Aplicatii ale terapiilor ocupationale in educatia speciala

Aplicatii ale terapiilor ocupationale in educatia speciala

Terapia ocupationala se constituie intr-o activitate care valorifica informatii din domeniile anatomiei, fiziologiei, pedagogiei, psihologiei, sociologiei, antropologiei si, in general, cunostintele provenite de la majoritatea stiintelor care studiaza comportamentul uman, realizand astfel o sinteza informationala intre cunostintele provenite din diverse stiinte particulare.

Cercetarile moderne au demonstrat ca randamentul strategiilor de terapie ocupationala este cu atat mai mare cu cat se proiecteaza mai multe planuri de recuperare aplicabile in exteriorul unor institutii de diverse tipuri ; se prefera preponderent planuri de recuperare aplicabile chiar la domiciliul sau in comunitatea din care face parte subiectul.

Selectionarea si adaptarea echipamentului reclama din partea terapeutului un efort substantial de imaginatie, in vederea proiectarii unor mijloace si dispozitive adaptate nevoilor copilului.

Evaluarea programelor de terapie ocupationala este o actiune necesara ptr a masura eficienta interventiei procedurilor utilizate de terapeut. Frecvent, sunt folosite doua forme de evaluare: evaluarea intermediara si evaluarea finala. Se urmaresc in principal urmatoarele aspecte :

- eficienta planului terapeutic ;

- necesitatea modificarii/ameliorarii planului de interventie ;

- identificarea momentului cand se poate intrerupe aplicarea planului de interventie ;

- analiza rezultatelor procesului terapeutic in ansamblul sau.

In terapia ocupationala moderna, ptr alegerea conditiilor de desfasurare a procesului de interventie specialistii trebuie sa tina seama de specificul diagnosticului subiectilor, caracteristicile spatiului in care se desfasoara activitatile terapeutice, tipul metodelor si mijloacelor folosite, componenta echipei de interventie, structura procedurilor de evaluare, natura obiectivelor stabilite si coerenta planului de interventie.

In literatura romaneasca de specialitate, E. Verza considera ca terapiile ocupationale sunt variate, dar, ptr persoanele cu deficiente, cele mai semnificative se refera la ludoterapie, muzicoterapie, terapie prin dans si ergoterapie. Popescu A., arata ca terapia ocupationala propriu-zisa cuprinde: artterapia, ludoterapia, meloterapia, biblioterapia, terapia recreationala, cultura fizica medicala, ocupatiile usoare ca lutterapia (procedee de modelare a lutului), broderia etc., ce implica afectivitate, simt estetic, beneficiu economic. De asemenea, el defineste ergoterapia ca fiind terapia prin munca remunerata si asigurata, pe cat posibil, pe baza de autofinantare. In invatamant, mai ales in scolile profesionale, unde cointeresarea materiala a elevilor lipseste, ergoterapia este inteleasa in alt mod, accentul fiind pus pe o pregatire cat mai buna a cursantilor in vederea integrarii profesionale ulterioare, existand un alt mod de organizare a recompenselor acordate elevilor. Intregul ansamblu al domeniilor subsumate terapiei ocupationale, care includ la randul lor metode si procedee specifice, contribuie in final la realizarea unor obiective comune ce se refera la recuperarea, adaptarea si integrarea profesionala a persoanelor bolnave sau cu diferite tipuri de deficiente.

Majoritatea specialistilor, atat din domeniul medical, cat si din cel educational, considera ca principalele forme de ocupatii ale fiintei umane sunt: munca, jocul si activitatile de viata cotidiana.

Activitatile de munca includ toate formele de activitati productive, indiferent daca sunt recompensate sau nu. Prin specificul lor, contribuie la structurarea statutului si rolului persoanei in viata sociala, determinand instalarea unui echilibru psihic, cresterea increderii in sine si constientizarea valorizarii sociale ca urmare a utilitatii rezultatului muncii in comunitatea din care face parte. Efectele pozitive ale activitatilor de munca sunt vizibile si la persoanele cu diferite tipuri de dizabilitati, unde procesul de recuperare a deficientelor acestora trebuie sa includa si activitati de munca si de profesionalizare, iar mai tarziu, in cazul imposibilitatii integrarii lor profesionale, este necesar sa fie mentinute in cadrul unor activitati de ergoterapie.

Utilizarea jocului ca activitate organizata de terapie ocupationala a fost subliniata de numeroase cercetari, avand efecte remarcabile in dezvoltarea senzoriala, motrice, cognitiva si sociala a copilului. Jocul, ca activitate, este constituit dintr-o gama diversa de actiuni si comportamente ludice specifice, care se desfasoara de la varsta copilariei pana la batranete, avand un rol esential in procesul de socializare a persoanei, in vederea integrarii ei optime in societate.

Activitatile de viata cotidiana cuprind o gama larga de actiuni necesare in vederea adaptarii persoanei la mediul sau de viata. Acestea includ formarea de comportamente implicate in ingrijirea propriului corp, intretinerea spatiului de locuit, precum si folosirea serviciilor din comunitate, asigurandu-se astfel realizarea sarcinilor curente ale existentei, indispensabile supravietuirii individului.

Meloterapia

Meloterapia se incadreaza in vasta arie a psihoterapiei prin arta. Valoarea terapeutica a muzicii rezulta din multiplele influente pe care le are asupra psihicului uman datorita complexitatii fenomenului muzical.

Muzica da posibilitatea de a exprima sentimente si idei cu ajutorul sunetelor combinate intr-o maniera specifica, declansand procese afective dintre cele mai variate si neasteptate, de la emotia muzicala, cu o gama larga de manifestare (bucurie, traire interioara, sentimentul armoniei, inaltare spirituala), pana la descarcari explozive de exaltare colerica. Fiind cea mai complexa arta si fiind accesibila tuturor oamenilor, muzica dispune de cel mai fin si penetrant limbaj artistic - sunetul muzical - ca element sonor fundamental cu care opereaza.

Principalele forme de organizare a activitatilor educational-terapeutice din sfera meloterapiei sunt:

a) cantecul are impactul cel mai puternic asupra dezvoltarii proceselor psihice ale copilului; datorita accesibilitatii si continutului variat, prin cantec se dezvolta si vocea, auzul muzical, se formeaza deprinderea de a canta individual sau in grup, se dezvolta simtul ritmic si interesul ptr activitatea desfasurata ;

b) jocurile muzicale - sunt folosite cu precadere la copiii de varsta mica, ptr dezvoltarea simtului ritmic; aceste jocuri au la baza ritmarea unor versuri prin batai din palme, marcarea ritmului cu ajutorul instrumentelor de percutie sau prin combinarea miscarilor ritmice mana-picior; jocurile muzicale pot fi si jocuri desfasurate dupa o melodie cunoscuta, jocuri de recunoastere a unor cantece sau ritmuri melodice si jocuri bazate pe unele sarcini sau comenzi date de educator ;

c) jocurile muzicale-exercitiu - au scopul de a forma deprinderile elementare de percepere, recunoastere si redare a calitatilor sunetului muzical; in aceasta categorie sunt incluse exercitiile de reglare a echilibrului inspiratie-expiratie, flexibilizarea vocii prin emisia de sunete muzicale de durata si inaltimi diferite, pronuntarea corecta a silabelor din text etc. ;

d) jocurile cu text si cantec - imbina intr-o structura unitara atat melodia cu textul, cat si miscarea corespunzatoare continutului literar; comparativ cu celelalte tipuri de activitati de tip muzical, jocurile cu cantec si text asigura intr-o mai mare masura coordonarea miscarilor cu caracterul liniei melodice, favorizand intelegerea legaturii dintre text si melodie; astfel, copiii sunt pregatiti ptr o activitate interpretativa mai complexa si le este satisfacuta nevoia de miscare ;

e) auditiile muzicale - contribuie la formarea gustului artistic, a interesului ptr muzica, intarirea capacitatii de concentrare auditiva, instalarea unei stari de relaxare si confort psihic; ptr ca auditia sa-si atinga obiectivele propuse, este necesar sa se respecte anumite conditii: cantecele sa fie accesibile, raportate la particularitatile varstei, sa fie interpretate vocal cat mai expresiv ptr a emotiona si sa fie realizate artistic ptr a impresiona placut si pozitiv auditorul.

Pe baza receptivitatii analizatorului auditiv, prin intermediul muzicii se dezvolta calitativ perceptiile si reprezentarile. Pornind de la acestea, toate procesele psihice de cunoastere urmeaza o evolutie favorabila.

O terapie educationala adecvata si sistematica favorizeaza priceperea, recunoasterea si reproducerea cu usurinta a jocurilor muzicale si a cantecelor. Prin meloterapie, copiii isi formeaza capacitatea de a analiza si diferentia din ce in ce mai exact sunetele muzicale, structurile ritmico-melodice, participand activ si constient la interpretarea lor. Muzica trezeste si intretine pe o durata mai mare de timp atentia copiilor, fie prin ritm sau linie melodica, fie prin armonie sau text, determinand emotii profunde, trairi interioare puternice sau create spontan. Memoria se dezvolta prin reflectarea experientei anterioare, prin fixarea, pastrarea, recunoasterea si reproducerea materialului sonor, a textului, a ideilor, a starilor afective sau a miscarilor asimilate. Prin reglarea echilibrului dintre inspiratie si expiratie, prin dezvoltarea auzului fonematic si prin coordonarea dintre respiratie, pronuntie, miscare, activitatile de meloterapie au un rol foarte important si in dezvoltarea limbajului, a pronuntiei corecte a sunetelor si cuvintelor.

Meloterapia corespunde nevoii spontane de joc, miscare si relaxare a copiilor; interventiile educatorului pretind o foarte buna pregatire profesionala, mult tact si cunoasterea particularitatilor fiecarui copil, astfel incat terapia educationala sa fie cat mai eficienta.

Activitati de expresie grafica si plastica

In ceea ce priveste continutul activitatilor de expresie grafica si plastica, acesta este bogat si cuprinde urmatoarele:

- modelajul,

- desenul,

- pictura,

- sculptura.

Prin intermediul lor se realizeaza multiple obiective, printre care amintim: asimilarea principalelor elemente de limbaj plastic care ajuta copilul sa se exprime, uneori mai repede si mai usor decat prin comunicarea verbala. Prin intermediul reprezentarilor grafice si plastice, copilul isi proiecteaza o parte dintre experientele, trairile si atitudinile sale, adesea inconstiente, toate acestea constituindu-se in informatii utile intelegerii unor aspecte ale conduitei sale, determinand si un efect de relaxare, de linistire ptr copil, consecutiv executarii unui desen sau a unui produs de modelaj.

Acest tip de terapie are o valoare formativa, conducand la aparitia de situatii de invatare valoroase care vor evidentia, pe langa incarcatura estetica, si pe cea etica si sociala a continuturilor temelor plastice. Prin selectionarea, esentializarea si concretizarea acestora, prin subiecte aplicative adecvate temelor plastice, precum si prin activizarea elevilor, cresc valoarea si eficienta terapiei si a caracterului sau compensator. De asemenea, prin aceasta terapie se intregeste personalitatea copilului, se dezvolta simtul estetic si se constientizeaza nevoia de frumos in viata si activitatea elevului.

Terapia cognitiva

Este inteleasa ca un proces complex de echilibrare mintala prin organizarea specifica a cunoasterii la copiii C.E.S. al caror comportament cognitiv se caracterizeaza printr-un fenomen general de perturbare a organizarii cunoasterii.

Se constituie din actiuni si programe compensatorii care faciliteaza intelegerea lucrurilor, fenomenelor, persoanelor si situatiilor de viata in dimensiunea lor instrumental-integratoare. La copiii cu C.E.S. care prezinta deficienta mintala, presupune o structurare a complexului de stimuli exteriori dupa niveluri adaptate unei largi tipologii de organizare mintala. Fenomenul de perturbare a comportamentului cognitiv la deficientul mintal se exprima fie la nivelul cunoasterii teoretice, fie la nivelul cunoasterii psihosociale, determinand schimbari fundamentale in personalitatea acestuia, motiv ptr care interventia asupra comportamentului cognitiv si terapia cognitiva sunt considerate a fi "cheia de bolta' a intregului sistem de terapie (re)educationala.

Cunoasterea senzoriala este o dimensiune ptr care fiecare copil isi creeaza propriul ritm, iar dupa o evaluare initiala in domeniul senzorialitatii se pot determina nivelul achizitiilor si modalitatile de interventie ptr recuperarea sa in domeniul cunoasterii senzoriale. Forma generala a exercitiilor senzoriale se diferentiaza in functie de nivelul de dezvoltare atins de copil intr-un anumit domeniu al cunoasterii senzoriale. Astfel, modalitatile de interventie pot fi grupate pe mai multe niveluri :

- nivelul I - se adreseaza copiilor aflati intr-un stadiu de percepere sincretic, global, nediferentiat; educarea simturilor se realizeaza intr-o forma cat mai apropiata de aceea pe care o iau, in mod spontan, exercitiile si jocurile copiilor foarte mici, iar modul lor de organizare trebuie sa faciliteze manifestarea unor experiente multiple, in domenii variate, dar cat mai familiare, care sa permita achizitia de informatii cu privire la forme, volume, culori, structura materialelor, echilibrul sau instabilitatea unor lucruri sau fenomene ; dominanta senzoriala este vizuala si tactila, iar exercitiile vor viza in special aceste domenii;

Document online: Jocuri muzicale in gradinita Referat: Fisa de evaluare predictiva - evaluare predictiva a achizitiilor prescolare

- nivelul II - educatia senzoriala devine o sursa de descentrari, de transferari, de comparatii, de transpuneri, de anticipari, de analize dinamice care rezulta in urma activitatilor desfasurate cu copiii, folosind diverse obiecte, jucarii, materiale cat mai naturale posibil si valorificand anumite experiente de ordin metodic;

- nivelul III - antreneaza copilul sa perceapa anumite raporturi intre marimi, greutati, volume, distante, pozitii si directii, prin intermediul unor activitati organizate metodic care permit copilului observarea, analiza si sinteza informatiilor la nivelul tuturor analizatorilor, contribuind astfel la dezvoltarea capacitatii de sesizare a nuantelor si a detaliilor fine in contactul cu diverse obiecte si experiente senzoriale din jurul sau.

Exercitiile senzoriale trebuie sa se desfasoare zilnic, durata trebuie sa fie de 10, 20 sau 30 de minute, in functie de interesul pe care il trezesc copilului, ritmul exercitiilor nu trebuie sa fie prea rapid, ptr a favoriza invatarea. Exercitiile se desfasoara individual sau in grupe mici, deoarece experienta senzoriala este intotdeauna personala, dupa un program care poate include fise individuale sau fise ptr o grupa mica de copii. In utilizarea obiectelor si materialelor se are in vedere modalitatea de prezentare, astfel incat acestea sa fie distincte fata de fundal ptr o mai buna discriminare, suprafata de expunere sa nu fie prea mare, iar materialele destinate controlului de insusire a exercitiului senzorial sa fie cat mai diverse si prezentate in diferite modalitati.

Avand in vedere diversitatea si particularitatile aferentelor senzoriale, se pot proiecta o multitudine de strategii sau structuri de activitati destinate cunoasterii senzoriale. Astfel, putem desfasura activitati ptr :

cunoasterea si dezvoltarea sensibilitatii tactile ;

cunoasterea si dezvoltarea sensibilitatii vizuale ;

cunoasterea si dezvoltarea sensibilitatii gustative ;

cunoasterea si dezvoltarea sensibilitatii olfactive ;

cunoasterea si dezvoltarea sensibilitatii auditive ;

corelatii intre sensibilitatea vizuala si sensibilitatea tactila ;

corelatii intre sensibilitatea gustativa si sensibilitatea olfactiva.

Formarea abilitatilor vizual-perceptive include mai multe elemente, dintre care cele mai importante sunt:

a) coordonarea vizual-motorie reprezinta capacitatea de a coordona vizualul cu miscarile corpului sau cu ale unei parti a corpului; este implicata in perceptia spatiilor, care fara o coordonare vizual-motorie nu ar fi posibila; un copil cu o slaba coordonare vizual-motorie va avea dificultati de adaptare la cerintele mediului (dificultati de miscare, de mentinere a echilibrului, de imbracare, de adaptare la jocurile colective, dificultati in actiunile de modelare, de desenare, de scriere, de orientare in spatiu etc.); recuperarea coordonarii motorii trebuie initiata in familie si continuata prin programul de gradinita care trebuie sa includa exercitii ptr fiecare grup de muschi, precedate de exercitii de miscare a ochilor, de dezvoltare a echilibrului static si dinamic, de perceptie corecta a unor imagini, de formare a schemei corporale etc. ; acestea vor continua cu exercitii ptr dezvoltarea progresiei stanga-dreapta, exercitii ptr stimularea vederii periferice, exercitii ptr focalizarea ochilor cu miscarea capului urmate de focalizarea ochilor fara miscarea capului etc.;

b) exercitii de coordonare motrice generala - urmaresc dezvoltarea capacitatii de coordonare ptr miscari din ce in ce mai complexe ale corpului si se adreseaza tuturor segmentelor anatomice, incluzand o mare diversitate de activitati cu caracter ludic, asociate cu elemente de senzorialitate (zgomotul vantului, al ploii, fosnetul pomilor etc.) si cu reprezentari ale unor obiecte, forme, spatii si elemente din mediu, anterior cunoscute, care intregesc gama de exercitii si stimuleaza participarea activa a copiilor la efectuarea acestora

c) exercitii de coordonare a motricitatii fine - urmaresc dezvoltarea capacitatii de coordonare a musculaturii mainii in vederea efectuarii unor miscari fine si precise ;

d) exercitii ptr formarea imaginii corporale si ptr cunoasterea schemei corporale - urmaresc perceptia si identificarea corecta a segmentelor corpului aflat in pozitie statica sau dinamica, cu o dispozitie spatiala variata a segmentelor corpului (brate ridicate, capul plecat inainte sau inapoi, picioarele departate sau apropiate etc.) si raportarea segmentelor corpului la elementele spatiale din jur ;

e) exercitii ptr perceptia pozitiei in spatiu si a relatiilor spatiale - urmaresc perceptia corecta a obiectelor in raport cu propriul corp sau in raport cu alte obiecte si repere spatiale din jur prin valorificarea informatiilor venite pe cale vizuala, tactila sau auditiva; ulterior se urmaresc si perceptia relatiilor spatiale, pozitia a doua sau mai multe obiecte in raport cu propria persoana, relatiile dintre ele ; toate acestea au in vedere activitati desfasurate cu obiecte tridimensionale si valorifica la maximum experienta copilului cu privire la cunoasterea corecta a propriului corp si a imaginii corporale in general.

Invatarea conceptelor fundamentale presupune efectuarea unor activitati precum:

grupari de imagini sau obiecte dupa criterii date ;

asociatii de imagini sau obiecte dupa criterii date ;

corespondenta unu-la-unu a unor obiecte sau imagini ;

ordinea numerica a unor obiecte ;

stabilirea de relatii intre diferite obiecte sau imagini ;

ordonarea imaginilor dintr-o povestire insotita de relatarea povestirii ;

asocieri intre sunete si litere denumind obiecte si folosind diferite imagini ;

activitati de sortare a unor obiecte sau imagini dupa criterii date ;

exercitii ptr sesizarea fenomenului de conservare a unor cantitati ;

exercitii ptr compunerea unor lungimi etc.

Formarea si dezvoltarea proceselor psihice prin exercitii senzorio-motorii si perceptive tin de procesul de formare a abilitatilor implicate in invatarea actului lexic, grafic, de calcul, de cunoastere in general si isi gaseste fundamentarea, in activitatea senzorio-motorie.

Programul exercitiilor este structurat pe trei coordonate :

exercitii perceptive si senzorio-motorii ptr atentie - acestea pot fi centrate in campul perceptiv pe date vizuale sau pe date auditive ori pot viza atentia ca forma interna de manifestare folosind stimuli vizuali, verbali, auditivi sau tactili ;

exercitii perceptive si senzorio-motorii ptr memorie - ptr antrenarea memoriei de recunoastere, memoriei audiovizuale, memoriei vizual-grafice ;

exercitii perceptive si senzorio-motorii ptr reprezentarea mintala - sub forma unor grupari/clasari, asociatiilor verbale, povestirilor prezentate in dezordine, reversibilitatii unor fenomene sau momente/secvente dintr-un proces/activitate etc.

Ludoterapia

Jocul ca modalitate de relatie intre individ si lumea obiectelor si a relatiilor constituie formula primara a actiunii umane, o forma de organizare a cognitiei si o cale de organizare a cunoasterii.

Copiii (de la 3 la 5 ani) care se angajeaza frecvent in jocuri sociodramatice sau constructive tind sa aiba rezultate mai bune la testele de inteligenta decat ceilalti copii de aceeasi varsta care sunt inclinati sa se joace intr-o maniera senzorio-motorie. Copiii care se joaca frecvent intr-o maniera constructiva sunt eficienti in rezolvarea problemelor convergente. Copiii care se joaca frecvent intr-o maniera sociodramatica sunt eficienti in rezolvarea problemelor divergente.

Cercetarile au evidentiat mai multe forme de joc (ca forme de invatare) :

a) jocul explorator-manipulativ - are 1a baza explorarea prin manipulare a obiectelor lumii inconjuratoare care constituie sursa principala de stimulare caracterizata printr-un grad ridicat de eterogenitate ; organizarea mintala a persoanei este rezultatul antrenamentului pe care aceasta il face in cadrul procesului de organizare a stimulilor, in mai multe faze :

- receptia si recunoasterea dimensiunilor stimulatorii ale obiectelor ;

- diferentierea obiectelor dupa unele insusiri ;

- identificarea obiectelor in functie de anumite criterii propuse ;

b) jocul reprezentativ - ("jocul de-a ), apare in momentul cand obiectele deja cunoscute pot substitui alte obiecte care lipsesc; mecanismul acesta de comutare are la baza functia semiotica a comunicarii si exprima gradul de organizare mintala a individului ;

c) jocul cu reguli - incepe cu formele de activitate ludica in care sunt valorificate legile de asemanare, deosebire, asamblare, succesiune, asezare spatiala etc.; ulterior, apare o alta categorie de reguli care se refera la modul de utilizare si restructurare a realitatii prin integrarea valorii conferite in context social rolurilor si comportamentelor umane.

In cadrul activitatilor de terapie educationala, un loc aparte il ocupa conceptul de joc didactic. Jocul didactic constituie o forma de activitate prin care se rezolva una sau mai multe sarcini didactice prin imbinarea tehnicilor de realizare a acestor sarcini cu elementul de joc. Folosim adesea jocul didactic in diverse forme ptr a stimula elevii sa rezolve o sarcina didactica intr-o forma cat mai atractiva, stiut fiind faptul ca invatarea care implica jocul devine mai placuta si reconfortanta. Jocurile devin metode de instruire in cazul in care ele sunt organizate si se succed conform logicii cunoasterii si invatarii.

Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele elemente constitutive, prin care se deosebeste de celelalte jocuri si activitati ludice :

- continutul - include cunostinte insusite anterior in cadrul activitatilor comune cu intreaga clasa; acestea se refera la cunostinte matematice, elemente de limba materna, plante, animale, anotimpuri, activitatile oamenilor etc.;

- sarcina didactica - poate sa apara sub forma unei probleme de gandire, de recunoastere, denumire, reconstituire, comparatie, identificare etc. ; desi jocurile didactice pot avea acelasi continut, ele pot dobandi mereu alt caracter datorita diversitatii formelor pe care le poate lua sarcina didactica; din acest motiv jocul apare in forme noi, neprevazute, interesante si atractive ptr copil ;

- regulile jocului - indeplinesc o importanta functie reglatoare asupra relatiilor dintre copii, aratandu-le cum sa se joace, cum sa rezolve problema respectiva, cum se distribuie responsabilitatile in grup etc. ;

- actiunea de joc - cuprinde momentele de asteptare, surpriza, ghicire, intrecere etc., care fac ca rezolvarea sarcinii didactice sa fie placuta si atractiva ptr elevi.

Contributia jocului didactic la stimularea si dezvoltarea capacitatilor cognitive ale copilului, educarea trasaturilor de personalitate si realizarea obiectivelor de cunoastere ale procesului de predare-invatare este evidenta; prin jocul didactic, elevul isi angajeaza intregul potential psihic, isi ascute observatia, isi cultiva initiativa, inventivitatea, flexibilitatea gandirii, isi dezvolta spiritul de cooperare, de echipa.

Conditii de organizare a jocului didactic :

jocul sa se constituie pe fondul activitatii dominante, urmarindu-se scopul si continutul lectiei

sa fie variat, atractiv, sa imbine forma de divertisment cu cea de invatare ;

sa fie bine pregatit de educator in directia utilizarii eficiente a materialului folosit ;

sa antreneze toti copiii in activitatea de joc ;

sa creeze momente de relaxare, de odihna si sa se foloseasca mai ales atunci cand copiii dau semne de oboseala ;

sa fie proportionat cu activitatea prevazuta de programa si structurat in raport cu tipul si scopul lectiei desfasurate ;

sa urmareasca formarea deprinderii de munca independenta ;

sa solicite gandirea creatoare si sa valorifice cu maximum de eficienta posibilitatile intelectuale ale elevilor ;

activitatile in completare prin joc sa fie introduse in orice moment al lectiei si sa fie repartizate in diferite secvente, sarcinile didactice ale jocului avand caracter progresiv;

indicatiile privind desfasurarea activitatii, precum si regulile jocului sa fie clare, corecte, precise, sa fie constientizate de catre elevi si sa le creeze o motivatie ptr activitate ;

- activitatile de joc sa se desfasoare intr-un cadru activ, stimulator si dinamic, urmarindu-se atent respectarea regulilor de catre elevii participanti la joc;

- jocurile sa nu fie nici prea usoare, nici prea grele si sa determine stari emotionale care sa intretina interesul si participarea copiilor.

Folosirea jocurilor didactice in toata varietatea lor constituie prima treapta in realizarea invatamantului formativ, care urmareste sa dezvolte activismul intelectual, deprinderile de munca intelectuala, de conduita morala, de activitate fizica, urmarind ca toate aceste deprinderi active sa se dezvolte prin valorificarea resurselor psihice si fizice proprii.

Terapia psihomotricitatii

Se refera in principal la activitatile destinate recuperarii, ameliorarii, dezvoltarii si antrenarii conduitelor si structurilor perceptiv-motrice (schema corporala, lateralitate, orientare, organizare si structurare spatio-temporala, realizare motrice).

Continutul programelor de terapie si educare a psihomotricitatii include metode, procedee si tehnici ptr :

recuperarea intarzierilor in dezvoltarea motrice ;

influentarea pozitiva a reprezentarii schemei corporale ;

recuperarea tulburarilor de lateralitate ;

recuperarea tulburarilor de orientare, organizare si structurare spatiala ;

recuperarea tulburarilor de orientare si structurare temporala ;

identificarea si discriminarea structurilor perceptive de forma si culoare ;

recuperarea instabilitatii psihomotorii ;

recuperarea tulburarilor de tipul disgrafiei, dispraxiei, apraxiei ;

recuperarea tulburarilor de echilibru si coordonare ;

recuperarea tulburarilor de sensibilitate ;

activitati practice, de relaxare, sportive, de comunicare si de expresie corporala (dans, gimnastica ritmica, aerobica etc.).

Taxonomia obiectivelor programului de recuperare psihomotrice este structurata pe trei categorii de obiective generale, fiecare cuprinzand un numar de subniveluri, obiective operationale si exemple de activitati care conduc la realizarea obiectivelor operationale. Cele trei categorii de obiective generale si subnivelurile respective sunt :

a) - organizarea si coordonarea motorie generala , abilitarea motrice generala, cu subnivelurile :

formarea si dezvoltarea miscarilor fundamentale (gestul rectiliniu, rotativ, polimorf) ;

formarea si dezvoltarea capacitatilor fizice (forta, viteza, rezistenta, precizie, coordonare, indemanare, automatizare) ;

formarea, dezvoltarea si coordonarea miscarilor fundamentale ale membrelor superioare si inferioare, precum si ale diferitelor parti ale corpului ;

formarea si dezvoltarea activitatilor motrice de manipulare a obiectelor si a abilitatilor de comunicare nonverbala ;

formarea si dezvoltarea capacitatii de comunicare verbala ;

formarea si dezvoltarea activitatii motorii de exprimare a afectivitatii;

b) organizarea conduitelor si structurilor perceptiv-motrice, cu subnivelurile :

organizarea schemei corporale si a lateralitatii ;

conduita si structura perceptiv-motrice de culoare ;

conduita si structura perceptiv-motrice de forma ;

orientarea, structurarea si organizarea spatiala care cuprinde dezvoltarea capacitatilor perceptive legate de spatiu si dezvoltarea conduitei perceptiv-motrice spatiale ;

orientarea, organizarea si structurarea temporala ;

c) organizarea actiunilor, cu subnivelurile :

organizarea miscarilor in actiuni eficiente ;

dezvoltarea deprinderilor de lucru.

Responsabilitatea alcatuirii programelor de terapie si educatie psihomotrice revine educatorilor specializati care isi structureaza aceste activitati pe unitati de timp bine precizate si in functie de nivelul achizitiilor psihomotrice ale fiecarui elev in parte.

Organizarea si formarea autonomiei personale

Adaptarea sociala este procesul prin care o persoana sau un grup social devine capabil sa traiasca intr-un nou mediu social, ajustandu-si comportamentul dupa cerintele noului mediu. Integrarea este o actiune exercitata asupra unei persoane, implicand o continua transformare si restructurare a potentialului si insusirilor individuale ptr a permite familiarizarea cu mediul, modificarea unor stereotipuri vechi si punerea lor in acord cu o noua situatie, cunoasterea si acomodarea cu specificul locului de munca etc. Procesul integrarii constituie o actiune complexa care genereaza o fuziune intre elementele sistemului personalitatii si elementele sistemului social, determinand o dinamica de dezvoltare prin intermediul unor factori purtatori de valori morale, spirituale, culturale (familia, scoala, institutiile publice din comunitate etc.) apartinand grupului social.

In ceea ce priveste comunitatea, aceasta trebuie sa intervina, acceptand copilul cu deficienta, fara a-l judeca. In mod frecvent, copilul cu deficiente fizice, parintii si fratii acestuia sunt victime ale prejudecatilor si criticilor. Aceste reactii apar datorita ignorantei si fricii publice, iar specialistilor le revine sarcina de a interveni in rezolvarea acestor contradictii.

Abilitatile si competentele necesare adaptarii si integrarii sociale sunt rezultatul unui proces continuu de invatare si antrenament al deprinderilor copilului in situatii diverse de viata. Aceste consideratii generale privind procesul adaptarii si integrarii sociale permit analiza si proiectarea programelor educationale raportate la specificul si particularitatile individuale ale copilului. Copilul cu CES va beneficia de programe educationale care sa asigure in primul rand terapia si recuperarea, facilitand astfel adaptarea si integrarea sa in societate. Structura programului general de autonomie personala si sociala are la baza urmatoarele obiective generale :

formarea si dezvoltarea abilitatilor sociale care sa conduca la un grad inalt de maturitate psihosociala ;

formarea si dezvoltarea competentelor psihomotrice si de manualitate care sa consolideze autonomia personala ;

perceperea corecta, obiectiva si exacta a propriei persoane ;

educarea sensibilitatii si a echilibrului afectiv ptr a garanta siguranta de sine si exprimarea propriilor emotii si sentimente in relatiile cu cei din jur ;

manifestarea acceptarii si respectului fata de alte persoane in contexte sociale diferite ;

organizarea si programarea de activitati care sa permita exersarea autocontrolului si invatarea folosirii corecte si civilizate a utilitatilor si serviciilor publice.

Metodologia ptr invatarea, formarea si dezvoltarea comportamentelor de autonomie personala si sociala se structureaza pe urmatoarele coordonate :

stabilirea domeniilor de formare/dezvoltare a comportamentelor de autonomie personala si sociala (comportamente de autoservire si autoingrijire, comportamente de adaptare la viata cotidiana, comportamente sociale) ;

formularea obiectivelor educational-terapeutice ptr fiecare domeniu in parte ;

elaborarea programelor de interventie educational-terapeutica ptr fiecare domeniu, in functie de varsta cronologica si nivelul sau etapa de dezvoltare a copilului ;

programarea activitatilor si sarcinilor de lucru ptr fiecare copil ;

evaluarea (initiala, continua/intermediara, finala) ;

propuneri de ameliorare a activitatilor viitoare.

In concluzie, principiul integrativ al actiunii educational-terapeutice obliga ca activi­tatile educationale sa fie valorificate sub toate aspectele, ca urmare a faptului ca aceste categorii terapeutice nu pot fi abordate separat. Educatorul care desfasoara activitati cu elevii care prezinta cerinte speciale in educatie trebuie sa apeleze la toate tehnicile terapeutice care utilizeaza actul insusirii cunostintelor si formarii deprinderilor in sfera educatiei intelectuale, la cele care utilizeaza miscarea ca factor terapeutic in sfera educatiei fizice, artterapia si meloterapia satisfacand principiile educatiei estetice. Asa se explica si delimitarea dintre procesele de interventie educational-terapeutica desfasurate de psihologul clinician din reteaua sanitara, de psihologul scolar din institutiile scolare sau de educatorul-terapeut care trebuie sa valorifice tehnicile terapeutice in context educational.