Principiile fundamentale ale dreptului mediului

Principiile fundamentale ale dreptului mediului

Principiile dreptului mediului sunt acele reguli esentiale, de maxima aplicabilitate, care stau la baza ramurii de drept.

Principiile prezinta o deosebita importanta in aceasta materie, deoarece

normele de dreptul mediului se gasesc in general in izvoare foarte diverse, principiile fiind acelea care asigura coeziunea interna a ramurii de drept;

dreptul mediului fiind o ramura noua, dinamica si evolutiva, trebuie sa gaseasca rapid raspuns la problemele degradarii, si pentru aceasta, atunci cand nu au fost inca adoptate norme juridice intr-o anumita materie, se aplica principiile;

principiile dreptului mediului au un rol important in interpretarea normelor tehnice, care uneori, ridica dificultati pentru practicienii dreptului;

au caracter complex: juridic, economic si decizional, caracter perfect adaptat naturii complexe a ramurii de drept;

sunt specifice dreptului mediului, reprezentand argumente pentru autonomia ramurii de drept^[2].

Totodata, dezvoltarea principiilor dreptului mediului in acte normative (interne si internationale) si mai ales in doctrina este criticabila deoarece:

sunt prea generale si au un continut prea complex, ceea ce determina dificultati in aplicarea lor practica. De asemenea, in multe situatii ele sunt numai enuntate in cuprinsul actelor normative, fara a li se determina continutul (ca de exemplu, in legea romana de protectie a mediului Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005). In plus, de multe ori, mai ales in dreptul international, statele apeleaza numai la enuntarea acestora in loc sa adopte reguli concrete de protectie;

continutul principiilor dreptului mediului este determinat in mod diferit in doctrina de diversi autori, ceea ce creeaza obstacole in aplicarea lor.

In capitolul I intitulat: „Principii si dispozitii generale', Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005 privind protectia mediului , cu modificarile si completarile ulterioare, enunta urmatoarele principii care stau la baza reglementarilor juridice privind protectia mediului si a activitatilor practice consacrate asigurarii unei dezvoltari durabile:

a)    principiul integrarii cerintelor de mediu in celelalte politici sectoriale;

b)   principiul precautiei in luarea deciziei;

c)    principiul actiunii preventive;

d)   principiul retinerii poluantilor la sursa;

e)    principiul „poluatorul plateste';

f)         principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural.

Aceste principii, precum si altele care rezulta din reglementarile specifice nationale si internationale se realizeaza prin intermediul strategiilor de implementare si al tehnicilor juridice specifice - comune sau ale fiecarui principiu in parte

1. Protectia mediului – obiectiv de interes public major

Protejarea mediului ca obiectiv de interes public major, ca o problema de interes general, atat din perspectiva individuala cat si colectiva, rezulta din statutul mediului de patrimoniu comun al umanitatii, ce trebuie conservat pentru binele generatiei prezente si transmis in buna stare generatiilor viitoare. Caracterul de interes general al protectiei mediului, recunoscut unanim pe plan mondial, este considerat un concept reflectat de toate principiile dreptului mediului. Considerarea protectiei mediului ca interes general sociouman drept un principiu esential, dominant, ce determina finalitatea celorlalte principii generale si ale reglementarilor componente, se impune din perspectiva contextului sociojuridic si a implicatiilor sale institutional-legislative, din valoarea pe care o reprezinta mediul pentru viata in general si pentru specia umana in special.[5]

Ordonanta Guvernului privind protectia mediului califica, inca din primul sau articol, ocrotirea mediului ca reprezentand un „ obiectiv de interes public major'.

Textul are in vedere, prin prisma scopului legii, reglementarea legislativa a protectiei mediului si consacra modul si directia in care trebuie sa se orienteze dispozitiile legislative: ocrotirea mediului trebuie realizata pe baza principiilor si a elementelor strategice care conduc la „dezvoltarea durabila' a societatii

Daca dreptul mediului include recunoasterea faptului ca obiectul protectiei reprezinta o finalitate de interes public major, atunci principiul astfel stabilit este valabil pentru toate componentele de mediu care reclama ocrotire. Nu intamplator, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005 privind protectia mediului, consacra caracterul de „interes public major' nu numai pentru protectia valorilor generale ale mediului, ci si pentru ceea ce face obiectul reglementarilor legislative cuprinse in legi speciale, cum sunt: regimul substantelor si al deseurilor periculoase; gospodarirea deseurilor menajere, industriale si agricole; regimul pesticidelor; gospodarirea apelor si a sistemelor acvatice; protectia atmosferei; piscicultura si pescuitul; raspunderea pentru prejudiciile aduse mediului etc

Curtea Internationala de Justitie in avizul sau din 8 august 1996 privind liceitatea amenintarii ori utilizarii armelor nucleare (par. 29), a relevat importante semnificatii ale principiului, reafirmate prin Decizia Gascikovo din 25 septembrie 1997 (par. 53 si 112). Conform acestora, mediul nu este o abstractie, ci spatiul unde traiesc fiintele umane, de a carui calitate depind viata si sanatatea lor, inclusiv pentru generatiile viitoare. Drept urmare, principiul interesului comun al umanitatii trebuie tradus in realitati concrete, mai ales in ceea ce priveste spatiul, fara a omite dimensiunea temporala.[8]

Principiul a fost exprimat expres si intr-o serie de conventii internationale. Astfel, inca la 2 decembrie 1946, Conventia internationala pentru reglementarea vanatorii balenelor recunoaste ca „natiunile lumii au interesul de a salva, in profitul generatiilor viitoare, marile resurse naturale reprezentate de specia baleniera” („Preambul”). Ideea a fost preluata si de Conventia africana pentru conservarea naturii si a resurselor naturale din 1968 si dezvoltata de asemenea prin Conventia de la Washington cin 3 martie 1973 asupra comertului international cu specii de fauna si flora salbatice amenintate cu disparitia („Preambul”), Conventia de la Bonn din 23 iunie 1979 privind conservarea speciilor migratoare apartinand faunei salbatice („Preambul”) s.a.

Dezvoltari importante ale continutului sau gasim in conventiile-cadru privind problemele globale incheiate in ultimele doua decenii, precum Conventia-cadru privind schimbarile climatice sau Conventia privind biodiversitatea, din 1992.

La nivel national, indiferent de calitatea ce ii este conferita, realizarea sa cunoaste doua modalitati practice de afirmare.[9]

Prima conceptie este aceea care considera ca protectia mediului trebuie sa constituie in primul rand o responsabilitate publica a statului, tinand cont de interesul general pe care il poarta. Drept urmare, pentru realizarea sa se impune edictarea de reglementari legale stricte si precise, un contencios bine structurat si un control public accentuat efectuat prin intermediul serviciilor publice specializate. Aceasta pozitie ce acorda o importanta deosebita legii, este cea mai raspandita fiind bazata pe conceptia si practica juridica continentala, de inspiratie franceza.

Referat: Turcia - populatia si economia Eseu: Orasul Hirlau - istoric, asezare; vecini

A doua modalitate de afirmare, recunoscand importanta si interesul general al protectiei mediului, considera totodata ca realizarea sa are loc cel mai bine in cadrul si prin mecanismele proprii economiei de piata. Aceasta conceptie, aferenta sistemului juridic de „common law”, reclama un minimum de reglementare juridica si interventie statala, acordand  rolul determinant asimilarii aspectelor ecologice si autoreglarii proprii acestui sistem economico-social.

In ceea ce priveste legislatia romaneasca, Constitutia Romaniei nu prevede expres acest principiu, ci se refera indirect la el atunci cand stabileste obligatia statului de a exploata resursele naturale „in concordanta cu interesul national” .

Pentru tara noastra acest principiu nu este chiar o noutate, o proclamare legislativa a importantei protejarii mediului fiind declarata inca prin Legea nr. 9/1973 ca „o problema de interes national” in art. 1.

Data fiind finalitatea lui, principiul se aplica, in aceeasi masura, pentru diferitele parti componente ale acestei ramuri, corespunzand elementelor de mediu ce reclama ocrotire. Astfel, Legea nr. 137/1995 privind protectia mediului, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I nr. 70, din 17 februarie 2000, care avea clar caracterul unei legi-cadru, consacra insusirea de interes public major nu numai pentru protectia valorilor generale ale mediului inconjurator, la care aceasta se refera nemijlocit, ci si pentru ceea ce va face obiectul reglementarilor legislative cuprinse in legile speciale enuntate in art. 89 al legii-cadru.

Intr-adevar, in Legea protectiei mediului se prevede ca, in scopul aplicarii eficiente a masurilor de protectie a mediului, se vor reglementa, prin legi speciale, revizuite sau noi, care vor dezvolta principiile generale din legea-cadru, un numar de 17 domenii, printre care: regimul substantelor si al deseurilor periculoase; gospodarirea deseurilor menajere, industriale si agricole; regimul pesticidelor; gospodarirea apelor si a ecosistemelor acvatice; protectia Litoralului si a zonelor costiere; piscicultura si pescuitul; protectia atmosferei; raspunderea pentru prejudiciile aduse mediului. Se subintelege ca fiecare din legile speciale, a caror elaborare si adoptare au devenit obligatorii prin aceasta lege, se vor supune principiului conform caruia protectia mediului este un obiectiv de interes public major in reglementarile specializate pe care le vor contine. Totodata, toate consecintele legate, pe plan teoretic si practic, de aplicare a acestui principiu vor privi, in egala masura, atat reglementarea cuprinsa in legea-cadru, cat si legile speciale, reglementarile completatoare[11].

O alta consecinta a acestui principiu se refera la „ordinea publica” a prevederilor dreptului mediului, nepermitandu-se derogari de la prescriptiile lor. Acest lucru a nascut controverse, problema fiind recunoasterea unei ordini publice ecologice ca limita si ca obiect al actiunii administrative. De asemenea, admiterea existentei mai multor ordini publice, fiecare specifica unei anumite ramuri de drept, pe langa faptul ca notiunea nu are bine stabilite nici definitia, nici trasaturile, a dat nastere mai multor dificultati.

In exercitarea functiilor sale, Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile propune si recomanda autoritatilor competente sau, dupa caz, stabileste masuri care sa asigure conformarea politicilor si programelor de dezvoltare regionala si locala cu Strategia nationala de dezvoltare durabila si cu obiectivele stabilite prin strategiile pentru protectia mediului si gospodarirea apelor; elaboreaza documentele de politica publica in domeniile sale de activitate si raporteaza sau, dupa caz, informeaza Comisia Europeana asupra masurilor legislative adoptate in domeniile reglementate de acquis-ul comunitar de mediu, potrivit domeniilor sale de responsabilitate, suplimentar fata de procesul de notificare a masurilor nationale care transpun acest acquis

Ca autoritate de executie si implementare a Ministerului Mediului si Dezvoltarii Durabile, Agentia Nationala pentru Protectia Mediului autorizeaza activitatile cu impact asupra mediului, in conformitate cu competentele stabilite in actele de reglementare si coordoneaza acest proces la nivel national, regional si local; coordoneaza realizarea planurilor de actiune sectoriale si a planului national de actiune pentru protectia mediului; elaboreaza rapoarte de sinteza privind starea mediului si monitorizeaza procesul de conformare a operatorilor economici la cerintele legislatiei de mediu; participa la programe si proiecte internationale si la parteneriate in proiecte de interes public etc.

Principalele consecinte ale acestui principiu, de ordin practic, se refera la controlul de legalitate privind actiunile care produc atingeri mediului, instituirea unui serviciu public pentru protectia mediului si existenta unei ordini publice economice.

2. Principiul conservarii biodiversitatii si a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural

Conservarea urmareste sa mentina un nivel durabil al resurselor ecologice, considerand acest lucru un obiectiv fundamental al problematicii protectiei mediului. Aceasta presupune un management adecvat al resurselor renovabile si o deosebita atentie in ce priveste utilizarea resurselor nerenovabile.

Conservarea presupune, conform cu Strategia mondiala de conservare a UICN (1980), mentinerea proceselor ecologice esentiale si a sistemelor care reprezinta suportul vietii, prezervarea diversitatii genetice, realizarea utilizarii durabile a speciilor si a ecosistemelor.

In cadrul Consiliului Europei s-a adoptat Strategia europeana de conservare care isi propune promovarea respectarii naturii pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce asteptam de la ea, adica satisfacerea nevoilor si aspiratiilor legitime ale cetatenilor. In cadrul politicilor de mediu trebuie sa se acorde o mai mare importanta, o prioritate si o preferinta strategiilor preventive si active in raport cu cele corective si reactive.[14]

Intr-o acceptiune generala, conservarea vizeaza mentinerea conditiilor minimale necesare existentei resurselor permanente, nu calitatea mediului in general, presupunand mentinerea nivelurilor calitative si cantitative durabile ale resurselor mediului. In textele juridice mai recente, notiunea de conservare a mediului este completata sau chiar inlocuita cu referire la conceptul de „dezvoltare durabila”. Acesta din urma este inteles ca asigurare a productivitatii continue a resurselor naturale exploatabile si prezervarea speciilor florei si faunei.

O referire la acest principiu se regaseste si in Constitutie, la art. 134 alin. 2 lit. e, care spune ca statul trebuie sa asigure, printre altele, „refacerea si ocrotirea mediului inconjurator, precum si mentinerea echilibrului ecologic.[15]

Conform legii romanesti conservarea reprezinta protectia ecosistemelor, conservarea biodiversitatii si gospodarirea durabila a resurselor naturale. Aceasta trebuie luata in vedere tinand cont si de legatura cu elementele strategice precum: utilizarea durabila, mentinerea, ameliorarea calitatii mediului si reconstructia zonelor deteriorate. In art. 35 al legii-cadru este specificat ca „autoritatea publica centrala pentru protectia mediului, impreuna cu autoritatile publice centrale de specialitate care gestioneaza resursele naturale, elaboreaza reglementari tehnice, dupa caz, privind masurile de protectie a ecosistemelor, de conservare si utilizare durabila a componentelor diversitatii biologice si pentru asigurarea sanatatii umane”.

3. Principiul prevenirii

Acest principiu este consacrat in art. 3 lit. c) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/2005 privind protectia mediului, cu modificarile si completarile ulterioare, fiind axat pe ideea ca activitatea de prevenire a riscurilor ecologice este cu mult mai putin costisitoare decat repararea daunelor ecologice, daune care de multe ori au caracter ireversibil

Aceasta conditie, a folosirii celor mai bune tehnici disponibile, este de inspiratie franceza, fiind cuprinsa in reglementarile legislative si in doctrina de specialitate din Franta. In acest sens se poate cita Conventia de la Paris din 22 septembrie 1992 pentru protectia mediului marin al Atlanticului de Nord-Est (art. 2 si art.3 lit a si b), care spune ca „partile contractante . vor tine pe deplin cont de folosirea celor mai noi progrese tehnice realizate si metode concepute pentru prevenirea si suprimarea integrala a poluarii” si, totodata, „acestea vor asigura aplicarea celor mai bune tehnici disponibile si cea mai buna practica de mediu”.[17]

In Legea franceza nr. 95-101 din 2 februarie 1995 acest principiu este formulat ca fiind „principiul actiunii preventive si al corectarii, cu prioritate la sursa, a atingerilor aduse mediului inconjurator, folosind cele mai bune tehnici disponibile la un cost economic acceptabil”. Se poate observa, deci, conditionarea principiului de caracterul acceptabil sub asp8/0ect economic al realizarii sale. Prin aceasta insa, nu trebuie sa se inteleaga, ca in cazul in care costurile sunt nerezonabile, trebuie sa se renunte la protectia mediului inconjurator, ci doar limitarea actiunii preventive avand acest scop.

Cea mai buna strategie de mediu demonstrata de practica in domeniu, consta in prevenirea producerii poluarii si a vatamarilor ecologice de orice fel, decat incercarea remedierii efectelor acestora. Actiunea de prevenire implica, pe de o parte, evaluarea riscurilor pentru evitarea pericolelor, iar pe de alta parte, actiuni bazate pe cunoasterea situatiei prezente, in vederea neproducerii degradarii mediului.

Principiul presupune, in continutul semnificatiilor sale, atat actiuni intreprinse prin retehnologizarea ecologica a proceselor de productie asupra cauzelor care produc poluarea sau degradarea, cat si activitati de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu.

Edificatoare in acest sens este obligatia de a lua in calcul si de a evalua cerintele protectiei mediului cu ocazia oricarei actiuni publice sau private ce risca sa aiba un impact asupra calitatii factorilor de mediu. In legatura cu aceasta, se observa afirmarea din ce in ce mai mult a unor serii de proceduri administrative precum studiile de impact, avand ca scop impiedicarea realizarii unor obiective economico-sociale cu impact asupra mediului, fara masuri corespunzatoare de prevenire a acestuia, ori bilantul de mediu si programul de conformare, sau preocuparea de a stabili regimuri speciale de desfasurare a unor asemenea activitati.[18]

Principiul este prezent mai ales in dreptul international, sub forma masurilor de gestiune a riscului cunoscut, cum ar fi in cazul protectiei biodiversitatii, luptei contra desertificarii, protectiei stratului de ozon. Principiul a fost evocat si in cadrul Curtii Internationale de Justitie, care a statuat ca „ . nu pierde din vedere ca, in domeniul protectiei mediului, vigilenta si preventia se impun mai ales ca urmare a caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului si a limitelor inerente mecanismelor de reperare a acestui tip de pagube”.

Pentru o mai buna intelegere a prevederilor Legii protectiei mediului, s-au anexat intelesul anumitor termeni printre care si cei cheie cuprinsi in acest principiu. Astfel sunt definiti: riscul ecologic potential reprezinta probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului, care pot fi determinate pe baza unui studiu de evaluare a riscului; prejudiciul este un efect cuantificabil in cost al daunelor asupra sanatatii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat de poluanti, activitati daunatoare, accidente ecologice sau fenomene naturale periculoase; cele mai bune tehnici disponibile reprezinta stadiul de dezvoltare cel mai avansat si eficient inregistrat in dezvoltarea unei activitati si a modurilor de exploatare, care demonstreaza posibilitatea practica de a constitui referinta pentru stabilirea valorilor limita de emisie in scopul prevenirii, iar in cazul in care acest fapt nu este posibil, pentru reducerea globala a emisiilor si a impactului asupra mediului in intregul sau.[19]

Acolo unde standardele de calitate a mediului impun conditii mai restrictive decat cele care pot fi atinse prin aplicarea celor mai bune tehnici disponibile, autoritatea competenta impune in autorizatia integrata de mediu masuri suplimentare, fara a afecta alte masuri care se aplica pentru conformarea cu standardele de calitate a mediului^[20].

Fiind o caracteristica intrinseca a sistemelor om-masina-computer, riscul nu poate fi ignorat de catre factorii de decizie, prevederea lui fiind o chestiune manageriala.

Procedura de evaluare a riscului implica o relatie complexa intre tehnologi, decident si societate. Riscul este determinat de structura informatiilor referitoare la comportarea sistemului, gradul de sensibilitate la risc al decidentului, capacitatea de a evalua corect consecintele aparitiei unei manifestari a hazardului, nivelul de dezvoltare metodologica pentru calcularea riscului . Riscul reprezinta probabilitatea provocarii de pagube materiale sau prejudicii aduse persoanelor si probabilitatea aparitiei unor asemenea efecte.

4. Principiul precautiei in luarea deciziei

Acest principiu s-a nascut din necesitatea de a preveni efectele negative pentru mediu determinate de diferitele activitati umane si s-a desprins din principiul prevenirii dar, in prezent, are caracter de sine statator

Prevenirea presupune o actiune bazata pe cunoastere, un studiu de risc care sa permita evitarea pagubelor. Problema este ca urmarile deciziilor si actiunilor nu pot fi intotdeauna cunoscute, total sau partial, dinainte, iar aceasta incertitudine nu poate fi invocata ca pretext in vederea eluarii masurilor de prevenire a atingerilor grave si inevitabile aduse mediului. In fata acestei realitati, in adoptarea masurilor trebuie sa se manifeste precautie, o diligenta maxima, prudenta, orice risc de degradare a mediului sa se elimine prin adoptarea de masuri preventive.[23]

Precautia impune ca luarea masurilor de protectie sa aiba loc chiar daca nu se prefigureaza in viitorul apropiat nici o dauna ce ar putea fi provocata mediului. Obligatia probei, in acest caz, revine celui care sustine ca activitatea lui nu are sau nu va avea nici un efect, nici un impact asupra mediului, pana cand se vor acumula datele stiintifice care sa probeze existenta relatiei de le cauza la efect intre actiunile de dezvoltare din degradarea mediului.[24]

Ca urmare a acestor preocupari, din 1980 s-a afirmat, in special la nivelul legislatiilor si politicilor nationale de mediu, principiul precautiei, care presupune ca anumite masuri trebui sa se ia pentru ca eventualele sa fie evitate inainte ca pragul riscului de mediu sa fie atins. El califica drept imprudenta atitudinea care ipotecheaza viitorul prin luarea de decizii ireversibile, aparand ca o recunoastere a incertitudinilor care afecteaza studiile de impact si gestiunea.

Din perspectiva istorica, principiul precautiei a fost enuntat pentru prima data la nivel international in cadrul OCDE si intr-o declaratie ministeriala din1987, adoptata in urma si sub influenta celei de-a doua Conferinte internationale asupra protectiei Marii Nordului (Londra, 1987). Ulterior, principiul a fost frecvent invocat in contextul reglementarilor vizand poluarile marine, schimbarile climatice, produsele periculoase si deseurile toxice.

La nivel comunitar european, regula precautiei este cuprinsa in art. 130 R al Tratatului de la Maastricht, iar aplicarea concreta o intalnim in directivele comunitare privind utilizarea si diseminarea organismelor modificate genetic din 1990. Aceasta regula permite statelor comunitare o actiune fara a astepta ca toate probele care sa concluzioneze in sensul existentei pericolului pentru mediu sa fie stiintific stabilite. De asemenea, in principiul 15 al Declaratiei Conferintei O.N.U. de la Rio de Janeiro (1992) se afirma ca, in caz de risc de pagube grave ori inevitabile, absenta certitudinii stiintifice absolute nu poate servi ca pretext pentru a amana adoptarea de masuri efective privind prevenirea degradarii mediului, teza preluata si la Conventia asupra biodiversitatii.

In ultimii ani, acest principiu s-a dezvoltat si alte documente O.N.U., fiind plasat in contextul preocuparilor vizand „asigurarea unui viitor durabil” si al promovarii unor noi principii integrate, care sa duca sub aspect economic la o crestere reala „in termeni verzi”.

In tara noastra, principiul precautiei se afla intr-o stare incipienta de recunoastere, dar isi completeaza si isi amplifica semnificatiile cu un alt principiu fundamental, cel al prevenirii riscurilor ecologice si al producerii daunelor, la care se adauga principiul prevenirii, reducerii si controlului integrat al poluarii prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitatile care pot produce poluari semnificative, tinand cont de faptul ce prevenirea implica precautiunea, nereducandu-se la aceasta. Unele implicatii ale sale ar putea fi percepute prin consacrarea drept modalitate de implementare a principiilor a „promovarii cercetarii fundamentale si aplicative in domeniul protectiei mediului, dar mai ales prin impunerea analizei proiectelor si a alternativelor la acestea, in scopul prevenirii impactului asupra mediului si implicit a imbunatatirii calitatii acestuia.

Un sens exact si unic al principiului nu s-a reusit stabili pana acum, el putand fi interpretat fie ca o atitudine de prudenta rezonabila, care nu implica in mod necesar cautarea unei raspunderi, fie ca un nou fundament de raspundere in univers incert, putand transforma a priori procesele de decizie. Aplicarea principiului presupune deci fie respectarea unei obligatii de abtinere, renuntarea la o actiune care nu este bine cunoscuta si stapanita, adica sa nu se actioneze, fie sa se ia masuri si de alta natura pentru a limita viitoarele efecte asupra mediului si sanatatii.[25]

5. Principiul „poluatorul plateste”

Principiul a fost adoptat mai intai de catre OCDE in 1972, semnificand initial cerinta imputarii poluatorului a cheltuielilor legate de masurile adoptate de catre autoritatile publice in vederea mentinerii mediului intr-o stare acceptabila.

El se inspira din teoria economica conform careia costurile sociale externe, care insotesc productia, trebuie sa fie internalizate, ceea ce inseamna ca ele sa fie luate in calcul de toti agentii economici in costurile lor de productie.

Acest principu este consacrat in art. 3 lit. e) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 195/ 2005 privind protectia mediului si are asigurata aplicarea prin consacrarea raspunderii ce revine persoanelor fizice si juridice care, prin activitatile lor produc poluare

Profesorul N.N. Constantinescu^[27] considera ca acestea sunt cheltuieli productive pentru ca protectia mediului natural, pe langa faptul ca il intretine nealterat ii da si posibilitati noi de progres si, prin urmare, nu numai ca-i mentine valoarea de intrebuintare (prelungindu-i existenta in timp), dar si contribuie la sporirea calitatii lui. in acelasi timp, faptele arata ca bunuri care mai inainte erau considerate „bunuri libere' (de exemplu, apa, aerul) in sensul „ca aveau o valoare de intrebuintare ce nu necesita cheltuieli de munca sociala pentru a fi reproduse cu insusirile lor initiale necesare reintrarii in circuitul normal si, in acest sens, obiectiv, intra in proportii tot mai mari in categoria bunurilor care costa si au valoare'.

S-a observat ca multe activitati economico-sociale antreneaza externalitati negative, ceea ce afecteaza populatia si factorii de mediu, existenta lor ducand la o adevarata dedublare a realitatilor privind costurile si profitul agentilor economici. In acest fel, economia, pe ansamblu, trebuie sa acopere atat costurile de productie, cat si pe cele legate de existenta poluarii. Societatea suporta, imediat sau in timp, costul privind combaterea efectelor negative ale poluarii asupra sanatatii umane, activitatilor economico-sociale sau mediului in ansamblul sau, din cauza economisirii cheltuielilor de prevenire a poluarii ce face ca generatorii poluarii sa aiba costuri proprii diminuate. S-a ajuns la concluzia ca solutia la aceasta problema este internalizarea costurilor externalitatilor pe calea recunoasterii juridice a principiului „poluatorul plateste”.

Continutul principiului poate fi inteles in doua sensuri, si anume lato sensu si stricto sensu. In sens larg, principiul urmareste imputarea poluatorului a costului social si al poluarii pe care o provoaca. Acest fapt implica antrenarea responsabilitatii pentru daune ecologice, care sa acopere toate efectele unei poluari produse atat asupra bunurilor si persoanelor, cat si cele produse asupra mediului ca atare. In plan juridic, se recunoaste astfel, dreptul fundamental al omului la un mediu sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic.

In sens restrans, principiul presupune obligatia poluatorilor de a suporta numai costul masurilor antipoluante si de curatire. In aceasta situatie se permite impunerea de catre autoritatile publice de taxe ori redevente, fiind vorba numai despre o internalizare partiala. Contrara principiului „poluatorul plateste”, intr-un asemenea sistem, este subventionarea poluatorilor de catre stat pentru a-i ajuta financiar in legatura cu investitiile antipoluante. Utilizarea de masuri economice stimulative, care de cele mai multe ori sunt in raport cu costul, nu este implicata de catre nici una dintre cele doua acceptiuni.

Realizarea semnificatiilor acestui principiu poate imbraca mai multe forme, cum ar fi: utilizarea unei fiscalitati incitative, instituirea de norme antipoluare, definirea unui regim de raspundere obiectiva, independenta de culpa pentru prejudiciul ecologic etc.

Obiectivul principal al reglementarilor internationale in domeniu il constituie armonizarea politicilor interne, pentru evitarea unor distorsiuni in avantajele comparative si schimburile comerciale determinate de diferentele legislatiei antipoluante de la o tara la alta. Principiul a fost larg acceptat de guverne care, in elaborarea politicilor ecologice s-au inspirat din semnificatiile sale.[28]

Declaratia de la Rio specifica in principiul nr. 16 ca „autoritatile nationale trebuie sa depuna eforturi pentru promovarea internalizarii costurilor protectiei mediului si pentru utilizarea unor instrumente economice, tinand cont de ideea ca poluatorul este ce care trebuie, in principiu, sa-si asume costul poluarii, avand in vedere interesul publicului si fara a altera jocul comertului international si al investitiilor”.

Semnificatiile sale fundamentale au fost deja exprimate juridic prin stabilirea introducerii parghiilor economice stimulative sau coercitive si elaborarea de norme si standarde antipoluante, ca modalitati de implementare a principiilor, si instituirea unui regim special de raspundere pentru prejudiciu format din doua reguli principale si complementare: caracterul obiectiv, independent de culpa si raspunderea solidara in cazul pluralitatii autorilor.

Principiul „poluatorul plateste” a ajuns sa fie mai degraba un mijloc comod de a finanta politicile in materie de mediu, decat un instrument juridic care sa oblige pe cei responsabili sa-si asume consecintele actelor lor. Principiul are, fara determinarea raspunderilor individuale, drept consecinta unica impunerea ca anumite industrii sa suporte responsabilitatea globala a costurilor luptei antipoluante.

6. Enuntarea principiilor in Declaratia de la Rio

Declaratia de la Rio a fost adoptata in cadrul Conferintei Organizatiei Natiunilor Unite pentru probleme de protectie a mediului in luna iunie a anului 1992.

In Preambulul Declaratiei de la Rio se specifica urmatoarele: Conferinta Natiunilor Unite asupra mediului, reunita la Rio de Janeiro in perioada 3-14 iunie 1992, reafirma Declaratia Natiunilor Unite asupra mediului adoptata la Stockholm la 16 iunie 1972, cautand sa-i asigure prelungirea. Se urmareste, totodata, stabilirea unui parteneriat mondial pe o baza noua si echitabila in vederea crearii de nivele de cooperare noi intre state, sectoarele cheie ale societatii si cetateni. Alte aspecte avute in vedere in acest preambul sunt acordurile internationale care respecta interesele tuturor si protejeaza integritatea sistemului mondial al mediului si dezvoltarii, recunoscand ca Terra impreuna cu umanitatea constituie un tot marcat prin interdependenta. Avand in vedere toate aspectele amintite mai sus, se proclama un numar de 27 de principii pe tema protectiei mediului.   

In principiul 1 se prevede ca fiintele umane au dreptul la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura, fiind in centrul preocuparilor legate de dezvoltarea durabila. Este enuntarea, in aceasta varianta, a dreptului fundamental al omului la un mediu sanatos si echilibrat din punct de vedere ecologic.

Al doilea principiu specifica dreptul suveran al statelor de a exploata propriile resurse conform cu politicile proprii in materie de mediu si dezvoltare, avand totodata obligatia de a veghea ca activitatile ce sunt in puterea sau competenta lor sa nu aduca atingere mediului altor state sau zonelor de la limita jurisdictiei lor nationale. Conform principiului al treilea, realizarea dreptului la dezvoltare trebuie sa se faca in scopul satisfacerii echitabile a nevoilor legate de dezvoltare si de mediu al generatiilor viitoare. Se remarca un fel de definire a notiunii de dezvoltare durabila.

Pentru a se ajunge la o dezvoltare durabila este nevoie ca protectia mediului sa faca parte integranta a procesului de dezvoltare, neputand sa fie considerata individual, iar o conditie esentiala in a acestei dezvoltari este ca toate popoarele sa coopereze in scopul eliminarii saraciei, pentru reducerea diferentelor nivelurilor de viata si gasirea celui mai bun raspuns pentru nevoile majoritatii popoarelor lumii (principiile 4 si 5).

Principiul al saselea prevede ca trebuie sa li se acorde o prioritate speciala situatiilor si nevoilor particulare ale tarilor in dezvoltare, in particular tarilor mai putin avansate si celor care sunt cele mai vulnerabile in planul mediului, iar actiunile internationale intreprinse in materie de mediu si dezvoltare trebuie sa ia in consideratie in mod egal interesele si nevoile tuturor tarilor.

Faptul ca statele trebuie sa coopereze intr-un spirit de parteneriat mondial in vederea conservarii, protejarii si restabilirii sanatatii si integritatii ecosistemului terestru, este prevazut in principiul 7. De asemenea, data fiind diversitatea rolurilor jucate in degradarea mediului mondial, statele au responsabilitati comune dar diversificate. Tarile dezvoltate recunosc responsabilitatea ce le revine in cercetarea internationala a dezvoltarii durabile tinand cont de presiunile pe care societatile lor le exercita asupra mediului mondial si de resursele si tehnologiile financiare de care dispun.

In scopul ajungerii la o dezvoltare durabila si la o calitate a vietii mai buna pentru toate popoarele statele trebuie sa reduca si sa elimine tipurile de productie si de consumare neviabile si sa promoveze politicile demografice potrivite (principiul 8).

Statele ar trebui sa coopereze in vederea accentuarii consolidarii capacitatilor endogene in scopul dezvoltarii durabile, imbunatatind intelegerea stiintifica prin schimburi stiintifice si tehnologice si facilitand punerea la punct, adaptarea, difuzarea si transferul de tehnici, incluzandu-se tehnicile noi si inovatoare(principiul 9).

Principiul 10 se leaga de dreptul la participare si accesul la informatie spunand ca cea mai buna metoda de a trata problemele de mediu este de a asigura participarea tuturor cetatenilor interesati. La nivel national, fiecare individ trebuie sa aiba accesul la informatiile legate de mediu detinute de autoritatile publice, inclusiv informatiile legate de substantele si activitatile periculoase pentru societate, si sa aiba posibilitatea participarii la luarea deciziilor. Prin aceasta se urmareste si incurajarea sensibilizarii populatiei. Trebuie asigurat de asemenea accesul la actiunile judecatoresti si administrative, inclusiv la sanctiuni si reparatii.

In principiul 11 se vorbeste despre masurile legislative ce ar trebui luate in materie de mediu, in functie de contextul existent si de dezvoltarea in care se aplica, iar la cel de-al douasprezecelea despre faptul ca instrumentele de interventie comerciala cu scopuri ecologice nu ar trebui sa constituie un mijloc de discriminare arbitrara sau nejustificata.

Necesitatea elaborarii unei legislatii nationale privind responsabilitatea pentru daunele provocate de poluare si alte daune aduse mediului, precum si pentru despagubirea victimelor este prevazuta in principiul 13.  

Statele ar trebui sa-si concentreze eforturile pentru descurajarea si prevenirea deplasarii sau transferului in alte state tuturor activitatilor si substantelor care provoaca o serioasa degradare a mediului sau considerate a fi nocive pentru sanatatea omului(principiul 14).

In cadrul principiului 15 se remarca prezenta teoriei precautiei in luarea deciziilor, specificandu-se ca lipsa certitudinii stiintifice absolute nu trebuie sa serveasca drept pretext pentru amanarea adoptarii de masuri efective menite sa previna degradarea mediului.

Urmatorul principiu (16), cuprinde notiuni legate de principiul „poluatorul plateste” specificandu-se in mod special internalizarea costurilor de protectie a mediului.

Studiul de impact asupra mediului se afla reglementat in principiul 17, numindu-l drept un instrument national ce trebuie intreprins in cazul activitatilor care risca sa aiba importante efecte nocive asupra mediului, depinzand de decizia autoritatii nationale competente.

In cazul catastrofelor naturale sau alte evenimente cu grave efecte asupra mediului, se prevede in principiile 18 si 19 o colaborare intre state, cu schimb de informatii, in vederea solutionarii cat mai grabnice a situatiei.

Participare populatiei in ceea ce priveste problema mediului, precum si in luarea de decizii, se regaseste in principiile 20, 21, 22, in cel dintai specificandu-se in mod special participarea femeilor.

Urmatoarele patru principii ( 23, 24, 25, 26) sunt aduse in discutie problemele legate de conflictele armate, ce ar trebui sa respecte dreptul international privitor la protectia mediului, nediferentierea mediului statelor aflate sub opresiune, dominatie, ocupatie si, de asemenea, legate de necesitatea rezolvarii conflictelor pe cale pasnica, in virtutea principiului 25 care prevede ca pacea, dezvoltarea si protectia mediului sunt interdependente si indisociabile.

Ultimul principiu, 27, este un fel de concluzie in care se spune ca pentru realizarea unei dezvoltari durabile statele si popoarele trebuie sa coopereze in buna credinta si in spiritul solidaritatii la aplicarea principiilor consacrate in aceasta Declaratie si la dezvoltarea dreptului international.

Desi nu are caracter obligatoriu, importanta Declaratiei de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, nu poate fi contestata.