Pestera ialomitei

PESTERA IALOMITEI

Localizare si cai de acces. Pestera Ialomitei se afla in inima Masivului Ducegi, in versantul drept al Cheilor Pesterii de pe Valea Ialomitei, la o altitudine de l 530 m.

Se poate ajunge cu mijloace auto, pe soseaua ce urca din Sinaia, trecand pe langa cabanele Izvorul Dorului si Bolboci sau dinspre Targoviste, pe drumul ce urca pe Valea Ialomitei trecad pe la barajul de la Bolboci. Poteci mancate, venind de la Omu, Babele, Varfu cu Dor, Bran, converg catre acest punct de mare notorietate turistica. Linia de tele-cabina Busteni-Babele-Pestera, recent data in folosinta, inlesneste si mai mult accesul spre aceste locuri pitoresti.

Cea mai importanta baza de cazare o constituie Hotelul Pestera, cu o capacitate de 170 locuri (inclusiv anexele).

La cea 1/2 ora distanta se afla cabana Padina, cu o capacitate de cca 120 locuri, si se afla in constructie Hotedul B.T.T. de la Valea Coteanu. In perioadele de varf se poate innopta si la Schitul Cocora. Poienile largi, ascunse intre brazi, de pe malul Ialomitei, ofera minunate locuri de camping.

Date istorice. Prima descriere este facuta de Klemlauf in 1793, dar pestera era cunoscuta cu mult timp inainte, caci Mihnea Voda cel Rau s-a ascuns aici in 1510. Schitul construit in sec. XVII de calugarii manastirii Sinaia (distrus de un incendiu) a impresionat puternic pe calatorul englez John Padget, prin salbaticia si pitorescul locului. El relateaza ca dupa spusele batranilor calugari, pestera merge pret de multe zile prin munte, desi pe atunci nu se cunostea decat Grota lui Mihnea Voda.

In 1896 L Popovici-Hateg si L Sangeorzan dezostrueaza pasajul, descoperind cea mai mare parte a pesterii, pana La Altar. In 1911, biospeologul C. N. Ionescu exploreaza inca 120 m in amonte de La Altar.

Cercetari speologice sistematice sunt intreprinse de M. Serban si L Viehmann in 1953, ajutati de alpinistul Emilian Cristea. Ei au cartat 800 m de galerii, considerandu-se explorarea terminata in linii mari. Mii de turisti, alpinisti si speologi s-au perindat apoi in pestera, fara sa se mai poata spera la noi descoperiri.

Si totusi, in 1979, speologii amatori ai Clubului speologic "Hades" - Ploiesti, fortand o stramtoare aflata doar la cativa metri de poteca turistica, au descoperit o noua sala, lunga de aproape 60 m si inalta de 15 m, slab concretionata, dar importanta pentru intelegerea genezei pesterii. Lungimea totala actuala este de l 128 m.

Descriere. Pestera Ialomitei s-a format pe directia unei falii orientata est-vest. Fata de acest plan de ruptura, cele doua campartimente s-au deplasat unul fata de celalalt, lasand intre ele un gol care este pestera. Desigur ca apele de infiltratie si apoi paraul captat de acest gol au modelat prin dizolvare si eroziune calcarul, dar efectele acestei miscari sunt marile oglinzi de frictiune - suprafete de roca perfect netezite - inalte de zeci de metri, din Sala Ursilor si Sala Hades, in geneza carora dizolvarea a avut un rol subordonat.

Portalul, inalt de peste 10 m, desi uratit de un gard metalic si stalpi electrici, ne retine atentia prin geometria sa : lespezile slab inclinate ale tavanului sunt strate de calcar jurasic, bogat in resturi fosile. Grota Mihnea ne impresioneaza prin dimensiunile sale, iar in timpul iernii si prin stalagmitele de gheata formate pe seama infiltratiilor de apa. In capatul salii intalnim o a doua poarta si patrundem in Pasaj - un tunel scund, care dupa cativa metri ne conduce in Sala Decebal, cu o scurta prelungire, Galeria Sfanta Ana, unde nu avem nimic deosebit de privit. Urcam apoi abrupt o succesiune de scari printr-o galerie stramta, prin care curge apa in perioadele umede ale anului. Dupa acest urcus patrundem intr-o noua salita : este punctul La raspantie, caci de aici ne putem abate fie la dreapta pentru a vedea Lacul, fie la stanga, spre Sala Ursilor. Optand pentru a doua varianta, ne strecuram mai intai pe sub o bolta scunda si iata-ne intr-un spatiu urias : Grota Ursilor, lunga de 60 m, lata de 30 m si inalta de 25 m, este una dintre marile sali din pesterile noastre. Ea reprezinta si cel mai demn de admirat obiectiv al pesterii, din pacate slab pus in valoare de actuala amenajare. Sala Ursilor a avut cu mult mai multe podoabe, care au fost distruse de turistii ce s-au perindat de aproape un secol. Pe la 1920, aici s-a desfasurat si un original concurs de tir : Concurentii : elevi-ofiteri veniti intr-o excursie ; tintele : stalactitele din bolta Salii Ursilor . Se mai pot vedea totusi stalagmite masive "tip sfesnic", cu partea superioara foarte plata, caracteristice salilor inalte, unde picatura de alimentare cazand de la mare inaltime are o larga zona de imprastiere.

Urcand pe nivelul superior al salii, unde se afla o platforma neteda pe care ne continuam drumul, trecem printr-o scurta portiune chiar pe sub tavanul cavitatii. Este punctul cel mai inalt: de la intrare pana aici am urcat aproape 80 m. Coborand un prag stancos, ajungem la paraul subteran ce vine prin Galeria Apelor. Pentru a merge dincolo de Altar (un grup de stalagmite conice care barau candva accesul mai departe), va trebui sa trecem putin prin apa, dar merita, caci dupa cca 60 m vom intra intr-o noua salita, frumos concretionata si mai bine conservata, unde excursia noastra se poate considera incheiata.

La intoarcere putem alege o varianta diferita de coborare din Sala Ursilor: pe sub peretele nordic, foarte neted si impodobit cu lungi draperii, o poteca se strecoara printre bolovani ajunglnd direct la cascada de La Lac. In acelasi loc ajunge si paraul din Galeria Apelor, curgand pe sub bolovani, pentru a se pravali apoi intr-o cascada inalta de 3 m care, in perioadele cu debit bogat, alimenteaza un lac adanc de 4 m, cu apa limpede. Acest parau provine din cantarea carstica a unui afluent a1 Vaii Horoaba.

Conditii de vizitare. Pestera Ialomitei a fost amenajata de Societatea Carpatina, apoi de calugarii schitului, in 1967 ea a fost electrificata si in acest moment se afla in administrarea O.J.T. Dambovita. Trebuie sa recunoastem insa ca actualele amenajari se afla la acelasi nivel rudimentar de la inceputul secolului, la care s-a adaugat o doza suplimentara de paragina, careia lumina electrica nu-i sporeste farmecul.

In conditiile in care pestera ramane adesea fara ghid. nu putem recomanda turistului decat sa vina aici pregatit cu echipament si surse individuale de lumina, sa fie atent cand merge pe scarile putrede si sa priveasca pestera prin ce este ea, ca o creatie a naturii si nu prin ce a facut din ea nepriceperea omeneasca.

Durata normala a vizitarii este de 1-1½ ora. O imbracaminte mai calduroasa este recomandata, temperatura medie fiind de 5°C.

Bibliografie. M. Serban si I. Viehmann (1974), M. Bleahu si col. (1976).