Incursiune istorica: teorii ale invatarii

Incursiune istorica: teorii ale invatarii

Ne vom opri, in continuare, asupra catorva din teoriile invatarii consemnate in lucrarile care abordeaza aceasta problematica.

a) " Teoria conditionarii clasice " Se intemeiaza pe tezele reflexologiei

elaborate de catre I. P. Pavlov (1846-1938).                 

Prin asocierea repetata a stimulului conditionat cu cel neconditionat se ajunge la invatarea unei reactii conditionate la stimulii care, in faza initiala, erau relativ neutri. Experimentul lui Pavlov este edificator: daca semnalul soneriei (stimul conditionat) era actionat in momentul in care unui caine i se prezenta hrana (stimul neconditionat), si daca aceasta asociere se repeta de mai multe ori, se ajungea la situatia in care cainele saliva numai la auzul soneriei (raspuns conditionat). Experimente asemanatoare a realizat si psihologul american J. B. Watson (1878 - 1938).

Conditionarea clasica presupune dobandirea, prin repetare, a unor raspunsuri automatizate, in urma asocierii stimulilor si repetarii acestor asocieri. Alaturarea emotiilor pozitive de bucurie, incredere, speranta cu un anumit continut al predarii poate duce la aparitia si consolidarea unei anumite atitudini fata de acel continut. Raspunsul invatat este de data aceasta o reactie sau stare emotionala, pozitiva sau negativa, de bucurie sau de frica.

Invatarea este posibila numai in masura in care se repeta asocierea dintre cei doi stimuli pana in momentul dobandirii unui raspuns automatizat. La simpla aparitie a stimulului conditionat se declanseaza raspunsul care in exemplul nostru, poate fi o reactie afectiva, pozitiva sau negativa. Multe din reactiile noastre emotionale sunt, in esenta, raspunsuri conditionate. Profesorul poate obtine, cu ajutorul conditionarii clasice, metamorfozarea unor raspunsuri emotionale. Elevii concentrati asupra performantei sunt de obicei dominati de frica si teama de esec. Apeland la tehnici bazate pe conditionarea clasica acesti elevi pot fi ajutati sa invete raspunsuri pozitive fata de asemenea situatii. Prevenirea aparitiei si instalarii unor reactii emotionale negative fata de situatiile scolare poate fi realizata prin asocierea acestor situatii cu stimuli pozitivi pe care ii ofera experienta scolara.

Intemeietorii acestei teorii au efectuat experimente pe animale. Extrapolarea rezultatelor la invatarea umana trebuie privita cu precautie. Ea poate oferi explicatii doar pentru acele acte ale invatarii care pot deveni raspunsuri conditionate. Ele sunt expresia unor asociatii intre diversi stimuli ce s-au repetat in activitatea si existenta umana. Multe din gesturile profesorului pot fi, prin esenta lor semnale conditionate, de natura sa le atraga atentia elevilor asupra a ceea ce urmeaza sa receptioneze. "Se poate chiar ca ceea ce se numeste - concentrarea atentiei - catre ceva sa fie constituita din asemenea raspunsuri anticipatorii invatate' (R. Gagné, 1975

Registrul evenimentelor ce urmeaza a fi invatate este infinit mai larg. Doar o infima parte dintre ele se subsumeaza teoriei conditionarii clasice, invatarea umana nu poate fi redusa doar la raspunsuri conditionate sau la inlantuiri de asemenea raspunsuri.

b) "Teoria intaririi operante' (conditionarii instrumentale, conditionarii operante) Dupa cum se constata, aceasta teorie este prezentata in literatura de specialitate cu ajutorul celor trei sintagme. Initiatorul ei, psihologul american Edward Thorndike (1874-1949), a fost acela care si-a pus problema ce se intampla dupa ce asocierea dintre stimul si reactie s-a produs. Cercetarile sale l-au condus la constatarea potrivit careia invatarea este posibila numai daca reactia, expresie a infaptuirii acestei asocieri, este urmata de intarire. in viziunea sa aceasta intarire se realizeaza prin efectul sau succesul ei, idee cuprinsa in "legea efectului' pe care a formulat-o. Orice act care produce un efect de satisfactie intr-o situatie data tinde sa se repete in alta situatie' (A. Woolfolk, 1990 ). O asociatie este intarita cand este urmata de succes. Ceea ce il preocupa in mod deosebit este descifrarea mecanismelor care stau la baza conexiunii dintre stimul si reactie. intarirea este unul din aceste mecanisme. Pentru ca invatarea sa aiba loc nu-i suficienta doar repetarea, asa cum se stipulau lucrurile in conditionarea clasica, unde invatarea este ceva automatizat; realizarea conexiunii dintre stimul si reactie este mult mai complexa, ea implicand un ansamblu de mecanisme psihologice.

Daca conexiunea este urmata de succes sau satisfactie, forta ei creste (legea efectului pozitiv); daca este urmata de insucces sau insatisfactie forta ei scade (legea efectului negativ). Invatarea este, pentru Thorndike, o rezultanta a intaririi sau slabirii conexiunilor dintre stimul si reactie, datorate alternantei dintre succes-insucces, satisfactie-insatisfactie, recompensa-pedeapsa. "O satisfactie fiind definita ca o stare de lucruri pentru care individul nu face nimic sa o evite, adesea facand in asa fel incat s-o obtina si s-o pastreze', pe cand "o insatisfactie este acea stare de lucruri pe care individul o evita sau o schimba' ( Thorndike, 1983

Starile de succes, de satisfactie, recompensa constituie intariri pozitive, in timp ce, starile de insucces, de insatisfactie, pedeapsa constituie intariri negative.

E. Thorndike mai este cunoscut in literatura de specialitate ca reprezentant al conexionismului, al "psihologiei legaturilor'. Multe din cercetarile sale s-au concentrat asupra relatiei dintre stimul si reactie (S - R). Conexiunea reprezinta principalul element explicativ al vietii psihice in general, al invatarii, in special. Aportul sau la descifrarea mecanismelor invatarii umane este recunoscut. "Nici o teorie asupra invatarii nu-si poate permite sa ignoreze mostenirea pe care ne-a lasat-o Thorndike' (E. Hilgard, G. Bower, 1974

Cercetarile ulterioare asupra mecanismului intaririi au condus la relevarea altor aspecte si nuante. Psihologul american Clark Huli (1884-1952), a adoptat legea efectului si teoria intaririi, aducandu-le insa completari si intregiri. Intarirea devine posibila nu atat prin jocul satisfactie-insatisfactie, cat prin diminuarea tensiunii dintre stimul si reactie, diminuare posibila fie prin' scaderea intensitatii stimulului, fie prin atenuarea impulsului (a trebuintei).

Alte experimente l-au condus pe Thorndike la formularea teoriei "conditionarii operante sau instrumentale'. Intr-o boxa special amenajata, pisica infometata poate ajunge la hrana numai daca manevreaza o parghie (pedala). Prin repetare, ea va invata operatia respectiva. Aceasta constatare constituie punctul de plecare pentru postularea unei teze: o mare parte din tipurile de invatare umana reclama actiuni deliberate din partea celui care invata. De aici, o prima aproximare: "conditionarea operanta este procesul invatarii comportamentale care implica asemenea actiuni deliberate' (A. Woolfolk, 1990,). Multe din comportamentele omului nu sunt doar simple raspunsuri la stimulii din mediu, ele sunt actiuni deliberate sau operante.

Psihologul american B. F. Skinner organizeaza un alt set de experimente, rezultatele obtinute oferindu-i prilejul sa articuleze intr-un mod mult mai explicit aceasta teorie a invatarii operante. Comportamentul, ca raspuns sau actiune, este prin esenta sa un aliaj intre doua seturi de influente ale mediului, unele care il preced (antecedentele), altele care il urmeaza (consecintele). "Conditionarea operanta sau invatarea operanta implica controlul consecintelor comportamentului' . Consecintele determina, astfel, in mare masura, daca persoana doreste sa repete actiunea in viitor. In opinia sa, aceste consecinte sunt pentru persoana in cauza stimuli care se rasfrang asupra comportamentului sau, exercitand astfel functia de intarire.

La temelia invatarii se afla tot mecanismul intaririi, conceput insa intr-un sens mult mai larg. Orice stimul poate fi un intaritor "daca el sporeste probabilitatea ca reactia precedenta sa mai apara si in viitor' (J. Davitz, S. Ball, 1978,

Daca in cazul conditionarii clasice intarirea se produce in conditiile prezentei-simultane a stimulului si raspunsului, in cazul conditionarii operante intarirea are loc numai dupa ce reactia sau raspunsul s-a produs. In primul caz, stimulul provoaca raspunsul, in cel de-al doilea caz, stimulul reprezinta doar un prilej pentru ca raspunsul sa se declanseze.

O asemenea idee a constituit temeiul psihologic al invatarii programate, in varianta sa liniara, asupra careia vom reveni in capitolul destinat strategiilor didactice. Raspunsul dat de catre cel care invata unei sarcini formulate in program este intarit prin confruntarea sa imediata cu raspunsul corect pe care acelasi program il ofera.

Dupa cum am precizat mai inainte, invatarea operanta implica un control al "consecintelor' comportamentului. Mijloacele principale prin care se poate infaptui acest control sunt recompensa si pedeapsa. Ele fac parte din structura interna a acestei teorii. Daca recompensa sporeste randamentul invatarii, pedeapsa conduce la diminuarea randamentului invatarii. Recompensa poate fi pozitiva sau negativa. Si una si alta consolideaza comportamentul, in timp ce pedeapsa diminueaza sau suprima comportamentul.

Cele doua teorii prezentate mai sus explica in mod restrictiv fenomenul invatarii, apeland la mecanismul intaririi, nuantat si interpretat insa in mod diferit. Chiar daca termenul de "intarire' include un evantai de conotatii si imbraca multe forme de exprimare, fenomenul invatarii umane nu poate fi elucidat in profunzimea sa in absenta intaririi. Raspunsul ce urmeaza a fi invatat, solicita in majoritatea situatiilor prezenta sa.

c) "Teoria invatarii intuitive' (teoria insight -ului ). Aceasta s-a conturat in prima jumatate a secolului nostru ca o reactie fata de tendintele asociationist- behavioriste asupra invatarii, indeosebi fata de teoria lui E. Thorndike.

"Aceasta teorie se doreste a fi o aplicare in domeniul invatarii a unei viziuni mai largi ce s-a impus in domeniul psihologiei. Este vorba de asa-zisa "teorie a gestaltului', reprezentata de catre cei trei mari psihologi: Wolfgang Kohler, Max Wertheimer si Kurt Koffka.

Doctrina gestaltului sau configurationismului considera ca fenomenele psihice nu sunt derivate din parti mai mici, din elemente care s-ar reuni prin simpla asociere, ele ar trebui considerate "intreguri structurale' care s-ar derula in mod brusc si automat. Persistenta unor structuri sau configuratii, avand un rol primordial, constituie punctul de plecare pentru intelegerea fenomenelor psihice particulare. Elementul configuratiei sau al structurii poate fi explicat numai prin prisma intregului si nicidecum prin raportarea sa la un obiect sau fenomen concret care il determina.

Transpusa in domeniul invatarii, doctrina gestaltului a condus la conturarea teoriei intuitiei (insight -ului).

Potrivit acesteia, invatarea ar consta in restructurarea brusca a campului de experiente descoperind astfel raspunsul la o situatie-problema. Intuitia sau insight- ul este un fel de iluminare intelectuala care se produce in mod brusc. Termenul de intuitie are aici sensul de descoperire rationala brusca si nicidecum de percepere a unui obiect concret. Insight -ul learning desemneaza o reorganizare brusca a informatiilor in vederea surprinderii unor relatii noi si a elaborarii, astfel, a unui raspuns adecvat unei situatii problematice. De data aceasta raspunsul nu este expresia incercarii si erorii, ci expresia surprinderii rapide a structurii de ansamblu a acelei situatii-problema. Cum se intuieste raspunsul? Mecanismul rezolvarii se pune pe seama unor reprezentari interioare, a caror functionare este prea putin cunoscuta. Transferul unor informatii asimilate anterior, chiar daca este prezent, nu epuizeaza explicatia insight -ului.

Ca si in cazul celorlalte teorii putem spune ca omul nu poate invata totul prin insight . Sunt multe alte elemente pe care omul nu le poate invata daca ar apela doar la aceasta modalitate. Ea intervine insa atunci cand "invatam prin 'rezolvarea acestor probleme' (R. Gagne, 1975, ).

Retinem faptul ca aceasta teorie deplaseaza accentul descifrarii mecanismelor invatarii spre lumea subiectiva interioara, spre intelegere si gandire, procese implicate puternic in invatarea umana.

d) Teoria imitatiei (invatarea prin imitatie sau invatarea prin observarea altora). Se inscrie intr-o teorie mai larga, cea a invatarii sociale, concept introdus de N. E. Miller si J. Dollard, in lucrarea sugestiv-intitulata, "Invatarea sociala si imitatia' (1941).

Aceasta teorie a imitatiei deschide perspectiva implicarii socialului in explicarea invatarii umane . Omul poate adesea sa invete prin observarea altor persoane. Comportamentele acestora sunt modele reale supuse imitatiei de catre cei care se afla in interactiune sociala. Se presupune ca tendinta spre imitatie este proprie fiintei umane. Comportamentul profesorului in clasa reprezinta un model de invatare prin imitatie.

A. Bandura (1963) a cercetat mai profund problema imitatiei. Potrivit  opiniei lui imitatia poate fi considerata drept "invatare mecanica " . Prin observarea modelului se pot forma trei tipuri de comportament: dobandirea unor reactii noi, reactiile inhibitorii deja existente se pot diminua sau intari, reactiile deja dobandite pot fi consolidate (J. Davitz, S. Ball, 1978,).

Dupa acelasi autor, invatarea observationala presupune patru elemente importante: atentie, fixare (memorare), realizare (reproducere), motivare sau recompensa. Modelul care prezinta atractivitate, admiratie si respect solicita atentie din partea celui care il percepe. Imitarea modelului presupune apoi reprezentarea si memorarea lui. Urmeaza in mod firesc reproducerea modelului in comportament. O data transpus in comportament urmeaza sa fie intarit si recompensat (A. Woolfolk, 1990,).

Invatarea unui comportament prin imitatie depinde de personalitatea modelului, de statusul sau prestigiul sau, de personalitatea celui care imita si interactiunea dintre cei doi poli.

Teoriile invatarii prezentate pana aici sunt reprezentative pentru anumite situatii de invatare. Ele nu acopera nici pe departe infinitatea tipurilor de invatare umana, dar reprezinta izvorul multor cercetari contemporane, multe dintre ele conducand la conturarea unor noi teorii.