui breb, un breb vrajit.

Cu peticelul prins in cioc, a zburat chiar la cneazul Igor, i-a oblojit rana din piept. Si rana i s-a-nchis.

Si cneazul Igor era iarasi puternic ca odinioara.

— Cine esti tu, cuc mititel, ce rana grea mi-ai oblojit si puteri noi mi-ai daruit? intreba poate cneazul Igor.

— Eu sint dorul sotiei tale, sint grija si cu lacrimile, dadea raspuns micutul cuc. Tu rupe-ti lanturile de rob, si vino linga Iaroslavna. Ea te asteapta colo-n turn, colo-n cetatea din Putivl

Iar in Putivl, Iaroslavna sedea pe ziduri, si plingea, si certa vintul viforos. In toiul noptii il certa:

— O, vintule, tu, viforos, de ce-ai suflat atit de tare, si pen­tru ce ai slobozit, pe lungi si nevazute aripi, sagetile dusmanilor catre ostenii celui drag? Nu-ti ajungea sa zbori pe sus, nu-ti ajungea sa gonesti norii? De ce-ai batut in bucuria, singura bucu­rie-a mea, in cneazul Igor, sotul meu, cum bati in firul de nagara?

Iar vintul glasu-i auzea, si, domolit, se ascundea in iarba deasa ca un sarpe. Ca sarpele mi se tira prin buruieni, fosnind mihnit.

— Oh, Iaroslavna, draga mea, raspundea vintul domolit, cu jalea ta cum ma sfisii! Am sa-l ajut pe sotul tau Am sa-l ajut Am sa-l ajut

Venise iarasi zori de zi, cu cerul larg impurpurat. Si Iaroslavna, tot pe zid, plingea si se ruga mereu:

— Tu, Niprule, ai sfarimat muntii de piatra poloveti. Tot tu ai purtat luntrile cneazului Sviatoslav, mai an, pina la oastea lui Cobiac. Leagana-l, Niprule, acum si pe doritul sot al meu, du-l catre casa, Niprule, ca sa nu mai trimit mereu lacrimi si jale pin' la el.

Niprul la rindu-i asculta.

— Oh, Iaroslavna, zicea el. Cu jalea ta parca ma seci. Am sa-l ajut pe sotul tau

Si Iaroslavna mai certa pe craiul zilei lucitor, soarele care se-nalta.

— Tu, de trei ori prealuminate, ce tuturor esti cald si mindru, pentru ce oare ai trimis razele tale prea fierbinti peste ostenii cneazului? Tu fara apa i-ai lasat si arcurile le-au plesnit, tolbele li s-au inchircit. De ce, de ce i-ai obidit?

Iar soarele se-ntuneca.

Si soarele asa-i graia:

— Oh, Iaroslavna, ma dobori, cu plinsul tau neostoit Am sa-l ajut pe sotul tau Am sa-l ajut!

Freamata-n miez de noapte marea, purtind pe ea virtej de neguri. Poarta pe ea jalea iubitei, si gemetele Iaroslavnei, si gindurile ei de dor. Lui Igor i se lumineaza mintea deodata, ca sub traznet. Stie, pe clipa, ce sa faca, ce drumuri poate sa apuce, si cum poate scapa din lanturi, sa mearga-ntins spre tara lui, spre tronul parintesc, de aur.

Linga el se iveste Ovlur:

— Haide, stapine, sa fugim!

— Bine, se invoieste Igor, caruia-i cresc puterile mai mult la gindul libertatii. Adu-mi iute o sabie si pregateste citiva cai

A batut ceasul libertatii.

Aude parca peste mare plinsul si jalea Iaroslavnei, aude jalea Rusiei.

A luat in mina sabia.

Ovlur i-a vestit pe ceilalti. Si toti s-au furisat din corturi.

Igor i-asteapta linga tarm calare. Va da semnalul de plecare — un fluierat ca de nagit.

Toti se strecoara acum spre tarm.

Si Vladimir e printre ei. El a-ndragit pe Conceacovna, insa i-e dor, un dor nespus de casa si de mirosul cimpului sorbit din goana calului, in stepele marii Rusii.

Si Vladimir e printre ei

Dar ochii dragostei nu-s orbi.

Ochii iubirii vad si-n bezna, aud si soapta gindului.

O umbra calda, mladioasa si-ngrijorata se iveste.

„Vladimir! Unde-i, Vladimir

Umbra alearga-n taina noptii. Taie calea fugarilor. Se lipeste de Vladimir, si gitul i-l incercuieste.

— Nu pot trai fara de tine. Daca tu pleci, eu am sa mor. Ia-ma cu tine, Vladimir

Vladimir ii desface bratul incercuit pe gitul lui.

— Iubita mea, am sa ma-ntorc. Cu tatal meu am sa ma-ntorc. Te voi smulge cu sabia din corturile hanului. Acuma lasa-ma sa plec

Ea cade in genunchi si plinge:

— Nu pleca, dragul meu! Mai stai! Tii minte ce-ti spuneam pe tarm? O fata nu poate iubi decit o data, pe vecie. Nici un minut nu mai pot sta fara de tine. Nu pleca

Tinarul cneaz o-mbratiseaza si-o saruta pe pletele de abanos, pe ochii-nlacramati, si fuge sa-i mai ajunga pe ceilalti.

— Stai! striga ea, cu disperare. Ia-ma cu tine sau ramii!

Slugile hanului aud strigatul fetei, si rasar, s-azvirl spre tarmuri. Zadarnic mai fluiera Igor. Zadarnic mai incearca Ovlur sa faca drum fugarilor.

Polovetii i-au prins in lanturi.. Au prins pe cneazul de Putivl, pe cei din Trubcevsk si de Rilsk.

Numai pe Igor nu l-au prins.

Cu sabia si-a facut drum.

Ca helgea alba a sarit intr-un tufis, de-acolo-n altul. Apoi in altul; iar in altul, pina la marea vinetie

Ce dulce e sa fugi spre casa, spre tara ta care te-asteapta, cind ai fost prins ca leu-n cusca! Ce bine este sa alergi in aerul curat al noptii, cind stii ca tinta ta se cheama nepretuita libertate! Ce bine este sa gonesti, cind te asteapta Iaroslavna!

Si el fugea ca helgea alba. A inotat un timp prin Don. S-a saltat repede pe-un tarm. Si-ncalecind un cal din stepa, s-a avintat catre Donet, zburind prin neguri ca un soim, urmat de credin­ciosul Ovlur.

Pornind Igor spre libertate, tobele au inceput sa bata. Focuri uriase au fost aprinse, sa-mprastie umbrele noptii. Conceac, cu barba ravasita, umbla ca tigrul printre corturi. Gza, celalalt han, urla salbatic.

— O mie de osteni sa sara in urma mea, poruncea Gza.

— Si alta mie-n urma mea, striga mai tare hanul Conceac.

— O sa-l ajungem negresit! O sa-l taiem cu sabiile!

— Iar trupul astfel ciopirtit o sa i-l ridicam in furci.

Caii, in tropot, au tisnit, purtind ostenii-inzauati. Pe doua drumuri s-au pornit, cu cei doi hani in fruntea lor.

Urlind ca lupii au pornit.

Igor zbura insa prin stepa, si in zadar mai alergau caii cei iuti in urma lui, ducind pe Conceac si pe Gza.

In curind iata si Donetul. Pe-aici trecuse Igor intr-o zi, cu oastea lui, spre batalie. Aici se aratase semnul care a-nfricosat ostenii. Si iacata-l din nou aici. Goneste catre Novgorod

Caii pe care-i calarisera Ovlur si el, repezi ca vintul, sint truditi.

Ajunsi aici se-mpiedica. Cad in genunchi. Aluneca. Abia de mai rasufla bietii. In inimi parca au ciocane. Bat, bat si bat, si se sfirsesc. Dar cneazul Igor nu se lasa. Trece Donetul si asculta ce-i spune apa riului:

— Cneazule Igor, nu ti-e mica fala pe care-ai dobindit-o, dar nici minia hanilor, ca le-ai scapat, nu e mai mica. Mai mare insa decit toate va fi in tara bucuria, cind rusii vor afla ca vii

Si cneazul Igor ii raspunde Donetului cu glas voios:

— Nici fala ta, de azi-nainte, Donetule, nu va fi mica. Ai leganat un cneaz pe ape; nagitii tai, si pescarusii, si lebedele l-au pazit. I-ai asternut pe tarmul tau un pat de ierburi moi si calde. Cu bura ta l-ai incalzit, la poalele unui copac. Si l-ai hranit cu pestii tai. I-ai soptit vechi povesti rusesti, in freamatul domol de ape. Donetule, vei fi cintat!

Trece Donetul cneazul Igor, si-n urma lui gonesc si hanii Conceac si Gza, ca doi lupi suri.

Fuge din nou prin stepa larga; dar teama nu-l zoreste-acum, ci dorul pentru Iaroslavna.

El tot ca soimul se avinta, desi goneste fara cal; iar Ovlur, Ovlur il urmeaza, abia tinindu-i urmele.

Ce bine e sa treci prin stepa, sa te zoresti spre casa ta! Tarcile se pornesc sa tipe. Corbii-n schimb nu mai croncanesc, iar ciorile au amutit. Numai ciocanitoarele, tot ciocanind, i-arata dru­mul, in timp ce alte zburatoare se-nalta-n slava si vestesc, prin cintec vesel, rasaritul.

Conceac si Gza nu-l vor ajunge!

Hanii s-au oprit locului. S-au intilnit si s-au oprit. Nu, nu mai pot sa-i prinda urma.

Acum Igor e-n tara Lui. Codrii si stepa il slujesc.

— Amar, amar va fi de noi, se tinguieste hanul Gza. Soimul cel ager ne-a fugit.

— Dar il avem pe soimulet, pe Vladimir tot il avem. Si-l vom pastra pe soimulet, tinut in cusca, ling-o fata, cea mai frumoasa si mai draga. Si soimul nu ne va lovi, sa nu-i ucidem soimuletul, rosteste Conceac, cercetind stepa intinsa a Rusiei.

— Sa nu fuga si soimuletul, ducind cu el fata cea draga, se caina iar hanul Gza. C-atunci vor navali toti soimii, si ne vor ciocani in frunte. Hanule Conceac, eu ma tem!

Ceru-i de aur luminat. Fetele cinta vesele; iara flacaii se gra­besc sa iasa-n calea cneazului. Ii aduc cneazului un cal. Arunca scuturile-n sus, si palosele scinteiaza.

Boianul isi ia-n mina gusla, si-n cintul lui rosteste astfel:

— Hei, buna-a fost invatatura! Pentru vecie a ramas. Igor, asculta-i pe batrini. Asculta-l si pe Sviatoslav — cuvintul cneazu­lui din Kiev. Tot in unire sta puterea!

Incintatoarea Iaroslavna era in turn, inca plingind, cind trimbitele au sunat, si cintece s-au auzit.

Din turn s-a repezit virtej. Igor, asemeni unui soim, venea intins spre cuibul lui.

S-au intilnit in pragul portii asa cum isi dorise ea.

Ea-l adusese. Numai ea!

Multimea se ingramadise in jurul lor, si ii privea.

Igor s-a oprit linga porti:

— Iertati-ma, a rostit el. Mare a fost greseala mea. Acum insa o voi spala. Ne vom uni cu ceilalti cneji. Eu insumi am sa merg la Kiev...

— Cinstite Igor, bine spui, au glasuit atunci batrinii.

— Pamintul il vom razbuna. Si celor dusi le vom aduce prinosul nostru, a spus Igor, plecindu-se catre popor. Pe citi se afla in robie ii vom scapa.

— Pe Vladimir

— Pe Vladimir pe Vsevolod si Sviatoslav, si citi se mai gasesc acolo.

In toate turlele bateau clopote limpezi, de arama.

Igor s-a dat jos de pe cal.

Iaroslavna s-a apropiat de cel atit de asteptat. S-au luat de mina si-au urcat, sus, in pristolul parintesc, el, cneazul Igor si cu ea, cea mai iubita-ntre sotii.

Clopote se-auzeau batind ca intr-o zi de sarbatoare.

Si trimbitele sfisiau vazduhurile diminetii, vestind intoarcerea lui Igor in toate cele patru zari.

Povestea noastra despre Igor si oastea lui s-a ispravit

Batrinul care a cintat-o acolo, in poiana smaltuita, in tabara ostenilor, ridica degetele ostenite de pe gusla.

Focul s-a stins. Toti au uitat de cina.

Un pilc de nori, adusi de vint, se leagana-n vazduh, ca luntrile Lui Sviatoslav pe Don.

Luna este ascunsa dupa nori.

Barba mosneagului pare o pata alba in intunericul de nepatruns.

Riul se scurge-n noapte, murmurind. Cinta si el legenda despre Igor si oastea lui vestita de viteji