Atasamentul copilului

ATASAMENTUL COPILULUI

ATASAMENTUL – ansamblul de legaturi care s-au stabilit intre un nou nascut si mama sa, incepand cu senzatiile si perceptiile sugarului vizavi de aceasta si reciproc, ale mamei fata de copil.

Din ziua a 3-a dupa nastere, sugarul este capabil sa recunoasca mirosul sanului si gatului mamei si sa-l diferenteze de acela al unei alte femei care are un nou nascut de aceeasi varsta. La fel, el este capabil sa distinga vocea sa, gustul pielii sale, calitatea palparilor ei.

Experiment: li s-au prezentat puilor de maimute doua mame de substitutie, una confectionata din sarma si prevazuta cu un biberon cu lapte, alta fara biberon, insa acoperita de blana. Maimuticile se aruncau spre aceasta din urma, preferind contactul si caldura blanii animale. Din acest experiment rezulta ca legatura cu mama nu rezulta din satisfacerea trebuintei de hrana.

Atasamentul este un proces innascut ale carui mecanisme – strigatele, agatarea, stringerea la piept, suptul – sunt comune copilului si puiului de maimuta. Surasul, specific omului este unul dintre mecanismele atasamentului care apare foarte de timpuriu la noii nascuti. Teoria atasamentului depaseste diada mama copil, inglobind relatia cu ceilalti din anturaj.

Atasamentul – relatiile bazate pe incredere si dragoste, influenteaza modul in care copilul se dezvolta fizic, intelectual, social si emotional.

Dezvoltarea sociala – copiii care au acest tip de legaturi emotionale cu membrii familiei, sunt capabili sa stabileasca si sa mentina relatii sanatoase cu alti copii si adulti. Ei sunt plini de incredere si resurse. Ei stiu cum sa aiba incredere in alti oameni, pastrindu-si in acelasi timp independenta. Sunt capabili sa primeasca si sa ofere afectiune.

Dezvoltare intelectuala – atasamentul ajuta copiii in atingerea potentialului lor intelectual. Ei sunt capabili sa gandeasca logic si perceptiv, pot invata din greseli si succese, sunt interesati de lucruri noi si au suficienta incredere in ei pentru a-si pune in practica ideile noi.

Dezvoltarea emotionala – atasamentul ajuta copiii in a capata incredere in ei si a se simti in siguranta. Aceasta ii ajuta sa se descurce in situatii de stres sau frustrante, in situatii de frica sau ingrijorare. Atasamentul ii ajuta sa-si dezvolte o constiinta proprie, sa cunoasca si sa pretuiasca diferentele dintre bine si rau, ii ajuta sa depaseasca momentele de dezamagire sau esec.

Dezvoltarea fizica – sentimentul atasamentului ajuta copiii in dezvoltarea lor fizica, intrucat le confera siguranta necesara in realizarea unor activitati: alergarea, catararea, care-i ajuta sa-si dezvolte coordonarea. Copiii fericiti, care se simt in siguranta, cresc in greutate si inaltime conform standardelor virstei lor.

Tipuri de atasament

Desi tendinta infantila a copilului de a realiza o legatura cu mama lui este determinata genetic, comportamentul celor din preajma acestuia va influenta siguranta acestei legaturi de atasament.

Modelele principale de atasament pot fi caracterizate pe baza observatiei copilului care incepe sa mearga intr-un mediu artificial de laborator. In functie de reactiile copilului care este separat de mama sa si aflat in prezenta unui strain si reactiile acestuia cand este readus alaturi de mama sa, s-au identificat trei tipuri de atasament:

Atasamente sigure – copilul exploreaza mediul din jurul sau si este usor de consolat daca s-a simtit in primejdie; cand este din nou impreuna cu mama sa el se va linisti imediat, regasind siguranta si va mentine contactul. Comportamentul parintilor securizeaza copilul; parintele ofera atentie, ingrijire, dragoste si o siguranta stabila copilului care indeparteaza orice stres, tristete sau nesiguranta si care dezvolta curajul copilului in explorarea lumii.

Atasamente anxioase sau evitante – copilul este nesigur in explorare, fara initiativa exploratorie, rezervat, timid; dupa reantalnire cu mama pastraza o mica bariera (mana, cotul) intre corpul mamei si al sau; isi va ignora sau evita mama. Comportamentul parintilor creaza anxietate copilului; parintele manifeta o atitudine ostila, negativa sau de neglijare in relatia cu copilul, atmosfera familiala tensionata.

Atasamente dezorganizate/ dezorientate – copilul exploreaza haotic fara scop; dupa reintalnire cu mama poate manifesta comportament adeziv sau indiferent, comportament care se poate manifesta si fata de straini. Comportamentul parintilor este ambivalent, incert, contradictoriu fata de propriul copil.

Formarea atasamentului are la baza cele doua procese ciclice: ciclul tensiune-relaxare si ciclul interactiunilor pozitive.

Ciclul tensiune-relaxare ilustreaza faptul ca atunci cand copiii au o necesitate, o nevoie, devin anxiosi, suparati sau tensionati (ex.: cand un bebelus este flamand si plange). Ocrotitorul va raspunde acestei nevoi. Bebelusul se relaxeaza. Acest ciclu se repeta din nou si din nou, si prin aceasta bebelusul invata sa aiba incredere in ocrotitorul sau. La rindul sau, ocrotitorului ii face placere sa satisfaca nevoile copilului, el devenind mult mai sigur in raspunsurile sale la nevoile copilului – astfel ciclul continua, conducand la o relatie mai apropiata bazata pe incredere.

Ciclul interactiunilor pozitive arata o alta cale la fel de importanta in vederea construirii atasamentului la copii. In loc de a incepe de la nevoile copilului, acest ciclu incepe cu actiuni din partea ocrotitorului. Ocrotitorul initiaza o activitate cu copilul (ex.: il invata pe un copil mai mare sa mearga la pescuit sau pe bicicleta sau pur si simplu discuta cu el ce s-a intimplat la scoala).

Atasamentul se construieste si prin repetarea multiplelor sarcini, cum ar fi: pregatirea mesei impreuna, luarea mesei impreuna, efectuarea menajului impreuna, ingrijirea copiilor cind sunt bolnavi etc.

Moduri de incurajare a atasamentului

Solicitati participantilor sa se imparta in doua grupuri. Un grup va reflecta asupra cailor de incurajare a atasamentului la copii cu varsta cuprinsa intre 0-2 ani iar celalalt va reflecta asupra cailor de incurajare a atasamentului la copii cu virsta cuprinsa intre 6-8 ani.

Timp de lucru: 20 min.

Feedback-ul;

Se distribuie materialul : Moduri de incurajare a atasamentului;

Discutii;

Efectele separarii si pierderii

Cauzele care duc la separarea copilului de parinti si intrarea acestuia in sistemul de protectie (plasament familial, plasament la asistent maternal, plasament la centru de plasament), sunt:

Abandonul (parasirea copilului de catre parinti);

abuzul fizic, emotional si sexual al unui membru al familiei asupra copilului;

neglijarea copilui;

situatia socio-economica inadecvata a familiei (in mod frecvent actioneaza in interdependenta mai multi factori: familie dezorganizata, nivel de educatie scazut, atmosfera familiala tensionata asociata cu consumul de alcool, boala psihica a unui parinte, lipsa posibilitatilor financiare si materiale – lipsa venitului, conditii de locuit neadecvate);

DOCUMENT ONLINE: Teorii etice standard - etica virtutilor DOCUMENT ONLINE: Plante, substante si preparate ce contin substante stupefiante si psihotrope care prezinta interes in medicina, supuse controlului

Ulterior separarii copilului de catre parintii sai si intrarii acestuia in sistemul de protectie, se pot identifica urmatoarele efecte ale separarii si pierderii, asupra copilului:

A. Procesul durerii

Exista patru faze generale ale durerii, pe care atat copiii cat si adultii le parcurg ori de cate ori sufera o pierdere. In situatia unei pierderi majore sau separari (ex. moarte, divort sau ocrotire temporara), procesul poate dura cel putin un an si de obicei dureaza chiar mai mult. Pentru copii, acest lung proces poate avea un impact puternic asupra comportamentului lor si poate chiar intarzia dezvoltarea lor. Deasemenea, procesul nu se desfasoara lin: fazele se pot suprapune pe alocuri, pot avea regrese sau progrese in evolutia lor. Evenimente precum aniversarile zilelor de nastere sau orice alt gen de aniversare pot actiona ca parghii in declansarea revenirii sentimentului de durere. De aceea, asisitentii maternali trebuie sa fie constienti de faptul ca copiii pot trai sentimente asociate cu diferite stadii ale durerii.

Socul si negarea - copiii aflati in ocrotire temporara pot exprima aceste sentimente prin a refuza sa accepte ceea ce se intampla cu ei (ex.: fugind spre usa pentru a vedea daca nu este mama lor, chiar daca li s-a spus ca aceasta nu-i poate vizita sau pot pune aceeasi intrebare din nou si din nou, parand a nu intelege raspunusul).

Mania si vina - copiii aflati in ocrotire temporara isi pot exprima mania fata de parintii naturali, fie prin refuzul de a vorbi cu ei cand sunt vizitati de aceastia, fie prin distrugerea lucrurilor pe care parintii le-au daruit. Isi pot arata mania si fata de ocrotitorii temporari sau alti copii din familie, printr-un comportament agresiv sau distructiv.

Tristetea si disperarea - copiii din ocrotire temporara isi pot exprima tristetea interiorizandu-se, evitand contactul si conversatiile cu alte persoane sau manifestand un comportament dificil. Copilul nu este constient de motivele aflate in spatele actiunilor sale, dar comportamentul sau este o consecinta a disperarii si a unui respect de sine scazut. „Mama mea nu ma mai vrea deci nu merit sa fiu iubit. In concluzie nici as. maternal nu ma poate iubi. Si daca am sa fiu obraznic ma vor da si ei inapoi”.

Intelegere si acceptare - copiii aflati in ocrotire temporara pot fi ajutati sa accepte ceea ce li s-a intamplat si pot fi pregatiti pentru noi mutari, astfel incat nu vor mai suferi atat de puternic de pe urma separarii. Copiii pot fi ajutati prin plasarea lor la as. maternali care sunt calmi, rabdatori si grijulii, care sa nu se supere si sa nu-si piarda rabdarea atat de usor, care inteleg sentimentele din cadrul procesului de durere care se afla in spatele actiunilor copilului.

Se distribuie materialul - „Traind cu sentimentul durerii”, ulterior parcurgerii acestuia de catre participanti, se vor purta discutii. Obiectivul discutiilor consta in intelegerea comportamentului copiilor in contextul separarii si durerii, tehnicile practice rezultand din aceasta intelegere.

Timp de lucru: 10 min

B. Carenta afectiva

Consta in lipsirea copilului de afectiune si comunicare afectiva in familie. Aceasta apare prin indepartarea copilului din mediul familial, si intr-un mediu familial fara relatii afective functionale, in care sunt prezente una sau mai multe situatii: parinti alcolici, neintelegerea dintre parinti, atmosfera permanenta de tensiune, atitudinea negativa sau dura a parintilor fata de copii, relatii extraconjugale, parinti bolnavi pishic.

Aceasta lipsa a afectivitatii influenteaza negativ dezvoltarea sociala, intelectuala, emotionala si fizica a copilului.

Dezvoltarea sociala – copiii care sunt lipsiti de afectiunea parintilor nu sunt capabili sa stabileasca si sa mentina relatii sanatoase cu alti copii si adulti. Ei nu au incredere in ei si nu stiu cum sa aiba incredere in alti oameni, manifestand uneori dependenta fata de adulti. Nu sunt capabili sa primeasca si sa ofere afectiune.

Dezvoltare intelectuala – lipsa atasamentului stagneaza dezvoltarea intelectuala a copilului. Ei nu sunt capabili sa gandeasca logic si perceptiv, nu pot invata din greseli si succese, nu sunt interesati de lucruri noi si nu au suficienta incredere in ei pentru a-si pune in practica ideile noi.

Dezvoltarea emotionala – lipsa atasamentului determina incapacitatea copilului de a capata incredere in el si a se simti in siguranta. Aceasta il impiedica pe copil sa se descurce in situatii frustrante sau de stres, in situatii de frica sau ingrijorare. Carenta afectiva il impiedica pe copil sa-si dezvolte o constiinta proprie, sa cunoasca si sa pretuiasca diferentele dintre bine si rau, sa depaseasca momentele de dezamagire sau esec.

Dezvoltarea fizica – lipsa afectivitatii determina stagnarea dezvoltarii fizice a copilului.

Carenta afectiva are efecte diferite, in functie de durata si de virsta la care a aparut. Cercetarile afirma ca o carenta afectiva determinata de o privare materna de minim 3 luni, in primul an de viata al copilului conduce la o insu­fici­enta psihica globala, la o limitare, retard sau chiar anularea posibilitatilor de in­va­tare.

Daca privarea materna este mai mare, sfera tulburarilor se extinde si la relatiile sociale: apare sentimentul de izolare, apar reactiile de agresivitate, tendintele spre delincventa.

Copiii care nu sunt stimulati in primul an de viata, ca urmare a separarii de mama, prezinta atat tulburari afective cat si intelectuale, cu consecinte in procesul de adaptare.

Carenta afectiva nu se refera numai la privarea materna. Tatal are de asemenea un rol important.

C. Hospitalismul

Descrie un ansamblu de tulburari psihologice si corporale grave, determinate de carenta afectiva totala si de lunga durata, consecinta a internarii timpurii si indelungate a copilului in insitutie (spitale,centre de plasament).

In pofida ingrijirilor execelente pe care le primesc, copiii mici despartiti de mamele lor nu ajung sa se dezvolte normal: cresterea lor fizica este incetinita, nivelul intelectual descreste, limbajul ramane rudimentar, are tulburari afective (anxietate, apoi o stare de indiferent), iar rezistenta la boala scade.

Daunele provocate de hospitalism sunt cu atat mai mari cu cat separarea survine mai precoce si este de o durata mai lunga. Ele pot totusi sa dispara (cel putin in parte) o data cu revenirea copilului langa mama sa sau langa un substitut adecvat acestuia.

D. Comportamentele dificile ale copilului

La preluarea unui copil din centrul de plasament de catre un asistent maternal, acesta poate manifesta anumite comportamente dificile, cum ar fi:

tulburari de somn, somn agitat, neregulat, deprinderi deficitare de alimentatie;

leganatul;

dificultati de integrare in colectivitate si de a stabili contacte cu alti copii;

minciuna, neasumarea responsabilitatii fata de faptele sale;

agresivitatea si autoagresivitatea;

stari de apatie manifestate prin inchidere in sine, absenta comunicarii verbale, retinere de la jocuri;

furtul;

Exemple de comportamente dificile ale copilului

furtul;

comportamentul distructiv sau agresiv;

facutul in pat;

refuzul mancarii.

Studiu de caz nr. 1

Studiu de caz nr. 2

Participantii vor fi impartiti in doua grupuri, fiecarui grup i se va repartiza unul din cele doua studii de caz, si vor reflecta la intrebarile:

Ce intelegere dati acestui comportament?

Ce puteti face pentru a preintampina repetarea lui?

Timp de lucru 20 min.

Feedback-ul – 20 min.

Alte aspecte ale comportamentului dificil

Enurezisul (facutul in pat)

- Copiii care nu si-au dezvoltat niste atasamente sanatoase, care au trait experiente ca separarea si pierderea sau nu au fost bine ingrijiti, fac in pat.

- Daca dezvoltarea copiilor a fost intrerupta, ei nu au putut sa invete sa detina controlul asupra functiilor corpului lor, la varsta la care trebuie.

- In cazuri foarte rare, facutul in pat este rezultatul unor probleme medicale. Este mult mai probabil ca acest lucru sa fie legat de sentimentele de nesiguranta si anxietate ale copilului, de faptul ca acesta nu si-a dezvoltat un control asupra functiilor corpului, la varsta la care alti copii fac acest lucru, din cauza intreruperii dezvoltarii lor.

- Deoarece facutul in pat este legat de sentimente de anxietate si nesiguranta, copilul nu va face nici un progres pana cand nu se va simti in siguranta cu ocrotitorii temporari. Nu veti fi deloc inspirat daca veti ameninta copilul („O sa te trimit inapoi daca mai faci in pat!”), dimpotriva veti inrautatii situatia.

- Este important sa discutati cu copilul despre aceasta problema – nu sa-l invinovatiti, ci sa abordati impreuna cu ei problema. Este important ca ocrotitorii temporari sa transmita copilului sentimentul ca toti lucreaza impreuna la rezolvarea problemei, ca se lucreaza intr-un mod constructiv si nu au de gand sa pedepseasca copilul.

- Cand discutati cu copilul, este util sa cadeti de acord cu el asupra ceea ce trebuie sa faca atunci cand se trezeste si constata ca a facut in pat. Poate fi util sa-l implicati pe copil in spalarea sau curatarea patului. Este esential ca rolul copilului in ajutarea ocrotitorului temporar sa constituie o dovada ca ocrotitorul temporar si copilul colaboreaza la rezolvarea problemei si ca nu poate fi vorba de a pedepsi sau a umili copilul.

- Este necesar sa avem in vedere imprejurarile specifice ale manifestarii unui anumit comportament. Acest lucru este relevant mai ales in cazul in care copilul nu face in pat tot timpul, ci doar in anumite perioade. Este important ca ocrotitorii temporari sa vada ce eveniment anume a avut loc sau ce eveniment s-a repetat mai frecvent in viata copilului, care a redeclansat comportamentul.

Ex.: se intampla mai des cand parintii copilului nu l-au vizitat asa cum era planificat, cand s-a planificat mutarea copilului (fie inapoi in familia lui naturala, fie in familia adoptiva), sau cand nu merge bine cu scoala. Daca se pare ca exista un asemenea exemplu, ocrotitorii temporari trebuie sa abordeze motivele de ingrijorare ale copilului care stau la originea acestor evenimente – facutul in pat este doar un simptom. .

- O alta problema pe care ar trebui s-o stabiliti cu copilul este ora la care acesta poate bea ultimul pahar cu apa, inainte de a se duce la culcare, si sa se accentueze faptul ca aceasta intelegere nu este o pedeapsa.

- O tehnica utila in ajutarea copiilor care fac in pat este „graficul stelelor”.

Primul pas ar fi sa desenati impreuna cu copilul un grafic care sa reprezinte urmatoarea luna – deci ca un fel de calendar.

- Ideea este ca ori de cate ori copilul nu face in pat, in dreptul zilei respective sa fie pusa o stea sau un abtibild special (ceva stralucitor, care sa atraga privirea). Copilul ar trebui sa decida exact ce doreste si tot el trebuie sa fie cel care sa puna personal abtibildul pe grafic.

- Cand copilul face in pat, nu se va pune nimic in dreptul zilei respective. Ideea este de a marca doar succesele.

- Apoi, cind copilul a realizat un anume numar de zile, intr-o anumita perioada de timp (dinainte stabilita), poate sa primeasca o mica tratatie. Este important ca ocrotitorii temporari sa stabileasca impreuna cu copilul toate aceste detalii, cand deseneaza graficul. Este de asemenea esential ca obiectivele propuse sa fie realiste.

Ex.: daca copilul face in pat aproape in fiecare noapte, obiectivul ar fi - doua zile pe saptamana in care sa nu faca in pat.

- Este important sa implicam si copilul in deciziile asupra obiectivelor. Asta accentueaza faptul ca dvs. si ea/el abordati problema impreuna si nu va impuneti punctele de vedere asupra ei/lui.

- Cheia o reprezinta sarbatorirea succeselor, a obiectivelor atinse, si nu sa atrageti atentia atunci cand copilul nu si-a indeplinit sarcinele.

- Este important ca ocrotitorii temporari sa nu fie prea preocupati de aceasta problema. El trebuie sa-si aduca aminte sa laude si alte comportamente ale copilului.

Refuzul mancarii

- Sentimentele de frustare si manie sunt obisnuite cand avem de-a face cu un copil care refuza mancarea. Ceea ce este important este ca ocrotitorii temporari sa constientizeze aceste sentimente si sa poata sa le trateze, astfel incat, atunci cand un copil refuza mancarea, conflictul sa nu se transforme intr-o lupta.

- Este foarte important pentru ocrotitorii temporari sa retina ca pana cand un copil nu se va simti in siguranta, este foarte putin probabil ca ea/el sa manance bine. Trebuie sa retineti si acest aspect: poate ca mancarea cu care ea/el era obisnuit acasa este diferita de mancarea dvs.

- Copiii aflati in ocrotire temporara pot fi foarte precauti in modul in care se ataseaza de ocrotitorii temporari: unii copii se tem ca ocrotitorii temporari ii vor parasi sau cred ca nu ar fi loial fata de parintii lor daca s-ar atasa prea mult de ocrotitorii temporari. Copiii pot vedea in acceptarea mancarii de la ocrotitorii temporari, un indiciu ca ei au incredere in aceastia si pentru ca nu doresc sa arate acest lucru, refuza mancarea.

- Tratarea sentimentelor care se afla la origine, va permite ocrotitorului temporar sa-i ajute pe copiii care refuza sa manance.

- Pentru a vorbi in ansanblu despre un incident, este necesar sa examinam trei aspecte: antecedente, comportament, consecinte. Deci, cand copilul refuza sa manance, ganditi-va foarte bine la ce s-a intamplat inainte de incident – la antecedente. Apoi, descrieti exact ce s-a intamplat in timpul incidentului – comportamentul – ce a facut copilul si ce ati facut dvs. In final, ce s-a intamplat dupa – consecinte.

- Dupa ce ati facut acest lucru de mai multe ori, puteti observa existenta unei situatii care se repeta.

Intelegerea comportamentelor dificile

Asistentul maternal nu va fi capabil sa trateze comportamentul dificil al copilului intr-un mod eficient, nu daca va intelege cauza acestui comportament. Intelegerea comportamentului dificil consta din patru elemente:

cunostinte legate de dezvoltarea copilului;

intelegerea atasamentului si a efectelor pe care separarea si pierderea le au asupra copiilor;

auto-constientizarea: cunoasterea propriilor puncte de vedere si reactii ale asistentilor maternali;

luarea in consideratie a imprejurarilor specifice in care are loc un incident sau se manifesta un anume comportament;

Exercitiu: se refera la intelegerea elementului 3: auto-constientizarea;

Fiecare participant va scrie pe o bucata de hartie, fara sa se semneze, un exemplu de comportament care il irita sau enerveaza. Poate fi ceva ce partenerul de viata, unul din parinti,un copil sau un prieten fac. Bucatile de hartie vor fi expuse pe un perete si se va discuta despre urmatoarele subiecte:

1. Acelasi lucru sau fapt influenteaza fiecare persoana intr-un mod diferit. Comportamentul pe care un ocrotitor temporar il considera dificil, poate fi privit intr-un alt mod de catre alt ocrotitor temporar.

2. Unele lucruri pot fi mai suparatoare in anumite momente, iar limita de la care un comportament devine suparator poate depinde si de persoana care manifesta acel comportament.

3. Diferentele care exista intre reactiile fiecarei persoane la anumite comportamente, sunt influentate de propriul sistem valoric, de educatia persoanelor si de experientele din trecut.

4. A fi constienti de propriile noastre reactii, ne poate ajuta sa recunoastem atunci cand trebuie sa ne schimbam propriul comportament,cind ne confruntam cu un anume comportament al copilului pe care noi il consideram dificil.

Discutii: 15 min

Tratarea tuturor tipurilor de comportamente dificile

1. Disciplinarea constructiva este mai eficienta decat o abordare bazata pe pedeapsa.

Disciplinarea constructiva inseamna:

cat mai multe interactiuni cu copilul; sa fiti implicati in activitati impreuna cu copilul, sa va jucati cu copilul;

intodeauna sa-i explicati de ce anume ii cereti sa faca sau sa nu faca ceva;

daca este necesara o pedeapsa, aplicati-o atunci cand faptele o cer, in concordanta cu gravitatea faptei;

tineti cont de faptul ca copiii invata cum sa se comporte privind, vorbind si impartasind lucrurile cu adultii care au grija de ei.

2. Faceti totul in mod sistematic, fiti constant si perseverent in a-i ajuta pe copii sa-si indrepte comportamentul.

3. Ocrotitorii temporari nu trebuie sa rezolve aceste lucruri singuri, ci sa lucreze impreuna cu asistentul lor social. Unul din rolurile asistentului social este sa-i sprijine pe ocrotitorii temporari in momentele dificile, sa discute impreuna cu ei motivele unui anume comportament, tehnicile care se pot aplica in rezolvarea lui.

4. Asigurati-va ca copiii primesc destula atentie, laude si aprobare atunci cand se comporta bine.

2.4. Aspecte privind ingrijirea copilului sanatos si bolnav (6 ore, medic Ileana DUMITRU)

- alimentatia

- igiena personala si a mediului de viata

- prevenirea accidentelor, primul ajutor.