Flora si
vegetatia unor masive muntoase din Romania
Carpatii
Orientali
Muntii Rodnei
Muntii
Rodnei, situati in nordul Carpatilor Orientali, constituie cel mai
inalt masiv, cu altitudinea maxima de 2303 m (Vf. Pitrosul Mare)
din aceasta grupa. Ei sunt considerati ca una dintre cele mai
reprezentative unitati montane din Carpatii Orientali, care se
impune prin masivitate si extindere. Rocile cele mai raspandite, care
dealtfel constituie si nucleul masivului, sunt sisturile cristaline de epizona, inconjurate de un
brau continuu de depozite sedimentare de varsta cretacica si
paleogena, alcatuite in mare parte din gresii, marne, conglomerate
cuartitice, calcare numulitice si pe alocuri calcare coraligene.
Constitutia geologica variata a Muntilor Rodnei a favorizat
dezvoltarea unui relief puternic fragmentat, cu creste ascutite,
pereti abrupti, vai adanci, suprafete etajate si
diferite forme structurale. Glaciatiunile cuaternare au contribuit in mod substantial
la evolutia reliefului, influentele lor fiind mai evidente pe
versantul nordic (maramuresean), foarte abrupt, care este presarat cu
numeroase circuri glaciare, de unde izvorasc cele mai multe dintre
paraiele masivului. Versantul sudic adaposteste putine urme
glaciare, reprezentate prin cateva circuri suspendate, cu extindere
redusa, acoperite de pasuni, unde iarna se acumuleaza
insemnate cantitati de zapada, care dupa topire se
transforma in 'ochiuri de apa'. Zona de creasta este
inconjurata de formatiuni periglaciare, printre care mai importante
din punct de vedere al vegetatiei sunt depozitele de grohotis. Reteaua hidrografica este
bogata, de aici izvorand o serie de rauri care inconjoara masivul:
Somesul Mare, Iza, Viseul, Bistrita Aurie. Lacurile, in
numar de 23, sunt in majoritate de origine glaciara, cu
suprafete mici (sub 1 ha),
putin adanci (pana la 5
m), cu ape oligominerale (pana la 45 mg/l).
Pozitia geografica, orientarea culmii principale pe directia
est-vest, ca si masivitatea, situeaza Muntii Rodnei in zona cu
climat continental-moderat, supus influentelor nord-atlantice.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse intre -1,5 C in cele mai inalte
zone si 6-7 C
la baza masivului, valorile fiind cu aprox. 1 C mai scazute pe versantul nordic
fata de cel sudic. Frecventa mare a maselor de aer umed si
a fronturilor atlantice au un rol important in dezvoltarea si
distributia norilor, determinand o nebulozitate medie anuala de
6-7/10, mai ridicata pe versantul sud-vestic comparativ cu cel nord-estic.
Precipitatiile atmosferice au o repartizare locala neuniforma,
in functie de expozitie si altitudine. Expozitia masivului
fata de circulatia vestica determina caderea unor
cantitati de precipitatii mai ridicate comparativ cu alte masive
din tara, astfel pe versantii vestici si sud-vestici, in
etajul alpin cantitatea de precipitatii poate depasi 1400
mm/an.
In comparatie cu masivele
Carpatilor Meridionali, in Muntii Rodnei etajul alpin se
individualizeaza la altitudini mai coborate cu cca. 150-200 m, datorita
pozitiei lor nordice. Dominate sunt aici pajistile edificate de
coarna (Carex curvula) si Juncus trifidus. Alaturi de acestea
mai apar pe varfurile cele mai inalte din masiv, tufarisuri scunde
crioxerofile edificate de ericacee: azaleea de munte (Loiseleuria procumbens), afinul vanat pitic (Vaccinium gaultherioides) si o
subspecie endemica de vuietoare (Empetrum
nigrum ssp. hermafroditum), sau
cele edificate de salciile pitice (Salix
herbacea, S. reticulata). Versantii stancosi, ca si
intinderile de grohotisuri sunt populate de comunitati saxicole.
Stancariile calacaroase sunt populate de fitocenoze edificate de Silene zawadskii, Saxifraga luteoviridis,
alaturi de care apar cu abundente mai ridicate Saxifraga paniculata, Artemisia ariantha, Helianthemum alpestre,
Leontopodium alpinum, Dryas octopetala. In asociatiile saxicole
calcifile din Muntii Rodnei se remarca absenta speciei Gypsophilla petraea, caracteristica
pentru alte masive calcaroase din Carpatii Romanesti. Pe
masura ce procesul pedogenetic avanseaza in aceste habitate,
aceste fitocenoze vor fi inlocuite de pajisti bazifile. Grohotisurile calcaroase sunt populate
de fitocenoze cu o slaba coeziune cenotica, care au insa o
compozitie floristica relativ stabila si o mare
specificitate fata de substratul geologic. Ele sunt bogate in specii
carpatice, daco-balcanice si arcto-alpine. Sub aspect ecologic, se disting
comunitati mezo-higrofile, situate in vaile sau pe
versantii umbriti (formate din Rumex
scutatus, Saxifraga aizoides, Parnassia palustris, Silene pusilla) si
altele mezo-xerofile, situate pe grohotisurile puternic insorite (Glium anisophyllum, Acinos alpinus).
Grohotisurile mobile sunt populate de fitocenoze pioniere, formate
dintr-un numar mic de specii (Papaver
pyrenaicum ssp. corona-sancti-stephani,
Cardaminopsis neglecta, Oxyria digyna). Desi se intalnesc si in
alte masive din tara, in Rodna
aceste comunitati se disting prin absenta unor specii
caracteristice, cum ar fi Linaria alpina
sau Cerastium lerchenfeldianum.
Cormoflora Masivului Rodna
cuprinde 1123 specii identificate pana in prezent. Sub aspect
fitogeografic, acesti munti fac aprte din provincia
central-europeana est-carpatica, apartinand regiunii
euro-siberiene. Fitoelementul dominat este cel euroasiatic (36,7%), dar se pastreaza
si un numar mare de specii arcto-alpine (20,2%), carpatice si
carpato-balcanice. Un numar mai redus de specii sunt endemice pentru
Carpatii Orientali: Pulmonaria
filarsykiana, Euphorbia villosa, Heracleum carpaticum, altele chiar pentru
Muntii Rodnei: Lychnis nivalis,
Soldanella hungarica ssp. hungarica
si Saussurea porcii,
descrisa la sfarsitul secolului XIX, dar care nu a mai fost
regasita recent, fiind probabil disparuta din cauza
impactului zoo-antropic. Un loc important in cadrul vegetatiei masivului
il ocupa mlastinile oligotrofe in care traiesc o serie de
elemente circumpolare si boreale, cum sunt Scheuchzeria palustris, Carex limosa, Empetrum nigrum, Vaccinium
oxycoccos si Salix bicolor,
considerate ca relicte glaciare.
Carpatii Meridionali
Muntii Fagaras
Muntii Fagarasului constituie un
lant masiv inalt, care coboara sub 2000 m (altitudinea
maxima 2544 m
- Vf. Moldoveanu) numai spre extremitati, care se intinde in
directia est-vest, pe o lungime de 70 km, avand o latime de 40 km. Ei sunt
alcatuiti din roci metramorfice dure, in cea mai mare parte
apartinand categoriei sisturilor cristaline. Catre sud rocile
cristaline se pierd treptat sub o patura groasa de conglomerate.
Pe alocuri apar samburi de calcar cristalin si dolomite (Jgheabul
Varos, Museteica, Raiosul), de culori deschise, care
contrasteaza cu restul mesivului, roci ce confera caracteristici
particulare vegetatiei. Muntii Fagaras prezinta o
mare varietate de forme glaciare, vaile prezentand uneori doua-trei
circuri etajate, unele dintre circurile superioare adapostind lacuri din
care izvorasc paraie. In partea superioara a vailor glaciare se
intalnesc abrupturi stancoase, la poalele carora s-au acumulat depozite de
grohotis. In profil transversal masivul apare asimetric, versantul nordic
este abrupt, cu vai inguste, in timp ce versantul sudic culmile secundare
au o panta mica, se intalnesc platouri largi, cu pajisti
intinse, in partea inferioara fiind acoperite de paduri intinse. La
baza masivului raurile strabat chei adanci (Cheile Topologului,
Argesului, Valsanului). Reteaua hidrografica a masivului este
deosebit de bogata (peste 0,8 km/kmp), raurile avand debite permanente
destul de mari, maximul fiind atins la sfarsitul primaverii, la
topirea zapezilor. Exista de asemenea un numar mare de lacuri
glaciare (cca. 50), iar la sfarsitul promaverii se intalnesc
si balti temporare. Clima Muntilor Fagarasi
prezinta o serie de particularitati determinate de masivitatea
si orientarea lor, masivul oprind atat masele atlantice nordice de aer
rece si umed, cat si pe cele sudice, mediteraneene. Astfel, pe
versantul nordic climatul este mai dinamic, agitat, rece si umed, iar pe
versantul sudic unul mai moderat, calm si mai senin. Aceste
particularitati climatice se rasfrang in etajele de vegetatie
prin ridicarea sensibila a limitei padurilor pe versantul sudic
fata de cel nordic.
Vaile,
atat cele nordice cat si cele sudice, sunt populate de zavoaie de
munte, formate din arin negru (Alnus
glutinosa) in partea inferioara, inlocuit treptat de cel alb (Alnus incana) si mai apoi de
salcii (Salix capraea). Speciile
ierboase sunt de talie mare, formand adesea desisuri compacte: brusturele
negru (Telekia speciosa), captalanul
(Petasites albus, P. hybridus),
angelica (Angelica silvestris, A. archangelica),
asmatuiul salbatic (Chaerophyllum
hirsutum), branca ursului (Heracleum
sphondylium), scaiul de munte (Carduus
personata) etc. In zonele baltite apare calcea calului (Caltha laetha) si splinuta (Chrysosplenium alternifolium).
De
la 1300-1350 m
pana la 1700 m
pe versantul nordic si 1800
m pe cel sudic se intinde un brau de molidise, cel
mai adesea compacte si intunecate, cu un covor ierbos slab dezvoltat, cele
mai abundente specii fiind macrisul iepurelui (Oxalis acetosella), horstiul (Luzula luzuloides, L. sylvatica), afinul (Vaccinium myrtillus), ca exemplare izolate mai apar
paralutele de munte (Moneses
uniflora) sau orhideea Listera ovata.
Pajistile montane din etajul molidului, mai numeroase si mai intinde
decat cele din etajul inferior, sunt dominate tot de paiusul
rosu (Festuca rubra),
alaturi de care apare, ca urmare a efectului pasunatului,
taposica sau parul porcului (Nardus stricta), cu abundente variate, in functie de
gradul de degradare al pajistii. Alaturi de poacee apar
clopoteii (Campanula abietina),
unghia-pasarii (Viola declinata)
si tufe de cimbrisor de munte (Thymus
pulegioides, Th. comosus, Th. balcanus) sau de ericacee: coacazul (Bruckenthalia spiculifolia), afinul (Vaccinium myrtyllus), printre care se
inalta exemplare inalte de steregoaie (Veratrum album).
Catre
limita superioara padurea de molid se rareste treptat,
arborii sunt din ce in ce mai scunzi, frecvent cu port de steag, mai ales pe
culmile expuse vanturilor. Etajul subalpin era odinioara ocupat in cea mai
mare parte de tufarisuri compacte de jnepeni (Pinus mugo), care insa au fost, intr-o masura mai
mare decat in alte masive, defrisate sau arse in vederea extinderii
pasunilor. Urmarea distrugerii tufarisurilor subalpine a
fost insa nu atat extinderea pajistilor subalpine cat eroziunea
solului pe suprafete intinse, mai ales pe versantii inclinati,
in prezent lipsite aproape complet de vegetatie. In prezent resturi ale
tufarisurilor subalpine se mai pastreaza pe versantii
accidentati si prin unele caldari glaciare. Pe langa
jneapan mai raspandite sunt tufarisurile scunde de
ericacee, afin (Vaccinium myrtillus)
si merisor (Vaccinium
vitis-idaea), ienupar (Juniperus
nana) si, pe alocuri tufe izolate de bujor de munte (Rhododendron kotschyi). Frecvent in
caldari glaciare si de-a lungul raurilor, pe terenuri
accidentate, cu grohotis, apare arinul de munte (Alnus viridis). Ca relict glaciar, mai frecvent pe versantii
sudici, din molidisul de limita pana spre mijlocul subalpinului
se intalneste pe alocuri zambrul (Pinus
cembra).
O
mare parte dintre pajistile subalpine si alpine ale
Fagarasului datorita pasunatului intensiv au
evoluat spre stadii degradate in care taposica (Nardus stricta) apare cu abundente
variate, in functie de presiunea exercitata de ierbivore.
Diversitatea
florei masivului este imbogatita prin elementele calcifile,
intalnite pe cei cativa samburi de calcar de intindere redusa (cel
mai important fiind Buda-Raiosu-Museteica). Aici intalnim specii saxicole
calcifile: floarea de colt (Leontopodium
alpinum), iarba surzilor (Saxifraga
paniculata), ochii sarpelui (Eritrichium
nanum) sau pernite de iarba rosioara (Silene acaulis).
Muntii Cozia
Masivul Cozia constituie unul dintre cele mai mici
subunitati ale Carpatilor, avand o suprafata de numai
77 kmp. El se incadreaza in grupa muntilor cu altitudine mijlocie,
inaltimea maxima fiind atinsa pe Varful Cozia, la 1668 m. Izolarea sa de
masivele vecine si structura geologica ii confera o serie de
trasaturi caracteristice, atat in ceea ce priveste relieful cat
si vegetatia. Sub aspect geologic, masivul apare constituit din
doua unitati structurale principale: unitatea
central-nordica a formatiunilor cristaline (preponderent gnaise)
si unitatea periferica a formatiunilor sedimentare. Sub aspectul
reliefului el apare ca un adevarat horst cristalin, inaltat cu
800-1000 m
fata de regiunile limitrofe, cu un abrupt nordic, care
realizeaza o energie de relief de 350-450 m. Spre sud
formatiunile sedimentare (predominant calcare recifale jurasice,
conglomerate si gresii) au determinat formarea unui relief mai domol, mai
putin accidentat, cu inaltimi sub 1000 m. Caracterul
hidrografic dominant al regiunii il constituie orientarea radiara si
divergenta a vailor. Multe dintre cursurile de apa sunt
temporare.
Existenta
culoarului Oltului cu directie nord-sud, a depresiunilor periferice
si a vailor radiare ce patrund pana in partea centrala
a masivului, modifica circulatia generala a maselor de aer,
favorizand directionarea locala a acestora, exercitand influente
asupra distributiei parametrilor climatici. Astfel, patrunderea
aerului cald dinspre sud, pe vaile Turnu, Pausa si
Patesti pana catre obarsia lor, dar si
insolatia mai mare si supraincalzirea stancilor de pe branele
si abrupturile lipsite de vegetatie, determina un climat local
mai cald si mai uscat, spre deosebire de versantii nord-vestici,
aflati in calea maselor de aer mai reci si umede. Aceste
diferentieri topoclimatice au dus la diferentieri evidente in
structura vegetatiei. Astfel, pe un spatiu restrans, oarecum izolat
de restul lantului montan, se intalneste un numar mare de specii
(cca 800), multe dintre ele endemice. Vegetatia dominanta a Coziei o
constituie padurile compacte care acopera cca. 80% din suprafata
masivului. Acestea urmeaza o etejare normala pe versantii nordici,
dar cu unele modificari pe cei sudici, datorate maselor de aer cald
si inversiunilor termice. La baza acestor versanti se intind
paduri de amestec de gorun (Quercus
petraea) cu fag (Fagus sylvatica),
care urca pe abrupturile Bulzului si Foarfecii pana la 1300 m, ceea ce
reprezinta limita superioara a raspandirii gorunului in Romania.
Alaturi de gorun apar pe versantii sudici pana la altitudini
ridicate si alte specii termofile cum sunt teiul argintiu (Tilia tomentosa), mojdreanul (Fraxinus ornus), scumpia (Cottinus coggygria), frasinelul (Dictamnus albus) etc. Un loc deosebit il
ocupa plantatiile de nuc (Juglans
regia), care tot datorita climatului moderat, vegeteaza pana
la altitudini de 800 m,
de exemplu in jurul Stanisoarei.
Muntii Cindrel
Muntii Cindrel, situati in partea centrala
a Carpatilor Meridionali, se caracterizeaza prin masivitate si
relief domol, rezultat al unei structuri geologice uniforme, constituita
exclusiv din sisturi cristaline. In ansamblu ei sunt asimetrici, fiind
formati dintr-o culme inalta (2244 m - Vf. Cindrel) principala,
situata in extremitatea sud-vestica, care se ramifica in trei
directii: spre vest, nord si est, din care se desprind trepte din ce
in ce mai joase. In jurul varfului Cindrel se intind platouri extrem de plane,
care corespund nivelului de eroziune Borascu. In continuarea lor, la
altitudini mai mici, se gasesc resturi ale platformelor de eroziune Rau
Ses si Gornovita. Suprafata platformelor este
acoperita in mare parte de pajisti, contrastand cu versantii
impaduriti. Conditiile locale de relief si altitudine au
fost mai putin favorabile aparitiei si dezvoltarii
fenomenelor glaciare, comparativ cu alte masive invecinate,
Fagaras, Parang sau Retezat. Numai pe versantii nordic
si estic al crestei principale se intalnesc patru circuri glaciare,
doua dintre acestea adapostind lacuri glaciare, Iezerul Mare si
Iezerul Mic. In extremitatea nord-vestica, din masa sisturilor
cristaline apare la zi un strat calcaros ingust, care apare sub forma unei
creste ascutite si zimtate, ce culmineaza in varful Piatra
Varului (947 m).
Reteaua hidrografica este bogata, inregistrand o densitate
maxima din etajul montan superior pana in cel alpin. Multe cursuri de
apa sunt temporare, formandu-se prin topirea zapezilor. Climatul
Muntilor Cindrel pastreaza trasaturile generale ale
Carpatilor Meridionali din care fac parte, beneficiind de o puternica
influenta oceanica din nord-vestul continentului, care
determina uneori ploi lente si de durata.
. Incepand de la 1800 m sau chiar mai jos, apar
tufarisurile de jneapan, care marcheaza etajul subalpin.
Vegetatia arbustiva este formata din jneapan, mai ales pe
versantul nordic, dar care a fost in mare parte defrisat, ienupar (Juniperus nana) si bujor de munte (Rhododendron kotschyi), care
confera o nota particulara acestor munti, prin covoarele
intinse ce acopera versanti intregi, si care infloresc din
mijlocul lunii iunie pana la mijlocul lui iulie. Pe versantii
vantuiti apare azaleea de munte (Loiseleuria
procumbens), cu o extindere mai redusa insa, iar pe cei sudici,
bine iluminati, tufarituri de afin (Vaccinium myrtillus), merisor (V. vitis-idaea) si coacaz (Bruckenthalia spiculifolia). Pajistile, cu o larga
intindere in intregul etaj, au fost folosite din timpuri stravechi ca
pasuni, fara sa fie insa in general
supraexloatate, astfel incat s-au pastrat intr-o stare relativ putin
degradata. Ele sunt edificate de paiusul rosu (Festuca rubra) in partea
inferioara, inlocuit apoi de paisul oilor (Festuca ovina ssp. sudetica),
iarba stancilor (Festuca rupestris),
tarsa (Deschampsia caespitosa)
pe platourile plane cu exces de umiditate, care ocupa suprafete
intinse, Oreochloa disticha si Juncus trifidus in zonele stancoase
si vantuite, dicotiledonatele fiind cele caracteristice pentru aceste
pajisti subalpine carpatice (sclipetii de munte - Potentilla ternata,
martisorul - Geum montanum,
vulturica alpina - Hieracium alpinum,
sisneii de munte - Pulsatilla alba,
brioala - Ligusticum mutellina,
unghia pasarii - Viola
declinata). In circurile glaciare din sudul masivului, mai ales de-a lungul
paraielor, se intind tufarisuri de arin sau liliac de munte (Alnus viridis), in care apar plante
inalte cu flori galbene, mari, spalacioasa (Senecio fuchsii) sau cujda (Doronicum
austriacum, D. columnae). Cu o frecventa mare, in partea
inferioara a etajului, in apropierea raristii de molid, pe locul
stanelor, se intind buruienisuri caracteristice, edificate de stevia
stanelor (Rumex alpinus), urzica
(Urtica dioica), steregoaia (Veratrum album), omagul (Aconitum tauricum) si firuta (Poa annua).
In
seile putin drenate din diferitele etaje, la baza unor versanti
sau in jurul izvoarelor, exista habitate cu exces permanent de apa,
pH acid si soluri turboase, care desi in majoritate ocupa
suprafete restranse, sunt populate de comunitati caracteristice
pentru mlastinile oligotrofe. Cu abundente mai ridicate apar speciile
acidofile de rogoz (Carex limosa, C.
rostrata, C. nigra, C. canescens), muschii de turba,
reprezentati prin mai multe specii apartinand genului Sphagnum, bumbacarita (g. Eriophorum reprezentat in Cindrel prin
doua specii - E. latifolium
si E. vaginatum), speteaza
(Juncus effusus, J. conglomeratus). La altitudini mai mici,
mai ales in subetajele montan inferior si mijlociu, fitocenozele stabilite
in jurul izvoarelor sau de-a lungul paraielor, in locurile baltite, au un
caracter mai putin acid, fiind edificate de specii higro-mezofile, micro-
sau micromezoterme si euriionice sau slab acid neutrofile: calcea calului
(Caltha palustris ssp. laeta) pipirig (Scirpus sylvaticus),
nu-ma-uita (Myosotis scorpioides).
Sub aspect fitogeografic, vegetatia acestor tinoave are o structura
diferita in functie de altitudine si mai putin de
aciditate. Astfel, daca la altitudini mari speciile circumpolare
reprezinta peste 60% din fondul floristic, in timp ce speciile eurasiatice
abia ating 20%, in etajele inferioare raportul este invers.
Datorita
reliefului domol vegetatia saxicola este mai slab reprezentata
in acest masiv, majoritatea stancariilor intalnindu-se in etajele
inferioare, pe vaile raurilor (Cheile Cibinului). Aici sunt prezente
comunitati chasmofile mezo-higrofile, formate mai ales din
pteridofite (Asplenium septentrionale, A.
trichomanes, Woodsia ilvensis, Polypodium vulgare), alaturi de care
apar dintre spermatofite soparlita (Veronica bachofenii) - caracteristica pentru mesivele din
vestul Carpatilor Meridionali, Jovibarba
= Sempervivum heuffelii, Silene dubia, Poa
nemoralis sau Sedum maximum.
Muntii Retezat
Muntii Retezat, care fac parte din grupa
vestica a Carpatilor Meridionali, sunt constituiti din doua
creste alpine, aproape paralele, legate intre ele, intre varful
Papusa si Vf. Custura, printr-o creasta ingusta
si ascutita. Creasta nordica (Retezatul Mare) este mai
lunga (30 km),
mai inalta (Vf. Peleaga - 2509
m), formata din roci cristaline, blocuri granitice
si granodioritice, inconjurate la exterior de sisturi cristaline, iar
cea sudica (Retezatul Mic), mai scurta (25 km), mai scunda (Vf.
Piatra Iorgovanului - 2014 m),
formata in partea nord estica din aceleasi roci granitice
si in partea sud-vestica din formatiuni sedimentare mezozoice,
intre care predomina calcarele jurasice si cretacice. Aceeasi
structura geologica o are si culmea secundara
Piule-Plesa, care se intinde perpendicular, spre sud-est. Aceasta
regiune calcaroasa a Retezatului Mic contrasteaza puternic cu
Retezatul Mare, prin energia mare de relief, peretii abrupti,
vaile inguste cu chei (Cheile Scorota, Cheile Scocului), praguri si
saritori, prin care insa nu curge apa, prin reteaua
hidrografica, in mare parte subterana, prin relieful carstic cu
pesteri, avene, si doline si vegetatia dominata de
elemente saxicole si calcifile.
Muntii
Retezat sunt caracterizati printr-o vegetatie bogata si
variata datorita suprafetei relativ extinse pe care o
ocupa, diferentelor mari de altitudine, substratului geologic
complex, numarului mare de endemisme, si nu in ultimul rand prin
punerea sub ocrotire (Rezervatia Stiintifica Gemenele
beneficiind chiar de protectie stricta) a unei parti a
masivului incepand din prima jumatate a secolului XX, prin declarea in 1927 a Parcului
National Retezat, primul de acest gen din Romania. Acest fapt a
usurat pastrarea unor specii endemice sau rare. Un alt factor care a
contribuit la pastrarea in mare masura a vegetatiei
naturale a constituit-o relieful accidentat si substratul geologic.
Creasta principala a Retezatului Mare este formata nu numai din roci
masive unitare, ci mai ales din blocuri mai mari sau mici de stanca,
suprapuse asemanator grohotisului. Pe ele, din cauza naturii lor
labile, precum si variatiilor termice ample, nu se poate forma
si mentine solul, prin urmare sunt populate de specii de licheni
si muschi saxicoli, si cormofite scunde, izolate sau sub
forma de pernite. Prin urmare, instalarea pajistilor pe aceste
suprafete este imposibila, ele iesind astfel de sub presiunea
zoo-antropica. Aceste bolovanisuri se intalnesc nu numai pe
varfurile inalte si versantii lor, ci si pe creasta
principala sau pe cele secundare, in unele vai glaciare, coborand in
etajul subalpin si de cele mai multe ori si in cel montan. Astfel,
intregul brau de jneapan si molid de pe Valea Pietrele, pana sub
cabana Pietrele, este instalat pe un asemenea substrat.
Vegetatia
Retezatului Mare
La
baza masivului se intind padurile de foioase, formate preponderent din
fag, in parte inferiaora infiltrandu-se si o serie de specii
colinare. Gorunul (Quercus petraea)
este in prezent rar in Retezat, locul sau de odinioara (in 1867 erau
mentionate paduri intinse de gorun pe coastele estice) fiind preluat
de culturile agricole sau de carpineto-fagete. Mai recent a
patruns pe Valea Raului Mare stejarul (Q.
robur), care urca pana la 670 m. Interesanta este prezenta
speciilor termofile: cerul (Q. cerris)
in jurul satelor Unciuc si Rau de Mori, mojdreanul (Fraxinus ornus) pe valea Raului Mare, urcand pe politele
stancoase de la
Cetatea Coltului pana la 1100 m, iar cultivat si
subspontan apare nucul (Juglans regia),
pana la 640 m,
rasura (Rosa gallica). Dintre
speciile ierboase termofile intalnite in raristile si poienile
acestor paduri mai frecvente sunt: sanziana (Galium kitaibelianum), barbisoara (Alyssum saxatile), trifoiul iepuresc (Trifolium pallidum). Vegetatia zavoaielor in acest etaj
se remarca prin prezenta catinei mici (Myricaria germanica).
Fagetele
pure ocupa suprafete foarte mari in Retezatul Mare, intinzandu-se
intre 700 si 1200 m
altitudine, ocazional pot sa urce mai sus, pana la 1400 m, in functie de
expozitie si sol, iar exemplare izolate pot sa ajunga pe
versantii sudici la peste 1500
m (sub vf. Buta). Molidisele formeaza un brau
lat, care se intinde de la 1100
m si urca in masive compacte pana la
1800, limita molidiselor putand fi insa mult mai coborata la
baza versantilor stancosi. Raristile de molid, cu indivizi
scunzi, cu port de steag, putand fi intalnite pana la 1900 m. Aceste arborete sunt
in cea mai mare parte pure, speciile insotitoare (Sorbus aucuparia, Acer pseudoplatanus, Betula pendula) aparand
de obicei numai de-a lungul vailor sau la limita dintre diferitele
structuri de relief. Specificul acestor paduri de molid este dat de
speciile genului Hieracium, care atinge aici o mare diversitate, mai ales in
partea superioara a etajului, la contactul cu jnepenisele.
Stratul
ierbos si arbustiv al padurilor din Retezat este format din speciile
caracteristice, cu mentiunea ca molidisele situate pe substrat
bolovanos au covorul ierbos format aproape exclusiv din muschi (Hylocomium splendens, Mnium punctatum,
Polytrichum commune, P. juniperinum, Sphagnum sp.).
Flora
ierboasa a jnepeniselor este formata pe langa speciile
caracteristice, de talie mica (Homogyne
alpina, Soldanella hungarica, Vaccinium myrtillus, V. vitis-idaea, Geum montanum),
din plante inalte, multe cu frunze late, cum ar fi Heracleum palmatum, Dryopteris carthusiana, Doronicum columnae, D.
austriacum, Adenostyles alliariae, Aconitum tauricum, Senecio nemorensis,
Veratrum album etc. Acest strat ierbos este cu atat mai abundent si
variat, cu cat umiditatea este mai mare, cea mai bogata vegetatie
intalnindu-se pe malul paraielor. Asemeni molidiselor, si zona
jeneniselor din Retezatul Mare se evidentiaza prin flora
bogata in specii endemice de vulturici (g. Hieracium). Hieraciile din subalpin sunt chiar mai interesante
decat cele montane, avand o arie de raspandire de obicei mai
restransa. O caracteristica unica a florei de Hieracium din Retezat o canstituie
faptul ca ea nu apare nicaieri unitara. In orice vale si
chiar pe versantii opusi ai aceleiasi vai, pot fi intalnite
specii sau forme diferite de Hieracium.
Nu toate zonele Retezatului sunt insa bogate in hieracii. Se pare ca
in partea estica acestea au o frecventa scazuta, dar
aici isi gasesc adapost alte plante rare, cum ar fi de exemplu
speciile sau formele endemice de Poa.
Structura geologica a
acestui masiv nu favorizeaza mult diversitatea vegetatiei, care
insa prezinta anumite trasaturi particulare (mai ales
gradul ridicat de endemism) prin care se deosebeste de vegetatia
altor masive cristaline din Carpatii Romanesti. Sub aspect
biogeografic se constata dominanta elementului eurasiatic ce cuprinde
aproape jumatate (46%) din fondul floristic al masivului, aproape un sfert
din specii provin din centre mai reci, din regiunea Alpilor si cea
circumpolara si 15 % sunt endemisme, dintre care 4,23% sunt endemite
strict locale. Ca un caracter distinctiv se poate releva flora foarte
variata de Hieracium, fiind
descrise numeroase specii, subspecii si forme endemice, multe dintre ele
supuse in prezent reviziilor sistematice. Retezatul Mare este considerat
centrul genetic a numeroaselor specii, iar multe specii au o stransa
legatura cu centrul genetic balcanic. O alta caracteristica
o constituie flora variata de Poa.
Un alt fenomen interesant este ca flora Retezatului Mare se izoleaza
aproape ermetic nu numai de flora Retezatului calcaros din imediata
vecinatate, ci si de endemismul masivelor cristaline din
Carpatii Meridionali. De exemplu, Anemone
narcissiflora, care nu lipseste din muntii cristalini din
Carpati, nu se intalneste in Retezat. De asemenea, Ranunculus crenatus, foarte abundent in
ceilalti munti din Meridionali, apare doar rar in Retezat.
Carpatii
Occidentali
Muntii Vladeasa
Masivul
Vladeasa, se afla in partea nordica a Muntilor Apuseni.
Prezinta o mare diversitate geologica, cu formatiuni eruptive,
granite, fasii de andezite, gresii si calcare cristaline si
sisturi cristaline.Dintre acestea predomina rocile eruptive. Este un
masiv cu suprafata mare, care se prezinta sub forma unei
potcoave cu deschiderea spre nord. Valea Draganului formeaza o
axa de simetrie care ne permite sa distingem o ramura
estica si una vestica a masivului. Altitudinea maxima este
atinsa pe varful Vladeasa (1837 m). Ca in majoritatea masivelor
Carpatilor Occidentali relieful este domol, cu culmi prelungi si
versanti putin inclinati. Exceptie fac zonele calcaroase
unde energia de relief este mult mai mare, presarat cu numerosi
pereti abrupti sau stanci izolate, chei si doline. Clima
Conditiile
geologice si pedoclimatice precum si amplitudinea relativ
ridicata a altitudinii au determinat diversificarea vegetatiei
masivului. In evolutia comunitatilor vegetale un rol important
l-a avut, ca si in alte masive ale Apusenilor, si mai mult decat in restul
Carpatilor Romanesti, factorul antropic. Intreventia omului a
dezechilibrat intens vegetatia climax din acesti munti,
stimuland dezvoltarea asociatiilor secundare, din care unele
reprezinta vegetatia disclimax. O mare parte dintre paduri (atat
fagete cat si molidise) si tufarisuri subalpine
au fost defrisate, in locul lor instalandu-se comunitati
ierboase edificate predominant de poacee. Astfel, vegetatia lemnoasa,
care a ocupat compact terenul pana acum 2000-3000 ani, a cedat mult din
arealul ei originar, atat sub influenta evolutiei conditiilor
fitoclimatice, cat mai ales prin interventia factorilor antropogeni. Din
jnepenisele odinioara relativ larg raspandite in masivele inalte
ale Apusenilor, in prezent Muntii Vladeasa adapostesc unele
dintre ultimele vestigii ale acestui tip de vegetatie.
