Protectia mediului - factor de depasire a crizei economice contemporane

PROTECTIA MEDIULUI - FACTOR DE DEPASIRE A   CRIZEI ECONOMICE CONTEMPORANE

1.1. Depasirea crizei natural-umane a dezvoltarii contemporane

Analiza cauzelor crizei social-umane a dezvoltarii conduce la intelegerea faptului ca un sistem economic ramane viabil doar atata timp cat societatea are mecanismele de contracarare a abuzurilor, ce pot fi infaptuite de statul democratic, fie de pieta concurentiala. Eficienta pietei concurentiale si legitimitatea ei pot fi un factor de progres economic si social-uman numai atunci cand: concurenta locala are la baza reguli adoptate democratic, fara influenta puterii financiare; exista o moralitate a pietei; o serie de bunuri, cum sunt investitiile pentru cercetare stiintifica fundamentala, siguranta publica si justitia, invatamantul public si apararea nationala, nu sunt furnizate de piata; cel ce fabrica, comercializeaza si consuma bunurile suporta in intregime costul lor total, fiind eliminate posibilitatile de externalizare a costurilor sociale si ecologice; guvernele au forta si mecanismele de a restabili in orice moment justitia sociala pe care fortele pietei o erodeaza mereu, de a stabili nevoile de viata normala, pentru asigurarea justitiei sociale; se asigura compatibilitatea mediului creat de om cu exigentele mediului natural, pentru pastrarea vie a egalitatii sanselor generatiilor care coexista si se succed.

Pentru ca actiunea oamenilor la scara globala sa poata realiza noua alternativa a dezvoltarii economice, trebuie respectate o serie de principii care constituie pilonii inaintarii intr-un viitor comun, in care omul si nevoile sale de viata normala sa fie singurul judecator.Aceste principii sunt:

a)principiul asigurarii egalitatii sanselor generatiilor viitoare este expresia dreptului de proprietate asupra bunurilor existente iar respectarea lui presupune ca resursele epuizabile folosite sa nu depaseasca capacitatea omului de a le inlocui, intrarile poluante in mediul ambiant sa nu depaseasca puterea acestuia de asimilare si neutralizare.

b) principiul politicii inegalitatii economico-sociale - expresie a dreptului de a asigura generatiilor prezente si viitoare cele necesare unei vieti sanatoase, sigure, implinite si productive (corespunzator acestui principiu, este firesc ca la contributii mai importante la dezvoltarea economico-sociala sa se primeasca mai mult, dar in limitele exigentelor pe care le presupun trairea unei vieti normale, altfel exista pericolul sa nu fie satisfacute nevoile vitale ale fiecaruia, sa fie defavorizate sansele generatiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice sa destabilizeze echilibrul inaintarii;

c) principiul diversitatii vietii biologice si spiritual-culturale - expresie a respectarii si intretinerii potentialului de dezvoltare, a participarii la procesul evolutiei, corespunzator exigentelor distrugerii creatoare, formulate cu mult timp in urma de Joseph Schumpeter;

d) principiul suveranitatii populatiei - expresie a dreptului oamenilor de a decide in legatura cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzator aspiratiilor de a trai o viata normala, astfel incat consecintele deciziilor sa fie suportate de cei care le-au luat;

e) principiul responsabilitatii reciproce a celor care detin resursele ecologice de a le administra in interesul generatiilor viitoare, iar a celor ce poseda cunostintele speciale de a le impartasi celor care ar putea sa beneficieze de ele[1].

Depasirea crizei natural-umane a dezvoltarii este un proces complex, de durata, deosebit de dificil, care presupune o perioada de tranzitie spre o noua societate, al carei succes se afla in speranta comuna a oamenilor de a trai mai bine in pace si prietenie, in respectul pentru valorile fundamentale ale vietii si naturii, in egalitatea sanselor care trebuie asigurate pentru toate generatiile. Format intr-o perioada de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce si de a consuma bunurile a adus imense avantaje, insa a avut si o serie de erori umane ce au insotit cunoasterea, ca si aplicarea rezultatelor si in viata economica, sociala si politica a colectivitatilor umane. In ansamblul lor, erorile actiunilor umane se afla la baza diminuarii treptate a perspectivei alocarii si utilizarii resurselor rare, marind costurile de oportunitate ale echilibrului economic si creand premise certe pentru dezechilibrarea balantei progresului, in dauna exigentelor social-umane si ecologice impuse de egalitatea sanselor generatiilor. O asemenea dezvoltare, neavand viitor, nu poate avea nici prezent pentru colectivitatile umane, fiind asaltata permanent de efectele conjugate ale limitelor progresului[2].

1.2. Dezvoltarea umana durabila- o noua viziune asupra dezvoltarii viitoare

1.2.1. Demersul teoretic spre o noua conceptie asupra evolutiei

economico-sociale a omenirii

Teoria economica asupra cresterii si dezvoltarii s-a imbogatit cu o noua abordare conceptuala, anume dezvoltarea durabila, si, in ultima instanta, dezvoltarea umana durabila. Modelarea economico-matematica a procesului cresterii nu poate face abstractie de acest fapt. Primele abordari teoretico-practice ale dezvoltarii durabile au aparut la scara mondiala, planetara, globala, pentru ca la acest nivel au fost mai vizibile efectele negative conjugate ale conceptiei despre dezvoltarea omenirii de pana acum; nu inseamna insa ca la nivel national nu s-au facut eforturi in acest sens; diferite tari ale lumii au creat structuri juridice, economico-financiare si educationale care sa prefigureze si sa sustina viitorul dezvoltarii durabile. Incepand cu anul 1972 cand a avut loc Conferinta asupra mediului de la Stockolm, si pana in prezent au fost identificate peste 60 de interpretari ale conceptului de dezvoltare in noua viziune a interdependentelor dintre problemele mediului inconjururator, bunastarii sociale si procesul cresterii economice. Aria acestor interpretari se inscrie intre doua limite extreme: cea a primului raport catre Clubul de la Roma, unde se propunea stoparea cresterii economice, si cea a ecologistilor (verzilor), care absolutizeaza rolul factorului natural. In raportul Bruntland ( Viilorul nostru comun”), prezentat la Conferinta Natiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992, dezvoltarea durabila este conceputa ca o conciliere dintre economic si mediul inconjurator pe o noua cale de cooperare (dezvoltare) care sa sustina progresul uman nu numai in cateva locuri si pe o perioada limitata de timp, ci pentru intreaga planeta si pe o perioada indelungata. Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabila sau viabila, sustenabila, in cadrul careia se urmareste interactiunea compatibila a celor patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, astfel incat sa se asigure satisfacerea nevoilor prezentului fara a compromite insa posibilitatea si capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi. Pentru realizarea compatibilitatii celor patru sisteme care interactioneaza, strateg ia dezvoltarii durabile include, ca un element esential, indispensabil, simultaneitatea progresului in toate cele patru dimensiuni. Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabila porneste de la intelegerea faptului ca economia unei tari inseamna mai mult decat suma partilor componente, ca modificarile produse intr-un subsistem sau altul antreneaza schimbari de ansamblu profunde in virtutea interdependentelor dinamice existente intre componentele acesteia. In aceasta viziune, factorii care se interinfluenteaza in procesul dezvoltarii sunt: populatia, resursele naturale, mediul natural, productia agricola, productia industriala, poluarea. Strategia dezvoltarii durabile isi propune sa gaseasca criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului dintre nevoi si resurse, dintre obiectivele de atins si mijloacele necesare, pe baza compatibilitatii lor reciproce in timp si spatiu. Este vorba de a concepe si realiza un asemenea mediu economic care, prin intrarile si iesirile sale, sa fie intr-o compatibilitate directa, dinamica, cu mediul natural, dar si cu nevoile si interesele prezente si viitoare ale generatiilor care coexista si se succed la dezvoltare[3].

1.2.2. Definirea dezvoltarii umane durabile

Rezulta, din cele de mai sus, ca dezvoltarea durabila este definita prin trei dimensiuni:

a) o dimensiune naturala - in sensul ca exista numai atata vreme cat mediul creat de om este compatibil cu mediul natural;

b) o dimensiune social-umana - in sensul ca toate iesirile din mediul creat de om trebuie sa raspunda direct nevoilor si intereselor prezente si viitoare ale diferitelor generatii

c) o dimensiune national-statala, regionala si mondiala - in sensul compatibilitatii criteriilor de optimizare atat pe plan national, cat si la nivel regional sau mondial[4]. Asadar, conceptul de dezvoltare durabila, ca si strategia sa de realizare pun problema omului si, in general, a colectivitatii umane din perspectiva timpului si spatiului; de aceea, se considera ca este mai potrivit sa se vorbeasca despre dezvoltarea umana durabila. Asemenea perspective, pe care trebuie sa le integreze dezvoltarea umana durabila, depind de: cultura omului, experienta sa trecuta, actualitatea si dificultatea problemelor cu care se confrunta la fiecare nivel, gradul de dezvoltare si incorporare a cuceririlor stiintei si tehnicii, strategiile nationale si internationale de dezvoltare. Fara sa neglijeze aspectele concrete ale vietii de zi cu zi, dezvoltarea umana durabila, prin abordarea interdependenta a celor cinci probleme cu care se confrunta actualele strategii de dezvoltare, incearca sa conceapa scenarii de viitor, in cadrul carora prezentul sa-si gaseasca un loc tot mai bun si mai sigur.

ANALIZA: Geomorfologia climatica – caracteristici generale ANALIZA: Masivul gilau-muntele mare - elemente fizico-geografice

Comparativ cu conceptia de pana acum, viziunea dezvoltarii umane durabile integreaza urmatoarele exigente majore, la nivelul tuturor economiilor nationale si al sistemului global al economiei mondiale:

a) un comportament fundamental, revizuit esential, ca modalitate directa de lupta cu restrictiile obiective si subiective ale dezvoltarii si de colaborare cu mediul natural;

b) imbunatatirea substantiala, in termeni absoluti si relativi, a dezvoltarii din statele slab dezvoltate, in raport cu statele avansate economic;

c) o planificare strategica, cu elemente specifice si comune, aflate in compatibilitate directa, atat pe plan national, cat si pe plan international;

d) atingerea unei stari rationale si durabile de echilibru prin schimbarea fundamentala a valorilor si obiectivelor la nivel individual, national si mondial;

e) trecerea la realizarea unei dezvoltari durabile, in conditiile traditiilor, educatiei si activitatilor curente, ale intereselor imediate, ceea ce face transformarea (tranzitia) disputata si lenta, succesul find asigurat de intelegerea reala a conditiei umane in acest context de schimbari radicale; prin trecerea la dezvoltarea umana durabila se urmareste crearea unui prezent pentru un viitor tot mai sigur;

f) in acest proces fundamental este esential ca stiinta sa-l ajute pe om sa se recerceteze pe sine, sub aspectul obiectivelor si valorilor sale, tot la fel pe cat doreste sa cerceteze lumea pe care vrea sa o schimbe si

g) in acest proces complex de mare intindere, cheia problemei dezvoltarii umane durabile nu este numai pentru a supravietui specia umana, ci chiar mai mult, daca poate supravietui fara a cadea development) este un gen nou de strategie umana ce raspunde necesitatilor prezentului, fara a compromite posibilitatile de satisfacere a trebuintelor generatiilor viitoare[5].

In esenta, dezvoltarea umana durabila este definita de urmatoarele elemente mai importante:

a) compatibilitatea permanenta si sigura a mediului creat de om cu mediul natural;

b) egalitatea sanselor generatiilor care exista si se succed in timp si spatiu;

c) interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii ca scop al dezvoltarii durabile a securitatii ecologice in locul maximizarii profitului;

d) mutarea centrului de greutate in asigurarea bunastarii sociale, ca urmare a interdependentei tot mai puternice in plan geoeconomic si ecologic

e) capitalul ecologic (natural) se afla in interdependenta si se integreaza organic in capitalul uman (cultural) in cadrul unei strategii globale care isi redefineste obiectivele economice si sociale si isi extinde orizontul de cuprindere in timp si spatiu[6].

Pornind de la necesitatea realizarii acestor componente strategia dezvoltarii umane durabile isi propune sa cuprinda:

a) schimbarea tipului de crestere economica;

b) controlul poluarii;

c) crearea unui cadru institutional si legislativ adecvat si eficace;

d) sistemul educational in masura sa aprofundeze si sa anticipeze cunoasterea instumentelor economice ca sa previna, sa protejeze si sa asigure resursele rare si

e) sistemul de indicatori specifici dupa care se apreciaza calitatea dezvoltarii si vietii oamenilor[7].

1.2.3. Politici de dezvoltare umana durabila

Dezvoltarea umana durabila necesita strategii pe orizonturi scurte si medii, glisante insa pe termen lung, in perspectiva a 20-25 de ani. In acest sens, sunt necesare politici la nivel regional, international si planetar, la nivel de stat si la nivel de firma, cu obiective comparabile in timp si spatiu, pe baza unor criterii ce decurg din imbunatatirea conditiilor de viata normala a oamenilor. Concomitent cu fundamentarea acestor politici, este esential ca la fiecare nivel sa functioneze o serie de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic si informational, care sa asigure infaptuirea obiectivelor propuse. Pentru evaluarea mijloacelor de actiune sunt necesare criterii de eficienta economica si sociala, ecologica, echitate, fezabilitate, acceptabilitate si compatibilitate institutionala. Problema strategiei dezvoltarii umane durabile se pune la orice nivel al societatii, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere si indicatori de masura, cu mecanisme de sustinere juridice, economice si spiritual-culturale, cu managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viata, ca si cu auditul ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care sa atinga zero defecte. Teoria si practica dezvoltarii umane durabile trebuie sa se bazeze pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calitatii activitatii umane cu politicile de protejare a mediului inconjurator, pe evitarea unor riscuri majore in desfasurarea activitatilor umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor in aceasta viziune. Carta afacerilor in viziunea dezvoltarii durabile trebuie sa contina principii de urmat, de la costurile productiei pana la veniturile obtinute impreuna cu managementul educational necesar, atat pentru cei ce produc, cat si pentu cei ce distribuie si utilizeaza produsele si serviciile necesare vietii.

Trecerea la dezvoltarea umana durabila marcheaza intrarea omenirii in era mediuiui inconjurator, in care riscurile dezvoltarii trebuie diminuate cat mai mult sau chiar inlaturate. Pentru aceasta, viziunea dezvoltarii umane durabile isi propune, mai intai, sa modifice modul in care oamenii percep o serie de elemente ale vietii pe care o traiesc. Prin educatie, cultura oamenii pot depasi un prag perceptual care ii determina sa observe, sa judece si sa actioneze pe termen lung. In felul acesta, omenirea se poate indrepta spre o noua frontiera morala, care demonstreaza ca problema dezvoltarii trebuie privita in interdependenta in timp si spatiu. Depasirea unui prag perceptual are ca premisa indispensabila informarea, astfel incat comunitatile umane sa-si dea seama de amenintarile care planeaza asupra lor, inainte ca astfel de catastrofe sa se produca. Dezvoltarea umana durabila implica organic ameliorarea mediului inconjurator. Dezvoltarea umana durabila trebuie sa stea la baza construirii unei societati viabile, care sa-si satisfaca nevoile fara a pune in pericol perspectivele generatiilor viitoare. Dezvoltarea umana durabila presupune un nou cod de valori, care sa se realizeze in cadrul unui proces general de tranzitie catre o societate viabila, in care oamenii pot fi atrasi de noi moduri de a-si orandui viata si, in aceeasi masura, ghidati de recunoasterea a ceea ce s-ar intampla daca nu-si schimba modul de viata[8].

1.3 Implicarea protectiei mediului natural in procesul dezvoltarii durabile

1.3.1. Mediul natural si mediul inconjurator

In literatura de specialitate notiunile de mediu natural si mediu inconjurator, fara o delimitare precisa, apar ca forme sinonime de exprimare a unui domeniu in care oamenii traiesc, isi desfasoara activitatea si se realizeaza ca fiinte sociale. Pornind de la faptul ca unele activitati umane genereaza anumite dereglari in natura, este necesar sa se delimiteze notiunile pentru ca actiunile de prevenire a degradarii naturii si de reparare a ei sa aiba destinatii precise si de mare eficienta. Totusi, se inclina spre o abordare sistemica, orice unilateralizare a conceptelor riscand ingustime stiintifica sau esec practic. Astfel, mediul natural este alcatuit dintr-o multitudine de elemente ce pot fi descrise, masurate si studiate cu ajutorul stiintelor fizice, chimice si biologice. Ele se manifesta divers, sub forma de plante, animale, sol, subsol, clima etc., formand un sistem complex in cadrul caruia se desfasoara viata oamenilor sub toate aspectele ei. Mediul inconjurator are o sfera mai larga, cuprinzand si mediul transformat de om. Mediului natural i se adauga, astfel, mediul artificial. Mediul creat de om cuprinde: fondul de locuinte, caile de comunicatie, instalatiile industriale si agricole, mijloacele de transport, imbracamintea, hrana etc., precum si deseurile si rezidurile rezultate din productie si consum. Mediul inconjurator nu reprezinta o simpla insiruire de elemente naturale si antropice asezate intamplator, ci o imbinare strans corelata prin legaturi de interdependenta intre componente ca intr-un organism. Se poate constata ca mediul inconjurator este o rezultanta a combinarii unor intrepatrunderi intre relatii complexe, si anume relatiile intre elementele abiotice, relatiile de natura abiotica si relatiile om-natura. Pe aceeasi pozitie se situeaza si alti cercetatori care arata ca mediului inconjurator i se da un inteles larg, incluzind deci in aceasta categorie atat mediul natural, cat si cel artificial (economic, social, cultural si estetic) in care omul isi desfasoara intreaga sa activitate, tot mai bogata si mai complexa[9].

Consideram necesar sa aratam ca, in conditiile dezvoltarii economice, mediul natural devine mediu amenajat prin activitatile economice de protectie si dezvoltare, si efect materializat al eforturilor materiale de atragere si transformare a sa intr-un mediu antropic.

Definirea mediului din punct de vedere economic porneste de la faptul ca aici se afla izvorul resurselor naturale, al cresterii economice, al dezvoltarii echilibrate. Este necesara, in acest sens,

extinderea actiunilor de protectie si conservare a mediului inconjurator, de folosire cat mai rationala a sa.

1.3.2. Conceptul de protectie al mediului natural

Preocuparea pentru protectia mediului natural a aparut in deceniul al V-lea al secolului trecut in tarile industrializate, ca urmare a cresterii impactului negativ al productiei si consumului asupra factorilor de mediu. Aparitia unor dezastre ecologice in Anglia, S.U.A., Belgia, Franta etc., a dus la afirmarea conceptiei privind protectia mediului natural. O seama de oameni de stiinta au sesizat implicatiile atitudinii iresponsabile a omului fata de natura. Din perspectiva timpului, se poate spune ca un rol important in dezvaluirea impactului dezvoltarii economice asupra mediului natural l-a avut Conferinta Natiunilor Unite asupra Mediului Inconjurator, care a avut loc la Stockholm in iunie 1972, care a creat un organism menit sa coreleze eforturile in acest domeniu al activitatii umane, numit Programul Natiunilor Unite pentru Mediul Inconjurator. Principalele probleme abordate la Conferinta de la Stockholm au fost: gestionarea resurselor naturale ale mediului, determinarea poluantilor de importanta internationala, aspectele educative, sociale si culturale ale mediului inconjurator.

In ultimii ani, tema mediului inconjurator face obiectul unor ample manifestari stiintifice internationale consacrate redresarii economice si ecologice. Astfel, incepand cu anul 1989 s-au organizat o serie de colocvii internationale consacrate mediului si protectiei lui, cum ar fi: Colocviul organizat de Laurent Fabius in Franta la 1 martie 1989 si Colocviul organizat de Margaret Thatcher la 5-6 martie 1989 in Marea Britanie despre atmosfera si climat (problematica stratului de ozon si efectul de sera), Conferinta de la Haye din 11 martie 1989, dupa care 24 de state au propus crearea unei autoritati mondiale a mediului inconjurator, Colocviul international 'Planeta Terra' organizat la 12-13 iunie 1989 la Paris. Aceste manifestari au culminat cu intalnirea la nivel inalt a celor 7 din iunie 1989, intalnire care a stabilit o serie de masuri pentru protectia mediului natural.

Constiinta faptului ca intensitatea activitatii umane sporeste presiunea asupra mediului fie prin consumul necontrolat de resurse si spatiu, fie prin producerea unor deseuri pe care natura nu le mai poate absorbi fara suferinte a determinat comunitatea internationala sa treaca la initierea si sustinerea unor actiuni concrete pentru preintampinarea, contracararea si diminuarea repercusiunilor factorilor perturbatori ai echilibrului ecologic. Astfel, intalnirea la varf de la Rio de Janeiro din anul 1992 a declansat procesul de negociere planetara, pe baza de ratiuni stiintifice, in priviinta oricarui model de dezvoltare sau crestere, care nu mai poate fi conceput in afara optiunilor politice bazate pe starea economico-ecologica a omenirii. Consecintele economice, sociale si politice ale dezechilibrelor ecologice au generat un sistem de actiuni de prevenire si inlaturare a pagubelor aduse mediului natural, conservarea stiintifica a acestuia. S-a cristalizat, astfel, obiectul unei discipline tehnico-economice a protectiei mediului natural.

Protectia mediului natural cuprinde totalitatea actiunilor intreprinse de om pentru pastrarea echilibrului ecologic dinamic, mentinerea si ameliorarea calitatii factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale si spirituale, asigurarea conditiilor de viata si de munca tot mai bune generatiilor actuale si viitoare[10].

In ultimii ani, in tara noastra au aparut o serie de lucrari valoroase cu rol sensibilizator in domeniul protectiei, apararii, conservarii si ameliorarii mediului. In aceste lucrari, autori de diferite profesii propun o serie de directii si masuri de protectie a mediului natural. De asemenea, s-au facut pasi importanti in directia cadrului juridic corespunzator promovarii politicii economico-ecologice eficiente atat in plan intern, cat si extern.

In actualele conditii, ale trecerii la economia liberalizata, concurentiala sunt necesare noi actiuni de asezare a protectiei factorilor naturali pe o baza juridica noua, care sa asigure protectia agentilor economici ce actioneaza in acest domeniu de activitate.

Importantele implicatii asupra vietii economice au dus la aparitia, in cadrul stiintelor economice, a unor sectiuni noi, ca: Economia protectiei mediului natural” si Bazele economiei mediului”, ce fundamenteaza, din punct de vedere teoretic si practic, activitatea economica de protectie a mediului natural, de studiere a mediului natural ca bun public, bazat pe autoreproductie.

In esenta, scopul principal al acestor stiinte este gestionarea naturii, in conditiile maximizarii eficientei efortului facut in operatia de gestionare a mediului. Problematica protectiei mediului, in conditiile cresterii economice moderne, este complexa si dinamica, cuprinzand un ansamblu de actiuni privind: cunoasterea temeinica a interdependentelor dintre sistemele social-economice si sistemele naturale: utilizarea rationala si cu economicitate maxima a resurselor naturale in ansamblul lor; stimularea cercetarii stiintifice antipoluante si nonpoluante; prevenirea si combaterea severa a dezechilibrelor provocate de om si de factorii naturali; dezvoltarea unei stiinte a mediului natural, prin armonizarea sistemului intereselor imediate, de lunga durata si permanente ale societatii umane in utilizarea factorilor naturali; elaborarea tehnicilor de evaluare in termeni monetari a fenomenelor legate de evolutia mediului si utilizarea unor metode de analiza ca suport decizional: conceperea si aplicarea instrumentelor politicii de mediu; fundamentarea trecerii de la modelul stationar de dezvoltare, propus de Consiliul de la Roma, la modelul dezvoltarii durabile.

1.3.3. Protectia mediului si dezvoltarea durabila

Neglijarea costului degradarii si al pagubelor aduse mediului si sanatatii umane au generat consecinte care au trebuit si trebuie suportate de intreaga societate. Observam ca se impune regandirea organizarii si a modalitatilor de desfasurare a activitatilor economice si realizarea tranzitiei spre un comportament si mod de viata controlat si acceptat din punct de vedere ecologic si uman[11]. A trebuit sa treaca mai mult de 30 de ani de la Conferinta asupra mediului din anul 1972 pentru ca omenirea sa recunoasca faptul ca problemele mediului inconjurator sunt inseparabile de cele ale bunastarii si ale dezvoltarii si cresterii economice, in general. Se pune intrebarea: Ce fel de calitate imprimam cresterii economice pentru ca de aceasta sa beneficieze si generatiile viitoare? Rezolvarea a fost gasita tot de pe pozitiile economice, si anume dezvoltarea durabila. Conceptul se refera la acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi. Acest concept a fost acceptat si sprijinit pe plan mondial, fiind preluat de Conferinta de la Rio din anul 1992. Obiectivul general al dezvotarii durabile este de a gasi un optim al interactiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental si tehnologic, intr-un proces dinamic si flexibil de functionare. Cerintele minime pentu realizarea dezvoltarii durabile includ urmatoarele: redimensionarea cresterii economice, avand in vedere o distributie mai echitabila a resurselor si accentuarea laturilor calitative ale productiei; eliminarea saraciei, in conditiile satisfacerii nevoilor esentiale pentru loc de munca, hrana, energie, apa, locuinta si sanatate; asigurarea cresterii populatiei la un nivel acceptabil pentru reducerea cresterii demografice necontrolate: conservarea si sporirea resurselor naturale; intretinerea diversitatii ecosistemelor; supravegherea impactului dezvoltarii economice asupra mediului; reorientarea tehnologiei si punerea sub control a riscurilor acesteia; descentralizarea formelor de guvernare, cresterea gradului de participare la luarea deciziilor si unificarea deciziilor privind mediul si economia.

1.3.4. Protectia mediului inconjurator in economia concurentiala

Realizarea cresterii economice este conditionata, asa cum am vazut de factorii de mediu. In ultimul timp, acestia au suferit unele degradari, necesitand protectia, apararea, conservarea si ameliorarea lor. Din ansamblul activitatilor economice supuse mecanismelor de piata se disting unele activitati specifice de protectie si ameliorare a mediului natural. Aceste activitati urmaresc, pe de o parte, protejarea resurselor naturale impotriva exploatarii nerationale, iar pe de alta parte, evitarea poluarii mediului natural cu substante nocive care deterioreaza calitatea acestuia. Sunt cunoscute, in acest sens, activitatile de protectie a apei folosite in industrie, agricultura si consumul casnic, de purificare a aerului, de protectie si ameliorare a solului si fondului forestier. Se disting, de asemenea, activitatile de colectare a deseurilor si rezidurilor industriale, precum si activitatile de protectie a florei si faunei, precum si de conservare a peisajului. Se pune problema daca aceste activitati pot aduce profit si daca pot contribui la realizarea cresterii economice si mentinerea unui mediu natural sanatos. In conditiile agravarii crizei mediului natural, teoria economica incearca sa adapteze la sistemul concurential al economiei de piata aceste activitati profitabile si, totodata, indispensabile in asigurarea unui mediu natural capabil sa sustina o dezvoltare economica durabila. Cateva criterii de ordin teoretic si practic fac sa se aprecieze ca aceste activitati sunt utile si ca ele raspund acestui imperativ major al economiei prin urmatoarele cerinte: necesitatea acestora de a crea utilitati si trebuinte in sens individual si social, capacitatea acestora de a crea sau adauga valoare noua; calitatea acestor activitati de a fi rentabile, adica de a aduce profit si, deci, de a asigura premisele unei dezvoltari economice durabile[12].