Strategii anti-saracie

Strategii anti-saracie

Problema nu consta insa in modul in care isi cheltuiesc saracii banii, ci in gasirea solutiilor de spargere a acestui ciclu al deprivarii despre care vorbeam mai sus. Cheltuielile sociale nu fac saracul mai putin sarac. Spargerea ciclului mizeriei se poate face numai prin incurajarea saracilor de a deveni capabili sa se autointretina. Accentul trebuie pus nu pe suportul material, pecuniar – ci pe servicii sociale compensatorii[1].

Saracul nu difera de ceilalti numai prin faptul ca nu are bani. Punctul critic consta in faptul ca, chiar daca va primi acesti bani, nu va incepe (sau, in orice caz, nu va incepe imediat) sa manifeste aspiratiile si stilurile de viata tipice pentru clasa de mijloc. De aceea, investitiile in dezvoltarea serviciilor sociale trebuie sa aiba prioritate in raport cu politica pasiva de protectie sociala a saracilor. Serviciile de consiliere, calificare, recalificare, reinsertie profesionala etc. pot, in oarecare masura, sa contracareze influenta persuasiva si depresiva a „sindromului” saraciei. Solutiile se plaseaza in trei planuri:

politic – eliminarea discriminarilor de tot felul ce afecteaza categoriile defavorizate, la nivel educativ, profesional, cultural, social; inlaturarea obstacolelor fata de angajarea in munca a minoritatilor sarace; condamnarea prin lege a angajarii discriminatorii, in functie de varsta, sex sau etnie; lansarea unor programe de dezvoltare locala;

economic – mecanismele de redistribuire a veniturilor (securitatea sociala, politica fiscala); dintre mecanismele securitatii sociale, rolul major ii revine asistentei sociale,

care ii sprijina pe saraci cu bani, bunuri si servicii;

profesional – programe de educatie compensatorie, masuri de stimulare a economiei si de creare de locuri de munca, cursuri de calificare, mobilitatea pietei muncii, servicii sociale de consiliere profesionala; acordarea de avantaje, facilitati si suport material pentru incurajarea initiativei private.

Solutiile enumerate mai sus au pus problema evaluarii lor comparative. In general, s-a constatat ca aceste programe au o eficienta redusa, in sensul ca absorb o cantitate uriasa de resurse iar rezultatele sunt dezamagitoare. Un aport decisiv la aceasta scazuta eficienta il are faptul ca programele evaluate s-au derulat prin intermediul administratiei de stat, birocratie reputata prin ineficienta.

O politica anti-saracie foarte activa poate genera frustrarea celorlalte categorii de populatie. Acestea vor percepe dirijarea resurselor catre saraci ca pe un atentat la propriul buzunar. Invocarea solidaritatii sociale in acest context nu va mai avea rezultatul scontat, intrucat eficienta si eficacitatea programelor anti-saracie sunt foarte scazute.

Majoritatea cetatenilor, platitori de impozite, se vor intreba, pe buna dreptate, ce rost are un asemenea efort daca rezultatele sunt atat de reduse, astfel incat se poate vorbi despre un veritabil esec.

Costurile saraciei sunt imense si ingrijoratoare pentru echilibrul societatii. Aceste costuri sunt directe (cheltuielile pentru diferitele programe sociale, pentru cresterea aparatelor de politie, justitie, inchisori) dar si indirecte (pierderile de avutie nationala datorate subutilizarii resurselor umane si a talentelor provenite din randul celor saraci; deteriorarea starii de sanatate; reducerea sperantei de viata). Un corolar al costurilor saraciei este insa subdezvoltarea umana. De aceea, solutia optima in lupta impotriva saraciei nu o reprezinta sporirea cheltuielilor statului pentru protectia saracilor ci investirea in economie si in resurse umane, in maximizarea posibilitatii oferite de catre societate fiecaruia de a putea, in mod efectiv, sa produca si sa castige[2].